Home

Stăpâni pe viitorul nostru

Leave a comment

Dr. Ovidiu Hurduzeu, Prof. dr. Mihaela Fîrșirotu: Stăpâni pe viitorul nostru

Cei care sunt de acord cu ideile şi propunerile din Manifestul STĂPÂNI PE VIITORUL NOSTRU sunt chemaţi să se coalizeze într-o „a treia forţă“. Împreună, vom restaura o Românie Integră, Verde şi Prosperă.

Dumnezeu să binecuvânteze România!

Devastată de experimentul socialism-comunismului, România s-a dedicat, în ultimii 20 de ani, experimentului neoliberal, un experiment nu mai puţin distrugător, dar mai subtil decât cel anterior. Seducţia pieţei libere, adică a unei pieţe neîngrădite şi nereglementate şi a incantaţiilor primejdioase ale „globalizării“ şi „eficienţei pieţelor financiare“ au găsit în România un teren extrem de fertil.

Consecinţele pentru România au fost dezastruoase:

• Băncile ţării au ajuns în mâinile străinilor;

• Bunurile ţării (resursele naturale şi energetice, capacităţile industriale, chiar şi apa) au fost vândute sau concesionate pe nimic investitorilor şi speculanţilor străini;

• Ţara depinde fiscal, financiar şi politic de organizaţii internaţionale (Comisia Economică Europeană, Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială etc.);

• Sectorul agricol este fragil şi neperformant; industria agro-alimentară este ineficientă, risipeşte resursele, ameninţă sănătatea populaţiei şi distruge mediul învonjurător;

• Bogăţia este din ce în ce mai injust împărţită între români; proprietatea productivă, în loc să fie larg răspândită, este monopolizată în câteva mâini. (Prin „proprietate productivă“ înţelegem posesiunea fizică şi folosirea concretă a pământurilor, uneltelor şi cunoştinţelor precum şi a capitalului real, fizic, capabil să producă în mod responsabil şi sustenabil, nicidecum equity instruments şi alte scheme speculative);

• Instituţiile sociale, şcolile, universităţile, spitalele sunt în ruină;

• Populaţia demoralizată şi-a pierdut încrederea în sine, în instituţiile şi guvernele ţării, iar capitalul social este în mare parte delapidat; lăcomia şi egoismul au infectat toate relaţiile umane; maximizarea profitului pe termen scurt este un obiectiv generalizat al sistemului economic prezent;

• Un consumism agresiv, bazat pe împrumut caracterizează societatea de azi, năruind economia, dar mai mult decât atât, valorile morale: cumpătarea, munca cinstită, solidaritatea cu cei nevoiaşi şi lupta pentru binele comun;

• Exodul dureros şi distructiv al tinerilor continuă. Între 2002 şi 2012 aproape 3 milioane de români au emigrat spre alte ţări, în căutarea unei vieţi mai bune;

• Reputaţia internaţională îndoielnică a României şi incompetenţa clasei politice au dus şi duc în continuare la o slabă capacitate de negociere şi de apărare a intereselor ţării în relaţiile cu interlocutorii străini;

• Majoritatea românilor consideră că o guvernare incompetentă şi corupta, tradusă în politici greşite – indiferent de partid sau partidele care au fost la putere în ultimii 20 de ani – este cauza acestei situaţii catastrofale.

Cum putem ieşi din criza politică, economică şi morală?

Credem cu tărie că România, dacă vrea să devină „stăpână pe viitorul ei“ trebuie să adopte o „a treia cale“, una a bunului simţ, situată între dogmele discreditate ale socialism-comunismului şi iluziile seducătoare, dar discreditate de criza financiară din ultimii ani, ale capitalismului sălbatic şi corupt promovat de ideologiile neoliberale.

„Ceea ce ar fi trebuit să moară împreună cu comunismul este credinţa că societăţile moderne pot fi conduse după un principiu simplu, fie cel al planificării impuse de o voinţă autoritară, fie cel al reglării dictate de piaţă.“ (Charles Taylor, filozof canadian, în Etica autenticităţii, 1991).

Este nevoie de un set de politici bine gândite şi clar focalizate, ca şi de oameni competenţi şi integri la guvernare pentru a implementa aceste politici.

Este imperativ să se creeze o coagulare a forţelor civice şi politice de centru, care sprijină şi încurajează relaţii de asociere şi democraţia economică, în cadrul unui stat cu adevărat reprezentativ şi participativ.

Este imperativ să se restaureze rânduiala unei societăţi cu Lege, Moralitate, Tradiţie şi Conştiinţă, bazată pe trei valori esenţiale (cei trei D):

Devotament faţă de neam şi glie, dăruire pentru aproapele nostru;

Dreptate socială şi legalitate;

Disciplină şi responsabilitate.

 

Propuneri de politici pentru un program de transformare a României

Este imperativ să se creeze sau să se întărească un cadru instituţional în care oamenii să aibă încredere, larg recunoscut ca reprezentând interesele întregii societăţi.

Este urgent ca oamenii să recâştige sentimentul că sunt proprietari ai resurselor şi pământului ţării, că nu sunt doar chiriaşi sau pălmaşi în propria lor ţară. Prin restaurarea economiilor locale şi a capitalului local, prin stimularea prin cadrul fiscal şi subvenţii a iniţiativei antreprenoriale, prin promovarea unei largi răspândiri a proprietăţii productive, România poate şi trebuie să devină o ţară de PROPRIETARI.

1. Protejarea pământului agricol

Este esenţial ca guvernul român să protejeze terenurile agricole şi să stimuleze o agricultură autohtonă sustenabilă. Guvernul trebuie să controleze vânzarea şi proprietatea pământului agricol. Indiferent de angajamentele luate în faţa Comisiei Europene, protecţia pământurilor agricole devine esenţială pentru o strategie naţională în sectorul agriculturii. Uniunea Europeană afirmă că susţine din ce în ce mai mult o agricultură biologică în scopuri ecologice şi alocarea de fonduri CAP (Common Agricultural Policy, Pilar II) pentru dezvoltarea mediului rural. România ar trebui să sprijine aceste politici pentru Programul 2013-2020 şi să scoată în evidenţă că protecţia pământului agricol este o condiţie necesară implementării strategiei naţionale, ea însăşi în conformitate cu obiectivele UE.

Guvernul ar trebui să dea un decret conform căruia pământurile în zone bine definite ale României nu pot fi folosite pentru alte scopuri decât agricultura. Achiziţionarea de pământuri în aceste zone de către un non-rezident (definit ca o persoană care nu a locuit cel puţin 360 de zile în România în ultimii doi ani) nu este permisă, fără aprobarea unei agenţii guvernamentale, special create în acest scop. Cererile de achiziţionare şi deciziile promulgate trebuie aduse la cunoştinţa publicului. O totală transparenţă este absolut necesară.

Politici de acest gen există în Quebec şi în alte părţi din Canada, de mai bine de 30 de ani şi rămân în continuare în vigoare.

Pentru a evita concentrarea terenurilor în mâna câtorva latifundiari şi pauperizarea populaţiei locale (pe sistem latino-american) se va interzice concesionarea sau luarea în proprietate a mai mult de 500 de hectare.

2. Implementarea unei noi politici agro-ecologice

Este esenţial ca fermierilor mici şi mijlocii să li se ofere toate mijloacele pentru folosirea optimă a pământului lor, pentru propriul lor beneficiu şi al întregii ţări şi astfel să se restaureze demnitatea economică şi spirituală a satului românesc.

Agricultura României este compusă dintr-un număr foarte mare de mici ferme de subzistenţă (gospodăria ţărănească, ferma de familie), deşi 40% din pământul agricol este concentrat în 9600 de ferme mari şi foarte mari (Eurostat). Ferma de subzistenţă este de obicei văzută ca o slăbiciune. Numeroase studii au demonstrat însă că dimensiunile reduse ale fermei de familie sunt un avantaj, într-o agricultură sustenabilă de tip biologic.

Trebuie, deci, adoptate politici economice care să facă din România un Centru de Excelenţă în Europa în agricultura biologică şi sustenabilă. Statul trebuie să sprijine financiar şi tehnic fermierii mici şi mijlocii pentru accesarea fondurilor alocate în cadrul Programului Common Agricultural Policy (CAP), Pilonul II. În plus, politicile agro-ecologice trebuie să includă accesul micilor fermieri la pieţele regionale şi locale, accesul la credite şi asigurări împotriva riscurilor climaterice, cercetare şi dezvoltare în agronomie, educaţie şi sprijin pentru formarea de asociaţii (cooperative) ale fermierilor şi pentru înfiinţarea unor bănci agricole proprii.

3.   Promovarea şi sprijinirea cooperativelor agricole

Este imperativ să se demistifice concepţia actuală despre cooperative, ca o schema colectivistă de tip comunist şi să se încurajeze şi sprijine financiar, tehnic şi fiscal dezvoltarea de forme asociative (cooperative) de aprovizionare, marketing şi distribuţie în agricultură, şi nu numai.

„Cooperativele sunt un fenomen prezent în întreaga lume, cu peste 800 milioane de membri, mai mult decât dublu faţă de totalul de acum trei decenii. Numărul americanilor care sunt membrii unei cooperative, este mai mare decât al celor care deţin acţiuni la bursă.“ (M. Kelly, 2009) 

Cooperativele, prin volumul activităţilor lor, oferă fermierilor mici şi mijlocii, care rămân proprietarii pământului pe care-l lucrează, avantajele marilor fermieri în ceea ce priveşte cumpărarea de bunuri şi servicii necesare activităţilor agricole sau în ceea ce priveşte vânzarea produselor lor supermarketurilor şi altor mari reţele de distribuţie. Cooperativa le asigură fermierilor mici şi mijlocii o poziţie de „egal la egal“ în negocierile lor cu marile corporaţii din sectorul agro-alimentar!

4. Parteneriatul sat-oraş, una dintre cheile dezvoltării României

Creaţi parteneriatele sat-oraş care vor conduce la:

a) „reprofesionalizarea satului românesc“ prin importul în zonele rurale de aptitudini tehnice şi mici capacităţi industriale şi „exportul“ înapoi către zonele urbane de produse cu valoare adăugată;

b) crearea la sate a unui sistem de subcontractare cu un număr mare de ateliere mici;

c) bănci populare cooperatiste;

d) încurajarea agriculturii susţinute de comunitate (Community Supported Agiculture).

5.   Pentru o Românie verde

Este necesară transformarea României într-un „tigru verde“ al Europei prin promovarea unui model de economie civică şi dezvoltare durabilă, bazată pe noile industrii verzi; vor fi promovate, întărite şi strict aplicate legile şi cadrul fiscal care asigură echilibrul dintre dezvoltarea economică şi calitatea mediului înconjurător. „Imperativul ecologic“ trebuie să primeze în faţa „modernizarii“, „dreptului la proprietate“ şi a „maximizării profiturilor“ când acestea sunt invocate pentru a rade de pe suprafaţa pământului munţi întregi (Roşia Montană), pentru a defrişa pădurile şi distruge biodiversitatea sau echilibrul natural (de exemplu, construcţii de şosele în zonele naturale protejate, distrugerea râurilor de munte prin microhidrocentrale).

6.   Investiţi în turismul ecologic

Este necesar să se investească în infrastructura turistică şi în promovarea României, ca o oază de reîntoarcere la natură, de regenerare trupească şi sufletească. Frumuseţea deosebită a naturii, păstrarea unor tradiţii milenare, bogăţia şi diversitatea folclorică, patrimoniul cultural şi religios sunt daruri de care se mai bucură puţine ţări din lume. România trebuie să le păstreze, promoveze şi valorifice spre folosul generaţiilor de azi şi de mâine.

7.   Stopaţi privatizarea întreprinderilor de stat!

Este imperativ să se oprească toate privatizările întreprinderilor de stat şi să se îmbunatăţească şi modernizeze managementul şi guvernanţa lor. Guvernul trebuie să facă o evaluare continuă a acestor întreprinderi şi să acţioneze prompt atunci când se cuvine. CEC-ul (recapitalizat) şi Exim-Bank trebuie folosite ca instrumente ale dezvoltării economice. Ele vor fi modernizate şi eficientizate prin mutualizare, cu stipularea clară că nu vor putea fi trecute în mâini private. Poşta şi CEC-ul vor fi transformate într-o reţea de cooperative operând în franciză sub o organizaţie umbrelă; fiecare „nod“ al reţelei având o deplină autonomie bugetară şi răspunzând cerinţelor locale.

Cititi intregul manifest la adresa http://www.crip.ro/articol.php?articol=107.

Advertisements

“Tinerii de astazi din Europa nu mai au nici o perspectiva din cauza modelului neoliberal impus de germano-globalisti”

2 Comments

Comentarii pe Facebook:

Ovidiu Hurduzeu: Adevarata tragedie. Tinerii de astazi din Europa nu mai au nici o perspectiva din cauza modelului neoliberal impus de germano-globalisti. Mai este si o problema de mentalitate. Tinerii nu concep o viata fara “studii superioare” desi studiile superioare astazi te trimit direct in somaj. Daca un tanar ar sti sa lucreze pamantul sau ar fi stapan pe un mestesug ar avea asigurata ziua de maine. Ajung insa la varsta de 25 de ani si chiar “nu sunt buni de nimic”. Nu este vina lor ci a sistemului de educatie, a societatii in general.

Ovidiu Hurduzeu: O situatie generala. In SUA, ii tin pe tineri in scoala pana la 18 ani fara sa-i invete ceva folositor pentru ei sau societate. Toti sunt “pregatiti” ptr “college” desi unii dintre ei abia stiu sa scrie la varsta de 18 ani. Cand i-am intrebat pe profesorii americani de ce copiii nu sunt indreptati catre scoli de meserii (vocational school), s-au uitat lung la mine. “Nu se poate, asa ceva ar fi considerat o discriminare.” In timp ce milioane de tineri ard gazul prin “college” si se indatoreaza la banci ptr toata viata – taxele scolare la stat au ajuns aproape la fel de mari ca cele din invatamantul particular – nu-ti vine nimeni sa-ti repare ceva in gospodarie fara cel putin o suta de dolari.

Ioan Andoni: …și aceasta pentru că   familia, ca instituție, a cedat/transferat/ aproape integral responsabilitatea pentru propriii membri, î n seama a ceea ce a devenit cu asentimentul (citește: ne-grija noastra) și sprijinul inconștient al „maselor largi, populare”, Statul. Plecarea din Biserică, secularizarea î și arată „din plin” (dacă   se poate numi așa…) consecințele, că   roade nu sunt.

Irina Bazon: Tinerii nu concep o viata fara “studii superioare” si fara munca in corporatii fiindca se desprind de familii la varste fragede si de mici le este indusa, inclusiv prin scoala, mentalitatea ca trebuie sa se “realizeze” in cariera, iar scoala, si mai ales “studiile superioare”, ii pregateste pentru societatea de consum https://irinamonica.wordpress.com/2011/12/13/scoala-pregateste-individul-pentru-societatea-de-consum/ (se cultiva si mentalitatea ca in strainatate e “civilizatia” si acolo se pot realiza si pot trai cel mai bine). Scoala nu-si mai propune formarea unor oameni intregi, ci “competente”, oameni asimilabili, utili in multinationale; oameni specializati intr-un domeniu restrans, care nu mai au cunostinte in afara celor limitate la domeniul respectiv, nu mai spun de o cultura generala mai larga si de acea cultura care sa le formeze constiinta radacinilor. Se pune accent pe competente si specializare. Limitarea omului la un domeniu restrans conduce la imposibilitatea de a-si mai forma o viziune globala asupra lumii, de a mai intelege ce se intampla in jurul lui sau cu sine. In plus, e incapabil sa mai perceapa ce e aceea o ierarhie a adevarurilor, care sa-l ajute sa se orienteze, sa aiba niste repere solide si sanatoase. Accentul pe specializare si acest tip de pragmatism reductionist a facut si din economie o stiinta fizica, in care accentul s-a deplasat de pe om pe atingerea “eficientei”, pe maximizarea profitului. Desigur, cauza acestei situatii, de fapt principala, este si secularizarea tot mai accentuata, care a promovat o viata iesita din rost si din limitele firesti, relativismul valoric, idolatrizarea muncii corporatiste.

Omul se dezvolta firesc si armonios in cadrul familiei, insa tinerii sunt smulsi din familie la varste fragede, parintii nevoiti sa munceasca in corporatii nu mai au timp pentru ei sau, si mai rau, si-i abandoneaza pentru a slugari la straini, departe de casa si tara. Astfel are loc erodarea familiei, de care profita sistemul neoliberal corporatist. “Specialistii” vin cu tot felul de “solutii” false, fie statul minimal, pentru a permite big business sa-si intinda tentaculele distrugatoare fara sa mai intampine niciun fel de ingradire, fie big government. Dar ambele sisteme se sustin de fapt reciproc, sunt construite pe individul masificat, dezradacinat si nu pot asigura conditiile ca acele comunitati care alcatuiesc societatea sa se poata dezvolta, incepand cu cea mai mica, dar care este de baza si cea mai importanta: familia.

Ei nu inteleg ca restaurarea familiei traditionale trebuie sa fie prioritara. Doar astfel se va crea si o coeziune, se va intari si va fi restaurata societatea in ansamblu. Cum arata Allan Carlson intr-un articol pe care l-am tradus (Economia centrata pe familie), solutia este crearea acelor conditii care sa permita familiilor sa fie din nou numeroase si puternice, capabile sa se autosustina. Daca aceste celule de baza sunt sanatoase, intregul organism social este sanatos. El mai arata necesitatea ca familiile sa-si recapete functiile firesti (fiindca un numar prea mare dintre aceste functii pe care le indeplineau inainte familiile au fost transferate catre corporatii si stat, aceasta fiind o cauza esentiala a destramarii familiei si a societatii), in principal cea educativa si cea economica. De insanatosirea acestei unitati de baza a societatii depinde insanatosirea altor sfere esentiale precum economia si invatamantul.

Distributism in Eastern Europe

Leave a comment

de Ovidiu Hurduzeu

The newly-formed Romanian Distributist League “Ion Mihalache” marks a first victory for Distributism in Romania. It should come as no surprise that Distributism is being touted as the best vehicle for radical change in this post-communist country.

In the post-World I period, Distributism found concrete success in Central and Eastern Europe. When the peasant parties came to power, they embarked on the implementation of a radical, distributist-oriented program which drew high praise from G.K. Chesterton. In his “Introduction” to Helen Douglas-Irvine’s book, The Making of Rural Europe (1923), G.K. Chesterton writes:

“[Throughout Eastern Europe and the Balkans] in a sort of awful silence the peasantries have fought one vast and voiceless pitched battle with Bolshevism and its twin brother, which is Big Business, and the peasantries have won… It is a huge historical hinge and turning point, like the conversion of Constantine or the French Revolution… What has happened in Europe since the war was a vast victory for the peasant, and therefore a vast defeat for the communists and the capitalists.”

After the World War, Eastern European countries, except Hungary, adopted democratic institutions and enfranchised the peasant both politically (by the universal vote) and economically (by the land reform). “Peasant parties,” writes George D. Jackson, Jr., “having been suddenly thrust to the pinnacle of power by the new electoral laws professed their devotion to democracy, anti-Bolshevism, and significant social and economic reforms.” It was a period of hope and enthusiasm. The “vast victory for the peasant” came at a time when new national states in Eastern Europe were created. After 1918, Romania also rejoiced national statehood as she came to include all provinces with an ethnic Romanian majority. Peasants had no accumulated grievances against their governments and stayed immune to the Bolshevik internationalist propaganda (In Romania, for instance, the National Peasant Party vehemently rejected a Comintern-inspired “single great union of workers’ and peasants’ republic in the Balkans”).

“The vast victory for the peasant” was short-lived; by the end of the thirties, the agrarian regimes were ended by dictatorship. “The hue and cry was ever against the Bolshevik wolves,” writes David Mitrany, ”but it was the peasant shepherds who got murdered, like Stamboliski and Radic, or imprisoned and ostracized, like Witos and Maniu and a host of their followers. In one country after another, the peasant groups were in this way cheated out of their legitimate claim to power.” Alone, the Czechoslovak Agrarian Party stayed in power, in coalition with others, until 1938. And yet “the peasantist movements remained the highest and most authentic expression of both popular and intelligentsia aspirations in the interwar period.”

In the United States, most analyses of Eastern European agrarianism were made during the Cold War era within East European or Soviet studies. They tend to regard it as a reactionary ideology based on a peasant mystique, anti-industrialism and anti-modernity and placed it in a secondary position to the rise and development of communism in Eastern Europe. Only lately, a connection has been made between Distributism and the Eastern Europe’s agrarianism. Credit must be given to social historian Allan C. Carlson and the Distributist economist John Médaille for challenging the old views and firmly connecting the agrarian project in Eastern Europe to the aims and principles of Distributism.

The central agrarian concept, directly related to Distributism, refers to the family as the most basic unit of production and consumption in society. The agrarian economists and ideologues drew heavily on Alexander Vasilevich Chayanov’s theory of natural family economy. A victim of Stalin’s goulag, the Soviet economist exposed how both neoclassical and Marxist theory largely ignored the non-wage “family labor farm” and the peasant mode of production. In the peasant “natural economy”, argues Chayanov, the unit of production is also the unit of consumption; wages play no role, profits are not maximized, nor is “marginal utility” recognized. The peasant is interested in the use-value of a product (fulfillment of the family consumption needs) which takes over profit and market value. It is the size of its capital base and of its land area that dictates the economic development of the capitalist farm; it is the age and numbers of family members, the drudgery of labor (the degree of self-exploitation ), the tools, the weather and market conditions that are the main limiting conditions of the economic activity  on a peasant farm.

Like the distributists, the Eastern European agrarians viewed their doctrine and practice as aThird Way, neither capitalist nor socialist. They shared the Distributist antagonism to Big Business, Big Finance, trusts, cartels and the unlimited accumulation of wealth. They were ahead of their time when they  advocated sustainable industrialization–industries to be scattered widely in smaller units across the land—and rejected large-scale heavy industries, depending on the interests of foreign investors and the mercantilist national state. Virgil Madgearu, a Romanian economist and the main theorist of  the Peasant Party, explained that the peasant parties in Eastern Europe were not opposed to industrial development as such: “If there is not in peasantism an inherent tendency against industrial development, it is on the other hand against protectionism, the breeder of hothouses industries, of trusts and cartels.”

In line with the Distributist view, the agrarians in Eastern Europe believed that humans became free and independent through well-distributed productive property, that is, through ownership and work. Concentration of property and power in the hands of a few was considered degrading to human dignity and disruptive to the social order; it ran against the peasant’s democratic nature–agrarians considered the peasant a “democrat by nature”–and against the peasants’ compelling desire for a sane and stable social order. The keen desire for social stability made the agrarians resist violent changes and revolutionary trends and turned them, in most cases, into pacifists.

Eastern European agrarians were not much less anti-statist than the distributists. They placed emphasis on decentralization, local-self government and the idea of building a state from the bottom up. The agrarians viewed occupational organizations and cooperatives as ideal vehicles, both in securing social stability and organizing the economy of peasant farming. They believed cooperative principles, private property, responsibility towards the community and cooperation in voluntary associations, were valid for all of society. Most  programs of the peasant parties demanded that workers should share in the ownership of factories and own their homes.

The prospects of a Distributist order in Central and Eastern Europe were brutally destroyed by communism. Communist rule embodied what the agrarians hated most: giantism, dictatorship, slavery, violence, no God. In Romania, the members of the National Peasant Party were persecuted, murdered or condemned to many years in prison. In 1990, after the fall of communism, The National Peasant Party rose from the ashes and, under the name of Christian-Democratic National Peasant’s Party, it was again in power between 1996-2000. Unfortunately, the new Party was a shadow of its former self. Infiltrated by opportunists and agents of a revamped “Securitate” (the Communist secret police), poorly run by unworthy leaders, the CDNP embarked on a  self-destructive path. Today it is a minor party, split in several quarreling factions; it has no future whatsoever in Romanian politics.

And yet, the longing for the Distributist order envisaged by the agrarians in the inter-war period is more alive than ever among the Romanians. John Médaille’s visit to Romania and the publication, in that country, of an anthology of Distributist texts, edited by John Médaille and myself, made a breach in the wall of false beliefs and justifications. Many Romanians now realize there is life beyond neo-liberalism, globalism, consumerism, and other delusional “isms” recklessly imported to their country after 1990. Distributism opened their eyes to alternatives they did not even dare to imagine.

Today, if Distributism is to be successful in Romania, and hopefully in other Eastern Orthodox countries, it has to take a somewhat different path from both today’s neo-distributism in the West and the agrarianism of the past. First of all, it has to be rooted in the Orthodox tradition and envisage the world, neither in individualistic nor collectivistic, but personalist terms. Only grounded in the anthropological model of a dialogical personalism can Distributism become an active force in reforming Eastern European societies.

In Eastern Christianity, the unity of Christ with Church follows the model of personal unity of the Holy Trinity. Dumitru Stăniloae, a most distinguished Orthodox theologian, calls the Church a ‘pluripersonal symphony’: a multitude of instruments with particular patterns of notes combined to create a unity which is ever so much richer for its multiplicity. Each person plays his notes, but all is conducted, coordinated, unified under the direction of Christ. Being made in the image of God, the Trinity, each person realizes his true nature through mutual life; each person is autonomous and unique and yet he is not able to have life except in community with others.

“The community of persons” is spelt out in terms of “sobornicity”: Sobornicity  (from the Slavic sobornaya, which means both “universal” and “conciliar”), writes Dumitru Stăniloae, “is not unity pure and simple: it is a certain kind of unity. There is the unity of a whole in which the constitutive parts are not distinct, or the unity of a group which is kept together by an exterior command, or formed into a union of uniform entities existing side by side. Sobornicity is none of these. It is distinguished from an undifferentiated unity by being of a special kind, the unity of communion. The unity of communion is the sole unity which does not subordinate one person to another, or in which the institution is not conceived as something external to or superior to or repressive of the persons involved.”

Cititi articolul integral pe The Distributist Review.

Ce este România profundă?

2 Comments

hora

Fragmente din: Ovidiu Hurduzeu, Mircea Platon: A treia forță. România profundă; De la letargie la liturghie. Un dialog despre normalitate (interviu cu Mircea Platon)

…România e blocată pe orizontala unor false dileme. Astfel, ni se spune că, dacă nu vrem să ne unim cu Roma, atunci neapărat suntem sau trebuie sa fim cu Moscova. Sau că, dacă nu vrem capitalismul multinaționalelor globale, suntem comuniști. Că, dacă nu mai vrem comunism, atunci trebuie să acceptăm, ba chiar să ajutăm cu sârg, la demitizarea istoriei naționale, la batjocorirea marilor scriitori sau a marilor figuri ale trecutului. Ni se lasă impresia că trebuie sa fim ori ecumenici, cosmopoliți, cu identitate hibridă, new age-iști, dezrădăcinați, consumiști, ori național-comuniști, securiști, analfabeți, troglodiți s.a.m.d.

A treia forță: România profundă e o carte nascută din refuzul de a face aceste false alegeri între depersonalizarea consumistă și dezumanizarea comunistă. Dacă primele doua forțe sunt ideologia (comunistă, corectitudinea politică) și banul (jaful organizat cu abilitate tehnocratic-apolitică în România), a treia forță e, pentru mine și pentru Ovidiu, libertatea. Si această libertate am descoperit-o în România profundă. O Românie care nu e neaparat „pașunistă”, nu e doar România rurală, ci și România urbană, a micilor meșteșugari, a micilor întreprinzatori, a unor segmente ale profesiilor liberale, preoțimii, profesorilor. România profundă e România oamenilor cinstiți și care se încapatânează să scape „sistemului”. E, în ultimă instanță, România care nu se vede, care e ignorată, nereprezentată. Mergând spre această Românie, a suferinței, bucuriilor și libertății hristocentrice, părăsim planul orizontal al falselor dileme și ajungem la o nouă întemeiere a discursului politic, la o nouă întelegere a situației și datoriei noastre. Plecăm de la realități concrete, de „pe teren”, nu de la false „priorități” și agende ale altora. Lucrul acesta a deranjat multă lume, și la stânga si la așa-zisa noastră „dreapta”, și ni s-a reproșat că suntem utopici, că „România profunda” e România „știrilor de la ora 5”.

Din punctul meu de vedere, România știrilor de la ora 5 e exact România superficială, România manufacturată de televiziuni, ziare, de un sistem de învățământ prost, de emigrația forțată a părinților siliți de o clasă politică inconștientă să-și abandoneze copiii pentru a și-i putea întreține. România știrilor de la ora 5 e falsa Românie creată de falsa noastră elită politico-economico-intelectuală. E România unei febre care va trece îndată ce vom scăpa de falșii felceri care își tot fac de lucru la căpătâiul României știind, ca și doctorii lui Carlo Goldoni, să ceară un singur lucru: „Să-i luăm sânge! Trebuie să-i luăm sânge!” Asemenea fetișcanei din piesa lui Goldoni, România are de fapt nevoie de un singur lucru: de iubire. Din 1944 încoace, România suferă din dragoste, din dragoste pentru lucrurile normale, pentru familie, pentru țară, pentru stramoși, pentru biserică, și e pe cale de a fi lichidată de cataplasmele, clismele și lipitorile tranziției. (…)

Dacă un om sau o realitate nu e icoană, atunci nu e nimic. România se împiedică în nimicuri. Trăim leneș, în „dileme vechi”, îndoiți ontologic și din șalele demnității. Nu avem curajul de a alege dinamica paradoxului. Stăm, și murim, ca măgarul lui Buridan, victime ale unei false alegeri. Pe care ne încapațânăm să o contemplăm pentru că e pe orizontală. Pentru că putem sta într-o rână. Pentru că știm că răstignirile și doar răstignirile sunt pe verticală.

România profunda nu e România știrilor de la ora 5, ci România pe care am primit-o cu noi prin naștere pe pamânt românesc si botez în Biserica Ortodoxă. România stirilor de la ora 5 e România superficială, e România înrobită patimilor și instinctelor. E România căderilor pe orizontală. România profundă e România pe care o ducem cu noi, e România pe care o vedem cu colțul ochiului și pe care o iubim doar cu colțul inimii. E marginea de adevăr din care vine libertatea. E o icoană într-un colț de cameră. E lumina pe care toți acești oameni sintetici pe care îi lăsăm să ne conducă o absorb întunecându-se. România profunda, ca și moșii și strămoșii noștri, nu se mai vede. Nu e „pe sticlă”, ci în pamânt. În țărâna din care suntem făcuți, în care ne vom întoarce si care e sortită învierii.” (Mircea Platon, De la letargie la liturghie)

România profundă e România care nu se vede la televizor decât în chip de victimă. E România pe care au căutat să o distrugă comuniştii vechi şi eurosocialiştii noi. Uneori, România profundă e un ţăran. Sau o stradă. Sau un episcop. Sau un nuc. România profundă e România împotriva căreia încă se mai duce război.Cine citeşte istorie ştie că România împotriva căreia au luptat comuniştii era alcătuită din ţărani, preoţi, elitele profesionale, oamenii de caracter. Cine citeşte ziarele vede că România împotriva căreia luptă neocomuniştii (multiculturaliştii, eurosocialiştii etc.) e mai ales România ţăranilor, preoţilor şi oamenilor de caracter. România profundă e aşadar România sacrificată. E România – ţintă ; victimele nu s-au schimbat. Doar plutonul de execuţie se primeneşte mereu” (Mircea Platon, Ce este România profundă?)

Ortodoxia salvează România

Leave a comment

de Ovidiu Hurduzeu

În vremea comunismului, valorile ortodoxe au fost eliminate din şcoală, din viaţa societăţii şi caracterul demn al românului a slăbit până la pierdere totală. Odată cu credinţa a fost slăbită şi familia. Noi nu mai avem astăzi mamele de altădată, după cum nu mai avem nici duhovnicii de altădată. Elementul esenţial al organismului societăţii îl constituiau mamele creştine şi duhovnicii îmbunătăţiţi. În acestea au lovit duşmanii întâi, prin modernism, comunism, propagandă atee, schimbări de educaţie şi altele. Familiile s-au modernizat, mamele nu mai nasc mulţi copii, unul, doi sau deloc. Dacă ele nu mai fac copii, neamul piere! Îi omorâm încă din pântece şi ne transformăm în satrapi, ucigaşi de prunci, continuu şi, astfel, devenim ucigaşi de naţie. La această decădere a noastră se adaugă criza care îi stârneşte pe cei rămaşi în viaţă să fugă în lume. E o dezertare gravă de pe fruntariile neamului. („Rezistenţa noastră stă în dreapta credinţă“, interviu cu arhimandritul Justin Parvu)

Profesorul Vasile Gheţău, director al Centrului de Cercetări Demografice al Academiei Române estimează că în anul 2050 România va avea o populaţie de 14 milioane de suflete1. Pe baza unor cercetări serioase, profesorul român afirmă că, fără un program pronatalist dur, poporul român riscă să se stingă de la sine.
Nu sunt nici speculaţii, nici cifre alarmiste sau previziuni apocaliptice. Este adevărul gol-goluţ pe care nimeni nu vrea să-l înfrunte. De la 2,2 copii pe femeie în 1989, valoare care asigura înlocuirea generaţiilor, rata totală a fertilităţii (numărul de copii născuţi de o femeie în perioada ei fertilă) a coborât la doar 1,3 copii pe femeie în 1995 şi nu dă semne de creştere. „În următoarele două decenii – scrie Sorin Bulboacă2 – ca o consecinţă a fenomenului de îmbătrânire a populaţiei, sute de sate vor dispărea de pe harta demografică a României, deoarece populaţia lor actuală, alcătuită majoritar din pensionari, se va stinge în timp. Sunt localităţi fără nici o perspectivă, având doar câteva sute de locuitori, care nu dispun, în mileniul al treilea, de condiţii decente de viaţă şi nici nu atrag potenţiali investitori. Dacă în 2005, aproximativ 18% din totalul populaţiei avea peste 65 de ani, în 2020 procentajul persoanelor de vârsta a treia va creşte la 30% iar în 2050, jumătate din populaţie va avea peste 65 de ani – tendinţa de îmbătrânire a populaţiei României este comparabilă situaţiei din ţările Uniunii Europene.
Lucrurile sunt cu atât mai grave cu cât scăderea dramatică a natalităţii este însoţită de un exod emigraţionist de nestăvilit. Pentru a se salva de la pieire, România are nevoie de o revoluţie demografică. În contextul actual o asemenea revoluţie pare imposibilă. Studii după studii confirmă aceeaşi situaţie tragică: foarte puţine cupluri îşi doresc mai mult de unul sau doi copii. Un număr îngrijorător de mare, cam 70% din tinerele familii nu îşi (mai) doresc deloc copii.
Este bine cunoscut că ţările dezvoltate se confruntă şi ele cu o scădere accelerată a natalităţii. „Lunga iarnă demografică a României“ (V. Gheţău) face parte din fenomenul mai larg al celei de a doua „tranziţii demografice“ care afectează mai ales Europa şi Asia de Sud-Est. În zona euro-atlantică, scăderea fertilităţii este strâns legată de răspândirea în masă a valorilor secularizării, hiperindividualismului şi consumismului.

Secularizarea şi declinul Occidentului
În Occident, secularizarea deşănţată a început în anii ’60, o perioadă a prosperităţii materiale şi hedonismului în care capitalismul intra în faza consumismului de masă. Tot atunci se naşte şi „societatea spectacolului“; orice obiect devine o marfă a cărei valoare de folosinţă depinde în mare parte de imaginea ei publicitară. Pierzându-şi ancora creştină, valorile spirituale încep să se plieze după ciclul producţie/consum, să intre într-un sistem de echivalenţe generalizate în spatele căruia există un singur numitor comun: banul. Într-un astfel de sistem mărfurile sunt echivalente una alteia în virtutea valorii lor de schimb; totul devine relativ, interşanjabil şi circulă pe o „piaţă globală“. Adevărul creştin apare desuet iar ordinea economică şi spirituală tradiţională, bazată pe valorile creştine, de-a dreptul „fascistă“.
Un întreg mecanism propagandistic va denunţa „miturile fondatoare“, aşa-numitele „naraţiuni istorice“ legate de figura simbolică a Tatălui în jurul căruia se cristalizează Naţiunea, Poporul, Statul, Patria (componenta feminina a „Tatălui“). Cultura eroului şi jertfei (martirului) este înlocuită de o mentalitate a confortului şi gratificării imediate. Statul naţional, cu valorile sale „identitare“ (eroi, martiri, memorie) este socotit perimat, o piedică în calea mişcărilor de deteritorializare a capitalului şi forţei de muncă. Creştinismul este dezavuat. Mântuitorul nu urmează logica mărfii iar relaţia privilegiată cu Hristos transformă „schimbul“ în comuniune personală, situaţie inacceptabilă din punct de vedere comercial. Întrucât întruparea hristică nu poate fi inclusă într-un circuit generalizat de echivalenţe, se acordă preferinţă ecumenismului (religiile sunt interşanjabile). „Economia de piaţă“ îşi depăşeşte rolul său economic şi tinde să devină „societate de piaţă“, un principiu regulator al întregii activităţi umane. Domenii odinioară sustrase economiei de piaţă – religia, cultura, învăţământul, relaţiile de familie, sexualitatea – se contaminează de consumism. Individul îşi defineşte identitatea prin adoptarea unui „fel de viaţă“, un lifestyle bazat pe materialismul societăţii de consum: „Consum, deci exist“.
Crearea unui paradis consumist, prin utilizarea tehnologiilor moderne, a produs un individ obedient, liber să aleagă într-o lume în care totul este dinainte determinat. Omul postmodern se comportă ca un consumator care niciodată nu ştie sau nu trebuie să ştie exact ceea ce vrea. Construit pe „o coloană absentă“ (Michaux), nu încearcă nici să schimbe, nici să interpreteze realitatea. Este mânat doar de sentimente, emoţii şi dorinţe pe care le vrea totdeauna cât mai plăcute. Mereu pe fugă, trece în viteză pe lângă tot ce l-ar putea situa. Familia, creşterea unui copil, ataşamentul faţă de aproape, biserica sau ţara sa implică un ataşament care i-ar putea opri „curgerea“ – omul modern nu recunoaşte decât fluxul în chip de „activitate“, „cariera profesională“, „schimbarea“ (sub forma permanentei permutări). Vrea „o viaţă mai bună“ fără să aibă în vedere un scop mai înalt, un ideal, fără să înţeleagă care este menirea sa adevărată pe pământ. Imaginarul „supunerii“, „acomodării“ şi „confortului spiritual“ invadează întreg spaţiul cultural al postmodernităţii. În ziua de astăzi contestaţia este ferm încadrată în structuri instituţionalizate. Feminismul, multiculturalismul, mişcările de emancipare ale minorităţilor, „drepturile omului“ – într-un cuvânt reţelele Corectitudinii Politice – sunt încercări de a crea aparenţa libertăţii, diversităţii şi a unui punct de vedere critic exterior sistemului.

Sfârşitul iluziilor
Criza economică mondială a spulberat însă iluziile întreţinute de „societatea spectacolului“ global. Epuizarea resurselor naturale şi dezastrul ecologic au pus frâu revoluţiei consumiste. Ingineriile financiare şi, în general, rapacitatea „elitelor globale“ sunt văzute drept consecinţe directe ale decăderii morale cauzate de o lume fără Dumnezeu.
Nimeni nu mai crede că, acţionând doar în interesul propriu, indivizii contribuie în final la bunăstarea generală a societăţii. „Animalul mulţumit de sine însuşi“ (Ortega y Gasset), lipsit de simţul responsabilităţii şi dominat de tendinţe pecuniare este pus la stâlpul infamiei. Tulburările din Marea Britanie sunt considerate un indicator al stării de degenerescenţă civilizaţională produsă de secularism. Premierul britanic, David Cameron, a recunoscut că revolta este consecinţa unui „colaps moral“; principalul sau consilier în materie de ideologie, Phillip Blond, scrie în ultima sa carte: „Ceva foarte grav se întâmplă în Marea Britanie. Acesta este sentimentul pe care îl împărtăşeşte fiecare, indiferent de părerile sale politice. Dar care este oare boala de care suferim? Ştim cu toţii simptomele: teama crescută, lipsa de încredere, multă suspiciune între noi, creşterea criminalităţii, violenţă, singurătate, recesiune, depresiune, distrugerea familiei, divorţuri, infidelitate conjugală, servicii publice roase de birocraţie, care nu răspund cerinţelor cetăţenilor, spitale murdare, neputinţă, creşterea rasismului, orar de muncă tot mai prelungit, copii fără părinţi, acumularea şi aparent permanentizarea sărăciei, adolescenţi înarmaţi cu pumnale, adolescenţi înjunghiaţi de pumnale, declinul politeţii, tineri agresivi, eroziunea libertăţilor civile şi creşterea supravegherii obsesive a populaţiei, autoritarism în sfera publică, libertarianism privat, generalizarea derizoriului, cinism politic şi o lipsă acută a bucuriilor zilnice. Acest sentiment nu este resimţit de câţiva dezamăgiţi ci exprimă un sentiment general căruia însă i se acordă prea puţină atenţie“.
„Astăzi deja“ – constata teologul ortodox Christos Yannaras – „impasul civilizaţiei occidentale nu mai este unul teoretic. El se manifestă în agonia şi absurditatea modului cotidian de viaţă. Această civilizaţie a «echilibrului groazei», a programelor raţionale de «fericire generală», a reziduurilor toxice, a consumaţiei nesăţioase, a înrobirii existenţei umane de ideologiile totalitariste a ajuns să ameninţe viaţa la scară universală“3.

O lume de „true believers“
Timpurile s-au schimbat. În prezent secularizarea şi-a epuizat resursele ideologice şi, în curând, armata sa combatantă va avea prea mulţi generali („elitele globaliste“) în posturi de comandă şi prea puţini soldaţi în tranşee. Deşi ţările bogate rămân deocamdată seculare, populaţia globului devine tot mai religioasă (Norris & Inglehart). În tabăra creştinilor „fundamentalişti“ din Occident, are loc o spectaculoasă revenire demografică şi spirituală; secularizarea a reuşit să răvăşească creştinismul „moderat“, dar nu i-a afectat pe „true believers“.
Articolul integral pe atreiafortaromaniaprofunda.blogspot.com

Pledoarie pentru mâncarea sănătoasă

Leave a comment

de Ovidiu Hurduzeu

Pledoaria mea pentru mâncarea sănătoasă este, de fapt, un apel pentru recâştigarea autonomiei şi libertăţii noastre. În comunism, am fost sclavi fiindcă eram mai tot timpul flămânzi. Ani de zile ne-am sfâşiat între noi pentru ca EU, şi nu TU, „să prind” o bucată de caşcaval sau un litru de ulei „peste cotă”. Înfometarea populaţiei României din timpul comunismului a exacerbat instinctele achizitive, nepăsarea faţă de nevoile aproapelui, egoismul, conformismul şi laşitatea. Un popor flămând nu poate fi nici generos, nici liber şi nici conştient de propriile interese. Înfometaţii nu sunt martiri, de regulă, ei sfârşesc prin a săruta mâna care le mai aruncă, din când în când, câte-o ciozvârtă. În momentul în care stăpânii deţin controlul asupra hranei supuşilor, puterea lor devine absolută. Începe teroarea.
În ultimii douăzeci de ani, situaţia noastră nu s-a schimbat radical. Ne-am transformat din proletari flămânzi în consumatori pasivi, care beau şi mănâncă pe veresie. Socialismul crea în mod artificial foamete propriu-zisă, capitalismul global creează în mod artificial foamea de bani şi iluzii. Atât comunismul cât şi globalismul ne împiedică să fim proprietarii unei surse de hrana şi de adăpost; comunismul, ne-o lua cu japca, globalismul ne permite să avem acces la hrană şi adăpost doar prin intermediul cămătarilor (creditul oferit de bănci).
Sursa de venit monetar a devenit astfel mai importantă decât sursa de hrană. O întreagă ţară a renunţat să mai producă pâinea cea de toate zilele, bunuri şi servicii reale. În schimb, toţi alergăm năuci după bani. Timp de douăzeci de ani ne-am hrănit cu iluzia prosperităţii financiare. Ne-am „monetarizat” existenţa, ne-am vândut pe doi lei pământurile moştenite de la străbuni, noi înşine ne-am vândut, marfă ieftină, în speranţa iluzorie că „vom aduna bani”. Am uitat ca hrana sănătoasă, spirituală şi trupească este adevărata bogăţie. Foamea noastră de bani a înlocuit foamea de libertate şi de dreptate socială. Considerând că Banul este alfa şi omega vieţii omului, i-am admirat pe cei care au făcut bani peste măsură şi i-am uitat pe nevoiaşi. Din moment ce doar „banul contează”, nu am mai îngenunchiat smeriţi în faţă icoanei. Ne-am închinat lui Mamona. Din moment ce totul se vinde pe „piaţa liberă”, ne-am vândut ţara, bucată cu bucată.
Degeaba tunăm şi fulgerăm acum împotriva „băieţilor deştepţi”, ei sunt creaţia noastră; înainte de a fi devenit coşmarul nostru, „băiatul deştept” fusese pentru noi un model de conduită, omul de admirat, cel care a ştiut să se descurce în Vajnica Lume Nouă. Ne-au trebuit 20 de ani să ne dăm seama cât de viermănoasă a fost o astfel de gândire, şi tot 20 de ani ca să recunoaştem cinstit ca mărul cel oacheş din Turcia şi roşia impecabilă din civilizata Olandă n-au nici un gust. Între timp, am distrus sistematic sursele noastre de dezvoltare sustenabilă; ca să mascăm gaura din avuţia naţională şi sufletul nostru, am exacerbat la maxim iluziile.
Tot aşteptându-i pe străini să „investească”, să ne lucreze pământurile cu tractoarele lor uriaşe, am lăsat pământul pârloagă. În loc să înfigem bărbăteşte în brazdă lama plugului, am înfipt ţăruşul cu semnul „FOR SALE”.
*
Am permis o separaţie totală între bani şi hrană, şi chiar am justificat acest fapt ca fiind „progres”. Astfel, ni s-a inoculat concepţia – propagată şi de conducători ignoranţi, care par a o crede – că dacă avem bani, vom avea şi mâncare. Este o concepţie eronată care conduce la distrugerea agriculturii şi a hranei, cu nimic diferită şi la fel de dăunătoare precum ideea că lumea se conformează dorinţelor noastre şi că putem fi oricum am vrea noi să fim. (Wendell Berry)
*
Dar a venit criza şi iluziile noastre s-au prăbuşit. Ne-am dat seama că am rămas şi fără bani şi fără mâncare sănătoasă, iar împrumuturile cămătarilor sunt la fel de toxice ca şi alimentele cu aditivi chimici vândute prin reţelele de distribuţie globală (hipermarketurile). Când „tataie de la ţară” nu ne-a mai umplut portbagajul cu produse iar „mamaie” nu a mai putut să ne crească nepoţii, am constatat, îngroziţi, că am rămas şi fără săteni tineri şi viguroşi. De data asta, chiar nu mai are cine să mulgă, la propriu, Joiana românească.
*
Prea multe otrăvuri a înghiţit România! Într-o lume toxică, a mânca sănătos devine un act de responsabilitate personală şi civică; o declaraţie de independenţă faţă de „hrana modernă”; o detoxificare fizică (a trupului) şi etică (a minţii ce a fost intoxicată mediatic). O ieşire din ignoranţă şi apatie.
Zi de zi, trebuie să luptăm pentru sănătatea copiilor şi familiilor noastre. O bătălie care va fi câştigată definitiv doar atunci când vom fi reuşit să restaurăm sănătatea economică, socio-politică şi spirituală a ţării. În mod cert, mâncarea nesănătoasă ne îmbolnăveşte; dar boala trupului este simptomul îmbolnăvirii sufletului şi alterării caracterului nostru. Suntem trupuri şi suflete suferinde într-o societate bolnavă.
Dar orice boala are un leac. Nu o să ne vindecăm dintr-o dată. Nici nu vom putea peste noapte să stârpim microbii şi să eradicăm maladiile societăţii noastre. Să începem cu paşi mici, cu fiecare gest al existenţei noastre cotidiene. După un timp, vom continua cu paşii de gigant ai unei mişcări de solidaritate naţională.
*
— Nu lăsaţi hipermarketul, micromarketul şi alţi raspânditori de otrăvuri (junk şi fast food) să vă hrănească familiile. Nu are statul bani?! Cereţi impozitarea hranei lipsite de valoare nutritivă, a „apei îndulcite” tip cola, a chiftelei jupuite, a chipsurilor şi a altor „bunătăţi” fabricate spre deliciul sclavilor fericiţi (în SUA, 30 de oraşe mari au în plan să pună taxe speciale pe „junk-food”, un ministru francez a propus triplarea taxei pe cola etc.). Impozitarea alimentelor-gunoi ar reduce dramatic consumul lor iar banii obţinuţi ar putea fi folosiţi pentru sprijinirea gospodăriei ţărăneşti de subzistenţă (pe cale de dispariţie). Când are de ales, orice părinte preferă puiul din „curtea bunicilor” celui crescut cu hormoni şi antibiotice în „fabrica de animale”. Dacă vrem cu toţii „puiul lui Mamaie” şi nicidecum puiul american sau unguresc, de ce n-am obliga clasa politică să se supună voinţei populare? „No free trade!” când este vorba de sănătatea populaţiei.
*
— Nu va lăsaţi amăgiţi de „mâncarea ieftină”! Nu există mâncare mai ieftină decât cea obţinută şi pregătită în gospodăria proprie. „Mâncarea ieftină” este o iluzie creată de agricultura industrială prin externalizarea adevăratului cost al alimentelor produse de acest sistem. SUA = mâncare ieftina = o treime din cetăţenii americani diabetici sau prediabetici, 33% din copii şi adolescenţi suferă de obezitate. Sol şi biodiversitate distruse, ape poluate pe suprafeţe întinse, depopulare rurala în proporţii catastrofale. „Mâncare ieftină” şi televizor, sedativ pentru mase.
*
— Nu acceptaţi mall-ul şi cultura lui să ţină loc de educaţie pentru copiii voştri.
Proastele obiceiuri alimentare se dobândesc în copilărie. Cu atât mai mult cele spirituale. Daca acum puştiul dumneavoastră preferă prăjitura din reclama TV „prăjiturii de casă”, pe Harry Potter lui Făt Frumos, Halloween-ul, sfintelor Sărbători de Crăciun, mai târziu va renunţa la sarmalele de acasă pentru shaorma de pe strada şi sandvişul din café-barul corporatist. Adoptarea „fast-food”-ului vine la pachet cu flexibilitatea morală şi pierderea principiilor sănătoase. Potenţiatorii de gust ne fac să pierdem gustul libertăţii. Stimulatorii de apetit şi aromele artificiale ne creează dorinţa de a rămâne robii consumului. „Ce dacă sunt sclav?, mi-a replicat o tânără, atâta timp cât am bani, totul e OK”.
E-urile morale, tinerii le înghit în doze homeopatice sub forma „cool” a „spontaneităţii”, „creativităţii” şi „personalităţii mele”. Puţini îşi dau seama ca în Vajnica Lume Nouă altcineva alege în locul lor. Acesta este sensul lui „my choice, mon choix”. Tânărul crede însă că-i Dumnezeu. „Sunt ceea ce sunt”, îi şopteşte o reclamă pentru Nike. Treziţi-l la realitate!
*
— Mâncarea noastră cotidiană este mărturisitoare. Toate aspectele existenţei noastre biologice, sociale şi spirituale sunt prezente în felul în care ne hrănim. Ce şi cum mâncăm spune foarte mult despre valorile şi credinţa noastră. Când singura preocupare este să supravieţuieşti, mănânci orice şi oricum. Înfuleci un sandviş pe fugă şi bei o cafea. Singura ta grijă este să ajungi cât mai repede la scârbici să nu dai motiv patronului să te dea afară (19% din americani îşi iau micul dejun în maşină). Daca însă îţi pui întrebarea: oare care-i sensul vieţii adevărate?, mâncarea ta devine act de comuniune, mâncare strămoşească în care se reflectă istoria, credinţa şi tradiţiile acestui popor.

Sursa: http://atreiafortaromaniaprofunda.blogspot.com/2011/08/pledoarie-pentru-mancarea-sanatoasa.html

Despre agricultura de tip industrial

Leave a comment

Sursa: Despre agricultura de tip industrial

de Ovidiu Hurduzeu

„România liberă“ publică un lung şi elogios articol despre o asociaţie agricolă, din judeţul Arad, păstrată pe structura fostului CAP comunist. (Pentru articol click AICI.) Rândurile de mai jos reprezintă un comentariu din unghi distributist al articolului şi al viziunii despre modelul de agricultură pe care îl preamăreşte.

Nu va fi greu să-i convingi pe români că viitorul ţării este agricultura. Până şi aceasta clasă politică imbecilă şi-a dat seama că trebuie dezvoltată agricultura. Întrebarea este ce fel de agricultură vrem. În viziunea marxistă şi neoliberală, viitorul agriculturii este dat de agricultura pe baze industriale, practicată pe suprafeţe mari. În esenţă, este vorba de monocultura cerealieră pentru piaţa externă, la care se adaugă astăzi cultivarea de plante pentru biodisel. În viziunea agrariană (distributistă), care era prezenta în toate programele partidelor ţărăniste din Centrul şi Estul Europei, viitorul agriculturii constă în dezvoltarea agriculturii diversificate practicate în gospodăriile ţărăneşti, considerate mai eficiente decât marile ferme de tip industrial. Chiar Petre Nemoianu, un ministru clarvăzător al agriculturii din guvernul Mareşalului Antonescu remarca într-o scrisoare adresată mareşalului: „Micul proprietar din Vechiul regat nu are de la cine să ia exemplu şi pe cine să imite. Iar cei 20-30 de mari proprietari care fac excepţie desfăşoară o agricultură, respectiv o monocultură în sens american pe bază pur capitalistă şi de la care proprietarul mic şi mijlociu nu poate şi nu trebuie să ia exemplu… Marii proprietari, cu foarte mici excepţii, făcând monocultura agricola, nu produc decât cereale, adică câteva produse agricole şi din cari trebuie să scoată maximum de foloase atât pentru nevoile lor familiare cât şi pentru capitalul investit“.
Lozinca „România, grânarul Europei“ a fost lansată de comunişti; Estul Europei nu este potrivit monoculturii cerealiere şi o Românie care s-ar angaja pe această cale ar fi rapid spulberată de competiţia venită din ţări ca Brazilia sau Argentina. Este clar că vânzarea a mii de hectare de pământ agricol către străini are în vedere dezvoltarea unei agriculturi chimizate şi pe bază de plante modificate genetic.
Din punctul meu de vedere, prea puţin contează dacă „agricultura pe baze industriale“ în România este făcută de străini sau de nişte baroni locali ai cerealelor. Şi unii şi alţii urmăresc „maximizarea profiturilor“ şi vor exploata cu aceeaşi iresponsabilitate şi lăcomie pământul şi pe ţăranul român transformat într-un sclav pe plantaţie.
Prin urmare, cine decide politica agrară a României? Susţinătorii agriculturii pe baze industriale sau susţinătorii agriculturii sustenabile tradiţionale? Armonizarea intereselor celor două categorii este extrem de dificilă, fapt observat de Petre Nemoianu: „Daca am lăsa ca dirijarea agricultorilor mici şi mijlocii – care constituie circa 80% (nu cred că procentul a scăzut astăzi – n. O.H.) – să fie influenţată de marii proprietari – care nu reprezintă decât 15% din pământul cultivabil al ţării – ar însemna să renunţăm la policultura agricolă şi odată cu aceasta să renunţăm la emanciparea economică şi socială a proprietarilor mici şi mijlocii, adică a ţărănimii, ceea ce nu ar fi în interesul ţării. Dacă armonizarea între cele doua categorii de proprietari nu ar fi posibilă, după părerea noastră Ministerul de Agricultura trebuie scindat în două: a) în Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, în atribuţiunea căruia să intre marea proprietate propriu zisa şi b) Ministerul Economiei rurale, în sarcina căruia să intre cârmuirea proprietăţilor mici şi mijlocii“.

Ion Mihalache era adeptul soluţiei radicale: ar fi desfiinţat marea proprietate agricolă. Oricum, după reforma agrară din 1919-1921 s-a interzis vânzarea pământurilor. Iată ce scrie Madgearu: „Art. 120 din legea Vechiului regat prevedea că vânzările loturilor ţărăneşti nu sunt permise cinci ani dela punerea definitivă în stăpânire (împroprietărirea ţăranilor). Deşi vânzările loturilor, după acest termen, sunt îngăduite faţă de orice cetăţeni români, cu condiţia de a le pune în valoare personal, totuşi Statul îşi rezervă un drept de preemţiune iar limita superioară este de 25 ha. la munte şi 100 ha. la şes“. Şi tot Madgearu scria: „Fiecare Stat trebue să recunoască care este structura sa social-economică. Baza existenţei noastre de stat este agricultura; suntem, orice am zice şi orice am face, un Stat de ţărani. Prin lichidarea forţată de război a feudalismului agrar, nouă zecimi din exploatările agricole sunt ţărăneşti. Organizarea producţiunei naţionale înseamnă, înainte de toate, crearea condiţiunilor pentru ridicarea producţiunei naţionale a agriculturei ţărăneşti: creditul, cooperaţia şi şcoala. Aceasta nu poate fi însă misiunea oligarhiei financiare, pentru că în tendinţa ei firească intră sistemul de exploatare a muncii ţărăneşti pe calea aparatului de circulaţiune, şi apăsării fiscale, care este împotriva intereselor de desvoltare a producţiunei naţionale. Intensificarea producţiei agricole ţărăneşti este însă condiţia sine qua non pentru crearea unei industrii naţionale, în raport cu forţele naturale de existenţă, o industrie naţională care să fie cu adevărat creatoare“.
Cred că sarcina noastră acum este de a RELANSA acest model agrar abandonat şi a-l aduce la zi cu completările necesare. Din moment ce suntem de acord că agricultura trebuie să fie „baza existenţei noastre de stat“, tot ceea ce propunem trebuie să fie SUBORDONAT unei viziuni neoagrare. Nu putem să dezvoltăm agricultura în cadrul unei arhitecturi neoliberale a economiei României. Nu putem să avem cooperative când prin „cooperativă“ social-democraţii şi liberalii înţeleg comasarea terenurilor spre „maximizarea profiturilor“. Modelul agrarian (distributist) este o a treia cale între capitalismul liberal şi socialism, împrumutând elemente din ambele dar împletindu-le într-o viziune proprie. Este un model care are o tradiţie în România şi care este perfect compatibil cu realităţile ţării. Asta nu înseamnă că modelul agrarian funcţionează în afara pieţei libere şi neagă economia pe scară largă. Dimpotrivă. Nici nu neagă rolul statului, care rămâne esenţial, dar statul trebuie să susţină asocierea micilor fermieri în cooperative, nu de dragul concentrării terenurilor, cum au făcut-o comuniştii, ci de dragul salvării satului şi ţăranului român, cum au vrut ţărăniştii lui Mihalache.

Ovidiu Hurduzeu – Distributismul, un model al viitorului

Leave a comment

Am fost obisnuiti sa gandim ca in lume exista doua mari sisteme antagoniste, capitalismul si socialismul si nimic altceva. Aceasta idee preconceputa a inlaturat din mentalul colectiv posibilitatea unei a treia cai, o cale de sine statatoare care sa se opuna cu aceeasi vigoare ambelor sisteme cu scopul de a inlatura pacatele amandurora. Desi este singura alternativa viabila la modelele falimentare de astazi, desi este o filozofie sociala si practica economica de mult timp impamantenita, distributismul nu este pe placul neoliberalilor si stangistilor de astazi cum nu a fost nici pe placul comunistilor si socialistilor marxisti de ieri.
Istoria ultimelor doua sute de ani nu-i altceva decat povestea unui balaur cu doua capete – unul dintre capete este capitalismul, adica Big Business, si celalalt, socialismul, Big Government. Trupul comun este dat de sistemul tehnologic actual. Pentru simplitatea formularii, sa numim acest balaur angrenajul tehnoglobalist.
In ultimii 40 de ani, cam de la sfarsitul anilor 70, asistam la fuzionarea ideologiilor care sustin cele trei componente ale angrenajului tehnoglobalist. Socialismul marxist si derivatele sale stangiste, multiculturalismul si feminismul, neoliberalismul, care sustine capitalismul financiar si globalizarea galopanta, precum si tehnologismul nu mai sunt ideologii adverse; ele conlucreaza, se sustin reciproc. De pilda, dezvoltarea exponentiala a tehnologiilor industriale, finantate de stat si marile organizatii (firmele transnationale in primul rand) a dus la aparitia productiei de masa care, la randul ei, a favorizat consumismul si dezvoltarea pietei mondiale. In universitati, educatia tehnica, devenita de o importanta esentiala, este insotita de un invatamant ideologic cunoscut sub numele de “corectitudine politica”.
Angrenajul tehnoglobalist mentine masele permanent mobilizate intr-o goana nebuna dupa scopuri, obiecte si imagini derizorii. Desi se tot vorbeste de libertate, aceasta noua ordine mondiala se opune sau impiedica satisfacerea in regim de libertate a nevoilor fundamentale ale persoanei umane. In societatea de astazi, omul de rand este incapabil sa mai controleze circumstantele propriei sale vieti. Cu alte cuvinte, satisfacerea nevoilor noastre fizice (hrana, apa, imbracaminte, adapost) si psihice este subordonata satisfacerii necesitatilor “tehnice” (economice, financiare) ale Angrenajului tehnoglobalist, nevoi care devin absolute.
Sa vedem pe scurt care sunt caracteristicile fundamentale ale Angrenajului. In primul rand este materialist in sensul ca absolutizeaza posesia de bunuri materiale si sustine ca nu exista nimic altceva in afara acestei lumi. De aici deriva, in principal, caracterul sau anti-natural si anti-crestin.
Este anti-natural intrucat ii cere omului sa traiasca in conditiile artificiale impuse de asa numita “societate de piata”. In acest mediu alienant, omul nu-i altceva decat o rotita dintr-o uriasa masinarie globala. Persoana, creata dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, devine o simpla unealta, o unitate de productie si consum care este inlocuita imediat daca nu se integreaza armonios in angrenajul global.
“Unitatea de productie si consum” a Vajnicei Lumi Noi de astazi este un sclav specializat si fericit. Un sclav al confortului care a renuntat mai mult sau mai putin voluntar la libertatea sa pentru a deveni unealta sistemului si a sustinatorilor lui. Confortul nu-I altceva decat mentalitatea si practica delasarii prin care singur iti pui catusele la maini si-ti legi ghiuleauau de picioare In schimbul renuntarii la libertatea si autonomia sa, sistemul tehnoglobalist ii ofera sclavului o viata traita in paradisul consumist unde se va hrani mereu cu iluzia posibilitatilor nelimitate. ( In paranteza fie spus, consumatorul nu-i altceva decat un sclav bine tratat.) Oportunitatile, de care se tot vorbeste acum, sunt “produse” de niste entitati si masinarii abstracte, banci, mari corporatii si fundatii, formatiuni suprastatale, nu pentru binele lucratorilor care le servesc, ci pentru perpetuarea unui sistem anormal si imoral; puterea este concentrata in mainile unor guverne corupte si a unor monopoluri private iar bogatia in mainile catorva indivizi, adevarati stapani de sclavi.
Atat comunismul cat si capitalismul, intr-un cuvant angrenajul tehnoglobalist, a transformat persoana in omul masificat, omul ca mijloc. Masificarea inseamna despuierea omului de calitatile sale divin-umane pentru a fi transformat intr-un instrument anonim, intersanjabil. O “resursa umana”, cum se spune acum. Masificarea si pierderea autonomiei personale devin inevitabile in cadrul angrenajului tehnoglobalist dominat de productia pe scara larga si de marile organizatii etatiste sau private.
Angrenajul tehnoglobalist masifica si instrumentalizeaza nu numai persoana individuala, ci si tarile lumii care devin simple instrumente pentru propasirea Noii Ordini Mondiale. Comunistii si iacobinii neoliberali au transformat omul si natura intr-un rezervor de mijloace. Exploatarea lor este prezentata in limbajul de lemn technocratic drept o “administrare si valorificare de resurse”. De fapt, este un jaf in toata regula.
Angrenajul tehnologic nu lasa nimic in demnitatea sa ontologica originara, de dar a lui Dumnezeu. Potrivit formularii lui Heidegger, totul “sta in rezerva”, de la individul izolat, la familie, comunitate, la bogatiile solului si subsolului, pentru a fi instrumentalizat si reconfigurat ca realitate redusa la si pentru profit. Balaurul cu doua capete, unul socialist si celalalt capitalist este interesat doar de investitiile extractive, fiind eficient in a stoarce resursele inmagazinate in sol, subsol, in apa, aer, plante, animale si oameni – totul este evaluat in termeni de “valoare prezenta neta”. Crearea de valoare pentru generatiile viitoare prezinta un interes secundar.
Angrenajul tehnologic nu este smerit, a rupt legatura cu Marea Economie a creatiei lui Dumnezeu, propunandu-se pe el insusi singura economie posibila. Atat comunismul cat si capitalismul degenerat de astazi nu au facut decat sa se raspandeasca precum o pecingine in cadrul plinatatii salasluite de Dumnezeu si sa talharesaca lumea creata de El.
Distributismul propune o lume complet diferita de cea a angrenajului tehnoglobalist. In locul economiei capitaliste sau socialiste, supusa legilor “cresterii perpetue”, distributismul ne ofera o economie smerita. O economie la scara umana si in armonie cu valorile locale, care combina logica profitului cu beneficiile sociale. Un model in care tehnologia nu mai submineaza valorile traditionale, asa cum s-a intamplat in vremea industrializarii comuniste.
O economie distributista a viitorului va fi o economie mixta in care “tonul” il vor da formele asociative si relatiile de reciprocitate. O economie care va restabili increderea, empatia si cooperarea drept valori fundamentale in domeniul social si in sfera afacerilor. In ultimii 20 de ani, am creat o prapastie intre bogati si saraci intrucat, indepartandu-ne de Adevarul intrupat si economia smerita am tolerat Banul si Puterea. Intr-o ordine distributista, toate aceste excese nu vor mai fi tolerate. Exista nenumarate metode prin care putem instaura o ordine distributista. Enumar doar cateva de ordin economic: democratizarea creditului pentru investitii, ajutor guvernamental pentru infiintarea la nivel local de intreprinderi asociative, un nou sistem de impozitare care sa incurajeze pe lucrator sa devina si proprietar la firma unde isi desfasoara activitatea; legi pentru protejarea magazinelor de cartier impotriva marilor lanturi comerciale, reducerea barierelor din calea noilor firme, desfiintarea reglementarilor care socializeaza riscul si privatizeaza profitul, o sustinuta educatie etica a producatorului si consumatorului privitoare la costurile sociale mai largi ale anumitor activitati, etc.
Distributistii nu priveaza pe nimeni de produsul muncii sale, nu-si doresc egalitatea veniturilor sau intruziunea birocratica a statului in economie sau in viata privata a cetatenilor. Doresc insa sa atraga atentia asupra lucrurilor care conteaza cu adevarat, acele lucruri care nu inseamna “bogatie artificiala”. Distributismul ne intoarce acasa, spre o lume omeneasca, simpla si fericita, mai aproape de adevarul credintei noastre si a firii romanului.

Sursa: http://atreiafortaromaniaprofunda.blogspot.com/2011/07/distributismul-un-model-economic-al.html

http://www.flux.md/articole/11963/

Ovidiu Hurduzeu: “Romanii trebuie sa fie din nou stapini la ei acasa”

1 Comment

(Sursa: Ovidiu Hurduzeu – “Romanii trebuie sa fie din nou stapini la ei acasa”)

“Traiti de aproape doua decenii in Statele Unite, dar ati ramas, sufleteste, in Carpati. Cartile dvs., in special A treia forta: Romania profunda si Economia libertatii, sint dovezi materiale ale acestei captivitati spirituale si, in acelasi timp, o incercare de a schimba starea de fapt din tara. Ce-i lip­seste Romaniei pentru a fi bine?
Romanii trebuie sa fie din nou stapini la ei acasa. In prezent, Romania nu mai este o casa, o gospodarie, ci o gara in care astepti trenul pentru o alta destinatie. Nu mai este o patrie, ci un loc unde se fac bani sau se crapa de foame, un cazinou sau un ghetou, o locuinta temporara, pe care vrei cit mai repede s-o parasesti. Cred ca majoritatea romanilor isi pregatesc copiii sa para­seasca tara. Cind esti mereu pe picior de plecare, nu-ti mai pasa ce se intimpla in jur. De aici, lipsa de reactie a popu­latiei fata de toate evenimentele negative care o afecteaza. In ochii multora, a lupta pentru Romania, a fi patriot, nationalist sau cum vreti sa-i spuneti, a devenit o actiune subversiva. Pina nu dispare patologia sociala a „pa­rasirii corabiei“, nu prea exista sanse pentru o schimbare la fata a Romaniei.

Vorbiti mereu despre nevoia de a apara interesele nationale. Sinteti nationalist?
Da, sint nationalist si distributist, doua notiuni care se completeaza. Nationalismul este dusmanul de moarte atit al marxismului, cit si al neoliberalismului. Marxistii il considerau o doctrina „mic-burgheza“, radical opusa interna­tionalismului proletar; neoliberalii de azi, reprezentind interesele marilor companii transnationale, ale marilor banci internationale si ale fondurilor speculative de investitii, denunta pe toate caile nationalismul, intrucit se opune globalizarii si interdependentei. Adeva­rul este ca o tara ca Romania nu-si mai permite sa nu fie nationalista; daca renunta sa-si mai apere interesul national, se autodistruge. Nationalismul, asa cum este practicat de natiunile responsabile, inclusiv de unele tari vecine, ­precum Polonia, Ungaria sau Cehia, este echivalent cu „spatiul de manevra“. De pilda, guvernul maghiar si-a creat un spatiu de manevra care i-a adus beneficii in relatiile cu bancile, FMI-ul si vecini ca Romania, fara ca aceste actiuni sa atraga represalii care ar fi anulat avantajele. Nationalismul de care vorbesc poate fi practicat cu succes de tara noastra, in cadrul Uniunii Europene: el nu ne-ar aduce decit respectul partenerilor si aliatilor nostri. Un guvern intelept trebuie sa stie foarte exact care este spatiul sau de manevra si sa profite la maximum de acesta. Reafirmarea suveranitatii Romaniei asupra patrimoniului ei natural, cum ar fi padurile sau resursele minerale – este vorba despre ceea ce eu am numit „nationalismul verde“ –, actioneaza nu numai in interesul tarii, ci si al Uniunii Europene. Daca Romania permite transnationalelor sa-i defriseze padurile, are oare UE de cistigat? Daca Romania cedeaza presiunilor companiilor americane sa cultive soia modificata genetic, nu cumva se situeaza pe o pozitie ostila atit interesului national, cit si celui european? In plus, deseori, mafia locala romaneasca devine campioana „globali­zarii“ si a politicilor neoliberale, pentru a-si apara propriile interese. Mass-media romaneasca ar trebui sa inceteze sa mai cenzureze termenul „nationalist“ si sa incurajeze dezbateri serioase privitoare la interesele nationale ale Romaniei.

Ce perspective poate avea o tara precum Romania, in secolul XXI, intr-o perioada caracterizata de instabilitate si incertitudini? De unde ar putea veni solutia care sa aduca bunastare?
In citiva ani, Romania ar putea deveni „tigrul verde“ sau „gradina Europei“, daca si-ar apara patrimoniul natural si cultural si s-ar adopta un nou model de dezvoltare, de tip distributist, prin care sa redevenim stapini la noi acasa. Obstacolele pe care le avem de infruntat sint, in primul rind, mentale. In tara exista deja fortele politice si intelectuale pregatite sa schimbe paradigma. Ele sint insa „blocate la mantinela“, nu mediatizate; in Romania, ceea ce nu se vede pe sticla nu exista! Cit despre bunastare, acesta este un termen subiectiv. Nu cred ca bunastarea este data de cresterea PIB-ului si a numarului de autostrazi, ci de calitatea relatiilor dintre oameni. In tarile cu adevarat prospere exista o „economie a daruirii“ si un adevarat spirit comunitar.

In plina era a neoliberalismului, sinteti sustinatorul unei economii distributiste, un concept prea putin cunoscut in Romania, care, pentru cei mai multi dintre noi, inca mai suna straniu. Care sint legaturile dintre distributism si societatea romaneasca?
Distributismul nu este o alta teorie economica, ci o realitate vie, cu adinci radacini istorice. Acolo unde au existat oameni liberi, autonomi din punct de vedere economic, conlucrind in cadrul unei economii smerite, la dimensiuni umane, a existat si o ordine distributista. Romania interbelica, dupa marea reforma agrara, a cunoscut o larga ras­pindire a micii proprietati productive, pilonul de baza al oricarei ordini distributiste. PNT, mai ales prin tara­nistii lui Ion Mihalache, au promovat in mod programatic o „a treia cale“ distributista. Despre modelul distributist interbelic din Romania nu se sufla o vorba in tara noastra, dar se vorbeste cu entuziasm in SUA (vezi, de pilda, cartea paleoconservatorului Allan C. Carlson, Third Ways, sau decit de mentinerea status-quo-ului; distributismul ar fi o alternativa care propune schimbari radicale – iata deci de ce este mentinut in afara sistemului romanesc, in pofida avantajelor sale evidente.

Distributismul implica si o metamorfoza culturala. Nu este aceasta imposibila in plina ascensiune a „bambooizarii“ si „otevizarii“ Romaniei?
In plan social-cultural, distributistii actioneaza in spiritul traditional crestin. Spre deosebire de alti „traditionalisti“, distributistii considera ca schimbarile culturale si economice vin impreuna si se conditioneaza reciproc. Nu putem sa predicam cinstea, intr-o societate construita pe cele mai ruinatoare tendinte ale naturii umane, asa cum o fac neoliberalii/neoconservatorii. Nu putem sa aparam libertatea si drepturile persoanei si, simultan, sa distrugem autonomia ei economica. Nu putem sa deplingem tendintele dezintegratoare din societate si, in acelasi timp, sa promovam politici economice si sociale care distrug coeziunea organica a micilor structuri traditionale, familia si statul. „Otevizarea“ si „bambooizarea“ Romaniei sint incurajate de modelul neoliberal de dezvoltare economica. Intr-o ordine distributista, astfel de fenomene otravite nu si-ar mai gasi locul. Stapini in propria noastra casa, am sti sa punem piciorul in prag. Traim intr-o epoca dominata de tehnologism, care este o religie periculoasa. Credem in noi si noi idoli. Vad o posibila schimbare a Romaniei, printr-o intoarcere veritabila, si nu mimata, a tinerei generatii la ortodoxie. Cultura fara o baza religioasa decade in relativism cultural, „cultura de mall“ si manelism spiritual.

In ziua de azi, a scrie o carte este un act de agresiune la adresa imperiului Google?
In zilele noastre se scriu inca multe carti, chiar prea multe. Problema este ca nu prea se gasesc amatori sa le citeasca. Oamenii nu mai au nici timp si nici rabdare pentru lecturi aprofundate. Lectura a fost inlocuita de tot felul de expediente – de pilda, comunicarea mecanica prin retelele de socializare –  sau se citeste din obligatie, din interes profesional, astfel incit lectura nu mai contribuie la rotunjirea personalitatii individului.

S-a nascut in Bucuresti, la 12 iunie 1957, dintr-un tata banatean si o mama moldoveanca, ambii parinti de profesie geologi. In 1981, a absolvit Facultatea de Limbi si Literaturi Straine, iar in 1988 a parasit Romania si s-a stabilit in SUA. In 1997, a obtinut doctoratul in French and Humanities la Stanford. A publicat zeci de eseuri, doua volume de proza si patru carti care au revolutionat peisajul cultural romanesc: Sclavii fericiti. Lumea vazuta din Silicon Valley, Iasi, Timpul, 2005; Unabomber, profetul ucigas, Bucuresti, Logos, 2007; A treia forta. Romania profunda, Bucuresti, Logos, 2008 (coautor: Mircea Platon); A treia forta. Economia libertatii. Renasterea Romaniei profunde, Bucuresti, Logos, 2009 (editor, impreuna cu John Chrysostom Médaille).

Interviu de Răzvan Papasima, revista VIP nr. 25 / 2011

Economia dăruirii

2 Comments

Economia dãruirii

(fragment din cartea Economia libertății. Renașterea României profunde, îngrijită de John Chrysostom Médaille şi Ovidiu Hurduzeu,  apărută în noiembrie 2009 la Editura Logos; capitolul Economia daruirii,  pp. 329-351)

Eu sunt pâinea cea vie care s-a pogorât din cer.  Cine mãnâncã din pâinea aceasta viu va fi în veci.  Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viata lumii  este trupul Meu […] Dacã nu veti mânca trupul  Fiului Omului si nu veti bea sângele Lui, nu veti  avea viatã în voi. Cel ce mãnâncã trupul Meu si bea  sângele Meu, are viatã vesnicã si Eu îl voi învia în  ziua cea de apoi…
(Ioan 6, 51, 53-54).

Ce propunem

În aceasta antologie, cititorul gãseste schitatã doctrina economicã a miscãrii „A Treia Fortã: România profundã“.  Într-o perioadã de profundã crizã a societãtii românesti, în  care solutiile de redresare moralã, socialã si economicã fie  lipsesc cu desãvãrsire, fie prelungesc iluziile, întãresc status-quo-ul si adâncesc declinul, Economia libertãtii propune:
– Schimbarea radicalã a termenilor în care au loc dezbaterile privitoare la economie în România.
– Practici economice si sociale concrete (si nu alt model  utopic) bazate pe antropologia crestinã a persoanei si a dãruirii.

– O a treia cale între „capitalismul gangsteresc“ autohton si  globalismul corporat de sorginte neoliberalã, pe de-o parte,  „economia asistentialã“ a statului-dãdacã „national“ si a suprastatului socialist european, pe de altã parte.
– Strategii distributiste de diseminare a proprietãtii productive cu rãdãcini în gândirea economicã a lui Ion Mihalache, Virgil Madgearu, G.K. Chesterton si Hilaire Belloc, dar  adaptate noii economii postcapitaliste.
– O regândire a preceptelor fundamentale ale modelului  neoliberal/neoconservator în lumina unor practici si strategii  de creare a bunãstãrii materiale si sociale adaptate realitãtilor  secolului XXI (de exemplu, practici de tip partenerial si prosumerist)1.
– Actori economici opusi lui homo oeconomicus si homo  interlopus.
– Un stat reprezentativ cu o economie distributistã bazatã  pe „vecinãtate“.

Antologia Economia libertãtii: Renasterea României profunde nu este un retetar economic. Desi textele incluse descriu  tendinte, oferã sugestii, criticã modele perimate, redescoperã  vechi valori sau propun altele noi, cititorul nu va gãsi în  paginile antologiei noastre un model prescriptiv si preambalat. „Modelul“ este mai degrabã un itinerar, topografia unor  practici economice viabile ce se dezvãluie treptat pe parcursul  lecturii din întrepãtrunderea fireascã a ideilor; fiecare autor  deschide o nouã perspectivã, „atacã“ o altã problematicã,  „sparge“ încã un set de prejudecãti. Nimic nu este speculatie  abstractã. Asteptãrile cititorului, a cãrui gândire a fost marinatã în fanteziile „macroeconomice“ ale „expertilor internationali“ si teoriile dupã ureche de pe malurile Dâmbovitei sunt  însã mereu înselate.

De la preluarea puterii de cãtre comunisti si pânã astãzi,  „moderatia“ si „responsabilitatea“ impusã prin institutii publice si private de autointitulatele elite au transformat România  într-un desert al anormalitãtii si dezechilbrului, o tarã a stãrilor  de patologie socialã si economicã:  „Normalitatea a devenit, pentru cei mai multi dintre noi, un lux  sau o activitate conspirativã. Trebuie sã-ti vinzi sufletul ca sã-ti  cumperi o casã. Trebuie sã ucizi sau sã batjocoreoti copiii altora ca sã  poti avea grija de copiii tãi. Ti se spune mereu cã asa e normal: care pe  care“2.

Normalitatea anormalului din România, denuntatã de Mircea Platon si Gheorghe Fedorovici în Mãsura vremii este rezultatul a saizeci de ani de inginerie socialã si economicã.  Scopul ei a fost sã fabrice „omul nou“ al comunismului si  „homo oeconomicus“ al doctrinelor neoliberale.  Comunismul si neoliberalismul sunt perfect compatibile,  ambele având nevoie de o societate de masã. „Homo sovieticus“ nu-i altul decât „homo oeconomicus“ în varianta sa  bolsevicã – omul masificat, omul-ca-mijloc. Masificarea înseamnã despuierea omului de calitãtile sale divin-umane pentru a fi transformat într-o entitate abstractã si intersanjabilã.  Masificarea devine inevitabilã într-o societate dominatã de  productia pe scarã largã si de marile organizatii, etatiste sau  private, aferente ei.

În România, colectivizarea agriculturii urmatã de „sistematizarea satelor“, proiectele faraonice (Canalul Dunãre-Marea Neagrã), dezvoltarea monstruoasã a petrochimiei, siderurgiei si a „industriei constructoare de masini“ au creat o  societate de masã a penuriei permanente. Colectivizarea si  industrializarea comunistã n-au reusit sã ridice „nivelul de trai  al întregului popor“, dar au distrus sistematic si eficient România interbelicã, o tarã formatã dintr-o tesãturã deasã de  comunitãti organice: familia extinsã, satul, Biserica si parohia. Aceste stucturi locale eterogene asigurau românului o  viatã materialã si religioasã ancoratã într-un sol solid. Pentru a  distruge temeiul si rostul omului, comunistii au slãbit sau  chiar distrus comunitãtile organice. Odatã dezrãdãcinat, românul a fost reîncadrat în societatea de masã prin mijloacele  economice, politienesti si propagandistice de care dispunea  statul comunist. (Comunitatea organicã a fost înlocuitã de acel  groupe d’encadrement: „celula de partid“, „sindicatul“, „comitetul de fabricã“ etc., care depindea în întregime de structurile centrale de partid.) Masificat, românul îsi pierdea astfel  posibilitatea de a trãi pe propriile picioare si devenea o simplã  unealtã în mâinile sistemului.

Masificarea omului nu este un fenomen specific comunist.  „Se poate spune cã, în general, societatea individualistã (occidentalã) a secolului al XIX-lea a luat nastere prin dezintegrarea unor  astfel de grupuri mici cum ar fi familia si biserica. Odatã ce aceste  grupuri si-au pierdut importanta, individul a fost lãsat practic izolat. A  fost aruncat într-un nou mediu, în general urban, si drept urmare,  «dezrãdãcinat». Nu mai avea un loc traditional în care sã trãiascã, nu  mai era atasat geografic de un loc fix, sau, istoric, de o linie de  strãmosi. Un individ, dezrãdãcinat într-o asemenea manierã, nu poate  fi decât parte dintr-o masã“3.

În 1989, România nu avea „armatele de muncitori“ prevãzute în Manifestul comunist, ci mase de dezrãdãcinati. Navetistul, cãministul, tãranul strãmutat cu forta la bloc, bisnitarul,  tânãrul profesor stagiar, trimis obligatoriu „la tarã“, „omul cu  mapa“, tãind frunzã la câini în „sediul gospodãriei“, ceapistul  furând cu sacul din lanurile tuturor si ale nimãnui, pensionarul, asezat pe scãunel la coadã, „sã prindã ce se dã“, functionarul, care se fãcea cã munceste în deplin acord cu statul, care  se fãcea cã-l plãteste – si multi alþii ca ei, adunati laolaltã, au  format materia primã pentru revolutia culturalã si economicã  postdecembristã. În lipsa maselor gata fezandate, în lipsa  sclavilor fãrã Dumnezeu, care-si pierduserã deja temeiul si  rostul în lume, ar fi fost imposibilã Marea Transformare din  ultimii douãzeci de ani – tranzitia de la „România multilateral  dezvoltatã“ la „România bananierã de top“4. Este relativ usor  de explicat convertirea cadrelor bolsevice, de rangul unu si  doi, a „clasei dominante de înlocuire pentru economia de  piatã“ la „prezenta ideologie a democratiei: adicã libertatea  dictatorialã a Pietei, temperatã de recunoasterea drepturilor  omului spectator“5. Mult mai complexe si greu de descifrat  sunt avatarurile omului masificat din perioada tranzitiei.

Ce ar fi fost normal sã se întâmple…

În mod firesc, cãderea comunismului ar fi trebuit sã declanseze procesul demasificãrii constiintelor, institutiilor si al infrastructurii economice. Procesul nu se putea însã desfãsura în  cadrele vechii antropologii „materialist stiintifice“. Pentru  comunisti, fiinta umanã nu avea propria sa fire, era doar o  etapã în cadrul evolutiei darwiniste. Dacã anchetatorii si temnicierii de la Aiud si Piteoti n-ar fi vãzut în român o simplã  maimutã degeneratã închinãtoare la idoli, n-ar fi îndrãznit sã-l  foloseascã drept cobai. Iatã de ce demasificarea României  trebuia începutã cu repunerea în drepturi a conceptiei traditionale despre om, bazatã pe antropologia crestinã a persoanei. În temnitele comuniste, odatã cu „dusmanii de clasã“, a  fost închis adevãrul Dumnezeului Treime de Persoane, al  persoanei umane si al dimensiunii personale a lumii. Iesit la  luminã, acest adevãr ar fi rupt vãlul de pe ochi – dupã patruzeci de ani, românii ar fi avut din nou putinta sã vadã chipul lui  Dumnezeu întipãrit în ei însisi. Masificati (si nu „colectivizati“, cum se spune în mod gresit), românii deveniserã  indivizi anonimi care uitaserã cã „Dumnezeu creând firea  noastrã dupã chipul Sãu, a creat-o ca sã fie asemenea firii  Lui…“6. Demasificati, indivizii anonimi si dezrãdãcinati ar fi  redevenit persoane cu rost si temei.

Pentru a repune românul în rostul si temeiul lui traditional,  era obligatoriu ca restaurarea viziunii personalist-crestine sã  fie însotitã de noi practici economice si sociale si de restructurarea din temelii a institutiilor statului. Fundamentul spiritual  si economic al persoanei, comunitatea organicã, nu putea fi  refãcut atâta timp cât lumea româneascã nu revenea la dimensiunile sale personale. Minele de cãrbune, combinatele petrochimice si „satele sistematizate“ nu produc persoane în sens  crestin si comunitãti organice, ci lonely crowds, mase de  indivizi fãrã nici un Dumnezeu, anonimi oi aglutinati. Iar  institutiile statului, masificate prin birocratie, ideologie si  coruptie sunt un rezervor nesecat de sclavi, clienti si gãsti  clientelare. Doar „într-un stat cãlãuzit de principiile crestine,  fiintei umane îi sunt garantate drepturile fundamentale încã  din momentul conceptiei“7. Doar într-o economie la scarã  umanã, condusã de principii distributiste, o economie a locului, care sã „întrupeze“ antropologia persoanei, ar fi putut  înflori din nou „vecinãtatea“ si comunitãtile organice: familia  crestinã extinsã si parohia8. O economie distributistã ar fi  creat o societate româneascã de mici proprietari-producãtori,  un stat reprezentativ, o administratie condusã pe principiile  subsidiaritãtii si o tãrãnime gospodarã, asezatã la locul ei.  România interbelicã a fost unul dintre primele state din  lume care a avut o economie distributistã înfloritoare. În timp  ce, în Occident, evolutia economicã si socialã actualã a tãrii  noastre este urmaritã cu îngrijorare, furnizând un „studiu de  caz“ al coruptiei si cleptocratiei din tãrile postcomuniste – în  acelasi Occident, mai precis în cercurile conservatoare traditionale din Anglia si din SUA este redescoperit modelul distributist din România lui Ion Mihalache9. La vremea sa, modelul  economic gândit de Belloc si Chesterton, practicat deja în  Estul Europei de partidele agrariene, era considerat o sansã  pentru Occident. „G. K. Chesterton nu-si putea ascunde bucuria. Distributismul, proiectul sãu economic construit pe «a  treia cale», între capitalismul liberal si comunism, implicând o  redistribuire democraticã a proprietãtii, înregistra un succes  concret în locuri unde nu te-ai fi asteptat… «Marea miscare  modernã este agrarã», scria el, «inspiratã de etica fundamentalã a câmpului». În întreaga Europã de est si în Balcani,  «într-un fel de tãcere reverentioasã, tãrãnimea a dus o luptã  vastã si înversunatã contra bolsevismului si a fratelui sau  geamãn, care este Marea Corporatie, iar tãrãnimea a câstigat… Este un eveniment crucial, un punct de cotiturã în istorie  precum convertirea lui Constantin oi Revolatia Francezã…  Ceea ce s-a întâmplat în Europa de la terminarea rãzboiului  [Primul Rãzboi Mondial] marchezã o enormã victorie pentru  tãran si, în consecintã, o enormã înfrângere atât pentru comunisti cât oi pentru capitalisti“10.  Ce principii stãteau la baza victoriei repurtate de „rãzvrãtirea verde“ a tãrãnimii est-europene11? În primul rând, agrarienii, spre deosebire de fascisti, sustineau idealurile democratiei economice si ale pluralismului. Capitalismul liberal le  repugna pentru cã trata persoana ca pe o marfã oarecare.  Dusmani neîmpãcati ai comunistilor, „rãzvrãtitii verzi“  instauraserã o economie care asigura o largã distribuire a micii  proprietãti. Dacã fascismul, comunismul si capitalismul liberal masificau societatea, distrugeau comunitãtile organice si  atentau la demnitatea persoanei, agrarienii protejau relatiile de  familie si gospodãria individualã în calitatea ei de unitate  economicã independentã. Odatã ajunse la putere în Europa de  est, partidele agrariene au promovat dezvoltarea selectivã a  industriei, comertul liber cu vecinii, cooperativele si asociaþiile voluntare, constitutionalismul, impozite echitabile, guvernul descentralizat, pacifismul, reforma învãtãmântului si  serviciul public pentru tineri. Unul dintre obiectivele lor principale a fost crearea unei zone danubiene de comert liber în  centrul si estul Europei12.   Ar fi avut România postdecembristã sanse reale sã adopte o  „a treia cale“ între cei doi „frati gemeni“, socialismul oi  comunismul? Ar fi fost posibil – imediat dupã 1989 – un  proiect teologic-politic si economic de repersonalizare a tãrii,  o reînnoire a celei de „a treia cãi“ inaugurate de România  interbelicã? Imensa vointã de schimbare, refacerea Partidului  Naþional Tãrãnesc, care se bucura de un lider respectat din  „vechea gardã“, renasterea crestin-ortodoxã si aparitia unei  economii de piatã informale (capitalismul buticarilor) ofereau  cadrul favorabil pentru demararea unui astfel de proiect major. Dar nu a fost sã fie. Urmasul postdecembrist al PNT-ului,  PNT-CD nu a rezistat pe scena politicã româneascã datoritã  infiltrãrilor securiste si atacurilor conjugate venite din tabãra  postcomuniotilor si a neoliberalilor. (Dupã douãzeci de ani,  din prima fortã de opoziþie, PNT-CD-ul a devenit un partid de  buzunar, irelevant.) Nu este mai putin adevãrat cã în anii sãi de  glorie PNT-CD-ul a fost singurul partid care a luptat în mod  consecvent pentru respectarea dreptului la proprietate. De  pildã, vicepresedintele PNT-CD, Vasile Lupu, a depus eforturi dramatice pentru a convinge clasa politicã sã adopte  „legea Lupu“ de retrocedare a terenurilor agricole si forestiere. Abia dupã zece ani de la prãbusirea comunismului, parlamentarii au catadicsit s-o adopte. Astãzi, de bine de rãu,  România are un cadru legislativ care garanteazã proprietatea.  Cu toate acestea, tara noastrã se situeazã pe ultimul loc din  Europa la restituirea proprietãtilor confiscate de comunisti.  Iar, din ceea ce s-a retrocedat, o parte s-a fãcut pe nedrept, în  pur stil mafiot.  În perioada tranziþiei, fortele politice din mainstream – dreapta neoconservatoare sau „civic liberalã“ în simbiozã cu  stânga tehnocraticã cu pedigree iliescian13 – nu au arãtat nici  un interes pentru o „a treia cale“. Au fost preocupate doar sã  adopte „tehnicile“ de jaf economic si sã îndeplineascã sârguincios politicile de subjugare financiarã a tãrii si agenda  social-culturalã a „corectitudinii politice“.

Ce a fost anormal sã se întâmple…

Mai presus de toate, nu a fost deloc normal ca România sã  importe încã o utopie social-economicã, prelungind astfel  efectele comunismului.

Dupã o scurtã perioadã de ezitare, când unii încã mai  credeau cã pot resuscita sistemul printr-un „comunism cu fatã  umanã“ sau un socialism puternic etatizat de tip suedez, „elitele“ au adoptat credinta neoliberalã în mântuirea secularã  prin „autoreglarea pietelor“. Altfel spus, au luat în brate doctrina Reagan-Thatcher a „pietei libere“14.  Pentru România, utopia neoliberalã a însemnat un drum  fãrã ocolisuri cãtre pauperizare si dezrãdãcinarea a milioane  de oameni, un sistem politic mafiot, un capitalism gangsteresc, cu „tunuri“, „tepe“, „cãpusãri“, contracte si privatizãri  frauduloase. Pe plan socio-cultural, „corectitudine politicã“ si  inginerie socialã. Criza economicã mondialã a demonstrat  fãrã putintã de tãgadã: ordinea economicã neoliberalã este  anticrestinã, ea însãsi genereazã coruptie si sãrãcie, distruge  coeziunea socialã, intensificã predispozitiile egoiste si speculative ale agentilor economici privati, extinde puterea statului  managerial. Românii n-au fãcut decât sã punã paie pe foc.  N-am avea astãzi „moguli“ si „baroni locali“ intangibili  dacã n-ar exista credinta oarbã cã piata se autoregleazã iar  societatea trebuie sã lase lucrurile din economie sã se desfasoare de la sine. Dacã „piata liberã“ n-o putem atinge nici  mãcar cu un pai, dacã mâna ei invizibilã ne are în grijã pe toti,  cum sã intervenim atunci cu politia si garda financiarã în  ograda marilor jefuitori? N-am lega de stâlp însusi „laissez-faire“-ul dacã i-am priponi pe politicienii corupti si pe  moguli? Cum sã înlãturi efectul si sã lasi intactã cauza?

În România nu numai cã se furã într-o veselie, dar jaful este  justificat savant de „experti“, „elite culturale“ si politicieni:  asa cum „socialismul multilateral dezvoltat“ era o etapã în  drumul spre comunism, si tranzitia de astãzi, în ochii lor, nu-i  decât o „etapã dureroasã dar necesarã“ pe calea realizãrii viitoarei economii din Paradis: piete cu o concurentã perfectã între „agenti voluntari“ angajati în schimburi reciproc avantajoase; un echilibru armonios între cerere si ofertã; disponibilitatea liberã a resurselor; justitie nepãrtinitoare si stat „minimal“.

„Laissez-faire“-ul a fost de la bun început o ideologie  etatistã si antidemocraticã. Sociologul conservator Robert  Nisbet, într-o operã rãmasã clasicã, scria:  „Într-un anumit sens, putem spune cã asa numita piatã liberã nu a  existat niciodatã decât în imaginatia rationalistilor… cea mai mare  parte a stabilitãtii capitalismului din secolul al XIX-lea derivã din  însusi faptul cã revolutia capitalistã fusese incompletã…  «Laissez-faire»-ul nu s-a nãscut, ci a fost nãscut. A fost adus la viatã  prin distrugerea planificatã a vechilor traditii si asociatii, a vechilor  sate si a altor forme de securitate socialã, a fost nãscut prin forta  statului…“15.

O democratie economicã (distributism) si politicã (un regim democratic cu adevãrat reprezentativ) este incompatibilã  cu „laissez-faire“-ul. Nu-i de mirare cã adeptii lui au preferat  în trecut sufragiul limitat iar astãzi cautã mereu parlamente  slabe si întãrirea puterii executive si legislative. În România,  sfidarea Parlamentului de cãtre presedintele tãrii (nu cã Parlamentul, judecat individual, la firul ierbii membrilor sãi, ar fi  mai breaz), adoptarea legilor prin „ordonante de urgentã“, impunerea unor mãsuri nepopulare prin dictat legislativ bruxellez corespund logicii antidemocratice a modelului neoliberal.  Ceea ce politicienii si kulturnicii români numesc „capitalism democratic“16 nu-i altceva decât un „capitalism iacobin“17. Dreapta neoconservatoare si stânga tehnocraticã sunt  noii iacobini din România. În ciuda unor diferente minore,  ambele grupãri au un Weltanschauung si obiective comune.  Precum marxistii, neoiacobinii dâmboviteni se prezintã în  chip de „agenti rationali“. Desi invocã la tot pasul „societatea  deschisã“18, „piata liberã de idei“, ei mânuiesc un discurs  elitist si antidemocratic. Considerã cã (non-)ideile lor schimbãtoare si strategiile de inginerie socialã sunt superioare întrucât reprezintã, ca la marxisti, „pasii apãsati ai istoriei peste  victimele inadaptabile“; cei care îndrãznesc sã le conteste  trebuie sã suporte consecintele. Precum trotkistii, sunt internationalisti (globalisti) – diferentele nationale si culturale din  economie le considerã un semn al înapoierii –, îi urãsc pe  tãrani si viaþa la sate. Într-o împletire de marxism si darwinism  social, rationalizeazã interesul de sine reducându-l la o dimensiune vulgar materialistã: bani, cresterea nivelului de trai si consumism.

Este un fapt stabilit cã ingineria socialã si economicã din  România a fost întreprinsã de „Banda celor Patru“: 1) oligarhia politico-financiarã postdecembristã, marii „moguli“ si politicienii care i-au sprijinit; 2) marele capital transnational; 3)  asociatiile si think-tank-urile private (în strânsã colaborare cu  institutiile statului) venite în România sã facã inginerie socialã; 4) intelectualitatea stipendiatã.  Rezultatele catastrofale ale acestui experiment dâmboviteano-popperiano-neoliberal sunt descrise succinct de un tânãr ziarist român19:

„La douãzeci de ani dupã schimburile din ’89, avem o tarã în care  activele au fost înstrãinate aproape total, în care industria productivã a  fost pusã la pãmânt, iar datoriile contractate urcã pe o scarã exponentialã imposibil de parcurs îndãrãt. La nivelul administratiei locale se  furã aproape totul [iar la nivelul national, „mogulii“ au furat deja tot  ceea ce a fost de furat – n. O.H.], în timp ce aparatul central supradimensionat este din ce în ce mai greu de finantat. Domenii care  altãdatã ne fãceau onoare, de la cercetare si învãtãmânt, pânã la sport  si culturã, înregistreazã regrese vizibile. Generatia tânãrã creste asemenea unor buruieni, fãrã îngrijire din partea unor scoli fãrã prestantã  sau a unor pãrinti pusi pe fugã prin toatã Europa pentru asigurarea  unei surse de venit. Asistãm, de fapt, la falimentul leadership-ului  oligarhiei postdecembriste… Activele, pietele, finantarea si deciziile  se aflã acum în mâna corporatiilor occidentale care în ultimii ani au  sufocat consumatorul local, aflat într-o permanentã defensivã. Preocupati de rãfuiala cu tiranii comunisti ai trecutului, iesiti pe usa din  dos a istoriei, intelectualii nostri au uitat sã îi avertizeze pe români  asupra pericolului nemijlocit al celui mai feroce prãdãtor: capitalul  speculativ occidental…“20.

Actualul sistem social, politic si economic din România nu  dã semne cã ar fi reformabil. El este efectul unui dezastru  planificat în care „inginerii“ au luat în calcul si credulitatea  românului masificat, si aviditatea fostilor securisti, si incompetenta clasei politice, si lasitatea intelectualilor. Mai mult.  Au fost constienti cã reformele lor vor avea consecinte neprevãzute; stiau cã înlãturarea depãsitei inginerii sociale a bolsevicilor si updatarea ei printr-o versiune postcomunistã nu va fi  deloc uosarã. În pofida piedicilor si a unor pierderi temporare,  experimentul le-a reusit.  În orbirea lor iacobinã, „inginerii“ au uitat totusi cã, într-o  tarã ca România, efectele experimentului sunt oricând reversibile. Pe plaiurile mioritice, nimeni nu crede într-o utopie mai  mult de trei zile. Statul în cap nu-i pe firea românului, ca un  Hopa-Miticã, românul trage mereu spre normal. Spre normalitatea noastrã, de aici si acum.  La noi, în spatele betivului navetist zace gospodarul; sub  omul masificat, persoana; fiecare ecran de televizor se prelungeote cu o icoanã; la tarã, fiecare bãtrân are doi nepoti la orat –  pustii fug periodic „sã-si încarce bateriile în satul bunicilor“;  la trei manageri corporatisti, unul „sifoneazã“ transnationala  prin firmele prietenilor sãi; la un globalist trotkist „de-ai lor“,  patru „tigani bãtãiosi de-ai nostri“; patrimoniul arhitectural,  dãrâmat cu sau fãrã bunã stiintã – printre ruinele sale, traditiile  noastre rãmân încã vii; la suprafatã, România, o bramburealã  – în adâncime, o trezvie întru Hristos; fiecãrui „moromete“  mahmur, îi strigã la ureche un „golan“ lucid:

„România, trezeste-te
sunt atâtea de fãcut
si te-ai rãtãcit.
România, trezeste-te…“.

Economia dãruirii si pâinea noastrã cea de toate zilele

De douãzeci de ani, iacobinii români tot vor sã ne convingã  cã brutarul lui Adam Smith, ca sã facã pâine bunã, trebuie sã  tinã cont doar de interesul sãu personal exprimat de obsesivul  „cum sã fac sã cãstig mai mult“. Dupã cum a demonstrat  David L. Schindler21, brutarul care lucreazã doar pentru satisfacerea interesului propriu, echivalent cu profitul bãnesc (în  ordinea neoliberalã), instrumentalizeazã:
1) întregul proces de fabricare a pâinii;
2) produsul (bucata de pâine);
3) persoana care cumpãrã si consumã pâinea.

Le instrumentalizeazã în sensul cã acestea devin mijloace  utilitare pentru satisfacerea interesului de sine. Care sunt consecintele?
„Instrumentalizând procesul de fabricare a pâinii, bucata de pâine  si pe consumator pentru a obtine profit, brutarul reduce realitatea  fiecãruia, prin urmare si realitatea pe care fiecare dintre cei trei poate  sã i-o ofere lui însusi, la o «realitate în primul rând pentru profit». Dar  asta înseamnã si o reducere a realitãtii proprii a brutarului. Ideea este  cã – procesul de fabricare a pâinii, pâinea si consumatorul – prin definitie, sunt menite sã-l sporeascã pe brutar doar (si în primul rând) în  planul profitabilitãtii“22.

În numele instrumentalizãrii marxiste, comunistii au luat  pâinea de la gura românului; în numele lui Adam Smith,  supermarketurile au instrumentalizat pâinea într-un burete  burdusit cu aditivi vãtãmãtori; în numele lui Adam Smith,  culturile de grâu au fost înlocuite cu cele de rapitã iar afaceristii, urmãrindu-si propriul interes, au instrumentalizat importul de grâu instrumentalizat genetic. Si tot în numele aceluiasi Adam Smith, este instrumentalizatã disparitia tãranului  român asa încât pâinea sã nu mai fie „pâinea noastrã, cea de  toate zilele“, ci o profitabilã afacere globalã. Exemplele pot  continua la nesfârsit.  Milioane de români au fost îndemnati sã-ti urmãreascã  interesul propriu „cum se cuvine“. Dupã douãzeci de ani, uniti  în a profita de orice si oricine, românii s-au trezit mai înstrãinati, mai masificati în dezunire si mai goi sufleteste ca niciodatã. „Piata autoreglabilã“ nu a dezvoltat acte spontane de  generozitate mutualã si nici un mecanism eficient de producere si distribuire a prosperitãtii materiale. În general, românii  au rãmas aceiasi sclavi nefericiti. Au schimbat doar plantatia  oi stãpânul.

Transformatã într-o unealtã pentru propãsirea Noii Ordini  Mondiale, România a devenit un „desert economic“ în sensul  acordat de Jane Jacobs acestui termen23.
„Desertul este un element steril, scrie Jacobs, energia primitã în  timpul zilei este risipitã noaptea. Doar foarte putinã energie se pãstreazã… Cele mai sterile sau mai inerte asezãri de tip desert sunt cele  bazate pe consumul direct al produselor importate – de exemplu,  comunitãtile care trãiesc de pe urma banilor trimisi de muncitorii  plecati la lucru în strãinãtate… Nu departe de ele, gãsim localitãtile  bazate pe monoproductie si consum local neglijabil, cum ar fi orasele  agricole sau cele care trãiesc din exploatarea resurselor naturale,  centrele turistice, cazinourile de pe rezervatiile indienilor din SUA,  orasele monoindustriale si enclavele care folosesc intensiv munca în  procesele industriale de asamblare si procesare. Toate acestea sunt  mai degrabã deserturi economice (unde mai creste poate un singur tip  de cactus) decât jungle“.

Nu sunt oare satele si orasele României deserturi care  risipesc „energia“ primitã de la românii „din afarã“, Uniunea  Europeanã, FMI sau din orasele-companie bazate pe monoproductie? Nu are România un sistem economic bolnav ce se  hrãneste în mod artificial din subventii si consumul direct al  produselor din import? Jacobs propune solutii concrete pentru ca desertul economic sã se transforme într-o regiune analogã deltei unui râu – o  zonã dinamicã capabilã sã hrãneascã „direct sau indirect diversa ecologie reticularã a activitãtilor economice“.

În conditiile României, avem nevoie de mai mult decât  solutii economice. Desertul nostru a devenit atât de extins  încât zonele aride au depãsit regiunile „materiale“ si au pustiit  sufletele. Economia actualã produce nu numai indigentã materialã ci si sãrãcie ontologicã. România profundã s-a refugiat  în oaze de vegetatie aflate în calea furtunilor de nisip si atacurilor nomazilor. Barajul construit de comunisti în amonte  împiedicã si azi revãrsarea energiilor divine asupra vietii  noastre materiale. Doar prin dãrâmarea colosului de beton,  fluviul izvorât din Dumnezeul Treime de Persoane va reveni  în vechea sa matcã, desertul va fi din nou udat de ape, vegetatia va renaste, orasele si satele vor înflori din nou. Doar prin  acest act radical, desertul economiei românesti se va transforma în delta descrisã de Jane Jacobs.  Comunistii si iacobinii neoliberali au construit baraje pentru a transforma omul si natura într-un rezervor de mijloace. Exploatarea lor „utilitarã“ este prezentatã în limbajul de lemn  tehnocratic drept o „administrare si valorificare de resurse“.  De fapt, este un jaf în toatã regula. În desertul economic, nimic  nu poate rãmâne în demnitatea sa ontologicã originarã, de dar  al lui Dumnezeu. Totul „stã în rezervã“24 pentru a fi instrumentalizat si reconfigurat ca „realitate redusã la si pentru  profit“ (David L. Schindler). Sã ne gândim ce se întâmplã  astãzi cu Rosia Montana. Sau ce s-a întâmplat în lume cu  „vastul rezervor de resurse financiare“ exploatat în numele  asa-zisului self-interest rightly understood al lui Adam Smith.  Mai presus de toate, sã nu uitãm însã furtul de substantã  ontologicã. Cu cip-ul implantat în minte, de cãtre Bani si  Ideologii, românii au uitat treptat sensurile existentiale majore. Au devenit simpli privitori de TV si vitrine, asamblatori  de zerouri.

Sãrãcirea naturii umane si a realitãtii prin jaful „utilitar“  poate fi combãtutã eficient doar într-o economie a dãruirii. Nu  este vorba de o nouã utopie, ci de practici sociale si economice  viabile, bazate pe o antropologie crestinã a darului si a „vecinãtãtii“.  Va trebui sã-i înlesnim românului posibilitatea de a rãspunde dragostei divine care urmãreste sã-l restaureze în darurile  sale primite în Hristos. Iar principalul dar oferit nouã de  Dumnezeul în Treime, bogãtia cea mai de pret este însãsi  persoana noastrã. O „bogãtie ontologicã“25 pe care avem  datoria s-o sporim în „circulatia de viatã trãitã cu altii“. Scrie  Dumitru Stãniloaie:
„Numai întrucât mã dãruiesc eu lui în deplinã libertate mi se  dãruieste si el. Si dãruindu-mã eu lui, mã dãruiesc lui Dumnezeu prin  el si viceversa… Unde e dãruire acolo e libertate, pentru cã acolo e  Duhul lui Dumnezeu nesupus nici unei robii. Cãci el e în acelasi timp  Duhul dragostei: «Domnul este Duh si unde este Duhul Domnului,  acolo este libertate»“26.
Între dragoste si libertate este o atât de strânsã legãturã cã nu se  poate întelege una fãrã alta. La aceastã libertate a dãruirii din dragoste  ne-a chemat Hristos… Numai întrucât ne dãruim din dragoste suntem  liberi“27.
„Circulatia de viatã trãitã cu altii“ este în prezent strangulatã de circuitele globale ale capitalului financiar cãruia neoliberalismul îi acordã prioritate absolutã. În România „stirilor  de la ora cinci“ nu ai altã optiune decât sã functionezi în  termenii instrumentalizati ai „pietei libere“. Dacã esti în „sistem“, nu poti sã supravietuiesti în afara unor schimburi contractuale între „strãini“ (monade abstracte într-o masã informã) care îsi urmãresc interesul de sine (profitul bãnesc). Într-o  astfel de paradigmã economicã, sãrãcia ontologicã si cea materialã se alimenteazã reciproc.
„Profitul, înteles în mod corect, nu este în primul rând un câstig  mãsurabil din punct de vedere cantitativ, un câstig situat în afara  persoanei ci o sporire calitativã a capacitãtii de existentã a ceea ce ti  s-a oferit în dar“28.

Reducând întreaga realitate la profit, si relatiile interumane  la tranzactii comerciale între „strãini“, pânã la urmã, toatã  lumea sãrãceste – si la propriu, si la figurat.  În cadrul economiei domestice, a oikos-ului, pâinea coaptã  de gospodinã în cuptor, pentru a fi oferitã în dar familiei sale,  este mai gustoasã decât cea de la supermarket. Multumind lui  Dumnezeu, gospodina coace pâinea de dragul pâinii si de  dragul celorlalti, iar dãruirea pâinii în familie („vecinãtate“) o  umple de bucurie. Nu este indiferentã sau exterioarã pâinii  calitatea moralã a gospodinei. Dãruind dupã o logicã a binecuvântãrii, gospodina nu considerã cã „produce“ pâine, doar  cã împarte cu dragoste un dar primit de la El. Grija ei este sã nu  „strice“ darul, sã nu-i afecteze natura intrinsecã. (Hristos fiind  „pâinea vie“29, pâinea necesarã trupului nu se poate îndepãrta  de izvorul vietii.) Iatã de ce aspectul calitativ al pâinii este  foarte important. Iar în calitatea ei este inclus prinosul ontologic (pâinea ca dar care se împarte celorlalti, adâncind „circulatia“ si angajarea reciprocã în universul interpersonal al familiei). Gospodina alege fãina si celelalte ingrediente pentru  „bunãtatea“ lor intrinsecã, nicidecum pentru ieftinãtatea lor.  Timpul de coacere nu este grãbit iar reteta traditionalã, un dar  de la bunica, este riguros respectatã.  Diferenta de calitate între produsul realizat în casã si cel de  la supermarket rezidã în telos-ul pâinii, scopul pentru care ea a  fost frãmântatã, coaptã si împãrtitã. Spre deosebire de gospodinã, supermarketul nu „distribuie“ un dar într-un circuit binecuvântat, ci „produce/vinde“ pâinea dupa logica instrumentalã a schimbului (dau ca sã primesc). În felul acesta, supermarketul sãrãceste atât realitatea pâinii cât si pe aceea a  cumpãrãtorului. Acesta din urmã este redus la statutul de  consumator manipulabil. Pâinea cu aditivi îi va fi „oferitã“  mai întâi drept imagine publicitarã în vreme ce adevãrul ei,  procesul instrumentalizat de panificatie si comercializare, îi  va fi mereu ascuns.

Pãinea cu aditivi nu poate fi o întrupare a calitãtii întrucât,  prin natura ei, este artificialã, se îndepãrteazã de viatã. Nu este  nici locul unei bogate experiente culinare, nici al unei prezente  interpersonale si nici al unui timp evenimential (consumarea  pâinii calde în familie constituie un eveniment). Pâinea feliatã  nu se vinde datoritã calitãtilor ei. Precum orice lucru situat în  afara Vietii, dincolo de circuitul dãruirii si al binecuvântãrii,  pâinea-burete contine o lipsã, ascunde un gol. Dacã darul este  „plin“ si personalizat, produsul de consum este o sumã de  zerouri. Pâinea nu „se vinde“, ci „este vândutã“; „sistemul de  supermarket“ este cel care ne convinge s-o cumpãrãm prin  tehnici de marketing. Imaginea publicitarã, corectorii de gust  au menirea sã compenseze lipsa calitãtii. Tot „sistemul“ are  puterea sã ascundã disfunctionalitatea economicã de la baza  procesului de panificatie (disfunctionalitatea lui „a produce“  în masã) – primatul cantitãtii – sã vinzi marfã ieftinã, multã si  proastã. De fapt, scopul supermarketului nici mãcar nu este sã  vândã pâine, ci sã facã bani cu orice pret. Ieftinãtatea relativã a  pâinii spongioase este o aparentã. Pretul ei adevãrat iese la  ivealã doar atunci când luãm în calcul efectele nocive asupra  vietii: nocivitatea aditivilor asupra sãnãtãtii, distrugerea planetei de cãtre agricultura industrialã etc. Dar asta nu mai  intereseazã supermarketul si ideologiile care-l sustin.

În loc de concluzii

Antologia Economia libertãtii. Renasterea României profunde propune o rupere radicalã de realitatea anormalã în care  primeazã dictonul business as usual. Cititorul gãseste descrise  în paginile ei conditii si practici viabile prin care „economia  dãruirii“ se pot extinde la întreaga societate. Dacã tot ceea ce  ne înconjoarã este un dar de la Dumnezeu, relatiile interumane, inclusiv cele economice, nu pot eluda „legea darului“.  Nu propunem o „reîntoarcere la oikos“. Nici la nisa ecologistã sau la autonomia economicã a micii comunitãti voluntare, preamaritã în Manifestul lui Unabomber. Ruptura nu se  produce în numele nostalgiilor trecutului sau a unei utopii   comunitariste desuete. Ruptura are loc în numele unor alternative viabile pentru a salva prezentul si viitorul. Autorii  antologati propun României un spatiu economic postcapitalist  coerent cu crestinismul si traditiile noastre economice. O  pluralitate de moduri de functionare si organizare situate dincolo de dihotomiile si, mai ales, de complicitãtile dintre capitalism si socialism, public si privat, global si local.

Se presupune cã Imperiul Roman s-a prãbusit atunci când  nu a mai putut finanta costurile exorbitante ale megamasinii  imperiale. Ne aflãm într-o situatie similarã30. Vechea economie hipercomplicatã a Imperiului neoliberal global, bazatã pe  munca sclavilor din corporatii si sweatshop-uri nu mai functioneazã. România, ca si multe alte tãri, USA included, nu mai  poate suporta costurile sustinerii actualului model economic.  Românii vor fi fost complet epuizati înainte de a plãti miliardele de euro pentru „modernizare“ si „integrare“. Întrucât  resursele financiare si naturale necesare unei dezvoltãri socio-economice continue au fost secãtuite, cum o nouã subventie masivã de energie nu se întrevede, actuala economie  globalã nu poate supravietui. În aceste conditii de tensiune  maximã în sistem, alternativa este revenirea la o stare de  echilibru mai simplã si mai puþin costisitoare.  Civilizatia globalã de astãzi este o aberatie în istorie. Societatea româneascã, situatã cumva la marginea sistemului, rãmasã neintegratã prin „România profundã“, are o realã sansã  de a evita obezitatea economicã si civilizationalã care este în  curs de a ruina Occidentul. O societate distributistã la scarã  umanã, cu o economie postcapitalistã a dãruirii, formatã din  mici producãtori/proprietari asociati pe baza „vecinatãtii“  poate fi o alternativã greu de realizat în SUA. Pentru România,  o demontare a structurilor mafiot-birocratice n-ar fi însã o  catastrofã, ci o izbãvire. Demasificarea si dezagregarea actualului sistem, revenirea la unitãtile economice naturale (familia, vecinãtatea), generalizarea si legalizarea practicilor prosumiste31, „open source“ si a celor bazate pe parteneriat si  dãruire s-ar dovedi procese de economizare care ar evita  colapsul final. Mai mult. Întoarcerea la o lume normalã, cu  Dumnezeu si rost, în genul celei care exista înainte de dezastrul comunist si aventura „liber-schimbistã“ de astãzi ar  pregãti temeiul pentru economia postcapitalistã a viitorului.  John Chrysostom Médaille si echipa sa nu sunt venetici  care au venit pe post de Soros si Tismãneanu sã dea lectii  României. Ei sunt prieteni adevãrati, megiesii nootri. „A treia  Fortã: România profundã“ le-a cerut sfatul, punându-le o  întrebare la care nu a gãsit un rãspuns printre „expertii“ oi  „elitele“ din tarã: cum am putea rãmâne români, crestini, liberi  si prosperi pe timp de furtunã, când corãbiile cu sclavi din jur  se scufundã?  Sfatul lor generos a luat forma acestei antologii. Sã-l primim asa cum primim pâinea caldã scoasã de mama din cuptor.

de Ovidiu Hurduzeu

NOTE

1 Pentru o descriere a practicilor economice bazate pe prosumeri si impactul  economiei prosumeriste asupra celei monetarizate vezi Alvin Toffler, Heidi  Toffler, Revolutionary Wealth, Alfred A. Knopf, 2006 (partea a sasea, „Prosuming“).

2 Mircea Platon, „Normalitatea ca o pradã“, în Mircea Platon, Gheorghe  Fedorovici, Mãsura vremii. Îndemn la normalitate (Bucureoti: Predania  2009).

3 Jacques Ellul, Propaganda. The Formation of Men’s Attitudes (Vintage  Books, 1973).

4 Vezi Ilie Serbãnescu, „România bananierã de top“, în Dilema, 13 ianuarie  2009.

5 Guy Debord, Societatea spectacolului (EST, 2001), p. 17.

6 Dumitru Stãniloae, Trãirea lui Dumnezeu în Ortodoxie (Cluj-Napoca: Da-  cia, 2000), p. 67.

7 Gheorghe Fedorovici, Învecinarea ca temei al unei teologii politice ortodoxe,  în Mãsura vremii: Îndemn la normalitate, p. 265.

8 „Cu doar treizeci de ani în urmã, cartierele bucurestene încã mai erau  cunoscute dupã numele bisericilor lor: Precupetii Vechi, Silvestru, Icoanei,  Maica Domnului, Sfântul Gheorghe“, Mãsura Vremii: Îndemn la normalitate, p. 271.

9 A se vedea Allan C. Carlson, The Third Ways. How Bulgarian Greens,  Swedish Housewives and Beer-Swilling Englishmen Created Family-Centered Economies – and Why They Disappeared (Wilmington, Delaware: ISI  Books, 2007).

10 Idem, pp. 83-84.

11 Numele sub care este cunoscutã miscarea agrarianã a anilor ’20. „Rãzvrãtirea  verde“ va aduce la putere partidele agrariene din estul Europei. În 1923 ele  înfiinteazã „Internationala Verde“ pe baza „ideii agrarianismului universal“.

12 Vezi interviul cu Allan Carlson pe site-ul ISI Books  http://www.isi.org/books/bookdetail.aspx?id=5afd5e0b-5e25-4c61-9ae4-705e3c7e030.

13 Pentru o descriere a fortelor de pe esichierul politic românesc, vezi Ce se  întâmplã cu noi, de Mircea Platon, în A Treia Forþã: România profundã, p.  207.

14 Despre caracterul utopic al capitalismului neoliberal, vezi Pierre Rosanvallon, Le capitalisme utopique. Histoire de l’idée de marché (Éditions du  Seuil, 1979); John Gray, False Dawn (New York: The New Press, 1998);  Armand Mattelart, Histoire de l’utopie planétaire (Éditions La Découverte,  2000) (capitolele „Adam Smith et la division harmonieuse du monde“ si „La  prégnance du modèle de la liberté marchande“).

15 Robert Nisbet, The Quest for Community: A Study în the Ethics of Order and  Freedom (San Francisco: Institute for Contemporary Studies 1990 [1953]),  pp. 247, 212. A se vedea si lucrarea epocalã a antropologului si istoric al  economiei, Karl Polanyi, The Great Transformation. The Political and Economic Origins of Our Time (Boston: Beacon Press, 2001 [1947]), cu un  cuvânt înainte de Joseph E. Stiglitz.

16 Denumire lansatã de neoconservatorul american Michael Novak.

17 Termenul îi apartine conservatorului Claes G. Ryn, profesor de studii politice  la Catholic University of America si presedinte al National Humanities  Institute din Maryland. Vechiul iacobinism, a cãrui figurã legendarã rãmâne  Maximilien Robespierre (1758–1794), a imprimat Revolutiei franceze de la  1789 un caracter terorist, o urã visceralã împotriva elitelor organice si civilizatiei crestine traditionale. Un obiectiv principal al iacobinilor a fost ingineria  socialã; îsi doreau sã înlocuiascã prin fortã societãtile traditionale, produse  ale unei evolutii istorice milenare, cu societãti reformate potrivit unor principii abstracte si universale. În ciuda diferentelor dintre ele, comunismul si  neoliberalismul sunt ideologii neoiacobine. Ambele militeazã pentru transpunerea în viatã a vechii utopii a Epocii Luminilor în care o civilizatie  universalã poate fi construitã din temelii pe baza unor abstractiuni transcendente. O astfel de utopie avea nevoie de un „om nou“ care putea fi obtinut  doar prin modificarea fundamentalã a naturii umane. Dupã cum afirmã  istoricul Orlando Figes: „Scopul final al sistemului comunist era transformarea naturii umane. Era un scop împãrtãsit si de alte asa-numite regimuri  totalitare ale perioadei interbelice. Aceasta era, la urma urmei, o epocã de  încredere utopicã în potentialul stiintei de a schimba viata omului… Programul bolsevic era bazat pe idealurile Epocii Luminilor, ceea ce îi determina pe  liberalii din Occident sã-l priveascã cu simpatie, chiar în aceasta epocã  postmodernã“ (A People’s Tragedy: The Russian Revolution, 1891-1919,  London: Jonathan Cape, 1996, p. 733).

18 La fel ca marxistii, idolul neoliberalilor/neoconservatorilor români, Karl R.  Popper era un adept al „ingineriei sociale bucatã cu bucatã“ (în The Poverty  of Historicism, Popper foloseste termenul „piecemeal social engineering“,  prescurtat în „piecemeal engineering“ în The Open Society and its Enemies):  „Asa cum sarcina principalã a inginerului tehnolog este sã proiecteze masini,  sã le remodeleze si sã le îngrijeascã, tot asa sarcina celui care profeseazã  ingineria socialã este sã proiecteze institutii sociale, sã le reconstruiascã si sã  le conducã pe cele deja existente“ (The Poverty of Historicism, Routledge &  Kegan Paul, third edition, London, 1961, pp. 64-65, traducerea citatului  O.H.). Popper criticã „ingineria socialã utopicã“ a bolsevicilor întrucât o  considerã brutalã si ineficientã. Dupã cum aratã profesorul Thomas Avery de  la St. John’s University, în opera lui Popper diferenta dintre „ingineria socialã  utopicã“ si cea „bucatã cu bucatã“ se dovedeste a fi mult mai micã decât pare.  Prima este „revolutionarã“, dedicatã constructiei unei „utopii“, a doua „evolutivã“, gradualã, urmãrind nu atât impunerea unei utopii cât a „cadrului  pentru utopii“; prima urmãreste sã reconstruiascã în întregime o societate, cea  de-a doua, popperianã, este mai „reformistã“, nu-si propune sã aboleascã  toate institutiile care nu-i sunt pe plac dintr-odatã, ci „bucatã cu bucatã“. Desi  Popper este deseori „alunecos“ în definirea legãturilor dintre utopie si propriul sãu concept de inginerie socialã, el nu exclude faptul cã inginerul social  ar putea fi condus de o viziune utopicã: „Politicianul care adoptã aceastã  metodã [„bucatã cu bucatã“] poate sau nu poate sã aibã un proiect de societate  în mintea sa, poate sau nu poate sã spere cã într-o zi omenirea va atinge o  conditie idealã izbutind sã realizeze fericirea si perfectiunea pe pãmânt. Dar  trebuie sã fie constient cã perfectiunea, dacã este sã fie cumva atinsã, este  îndepãrtatã si cã fiecare generatie, prin urmare si cei care sunt în viatã, are  propriile revendicãri“ (The Open Society and Its Enemies, ed. a cincea,  Princeton, New Jersey, Princeton University Press, p. 158, traducerea cita-  tului O.H.). Vezi Thomas Avery, „Popper on ‘Social Engineering’: A Classi-  cal Liberal View“, în Reason Papers. A Journal of Interdisciplinary Norma-  tive Studies, vol. 26 (VAra 2000), pp. 29-38.

19 Adrian Panaite, „Intelectualii, ca si când n-ar fi fost“, în Curierul National,  23 sept. 2009.

20 S-ar putea ca suma de 157 de milioane de dolari investitã de Soros în  „ingineria socialã bucatã cu bucatã“ din România (pânã în 2005, cf. Roma  Press Agency http://www.dzeno.cz/?c_id=7755 ) sã fie una dintre cauzele  amneziei intelectualilor de care aminteste Adrian Panaite.

21 David L. Schindler este decan si profesor de teologie fundamentalã la  Institutul pontifical John Paul II din Washington, D.C.

22 „«Homelessness» and Market Liberalism“, în Wealth, Poverty & Human  Destiny, edited by Doug Bandow, David L. Schindler (Wilmogton,  Delaware: ISI Books, 2003), p. 363.

23 V. David Ellerman, Dezvoltarea, crestere prin diversificare, din acest volum.

24 V. conceptul heideggerian Bestand (a sta în rezervã). În Die Frage nach der  Technik, Heidegger vede un exemplu de instrumentalizare a naturii de cãtre  om în Rinul care „stã în rezervã“ pentru a fi valorificat de centrala hidroelectricã. Ideea o reîntâlnim la Oswald Spengler: „Tot ce este natural cade  jertfã organizãrii care se extinde. O lume artificialã pãtrunde si otrãveste lumea naturalã. Civilizatia însãsi a devenit o masinã care face sau vrea sã facã  totul dupã modelul masinii. Se gândeste doar în cai putere. Nici o cascadã nu  mai este privitã fãrã a o transforma mental în energie electricã. Nici o câmpie  pe care paste o turmã nu mai este privitã fãrã gândul valorificãrii cantitãtii de  carne a acesteia, nici o meserie veche si frumoasã, apartinând unei populatii  primitive, fãrã dorinta de a o înlocui cu un procedeu tehnic modern. Indiferent  dacã are vreun sens sau nu, gândirea tehnicã doreste realizarea oricãrei idei.  Luxul masinii este consecinta unei obsesii a gândirii“ (Oswald Spengler,  Omul oi tehnica. Contribuþie la o filozofie a vieþii, Editura Aion, Oradea,  1996, p. 82).

25 Termenul îi apartine lui Adrian Walker („The Poverty of Liberal Econo-  mics“, în Wealth, Poverty & Human Destiny).

26 II Cor. III, 17.

27 Dumitru Stãniloae, Spiritualitate si comuniune în liturghia ortodoxã (Craiova: Editura Mitropoliei Olteniei, 1986), p. 167.

28 Adrian Walker, p. 36.

29 Ioan, 6, 51.

30 Vezi Joseph A. Tainter, The Collapse of Complex Socities, Cambridge  University Press, 1988.

31 O mare parte din economia României este demonetarizatã, fiind bazatã pe  practici economice de tip prosumer. Din nefericire, aceste practici nu sunt  încurajate oficial, multe fiind considerate chiar ilegale. Ca prosumeri, românii îsi zugrãvesc singuri apartamentele, îsi construiesc case, apelând la  ajutorul prietenilor, îsi gãtesc hrana în gospodãrie, schimbã informatii utile  pe Internet si fatã catre fatã, folosesc cu precãdere serviciile „open source“,  beau vin fãcut „de socrii, la tarã“, bunicii îsi cresc nepotii etc. Toate acestea  produc o „depietizare“ (de-marketing) a produselor si serviciilor potrivit unei  logici a dãruirii si întrajutorãrii reciproce.

More

%d bloggers like this: