Home

“Vom muri şi vom fi liberi!”

3 Comments

Revolutia-1989_4

“Este adevărat că în decembrie 1989, în paralel cu revolta pentru adevăr şi libertate, au existat calcule politice şi manipulare. Dar importantă şi ziditoare rămâne jertfa celor nevinovaţi, căci neamul s-a apropiat mai mult de dumnezeire prin dăruirea lor sinceră, dezinteresată, în numele lui Hristos. Prin ei s-au îmbogăţit sufleteşte toţi cei ce au căutat Adevărul şi Binele.

Cei doritori de bani, de slavă deşartă şi de plăceri au mers înainte pe drumul lor. Uneori, aceştia au vorbit chiar în numele idealurilor revoluţiei, dar cuvântul lor mincinos nu a anulat puterea sufletească pe care ne-au dăruit-o cei ce s-au jertfit atunci.

Tinerii care au fost omorâţi în decembrie 1989 şi-au dat viaţa pentru România adevărată: acea Românie profundă, vie, întemeiată pe credinţa de veacuri a neamului nostru. Ei sunt dovada că după 45 de ani de comunism adevărata Românie nu a dispărut, şi aceasta ne întăreşte în nădejdea că nu va dispărea nici de acum înainte. 

Vom muri şi vom fi liberi!

Potirul durerilor era plin la acea cumpănă de vremi! A luminat atunci în spiritul vostru, tinerilor, un cuvânt unic: „Vom muri şi vom fi liberi!” Nu l-a rostit nimeni în vreo altă ţară, în vreo altă revoluţie, nici la 1789, nici la 1848, nici în 1917. Voi aţi descoperit libertatea în moarte, dar nu în moartea ca moarte, ci în moartea ca jertfă. Aşa a fost la început: Jertfa, nu moartea! „Mielul e înjunghiat de la întemeierea lumii”. (Apoc. 13, 8)

În jertfa voastră a rodit reînvierea neamului. Voi aşa aţi trăit moartea, ca jertfă; trăind-o aşa, moartea murise în voi mai înainte; murise frica, murise sclavia totalitară, murise josnicia materialistă, murise ateismul, murise tot ce omoară viaţa în duhul ei divin, nemuritor.

A luminat în voi, martirii, acest înţeles al ofrandei voastre pure, genuine, înţeles că nu muriţi, şi că, deci, sunteţi vii, tot mai vii. Domnul vieţii, Iisus Hristos, a zis: „Adevăr, adevăr vă spun vouă: cel ce ascultă Cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci a trecut din moarte la viaţă” (Ioan 5, 24). Voi aţi trecut la viaţa de veci. Aţi dobândit deplina libertate pentru voi, dar şi pentru noi. Din libertatea voastră şi noi devenim liberi „de cel rău”.

La temelia înnoirii României, la sfârşitul acestui ultim veac al mileniului stă mărturie jertfa voastră a tuturor.
Ferice de neamul care se întemeiază şi se înnoieşte prin jertfă în numele lui Hristos, Cel care, prin jertfă, ne-a dăruit învierea.”

Părintele Galeriu

(Din articolul Cine nu-și cunoaște temelia, nu poate să zidească. Ei sunt temelia noastră)

“Tinerii din decembrie nu au cerut, pe strada, nici paine, nici salarii, ci libertate. Au fost credinciosi; stim cu certitudine ca pe strazi s’a strigat “exista Dumnezeu”, ca s’a rostit, deseori in genunchi, Tatal nostru in fata tancurilor, ca s’au rostit cuvintele: “Voi cu arme, noi cu flori”, si stim ca nu armele au invins, ci florile. Dar mai stim ca tot atunci s’a strigat o zicere cutremuratoare, care ar trebui sa fie scrisa in enciclopedia mondiala: “Vom muri si vom fi liberi!”. Faptul acesta mi se pare extraordinar. „Vom muri si vom fi liberi”. Si revin la ideea aceasta: disponibilitatea de a muri, de a-ti asuma moartea, pentru ca prin ea sa-ti capeti libertatea. Nu este vorba de libertatea aceea simpla de care se vorbeste in Cartea lui Iov: cel din mormant este liber, robul care a murit nu mai este supusul stapanului sau, si nici cel care a fost in temnita nu mai aude vocea temnicerului. In acest “Vom muri si vom fi liberi” este strigatul si afirmarea libertatii despre care imi propun sa va vorbesc in cele ce urmeaza. Tinerii au cerut libertate si au murit pentru libertate. Au murit fiind liberi, pentru ca prin moartea si libertatea lor sa asigure libertatea celorlalti. Daca ei au murit si sunt liberi, noi speram sa traim si sa fim liberi intru aceasta libertate. (IPS Bartolomeu Anania)

“Să nu uitaţi, oameni buni, că am plecat
cu sufletul curat şi că am murit din prea multă dragoste.
Să nu credeţi cumva că n-am ştiut ce fac; toţi am ştiut!
Şi câteodată, când călcaţi mai apăsat, amintiţi-vă
că pământul acesta se sprijină pe piepturile noastre.”

(sora eroului-martir Dragoş Mladinovici)

RADU IONESCU, EROU-MARTIR

14 iunie 1972 – 21 decembrie 1989

Pentru a putea înţelege ce înseamnă jertfa acestor copii, trebuie să mergem înapoi la Altcineva, care S-a jertfit acum 2000 de ani. Dacă nu credem în acea Jertfă, cu atât mai puţin o vom crede pe aceasta.

I-am mulţumit lui Dumnezeu că mi l-a dăruit şi mi l-a lăsat 17 ani! Eu am fost doar cea care l-a adus pe lume şi l-am crescut. Dar viaţa nu de la mine o are! Persoana mea nu contează, n-am fost decât un ghiveci în care Dumnezeu a sădit o floare.

Când era vorba de minciună, parşivenie cum o numea el, era prompt şi categoric.

«Mamă, mi-a zis odată, îmi pare rău că tu eşti credincioasă şi suferi mai mult. Dar am impresia că-L iubeşti mai mult pe El decât pe mine». «Da, i-am răspuns, ăsta-i adevărul, pentru că El este izvorul iubirii din care îţi dau şi ţie. De la Dumnezeu vine toată dragostea – şi a mea pentru tine!…»

Şi să fiu supărată pe Dumnezeu că pe Radu nu-l mai doare nimic, că este acolo unde nu mai e boală, chin, suferinţă, ură, minciună?!…

Când am fost anunţată, am căzut în genunchi şi m-am rugat: «Doamne, întăreşte-mă în încercarea asta grea!»

El aşa de mult a iubit lumea, încât L-a dat pe singurul său Fiu pentru ea. Abia acum înţeleg asta. Eu nu l-aş fi dat pe Radu pen­tru lume, pentru Revoluţie, dar acum înţeleg moartea, transferul acesta, înălţarea!”

CRISTIAN TOPORAN, EROU-MARTIR

7 octombrie 1968 – 23 decembrie 1989

S-a născut în Bucureşti. A terminat Şcoala generală nr. 119 şi Liceul Industrial nr. 11. A făcut rugbi la Clubul Steaua cu antre­norul Mateescu. După terminarea Junioratului, a plecat în armată, la Clubul Sportiv Focşani. A lucrat într-o autobază de Maxi-Taxi, la topitorie. A continuat să joace rugbi la Aero-Nautica şi la Clubul Sportiv Energetica, fiind antrenat de d-l Ţuţuianu.

A fost un copil foarte bun. Îl plângem şi acum, dar în zadar, ei sunt deja uitaţi!

În 20 decembrie, mi-a spus răspicat că nu va sta în casă, ascuns după perdea, să se uite pe geam la oamenii care mor pen­tru libertatea noastră: «Mă duc şi, dacă voi muri… o viaţă am – ori mor acum, ori mor mai târziu, pentru mine este totuna, eu nu mai pot trăi sub acest regim, suntem tineri şi vrem să fim liberi». Şi a plecat cu un prieten spre Televiziune. În drum au intrat în Liceul Lazăr şi au luat un steag, după care au ajuns la fostul C.C. Aici, un colonel i-a dat o armă şi l-a pus să păzească o cameră de acte secrete. Asta mi-a spus la telefon pe 21 decembrie, după care nu am mai primit nici un semn de la băiat. L-am căutat peste tot, eram îngrozită, dar speram să fie în viaţă.

Pe 30 decembrie au venit fraţii soţiei şi mi-au spus că băiatul nostru se află la morga Vitan-Bârzeşti. Spre uimirea mea, aici erau foarte mulţi tineri morţi şi foarte mulţi soldaţi. Printre morţii băgaţi în sicrie era şi el. A venit doctorul legist şi mi-a povestit că băiatul nostru a fost adus de o maşină Dacia albas­tră, împuşcat în şold. După intervenţia chirurgicală, la aproximativ trei-patru zile a fost împuşcat în ceafă, cu un glonţ exploziv!

Am încercat să aflăm adevărul, dar am primit mai multe telefoane, fiind ameninţaţi că mai avem şi alţi copii şi s-ar putea întâmpla ceva cu ei. Suferinţă mare a rămas în sufletul nostru, al părinţilor!”

Mărturiile au fost preluate din albumul omagial „Miracol ’89”, apărut cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist în decembrie 1999.

Articolul integral in Familia Ortodoxa

Vezi si:

Ultima scrisoare a unui tânăr român căzut în decembrie 1989

21 decembrie 1989. Pe unde călcăm s-a vărsat sânge

Advertisements

Viaţa se naşte din iubire

Leave a comment

Viaţa se naşte din iubire. Omul apare pe culmile ierarhiei făpturilor ca un rod al iubirii, al unirii între ceresc şi pămîntesc. Nunta pare a fi prima lui sărbătoare, cînd, contemplînd femeia, zidită din sine, îşi cîntă bucuria celei dintîi «creaţii» : «Iată, acum os din oasele mele şi trup din trupul meu» îşi primeşte de la Dumnezeu, ca dar de nuntă, paradisul. Viaţa va renaşte mereu în taina nunţii şi nunta va deveni mereu o ani­versare a creaţiei.

«Bărbatul doreşte prin femeie o continuare a sa, a operei sale, pentru a înfrînge fizic moar­tea ; femeia doreşte să poarte, să nască fructul trupului său, cu iubire, cu devotament, si mai ales atunci femeia se zideşte pe sine continuu, cînd nu e numai un receptacol, o întrupare pasivă a bărbatului, ci e în stare să răspundă chemării lui printr-o atitudine liberă, fiindu-şi unul altuia cale spre plenitudine.

Oricum, bărbat si femeie, înseamnă un fapt profund al existenţei, mult mai profund decît în aparenţă. Omul e dualitate, fiinţă sexuală, cu caractere precis definite. Luat aparte, nici unul pe pămînt nu se simte complet, parcă îi lipseşte ceva şi-l caută pe celălalt, pentru împlinire si creaţie.”

(Parintele Galeriu, Taina nuntii)

Cuplul uman cere o reciprocitate a conştiinţelor, consfinţită prin acea angajare solemnă înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Cere şi autodăruirea reciprocă, dar şi împreună-dăruirea într-o nouă fiinţă. Iubirea binecuvântată a soţilor e mai întâi un schimb de inimi sau cel puţin un schimb de daruri între inimile lor, ceea ce asigură o continuă renaştere a vieţii şi unităţii căminului. Dar oricât de intensă şi curată ar fi iubirea lor, ea e mereu pândită de ispita separării (de altfel fizic niciodată nu se poate realiza o unire deplină). În rodul lor însă, şi e o mare revelaţie a iubirii aici, vieţile şi inimile lor se revarsă şi spiritual şi fizic ca două râuri într-o singură albie, într-o nouă şi unică fiinţă, căci copilul cuprinde pe amândoi într-o unitate negrăită. Amândoi se oglindesc deopotrivă în el şi îşi află un fel de deofiinţime a lor. Atunci pot să-şi spună: în el suntem noi, într-o unire nedespărţită şi pe totdeauna. Şi iarăşi, mai cu seamă atunci iubirea în camin nu se limitează, nu se reflectă doar asupra lor, ci se deschide spre viitor, prin urmaşi.”

,,Iubirea e posibilă între persoane care se valorifică reciproc, în iubire, «doi oameni îl dezvăluie reciproc pe tu», îşi simt prezenţa unuia în celălalt mereu, simt suferinţa unuia pentru altul în aşa măsură încât când întristezi pe copărtaşul tău, simţi că «te-ai lovit singur» (Tolstoi) pe tine însuţi.” (Părintele Constantin Galeriu)

%d bloggers like this: