Se poate spune ca aceste doua aspecte (masculin si feminin) ale omului sunt in asa masura inseparabile in iubirea lui Dumnezeu, ca o fiinta umana, luata izolat si considerata in sine, nu e deplin om. Nu e, asa zicand, decat o jumatate de om, intr-o existenta izolata de complementarul sau”. Nu e decat o jumatate neuniforma cu cealalta jumatate.
Deosebirea complementara trupeasca reda si conditioneaza o diferenta complementara sufleteasca. Aceasta nu face pe fiecare mai putin om. Dar umanitatea este traita de fiecare in alt mod si intr-o completare reciproca. Fiecare e la fel de om, dar integritatea umana si-o traiesc numai impreuna, in completarea reciproca. Cu alte cuvinte, aceasta unitate umana diferentiata si complementara este o unitate conjugala. “Fiinta umana este o fiinta conjugala“. Perechea umana din rai era o pereche conjugala. “Aceasta era casatoria paradisiaca, avandu-si baza in natura umana duala”. Dar ea avea si un har.

Pentru a fi o unire desavarsita, casatoria comporta o iubire desavarsita. De aceea ea trebuie sa fie indisolubila. Astfel, casatoria avea de la inceput atributele unitatii si indisolubilitatii. Barbatul avea, in mod deplin, in unirea desavarsita cu o femeie, tot ce-l completa esential; si femeia la fel. Trecerea de la legatura cu o femeie la legatura cu alta, sau de la un barbat la altul, nu procura nici unuia completarea deplina printr-o unire desavarsita. Femeiescul e mereu cautat fara sa fie gasit deplin, in acea daruire a lui deplina si pentru toata viata; si barbatescul la fel. Fiecare jumatate ramane mai mult sau mai putin un individ necomplet ca om, mai mult sau mai putin intr-o singuratate.

Unirea deplina intre un barbat si o femeie, corespunzand unei iubiri desavarsite, e netrecatoare. Caci fiecare a gasit in celalalt nu un obiect, ale carui posibilitati de satisfacere sunt limitate si care se ascunde ca persoana atunci cand e tratat ca obiect, ci o persoana inepuizabila si vesnic noua in capacitatea si imaginatia ei de autodaruire.

Cei doi se iubesc pentru ca se completeaza, pentru ca nu-si sunt uniformi. Iubirea nu se naste intre doua suflete care suna la fel, ci care suna “armonic”, spune Schiller. Iubirea este un schimb de fiinta, o intregire reciproca. Iubirea imbogateste pe fiecare pentru ca primeste si daruieste la nesfarsit, pe cand ura saraceste, pentru ca nu da si nu primeste nimic.
Barbatul gaseste in femeie o taina indefinita. Ea isi cunoaste niste insuficiente care se cer dupa o intregire prin barbat, de aceea il iubeste pe barbat; si barbatul, la fel. Casatoria e in acelasi timp dragoste si ajutor, bucurie de celalalt si rabdare a lui. Pentru toate acestea se da celor doi ce se casatoresc harul dumnezeiesc. Iubirea uneste uimirea in fata tainei celuilalt si rabdarea neputintelor lui si ajutorarea lui in ele. In iubire, amandoi devin tari.

Barbatul se intregeste asa de mult prin femeie, deoarece ea este cealalta jumatate a speciei si numai impreuna cu ea barbatul formeaza omul intreg si numai in unire cu ea se realizeaza ca barbat. Si femeia la fel. Caci barbatul e cel ce completeaza femeia, si viceversa. Si daca barbatul nu completeaza de fapt femeia si nu e completat de ea, nu se realizeaza ca barbat, precum nici femeia, ca femeie. In felul acesta, in femeia lui, barbatul are toata cealalta jumatate a speciei, si viceversa, incat nici unul nu are nevoie de alt barbat sau de alta femeie.

Dar orice barbat sau femeie e nu numai un exemplar uniform al unei jumatati a speciei, ci poarta si caracterele unice ale unei persoane nerepetate. Vietuind impreuna, cele doua persoane se configureaza una dupa cealalta, incat barbatul se completeaza si ca persoana prin femeie, si invers. Fiecare devine un fel de co-persoana si amandoi o unitate co-personala.
De aceea, barbatul care ar trece de la o femeie la alta nu se mai realizeaza ca persoana, definita prin convietuirea cu o singura persoana ca femeie. Trasaturile lui personale vor deveni fluide, nedefinite. Propriu-zis el va deveni mai mult un individ-specie, caci cel ce e lipsit de o adevarata si permanenta comuniune personala, e mai mult un individ uniform al speciei decat o persoana. In el se dezvolta mai mult pasiunile speciei, nearmonizate si neinfranate in trasaturile unei persoane cu caractere spirituale reliefate in mod propriu.

In acest raspuns, El afirma unitatea celor casatoriti, bazat pe faptul ca Dumnezeu a facut pe om ca barbat si ca femeie si deci cel ce se uneste cu o femeie se completeaza in mod atat de total cu ea, incat alcatuiesc o unitate. Barbatul a devenit omul integ prin aceasta femeie sau viceversa. Dumnezeu insusi i-a impreunat prin faptul ca a facut pe om barbat si femeie, deci prin faptul ca fiecare devine omul intreg in unirea cu celalalt, iar aceasta unitate pe care si-a gasit-o fiecare nu se poate dezintegra si reface cu alt partener.

Nemai nerespectandu-se unul pe altul ca persoana, ci tratandu-se ca obiecte de placere care nu tine mult, acestia cad din demnitatea de om, pe care au primit-o prin creatie: “Raspunzand, El a zis: Oare n-ati citit ca Cel ce i-a facut de la inceput, barbat si femeie i-a facut? Si adauga: Pentru aceea va lasa omul pe tatal sau si pe mama sa si se va lipi de femeia sa si vor fi amandoi un trup. Asa incat nu mai sunt doi, ci un trup. Deci, ce a impreunat Dumnezeu, omul sa nu desparta” (Mt. 19, 1-6).

Dar unitatea aceasta indisolubila, alcatuita intre barbat si femeie, fiind o unitate in planul uman, nu e atat o unitate organica, fiziologica, ci o unitate prin iubire. Ea se bazeaza pe iubirea intre doua existente umane ce se completeaza nu numai pe planul trupesc, ci si pe cel spiritual. Pentru aceasta ea primeste in Biserica un har. Ca atare, el nu trebuie primit pasiv, ci dezvoltat activ de cei doi. Astfel indisolubilitatea implicata in fire si refacuta prin har e si o opera a vointei celor doi.

Daca o concep numai ca mijloc de satisfacere a poftei trupesti, cei doi se plictisesc repede unul de altul. Casatoria incepe cu o iubire in care se sintetizeaza atractia trupeasca si cea spirituala, cu o iubire in care fiecare pretuieste taina celuilalt si afirma in iubirea sa disponibilitati nelimitate de a-l respecta ca persoana, de a accepta toate jertfele si oboselile pentru el.

Barbatul gaseste in femeie o taina indefinita. Casatoria e in acelasi timp dragoste si ajutor, bucurie de celalalt si rabdare a lui. Pentru toate acestea se da celor doi ce se casatoresc harul dumnezeiesc. Iubirea uneste uimirea in fata tainei celuilalt si rabdarea neputintelor lui si ajutorarea lui in ele. In iubire, amandoi devin tari. …Un rol important in aceasta spiritualizare treptata a legaturii dintre ei il are exercitiul si cresterea responsabilitatii unuia pentru altul. Iubirea creste din exercitiul responsabilitatii reciproce, si responsabilitatea creste din iubire. Iubirea intre fiintele conditionate de atatea nevoi ale vietii in trup nu e numai o fericita contemplare a frumusetii trupesti si apoi o tot mai traita contemplare si a celei sufletesti a celuilalt, desi este si aceasta; ci ea e motorul unor nesfarsite acte de responsabilitate pentru acela.

Responsabilitatea aceasta il face cu adevarat persoana, factor de mare eficienta constienta in viata celuilalt si a societatii, dar ea se sustine si din respectul celuilalt ca persoana. Prin reciproca jertfelnicie, fiecare din cei doi isi accentueaza caracterul si il accentueaza si pe al celuilalt; unirea lor se accentueaza tot mai mult ca o comuniune personala, in care fiecare persoana creste spiritual pe masura unirii intre ele. Fara trairea si exercitarea acestei responsabilitati, omul ramane intr-o stare vecina cu inconsistenta, deosebindu-se de copil doar prin lipsa de inocenta a acestuia.
In responsabilitatea aceasta se face tot mai stravezie, pentru fiecare prin celalalt, prezenta lui Dumnezeu cel personal ca factor care da valoare nemasurata partenerului de casatorie. Pe masura ce celalalt isi descopera adancimea, devine mai transparent pentru Hristos care-i garanteaza valoarea lui eterna de om, prin faptul ca El insusi S-a facut om. Iar aceasta sporeste responsabilitatea fiecaruia pentru celalalt.

Femeia este omul cel mai apropiat de barbatul ei, si, viceversa. Si este aceasta, pentru ca il completeaza. Barbatul are in femeie umanitatea ajunsa la intimitatea suprema cu el. Si viceversa. Ei isi sunt unul altuia deplin descoperiti, intr-o totala sinceritate; fiecare ii este celuilalt ca un alt “eu”, ramanand totusi un “tu” care ii este necesar pentru a se descoperi.
Fiecare se uita pe sine, facandu-se eu-ul celuilalt. Sfantul Ioan Gura de Aur zice: “Cel iubit este pentru cel ce iubeste identic cu sine. Insusirea iubirii este de asa fel, ca cel ce iubeste si cel iubit nu mai par sa formeze doua persoane deosebite, ci un singur om”. Iar altadata spune: “Cine are un prieten are o alta sine”.

Prin aceasta fiecare din cei doi soti realizeaza starea dupa care nazuieste si se realizeaza ca persoana in reciproca comuniune. Dar se realizeaza numai cand dragostea trupeasca e penetrata de cea spirituala si coplesita de ea.

Biserica atribuie si casatoriei o castitate si o considera ca un drum spre o tot mai mare castitate. Ca si castitatea monahala, si ea este o libertate a spiritului. Si pentru amandoua se cere o lupta spirituala. Satisfacuta in afara casatoriei, pofta trupeasca il robeste pe barbat in asa masura, ca nu mai vede in femeie decat un instrument al satisfacerii ei, si viceversa. Aceasta se poate intampla insa si in casatorie, dar numai unde cei doi nu fac efortul de a transfigura si spiritualiza prin unirea sufleteasca unirea lor trupeasca. Si aceasta se intampla aproape totdeauna acolo unde lipseste harul credintei. In acest caz, pofta trupeasca plictisita repede de o femeie sau de un barbat, isi cauta satisfactia in alta parte.

De fapt, cine nu stie ca cel ce priveste femeia din afara casatoriei o vede ingustata la calitatea unui obiect carnal de placere epidermica? Numai in casatorie ea se descopera ca persoana cu toata complexitatea de probleme, in care are nevoie sa fie ajutata, sa nu fie singura, cum are nevoie si barbatul; numai casatoria ridica legatura intre barbat si femeie la prietenie si adanca responsabilitate practica reciproca, in care fiecare trebuie sa se angajeze total.

… P. Florensky spune ca societatea – deci si Biserica – este formata din unitati duale, nu din indivizi; am zice din molecule, nu din atomi. Dar o familie care nu are copii nu e necesara in sens deplin societatii. Familia promoveaza coeziunea sociala, bisericeasca, nu indivizii. Celula familiei, desi nu se dizolva in organismul bisericesc sau social, trebuie sa fie intr-o comunicare cu celelalte celule prin “sangele” comun al lor, prin copii.
Desigur nasterea si cresterea de prunci, slujirea Bisericii si a societatii, ca infranare a egoismului in doi (sau in mai multi; cu copii cu tot), inseamna o cruce. De aceea se canta la slujba cununiei un imn inchinat mucenicilor. Sotii care nu-si infraneaza egoismul in doi vor deveni pana la urma netransparenti chiar si lor insisi. Vor constitui un egoism de instincte, de mic grup animalic, grupul insensibil la altii al familiei de tip biologic, un grup inchis ca o cetate in zidurile proprii si capabil numai de iesiri acaparatoare, nu si de iesiri daruitoare.
“O casatorie care nu-si rastigneste statornic lacomia si autosuficienta proprie si nu se depaseste pe sine prin aceasta nazuinta”, nu e familie crestina.

(Dumitru Staniloae, Casatoria ca legatura naturala pe viata intre un barbat si o femeie)