Home

G. K. Chesterton – Citate (despre capitalism, big business, democrație, credință)

Leave a comment

“Prea mult capitalism nu înseamnă prea mulţi capitalişti, ci prea puţini capitalişti.”

“Există mai puţine diferenţe decât se crede între sistemul socialist ideal, în care marile întreprinderi sunt controlate de stat, şi sistemul capitalist actual, în care statul este controlat de marile corporaţii. Cele două sisteme sunt mult mai apropiate unul de celălalt decât de modelul distributist – însemnând spargerea marilor companii într-o multitudine de afaceri mici, independente.”

„Odată ce a fost înlăturat Dumnezeu, guvernul devine dumnezeu”.

“Big Business şi socialismul de stat sunt două sisteme foarte smilare.”

“Prețul este capricios şi fluctuant, în timp ce valoarea este intrinsecă şi indestructibilă.”

“Un distributism ideal este doar improbabil. Chiar şi un comunsm ideal este doar imposibil. Dar un capitalism ideal este de neconceput.”

„Societatea noastră este atât de nefiresc alcătuită încât un om normal nici nu se poate gândi la cât de firească este preocuparea de a avea grijă de proprietatea sa. Când alege o meserie, alege una dintre miile de meserii care presupun a se îngriji de proprietatea altor oameni.”

“Marea corporație nu se remarcă deloc prin eficiență. Este doar prea mare pentru a fi criticată pentru ineficiența ei.”

“Orice om care nu are o inimă de piatră trebuie să fie copleşit de milă față de dilema chinuitoare în care se află omul bogat, care trebuie să-l menţină pe cel sărac suficient de rezistent ca să poată munci şi destul de slab că să fie nevoit să muncească pentru el.”

„Capitalismul devine contradictoriu de îndată ce ajunge la o dezvoltare completă. Aceasta, deoarece îi sunt proprii două moduri simultan opuse de a se raporta la masa de oameni. Când cei mai mulţi oameni sunt salariaţi, este din ce în ce mai dificil pentru ei să fie şi cumpărători. Capitalistul încearcă să limiteze mereu cererile sclavilor lui şi, astfel, să diminueze capacitatea acestora de a cheltui. Îşi doreşte ca acelaşi om să fie bogat şi sărac în acelaşi timp.“

“Capitalismul poate fi definit în general astfel: «Acea situație economică în care o clasă destul de restrânsă de capitaliști, relativ ușor de recunoscut, ajung să concentreze în mâinile lor o cantitate suficient de mare de capital pentru a forța o majoritate cât mai largă de cetățeni să își vândă munca pentru un salariu oferit de capitaliști.”

“Capitalismul modern este o năpastă – nu fiindcă anumiți oameni dețin capital, ci pentru că o mare parte dintre ei nu îl dețin. Un oraș modern poate deveni un loc al disperării – nu pentru că locuințele lui aparțin celor care stau în ele, ci pentru că oamenii nu sunt, în realitate, proprietarii caselor în care trăiesc. Acesta este argumentul real împotriva capitalismului modern; dar și împotriva colectivismului moden sau a socialismului, care s-a născut din acesta.”

“Cămătăria a existat într-o formă restrânsă (în Evul Mediu) și a fost pretutindeni denunțată și interzisă. Acum această îndeletnicire nu mai are limite și e pretutindeni lăudată și acceptată.”

“Creștinătatea nu a pus doar bazele dreptul cutumiar, în folosul nostru ca oameni liberi; ea a întemeiat și o ordine bazată pe folosirea pământurilor obștești, care acum nu mai există; ea a stabilit legile care sancționau cămătăria și monopolul, care nu permiteau subcotarea prețurilor [practicată de către marile companii monopoliste] și care împiedicau formarea conspirațiilor comerciale, legi care au fost de atunci eliminate; de asemenea, a înființat breslele care îi protejau pe micii comercianți, însă acestea au disparut.”

Să facem o analiză lucidă a situației noastre, ca și cum ne-am afla înaintea unei spovedanii, pentru a vedea dacă poate fi numită cu adevărat «democrație» neorânduiala pe care au produs-o războiul dintre sărăcie și bogăție, sclavia salarială, influența mondială de care se bucură deținătorii marelui capital, care ajung, în aceste vremuri, să impună curentul dominant și să formeze opinia publică.”

“Aș acorda unei femei nu mai multe drepturi, ci mai multe privilegii. Astfel, în loc de a o trimite să caute acel tip de a «libertate» pe care-l oferă munca în bănci şi în fabrici, aş proiecta special pentru ea o casă în care să poată fi liberă.”

„Întreaga lume modernă s-a împărţit în două categorii: conservatorii şi progresiştii. Treaba progresiştilor este de a persista în a comite erori. Ocupaţia conservatorilor este de a nu lăsa ca aceste erori să fie corectate.”

“Corporația, mai ales marea corporaţie, este astăzi organizată asemeni unei armate. Este, cum ar spune unii, un fel de militarism moderat fără vărsare de sânge; cum aş spune eu, un militarism căruia îi lipsesc virtuţile militare.”

“Ceea ce e mort se lasă dus de curent, doar ceea ce este viu poate merge împotriva curentului.”

“Minciunile nu încetează sa fie minciuni doar pentru că ajung o modă.”

“A avea dreptul să faci ceva nu este totuna cu a avea dreptate să faci acel lucru”.

“Daca nu ar există Dumnezeu, nu ar există nici atei.”

“Există un tip de oameni care dispreţuiesc creştinismul şi îşi maschează dispreţul sub masca unei iubiri care îmbrăţişează toate religiile.”

Traducere: Irina Bazon

Surse: Gilbert Magazine, November-December 2010, volume 14 / number 2-3, revista publicata de American Chesterton Society;

Quotations of G. K. Chesterton

Linkuri similare: Hilaire Belloc: despre statul servil, comunism și statul proprietarilor

Advertisements

Hilaire Belloc, despre lucrătorul-salariat

Leave a comment

„(…) Câtă vreme majoritatea cetățenilor deținea pământ, unelte, o casă și toate celelalte lucruri necesare, se încheia un contract firesc (spre avantajul reciproc al părților) prin care un om obținea un salariu de la un altul care avea nevoie de serviciile lui. Lucrătorul salariat avea posibilitatea să fie el însuși proprietar, sporindu-și venitul printr-o astfel de muncă platită, efectuată pe o perioadă limitată de timp, sau, economisindu-și salariul, putea deveni proprietar. Numărul lucrătorilor care munceau pentru o singură persoană în schimbul unui salariu era redus. Relațiile dintre oamenii care ofereau salariul și cei care îl câștigau erau personale și umane. Dar atunci când, în condițiile intensificării competiției și ale utilizării de mașini scumpe și la nivel centralizat, precum și ale unei comunicări tot mai accelerate, mii și mii de oameni au început să muncească pentru un salariu plătit de un patron sau de o corporație, lucrurile s-au schimbat complet – și în această stuație ne aflăm astăzi. Societatea industrială s-a divizat într-o masă foarte mare de oameni care trăiesc exclusiv (sau aproape exclusiv) din salarii  – care le furnizează mâncare, îmbracăminte și un acoperiș deasupra capului – împărțite cu zgârcenie, la intervale scurte de timp, de către un număr mult mai mic de patroni, care controlează capitalul, adică cei care dețin magazinele, pământul, casele, îmbrăcămintea și mâncarea.

Relațiile umane au dispărut, o clasa exploatează o clasă cu mult mai numeroasă de angajați pentru profit și s-a ajuns la un contrast deplin între cele două grupuri. Interesele celor două clase nu mai converg, ci se află în contrast total. Lucrătorul-salariat este dușmanul patronului. In interesul patronului este să poată da celui care muncește un salaru cât mai mic și să-l determine să lucreze cât mai mult pentru acest salariu. …

Între timp, toate formele de dezbinare socală s-au născut de aici. O astfel de formă este ceea ce se cheamă „ura de clasă” – Oprimații care ii disprețuiesc pe asupritori. Altele, asociate acesteia, sunt reprezentate de disprețul, nedreptatea și falsitatea care predomină. Opresorul îl disprețuiește pe salariat, îi face o nedreptate prin faptul că îi folosește munca fără a se gândi și la avantajul acestuia sau la binele comunității și, pe lângă aceasta, susține o teză care la început era adevărată, dar care acum este o minciună, și anume că toate acestea au la bază un contract liber consimțit și, prin urmare, validat legal.

… Toate acestea creează sentimentul permanent de nesiguranț în care traiesc milioane de oameni, care nu pot ști cât timp vor mai avea mâncare, îmbrăcăminte și un acoperiș deasupra capului.

Vedem milioane de salariați cuprinși de o furie nestăpânită față de deținătorii de capital de la care primesc salariile. Indignarea lor e atât de puternică încât declanșează mereu conflicte violente, pornind dintr-un sentiment accentuat de nedreptate. Această mânie a condus de atâtea ori la revolte, care au culminat cu vărsări de sânge. Tensiunea crește pretudinteni, aducând tulburări și dezordinte și, dacă nu vom reuși să remediem aceste probleme, ele vor duce la destrămarea și colapsul societății.”
(Hilaire Belloc, 1938)

Hilaire Belloc, The Wage Worker

Economia dăruirii

2 Comments

Economia dãruirii

(fragment din cartea Economia libertății. Renașterea României profunde, îngrijită de John Chrysostom Médaille şi Ovidiu Hurduzeu,  apărută în noiembrie 2009 la Editura Logos; capitolul Economia daruirii,  pp. 329-351)

Eu sunt pâinea cea vie care s-a pogorât din cer.  Cine mãnâncã din pâinea aceasta viu va fi în veci.  Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viata lumii  este trupul Meu […] Dacã nu veti mânca trupul  Fiului Omului si nu veti bea sângele Lui, nu veti  avea viatã în voi. Cel ce mãnâncã trupul Meu si bea  sângele Meu, are viatã vesnicã si Eu îl voi învia în  ziua cea de apoi…
(Ioan 6, 51, 53-54).

Ce propunem

În aceasta antologie, cititorul gãseste schitatã doctrina economicã a miscãrii „A Treia Fortã: România profundã“.  Într-o perioadã de profundã crizã a societãtii românesti, în  care solutiile de redresare moralã, socialã si economicã fie  lipsesc cu desãvãrsire, fie prelungesc iluziile, întãresc status-quo-ul si adâncesc declinul, Economia libertãtii propune:
– Schimbarea radicalã a termenilor în care au loc dezbaterile privitoare la economie în România.
– Practici economice si sociale concrete (si nu alt model  utopic) bazate pe antropologia crestinã a persoanei si a dãruirii.

– O a treia cale între „capitalismul gangsteresc“ autohton si  globalismul corporat de sorginte neoliberalã, pe de-o parte,  „economia asistentialã“ a statului-dãdacã „national“ si a suprastatului socialist european, pe de altã parte.
– Strategii distributiste de diseminare a proprietãtii productive cu rãdãcini în gândirea economicã a lui Ion Mihalache, Virgil Madgearu, G.K. Chesterton si Hilaire Belloc, dar  adaptate noii economii postcapitaliste.
– O regândire a preceptelor fundamentale ale modelului  neoliberal/neoconservator în lumina unor practici si strategii  de creare a bunãstãrii materiale si sociale adaptate realitãtilor  secolului XXI (de exemplu, practici de tip partenerial si prosumerist)1.
– Actori economici opusi lui homo oeconomicus si homo  interlopus.
– Un stat reprezentativ cu o economie distributistã bazatã  pe „vecinãtate“.

Antologia Economia libertãtii: Renasterea României profunde nu este un retetar economic. Desi textele incluse descriu  tendinte, oferã sugestii, criticã modele perimate, redescoperã  vechi valori sau propun altele noi, cititorul nu va gãsi în  paginile antologiei noastre un model prescriptiv si preambalat. „Modelul“ este mai degrabã un itinerar, topografia unor  practici economice viabile ce se dezvãluie treptat pe parcursul  lecturii din întrepãtrunderea fireascã a ideilor; fiecare autor  deschide o nouã perspectivã, „atacã“ o altã problematicã,  „sparge“ încã un set de prejudecãti. Nimic nu este speculatie  abstractã. Asteptãrile cititorului, a cãrui gândire a fost marinatã în fanteziile „macroeconomice“ ale „expertilor internationali“ si teoriile dupã ureche de pe malurile Dâmbovitei sunt  însã mereu înselate.

De la preluarea puterii de cãtre comunisti si pânã astãzi,  „moderatia“ si „responsabilitatea“ impusã prin institutii publice si private de autointitulatele elite au transformat România  într-un desert al anormalitãtii si dezechilbrului, o tarã a stãrilor  de patologie socialã si economicã:  „Normalitatea a devenit, pentru cei mai multi dintre noi, un lux  sau o activitate conspirativã. Trebuie sã-ti vinzi sufletul ca sã-ti  cumperi o casã. Trebuie sã ucizi sau sã batjocoreoti copiii altora ca sã  poti avea grija de copiii tãi. Ti se spune mereu cã asa e normal: care pe  care“2.

Normalitatea anormalului din România, denuntatã de Mircea Platon si Gheorghe Fedorovici în Mãsura vremii este rezultatul a saizeci de ani de inginerie socialã si economicã.  Scopul ei a fost sã fabrice „omul nou“ al comunismului si  „homo oeconomicus“ al doctrinelor neoliberale.  Comunismul si neoliberalismul sunt perfect compatibile,  ambele având nevoie de o societate de masã. „Homo sovieticus“ nu-i altul decât „homo oeconomicus“ în varianta sa  bolsevicã – omul masificat, omul-ca-mijloc. Masificarea înseamnã despuierea omului de calitãtile sale divin-umane pentru a fi transformat într-o entitate abstractã si intersanjabilã.  Masificarea devine inevitabilã într-o societate dominatã de  productia pe scarã largã si de marile organizatii, etatiste sau  private, aferente ei.

În România, colectivizarea agriculturii urmatã de „sistematizarea satelor“, proiectele faraonice (Canalul Dunãre-Marea Neagrã), dezvoltarea monstruoasã a petrochimiei, siderurgiei si a „industriei constructoare de masini“ au creat o  societate de masã a penuriei permanente. Colectivizarea si  industrializarea comunistã n-au reusit sã ridice „nivelul de trai  al întregului popor“, dar au distrus sistematic si eficient România interbelicã, o tarã formatã dintr-o tesãturã deasã de  comunitãti organice: familia extinsã, satul, Biserica si parohia. Aceste stucturi locale eterogene asigurau românului o  viatã materialã si religioasã ancoratã într-un sol solid. Pentru a  distruge temeiul si rostul omului, comunistii au slãbit sau  chiar distrus comunitãtile organice. Odatã dezrãdãcinat, românul a fost reîncadrat în societatea de masã prin mijloacele  economice, politienesti si propagandistice de care dispunea  statul comunist. (Comunitatea organicã a fost înlocuitã de acel  groupe d’encadrement: „celula de partid“, „sindicatul“, „comitetul de fabricã“ etc., care depindea în întregime de structurile centrale de partid.) Masificat, românul îsi pierdea astfel  posibilitatea de a trãi pe propriile picioare si devenea o simplã  unealtã în mâinile sistemului.

Masificarea omului nu este un fenomen specific comunist.  „Se poate spune cã, în general, societatea individualistã (occidentalã) a secolului al XIX-lea a luat nastere prin dezintegrarea unor  astfel de grupuri mici cum ar fi familia si biserica. Odatã ce aceste  grupuri si-au pierdut importanta, individul a fost lãsat practic izolat. A  fost aruncat într-un nou mediu, în general urban, si drept urmare,  «dezrãdãcinat». Nu mai avea un loc traditional în care sã trãiascã, nu  mai era atasat geografic de un loc fix, sau, istoric, de o linie de  strãmosi. Un individ, dezrãdãcinat într-o asemenea manierã, nu poate  fi decât parte dintr-o masã“3.

În 1989, România nu avea „armatele de muncitori“ prevãzute în Manifestul comunist, ci mase de dezrãdãcinati. Navetistul, cãministul, tãranul strãmutat cu forta la bloc, bisnitarul,  tânãrul profesor stagiar, trimis obligatoriu „la tarã“, „omul cu  mapa“, tãind frunzã la câini în „sediul gospodãriei“, ceapistul  furând cu sacul din lanurile tuturor si ale nimãnui, pensionarul, asezat pe scãunel la coadã, „sã prindã ce se dã“, functionarul, care se fãcea cã munceste în deplin acord cu statul, care  se fãcea cã-l plãteste – si multi alþii ca ei, adunati laolaltã, au  format materia primã pentru revolutia culturalã si economicã  postdecembristã. În lipsa maselor gata fezandate, în lipsa  sclavilor fãrã Dumnezeu, care-si pierduserã deja temeiul si  rostul în lume, ar fi fost imposibilã Marea Transformare din  ultimii douãzeci de ani – tranzitia de la „România multilateral  dezvoltatã“ la „România bananierã de top“4. Este relativ usor  de explicat convertirea cadrelor bolsevice, de rangul unu si  doi, a „clasei dominante de înlocuire pentru economia de  piatã“ la „prezenta ideologie a democratiei: adicã libertatea  dictatorialã a Pietei, temperatã de recunoasterea drepturilor  omului spectator“5. Mult mai complexe si greu de descifrat  sunt avatarurile omului masificat din perioada tranzitiei.

Ce ar fi fost normal sã se întâmple…

În mod firesc, cãderea comunismului ar fi trebuit sã declanseze procesul demasificãrii constiintelor, institutiilor si al infrastructurii economice. Procesul nu se putea însã desfãsura în  cadrele vechii antropologii „materialist stiintifice“. Pentru  comunisti, fiinta umanã nu avea propria sa fire, era doar o  etapã în cadrul evolutiei darwiniste. Dacã anchetatorii si temnicierii de la Aiud si Piteoti n-ar fi vãzut în român o simplã  maimutã degeneratã închinãtoare la idoli, n-ar fi îndrãznit sã-l  foloseascã drept cobai. Iatã de ce demasificarea României  trebuia începutã cu repunerea în drepturi a conceptiei traditionale despre om, bazatã pe antropologia crestinã a persoanei. În temnitele comuniste, odatã cu „dusmanii de clasã“, a  fost închis adevãrul Dumnezeului Treime de Persoane, al  persoanei umane si al dimensiunii personale a lumii. Iesit la  luminã, acest adevãr ar fi rupt vãlul de pe ochi – dupã patruzeci de ani, românii ar fi avut din nou putinta sã vadã chipul lui  Dumnezeu întipãrit în ei însisi. Masificati (si nu „colectivizati“, cum se spune în mod gresit), românii deveniserã  indivizi anonimi care uitaserã cã „Dumnezeu creând firea  noastrã dupã chipul Sãu, a creat-o ca sã fie asemenea firii  Lui…“6. Demasificati, indivizii anonimi si dezrãdãcinati ar fi  redevenit persoane cu rost si temei.

Pentru a repune românul în rostul si temeiul lui traditional,  era obligatoriu ca restaurarea viziunii personalist-crestine sã  fie însotitã de noi practici economice si sociale si de restructurarea din temelii a institutiilor statului. Fundamentul spiritual  si economic al persoanei, comunitatea organicã, nu putea fi  refãcut atâta timp cât lumea româneascã nu revenea la dimensiunile sale personale. Minele de cãrbune, combinatele petrochimice si „satele sistematizate“ nu produc persoane în sens  crestin si comunitãti organice, ci lonely crowds, mase de  indivizi fãrã nici un Dumnezeu, anonimi oi aglutinati. Iar  institutiile statului, masificate prin birocratie, ideologie si  coruptie sunt un rezervor nesecat de sclavi, clienti si gãsti  clientelare. Doar „într-un stat cãlãuzit de principiile crestine,  fiintei umane îi sunt garantate drepturile fundamentale încã  din momentul conceptiei“7. Doar într-o economie la scarã  umanã, condusã de principii distributiste, o economie a locului, care sã „întrupeze“ antropologia persoanei, ar fi putut  înflori din nou „vecinãtatea“ si comunitãtile organice: familia  crestinã extinsã si parohia8. O economie distributistã ar fi  creat o societate româneascã de mici proprietari-producãtori,  un stat reprezentativ, o administratie condusã pe principiile  subsidiaritãtii si o tãrãnime gospodarã, asezatã la locul ei.  România interbelicã a fost unul dintre primele state din  lume care a avut o economie distributistã înfloritoare. În timp  ce, în Occident, evolutia economicã si socialã actualã a tãrii  noastre este urmaritã cu îngrijorare, furnizând un „studiu de  caz“ al coruptiei si cleptocratiei din tãrile postcomuniste – în  acelasi Occident, mai precis în cercurile conservatoare traditionale din Anglia si din SUA este redescoperit modelul distributist din România lui Ion Mihalache9. La vremea sa, modelul  economic gândit de Belloc si Chesterton, practicat deja în  Estul Europei de partidele agrariene, era considerat o sansã  pentru Occident. „G. K. Chesterton nu-si putea ascunde bucuria. Distributismul, proiectul sãu economic construit pe «a  treia cale», între capitalismul liberal si comunism, implicând o  redistribuire democraticã a proprietãtii, înregistra un succes  concret în locuri unde nu te-ai fi asteptat… «Marea miscare  modernã este agrarã», scria el, «inspiratã de etica fundamentalã a câmpului». În întreaga Europã de est si în Balcani,  «într-un fel de tãcere reverentioasã, tãrãnimea a dus o luptã  vastã si înversunatã contra bolsevismului si a fratelui sau  geamãn, care este Marea Corporatie, iar tãrãnimea a câstigat… Este un eveniment crucial, un punct de cotiturã în istorie  precum convertirea lui Constantin oi Revolatia Francezã…  Ceea ce s-a întâmplat în Europa de la terminarea rãzboiului  [Primul Rãzboi Mondial] marchezã o enormã victorie pentru  tãran si, în consecintã, o enormã înfrângere atât pentru comunisti cât oi pentru capitalisti“10.  Ce principii stãteau la baza victoriei repurtate de „rãzvrãtirea verde“ a tãrãnimii est-europene11? În primul rând, agrarienii, spre deosebire de fascisti, sustineau idealurile democratiei economice si ale pluralismului. Capitalismul liberal le  repugna pentru cã trata persoana ca pe o marfã oarecare.  Dusmani neîmpãcati ai comunistilor, „rãzvrãtitii verzi“  instauraserã o economie care asigura o largã distribuire a micii  proprietãti. Dacã fascismul, comunismul si capitalismul liberal masificau societatea, distrugeau comunitãtile organice si  atentau la demnitatea persoanei, agrarienii protejau relatiile de  familie si gospodãria individualã în calitatea ei de unitate  economicã independentã. Odatã ajunse la putere în Europa de  est, partidele agrariene au promovat dezvoltarea selectivã a  industriei, comertul liber cu vecinii, cooperativele si asociaþiile voluntare, constitutionalismul, impozite echitabile, guvernul descentralizat, pacifismul, reforma învãtãmântului si  serviciul public pentru tineri. Unul dintre obiectivele lor principale a fost crearea unei zone danubiene de comert liber în  centrul si estul Europei12.   Ar fi avut România postdecembristã sanse reale sã adopte o  „a treia cale“ între cei doi „frati gemeni“, socialismul oi  comunismul? Ar fi fost posibil – imediat dupã 1989 – un  proiect teologic-politic si economic de repersonalizare a tãrii,  o reînnoire a celei de „a treia cãi“ inaugurate de România  interbelicã? Imensa vointã de schimbare, refacerea Partidului  Naþional Tãrãnesc, care se bucura de un lider respectat din  „vechea gardã“, renasterea crestin-ortodoxã si aparitia unei  economii de piatã informale (capitalismul buticarilor) ofereau  cadrul favorabil pentru demararea unui astfel de proiect major. Dar nu a fost sã fie. Urmasul postdecembrist al PNT-ului,  PNT-CD nu a rezistat pe scena politicã româneascã datoritã  infiltrãrilor securiste si atacurilor conjugate venite din tabãra  postcomuniotilor si a neoliberalilor. (Dupã douãzeci de ani,  din prima fortã de opoziþie, PNT-CD-ul a devenit un partid de  buzunar, irelevant.) Nu este mai putin adevãrat cã în anii sãi de  glorie PNT-CD-ul a fost singurul partid care a luptat în mod  consecvent pentru respectarea dreptului la proprietate. De  pildã, vicepresedintele PNT-CD, Vasile Lupu, a depus eforturi dramatice pentru a convinge clasa politicã sã adopte  „legea Lupu“ de retrocedare a terenurilor agricole si forestiere. Abia dupã zece ani de la prãbusirea comunismului, parlamentarii au catadicsit s-o adopte. Astãzi, de bine de rãu,  România are un cadru legislativ care garanteazã proprietatea.  Cu toate acestea, tara noastrã se situeazã pe ultimul loc din  Europa la restituirea proprietãtilor confiscate de comunisti.  Iar, din ceea ce s-a retrocedat, o parte s-a fãcut pe nedrept, în  pur stil mafiot.  În perioada tranziþiei, fortele politice din mainstream – dreapta neoconservatoare sau „civic liberalã“ în simbiozã cu  stânga tehnocraticã cu pedigree iliescian13 – nu au arãtat nici  un interes pentru o „a treia cale“. Au fost preocupate doar sã  adopte „tehnicile“ de jaf economic si sã îndeplineascã sârguincios politicile de subjugare financiarã a tãrii si agenda  social-culturalã a „corectitudinii politice“.

Ce a fost anormal sã se întâmple…

Mai presus de toate, nu a fost deloc normal ca România sã  importe încã o utopie social-economicã, prelungind astfel  efectele comunismului.

Dupã o scurtã perioadã de ezitare, când unii încã mai  credeau cã pot resuscita sistemul printr-un „comunism cu fatã  umanã“ sau un socialism puternic etatizat de tip suedez, „elitele“ au adoptat credinta neoliberalã în mântuirea secularã  prin „autoreglarea pietelor“. Altfel spus, au luat în brate doctrina Reagan-Thatcher a „pietei libere“14.  Pentru România, utopia neoliberalã a însemnat un drum  fãrã ocolisuri cãtre pauperizare si dezrãdãcinarea a milioane  de oameni, un sistem politic mafiot, un capitalism gangsteresc, cu „tunuri“, „tepe“, „cãpusãri“, contracte si privatizãri  frauduloase. Pe plan socio-cultural, „corectitudine politicã“ si  inginerie socialã. Criza economicã mondialã a demonstrat  fãrã putintã de tãgadã: ordinea economicã neoliberalã este  anticrestinã, ea însãsi genereazã coruptie si sãrãcie, distruge  coeziunea socialã, intensificã predispozitiile egoiste si speculative ale agentilor economici privati, extinde puterea statului  managerial. Românii n-au fãcut decât sã punã paie pe foc.  N-am avea astãzi „moguli“ si „baroni locali“ intangibili  dacã n-ar exista credinta oarbã cã piata se autoregleazã iar  societatea trebuie sã lase lucrurile din economie sã se desfasoare de la sine. Dacã „piata liberã“ n-o putem atinge nici  mãcar cu un pai, dacã mâna ei invizibilã ne are în grijã pe toti,  cum sã intervenim atunci cu politia si garda financiarã în  ograda marilor jefuitori? N-am lega de stâlp însusi „laissez-faire“-ul dacã i-am priponi pe politicienii corupti si pe  moguli? Cum sã înlãturi efectul si sã lasi intactã cauza?

În România nu numai cã se furã într-o veselie, dar jaful este  justificat savant de „experti“, „elite culturale“ si politicieni:  asa cum „socialismul multilateral dezvoltat“ era o etapã în  drumul spre comunism, si tranzitia de astãzi, în ochii lor, nu-i  decât o „etapã dureroasã dar necesarã“ pe calea realizãrii viitoarei economii din Paradis: piete cu o concurentã perfectã între „agenti voluntari“ angajati în schimburi reciproc avantajoase; un echilibru armonios între cerere si ofertã; disponibilitatea liberã a resurselor; justitie nepãrtinitoare si stat „minimal“.

„Laissez-faire“-ul a fost de la bun început o ideologie  etatistã si antidemocraticã. Sociologul conservator Robert  Nisbet, într-o operã rãmasã clasicã, scria:  „Într-un anumit sens, putem spune cã asa numita piatã liberã nu a  existat niciodatã decât în imaginatia rationalistilor… cea mai mare  parte a stabilitãtii capitalismului din secolul al XIX-lea derivã din  însusi faptul cã revolutia capitalistã fusese incompletã…  «Laissez-faire»-ul nu s-a nãscut, ci a fost nãscut. A fost adus la viatã  prin distrugerea planificatã a vechilor traditii si asociatii, a vechilor  sate si a altor forme de securitate socialã, a fost nãscut prin forta  statului…“15.

O democratie economicã (distributism) si politicã (un regim democratic cu adevãrat reprezentativ) este incompatibilã  cu „laissez-faire“-ul. Nu-i de mirare cã adeptii lui au preferat  în trecut sufragiul limitat iar astãzi cautã mereu parlamente  slabe si întãrirea puterii executive si legislative. În România,  sfidarea Parlamentului de cãtre presedintele tãrii (nu cã Parlamentul, judecat individual, la firul ierbii membrilor sãi, ar fi  mai breaz), adoptarea legilor prin „ordonante de urgentã“, impunerea unor mãsuri nepopulare prin dictat legislativ bruxellez corespund logicii antidemocratice a modelului neoliberal.  Ceea ce politicienii si kulturnicii români numesc „capitalism democratic“16 nu-i altceva decât un „capitalism iacobin“17. Dreapta neoconservatoare si stânga tehnocraticã sunt  noii iacobini din România. În ciuda unor diferente minore,  ambele grupãri au un Weltanschauung si obiective comune.  Precum marxistii, neoiacobinii dâmboviteni se prezintã în  chip de „agenti rationali“. Desi invocã la tot pasul „societatea  deschisã“18, „piata liberã de idei“, ei mânuiesc un discurs  elitist si antidemocratic. Considerã cã (non-)ideile lor schimbãtoare si strategiile de inginerie socialã sunt superioare întrucât reprezintã, ca la marxisti, „pasii apãsati ai istoriei peste  victimele inadaptabile“; cei care îndrãznesc sã le conteste  trebuie sã suporte consecintele. Precum trotkistii, sunt internationalisti (globalisti) – diferentele nationale si culturale din  economie le considerã un semn al înapoierii –, îi urãsc pe  tãrani si viaþa la sate. Într-o împletire de marxism si darwinism  social, rationalizeazã interesul de sine reducându-l la o dimensiune vulgar materialistã: bani, cresterea nivelului de trai si consumism.

Este un fapt stabilit cã ingineria socialã si economicã din  România a fost întreprinsã de „Banda celor Patru“: 1) oligarhia politico-financiarã postdecembristã, marii „moguli“ si politicienii care i-au sprijinit; 2) marele capital transnational; 3)  asociatiile si think-tank-urile private (în strânsã colaborare cu  institutiile statului) venite în România sã facã inginerie socialã; 4) intelectualitatea stipendiatã.  Rezultatele catastrofale ale acestui experiment dâmboviteano-popperiano-neoliberal sunt descrise succinct de un tânãr ziarist român19:

„La douãzeci de ani dupã schimburile din ’89, avem o tarã în care  activele au fost înstrãinate aproape total, în care industria productivã a  fost pusã la pãmânt, iar datoriile contractate urcã pe o scarã exponentialã imposibil de parcurs îndãrãt. La nivelul administratiei locale se  furã aproape totul [iar la nivelul national, „mogulii“ au furat deja tot  ceea ce a fost de furat – n. O.H.], în timp ce aparatul central supradimensionat este din ce în ce mai greu de finantat. Domenii care  altãdatã ne fãceau onoare, de la cercetare si învãtãmânt, pânã la sport  si culturã, înregistreazã regrese vizibile. Generatia tânãrã creste asemenea unor buruieni, fãrã îngrijire din partea unor scoli fãrã prestantã  sau a unor pãrinti pusi pe fugã prin toatã Europa pentru asigurarea  unei surse de venit. Asistãm, de fapt, la falimentul leadership-ului  oligarhiei postdecembriste… Activele, pietele, finantarea si deciziile  se aflã acum în mâna corporatiilor occidentale care în ultimii ani au  sufocat consumatorul local, aflat într-o permanentã defensivã. Preocupati de rãfuiala cu tiranii comunisti ai trecutului, iesiti pe usa din  dos a istoriei, intelectualii nostri au uitat sã îi avertizeze pe români  asupra pericolului nemijlocit al celui mai feroce prãdãtor: capitalul  speculativ occidental…“20.

Actualul sistem social, politic si economic din România nu  dã semne cã ar fi reformabil. El este efectul unui dezastru  planificat în care „inginerii“ au luat în calcul si credulitatea  românului masificat, si aviditatea fostilor securisti, si incompetenta clasei politice, si lasitatea intelectualilor. Mai mult.  Au fost constienti cã reformele lor vor avea consecinte neprevãzute; stiau cã înlãturarea depãsitei inginerii sociale a bolsevicilor si updatarea ei printr-o versiune postcomunistã nu va fi  deloc uosarã. În pofida piedicilor si a unor pierderi temporare,  experimentul le-a reusit.  În orbirea lor iacobinã, „inginerii“ au uitat totusi cã, într-o  tarã ca România, efectele experimentului sunt oricând reversibile. Pe plaiurile mioritice, nimeni nu crede într-o utopie mai  mult de trei zile. Statul în cap nu-i pe firea românului, ca un  Hopa-Miticã, românul trage mereu spre normal. Spre normalitatea noastrã, de aici si acum.  La noi, în spatele betivului navetist zace gospodarul; sub  omul masificat, persoana; fiecare ecran de televizor se prelungeote cu o icoanã; la tarã, fiecare bãtrân are doi nepoti la orat –  pustii fug periodic „sã-si încarce bateriile în satul bunicilor“;  la trei manageri corporatisti, unul „sifoneazã“ transnationala  prin firmele prietenilor sãi; la un globalist trotkist „de-ai lor“,  patru „tigani bãtãiosi de-ai nostri“; patrimoniul arhitectural,  dãrâmat cu sau fãrã bunã stiintã – printre ruinele sale, traditiile  noastre rãmân încã vii; la suprafatã, România, o bramburealã  – în adâncime, o trezvie întru Hristos; fiecãrui „moromete“  mahmur, îi strigã la ureche un „golan“ lucid:

„România, trezeste-te
sunt atâtea de fãcut
si te-ai rãtãcit.
România, trezeste-te…“.

Economia dãruirii si pâinea noastrã cea de toate zilele

De douãzeci de ani, iacobinii români tot vor sã ne convingã  cã brutarul lui Adam Smith, ca sã facã pâine bunã, trebuie sã  tinã cont doar de interesul sãu personal exprimat de obsesivul  „cum sã fac sã cãstig mai mult“. Dupã cum a demonstrat  David L. Schindler21, brutarul care lucreazã doar pentru satisfacerea interesului propriu, echivalent cu profitul bãnesc (în  ordinea neoliberalã), instrumentalizeazã:
1) întregul proces de fabricare a pâinii;
2) produsul (bucata de pâine);
3) persoana care cumpãrã si consumã pâinea.

Le instrumentalizeazã în sensul cã acestea devin mijloace  utilitare pentru satisfacerea interesului de sine. Care sunt consecintele?
„Instrumentalizând procesul de fabricare a pâinii, bucata de pâine  si pe consumator pentru a obtine profit, brutarul reduce realitatea  fiecãruia, prin urmare si realitatea pe care fiecare dintre cei trei poate  sã i-o ofere lui însusi, la o «realitate în primul rând pentru profit». Dar  asta înseamnã si o reducere a realitãtii proprii a brutarului. Ideea este  cã – procesul de fabricare a pâinii, pâinea si consumatorul – prin definitie, sunt menite sã-l sporeascã pe brutar doar (si în primul rând) în  planul profitabilitãtii“22.

În numele instrumentalizãrii marxiste, comunistii au luat  pâinea de la gura românului; în numele lui Adam Smith,  supermarketurile au instrumentalizat pâinea într-un burete  burdusit cu aditivi vãtãmãtori; în numele lui Adam Smith,  culturile de grâu au fost înlocuite cu cele de rapitã iar afaceristii, urmãrindu-si propriul interes, au instrumentalizat importul de grâu instrumentalizat genetic. Si tot în numele aceluiasi Adam Smith, este instrumentalizatã disparitia tãranului  român asa încât pâinea sã nu mai fie „pâinea noastrã, cea de  toate zilele“, ci o profitabilã afacere globalã. Exemplele pot  continua la nesfârsit.  Milioane de români au fost îndemnati sã-ti urmãreascã  interesul propriu „cum se cuvine“. Dupã douãzeci de ani, uniti  în a profita de orice si oricine, românii s-au trezit mai înstrãinati, mai masificati în dezunire si mai goi sufleteste ca niciodatã. „Piata autoreglabilã“ nu a dezvoltat acte spontane de  generozitate mutualã si nici un mecanism eficient de producere si distribuire a prosperitãtii materiale. În general, românii  au rãmas aceiasi sclavi nefericiti. Au schimbat doar plantatia  oi stãpânul.

Transformatã într-o unealtã pentru propãsirea Noii Ordini  Mondiale, România a devenit un „desert economic“ în sensul  acordat de Jane Jacobs acestui termen23.
„Desertul este un element steril, scrie Jacobs, energia primitã în  timpul zilei este risipitã noaptea. Doar foarte putinã energie se pãstreazã… Cele mai sterile sau mai inerte asezãri de tip desert sunt cele  bazate pe consumul direct al produselor importate – de exemplu,  comunitãtile care trãiesc de pe urma banilor trimisi de muncitorii  plecati la lucru în strãinãtate… Nu departe de ele, gãsim localitãtile  bazate pe monoproductie si consum local neglijabil, cum ar fi orasele  agricole sau cele care trãiesc din exploatarea resurselor naturale,  centrele turistice, cazinourile de pe rezervatiile indienilor din SUA,  orasele monoindustriale si enclavele care folosesc intensiv munca în  procesele industriale de asamblare si procesare. Toate acestea sunt  mai degrabã deserturi economice (unde mai creste poate un singur tip  de cactus) decât jungle“.

Nu sunt oare satele si orasele României deserturi care  risipesc „energia“ primitã de la românii „din afarã“, Uniunea  Europeanã, FMI sau din orasele-companie bazate pe monoproductie? Nu are România un sistem economic bolnav ce se  hrãneste în mod artificial din subventii si consumul direct al  produselor din import? Jacobs propune solutii concrete pentru ca desertul economic sã se transforme într-o regiune analogã deltei unui râu – o  zonã dinamicã capabilã sã hrãneascã „direct sau indirect diversa ecologie reticularã a activitãtilor economice“.

În conditiile României, avem nevoie de mai mult decât  solutii economice. Desertul nostru a devenit atât de extins  încât zonele aride au depãsit regiunile „materiale“ si au pustiit  sufletele. Economia actualã produce nu numai indigentã materialã ci si sãrãcie ontologicã. România profundã s-a refugiat  în oaze de vegetatie aflate în calea furtunilor de nisip si atacurilor nomazilor. Barajul construit de comunisti în amonte  împiedicã si azi revãrsarea energiilor divine asupra vietii  noastre materiale. Doar prin dãrâmarea colosului de beton,  fluviul izvorât din Dumnezeul Treime de Persoane va reveni  în vechea sa matcã, desertul va fi din nou udat de ape, vegetatia va renaste, orasele si satele vor înflori din nou. Doar prin  acest act radical, desertul economiei românesti se va transforma în delta descrisã de Jane Jacobs.  Comunistii si iacobinii neoliberali au construit baraje pentru a transforma omul si natura într-un rezervor de mijloace. Exploatarea lor „utilitarã“ este prezentatã în limbajul de lemn  tehnocratic drept o „administrare si valorificare de resurse“.  De fapt, este un jaf în toatã regula. În desertul economic, nimic  nu poate rãmâne în demnitatea sa ontologicã originarã, de dar  al lui Dumnezeu. Totul „stã în rezervã“24 pentru a fi instrumentalizat si reconfigurat ca „realitate redusã la si pentru  profit“ (David L. Schindler). Sã ne gândim ce se întâmplã  astãzi cu Rosia Montana. Sau ce s-a întâmplat în lume cu  „vastul rezervor de resurse financiare“ exploatat în numele  asa-zisului self-interest rightly understood al lui Adam Smith.  Mai presus de toate, sã nu uitãm însã furtul de substantã  ontologicã. Cu cip-ul implantat în minte, de cãtre Bani si  Ideologii, românii au uitat treptat sensurile existentiale majore. Au devenit simpli privitori de TV si vitrine, asamblatori  de zerouri.

Sãrãcirea naturii umane si a realitãtii prin jaful „utilitar“  poate fi combãtutã eficient doar într-o economie a dãruirii. Nu  este vorba de o nouã utopie, ci de practici sociale si economice  viabile, bazate pe o antropologie crestinã a darului si a „vecinãtãtii“.  Va trebui sã-i înlesnim românului posibilitatea de a rãspunde dragostei divine care urmãreste sã-l restaureze în darurile  sale primite în Hristos. Iar principalul dar oferit nouã de  Dumnezeul în Treime, bogãtia cea mai de pret este însãsi  persoana noastrã. O „bogãtie ontologicã“25 pe care avem  datoria s-o sporim în „circulatia de viatã trãitã cu altii“. Scrie  Dumitru Stãniloaie:
„Numai întrucât mã dãruiesc eu lui în deplinã libertate mi se  dãruieste si el. Si dãruindu-mã eu lui, mã dãruiesc lui Dumnezeu prin  el si viceversa… Unde e dãruire acolo e libertate, pentru cã acolo e  Duhul lui Dumnezeu nesupus nici unei robii. Cãci el e în acelasi timp  Duhul dragostei: «Domnul este Duh si unde este Duhul Domnului,  acolo este libertate»“26.
Între dragoste si libertate este o atât de strânsã legãturã cã nu se  poate întelege una fãrã alta. La aceastã libertate a dãruirii din dragoste  ne-a chemat Hristos… Numai întrucât ne dãruim din dragoste suntem  liberi“27.
„Circulatia de viatã trãitã cu altii“ este în prezent strangulatã de circuitele globale ale capitalului financiar cãruia neoliberalismul îi acordã prioritate absolutã. În România „stirilor  de la ora cinci“ nu ai altã optiune decât sã functionezi în  termenii instrumentalizati ai „pietei libere“. Dacã esti în „sistem“, nu poti sã supravietuiesti în afara unor schimburi contractuale între „strãini“ (monade abstracte într-o masã informã) care îsi urmãresc interesul de sine (profitul bãnesc). Într-o  astfel de paradigmã economicã, sãrãcia ontologicã si cea materialã se alimenteazã reciproc.
„Profitul, înteles în mod corect, nu este în primul rând un câstig  mãsurabil din punct de vedere cantitativ, un câstig situat în afara  persoanei ci o sporire calitativã a capacitãtii de existentã a ceea ce ti  s-a oferit în dar“28.

Reducând întreaga realitate la profit, si relatiile interumane  la tranzactii comerciale între „strãini“, pânã la urmã, toatã  lumea sãrãceste – si la propriu, si la figurat.  În cadrul economiei domestice, a oikos-ului, pâinea coaptã  de gospodinã în cuptor, pentru a fi oferitã în dar familiei sale,  este mai gustoasã decât cea de la supermarket. Multumind lui  Dumnezeu, gospodina coace pâinea de dragul pâinii si de  dragul celorlalti, iar dãruirea pâinii în familie („vecinãtate“) o  umple de bucurie. Nu este indiferentã sau exterioarã pâinii  calitatea moralã a gospodinei. Dãruind dupã o logicã a binecuvântãrii, gospodina nu considerã cã „produce“ pâine, doar  cã împarte cu dragoste un dar primit de la El. Grija ei este sã nu  „strice“ darul, sã nu-i afecteze natura intrinsecã. (Hristos fiind  „pâinea vie“29, pâinea necesarã trupului nu se poate îndepãrta  de izvorul vietii.) Iatã de ce aspectul calitativ al pâinii este  foarte important. Iar în calitatea ei este inclus prinosul ontologic (pâinea ca dar care se împarte celorlalti, adâncind „circulatia“ si angajarea reciprocã în universul interpersonal al familiei). Gospodina alege fãina si celelalte ingrediente pentru  „bunãtatea“ lor intrinsecã, nicidecum pentru ieftinãtatea lor.  Timpul de coacere nu este grãbit iar reteta traditionalã, un dar  de la bunica, este riguros respectatã.  Diferenta de calitate între produsul realizat în casã si cel de  la supermarket rezidã în telos-ul pâinii, scopul pentru care ea a  fost frãmântatã, coaptã si împãrtitã. Spre deosebire de gospodinã, supermarketul nu „distribuie“ un dar într-un circuit binecuvântat, ci „produce/vinde“ pâinea dupa logica instrumentalã a schimbului (dau ca sã primesc). În felul acesta, supermarketul sãrãceste atât realitatea pâinii cât si pe aceea a  cumpãrãtorului. Acesta din urmã este redus la statutul de  consumator manipulabil. Pâinea cu aditivi îi va fi „oferitã“  mai întâi drept imagine publicitarã în vreme ce adevãrul ei,  procesul instrumentalizat de panificatie si comercializare, îi  va fi mereu ascuns.

Pãinea cu aditivi nu poate fi o întrupare a calitãtii întrucât,  prin natura ei, este artificialã, se îndepãrteazã de viatã. Nu este  nici locul unei bogate experiente culinare, nici al unei prezente  interpersonale si nici al unui timp evenimential (consumarea  pâinii calde în familie constituie un eveniment). Pâinea feliatã  nu se vinde datoritã calitãtilor ei. Precum orice lucru situat în  afara Vietii, dincolo de circuitul dãruirii si al binecuvântãrii,  pâinea-burete contine o lipsã, ascunde un gol. Dacã darul este  „plin“ si personalizat, produsul de consum este o sumã de  zerouri. Pâinea nu „se vinde“, ci „este vândutã“; „sistemul de  supermarket“ este cel care ne convinge s-o cumpãrãm prin  tehnici de marketing. Imaginea publicitarã, corectorii de gust  au menirea sã compenseze lipsa calitãtii. Tot „sistemul“ are  puterea sã ascundã disfunctionalitatea economicã de la baza  procesului de panificatie (disfunctionalitatea lui „a produce“  în masã) – primatul cantitãtii – sã vinzi marfã ieftinã, multã si  proastã. De fapt, scopul supermarketului nici mãcar nu este sã  vândã pâine, ci sã facã bani cu orice pret. Ieftinãtatea relativã a  pâinii spongioase este o aparentã. Pretul ei adevãrat iese la  ivealã doar atunci când luãm în calcul efectele nocive asupra  vietii: nocivitatea aditivilor asupra sãnãtãtii, distrugerea planetei de cãtre agricultura industrialã etc. Dar asta nu mai  intereseazã supermarketul si ideologiile care-l sustin.

În loc de concluzii

Antologia Economia libertãtii. Renasterea României profunde propune o rupere radicalã de realitatea anormalã în care  primeazã dictonul business as usual. Cititorul gãseste descrise  în paginile ei conditii si practici viabile prin care „economia  dãruirii“ se pot extinde la întreaga societate. Dacã tot ceea ce  ne înconjoarã este un dar de la Dumnezeu, relatiile interumane, inclusiv cele economice, nu pot eluda „legea darului“.  Nu propunem o „reîntoarcere la oikos“. Nici la nisa ecologistã sau la autonomia economicã a micii comunitãti voluntare, preamaritã în Manifestul lui Unabomber. Ruptura nu se  produce în numele nostalgiilor trecutului sau a unei utopii   comunitariste desuete. Ruptura are loc în numele unor alternative viabile pentru a salva prezentul si viitorul. Autorii  antologati propun României un spatiu economic postcapitalist  coerent cu crestinismul si traditiile noastre economice. O  pluralitate de moduri de functionare si organizare situate dincolo de dihotomiile si, mai ales, de complicitãtile dintre capitalism si socialism, public si privat, global si local.

Se presupune cã Imperiul Roman s-a prãbusit atunci când  nu a mai putut finanta costurile exorbitante ale megamasinii  imperiale. Ne aflãm într-o situatie similarã30. Vechea economie hipercomplicatã a Imperiului neoliberal global, bazatã pe  munca sclavilor din corporatii si sweatshop-uri nu mai functioneazã. România, ca si multe alte tãri, USA included, nu mai  poate suporta costurile sustinerii actualului model economic.  Românii vor fi fost complet epuizati înainte de a plãti miliardele de euro pentru „modernizare“ si „integrare“. Întrucât  resursele financiare si naturale necesare unei dezvoltãri socio-economice continue au fost secãtuite, cum o nouã subventie masivã de energie nu se întrevede, actuala economie  globalã nu poate supravietui. În aceste conditii de tensiune  maximã în sistem, alternativa este revenirea la o stare de  echilibru mai simplã si mai puþin costisitoare.  Civilizatia globalã de astãzi este o aberatie în istorie. Societatea româneascã, situatã cumva la marginea sistemului, rãmasã neintegratã prin „România profundã“, are o realã sansã  de a evita obezitatea economicã si civilizationalã care este în  curs de a ruina Occidentul. O societate distributistã la scarã  umanã, cu o economie postcapitalistã a dãruirii, formatã din  mici producãtori/proprietari asociati pe baza „vecinatãtii“  poate fi o alternativã greu de realizat în SUA. Pentru România,  o demontare a structurilor mafiot-birocratice n-ar fi însã o  catastrofã, ci o izbãvire. Demasificarea si dezagregarea actualului sistem, revenirea la unitãtile economice naturale (familia, vecinãtatea), generalizarea si legalizarea practicilor prosumiste31, „open source“ si a celor bazate pe parteneriat si  dãruire s-ar dovedi procese de economizare care ar evita  colapsul final. Mai mult. Întoarcerea la o lume normalã, cu  Dumnezeu si rost, în genul celei care exista înainte de dezastrul comunist si aventura „liber-schimbistã“ de astãzi ar  pregãti temeiul pentru economia postcapitalistã a viitorului.  John Chrysostom Médaille si echipa sa nu sunt venetici  care au venit pe post de Soros si Tismãneanu sã dea lectii  României. Ei sunt prieteni adevãrati, megiesii nootri. „A treia  Fortã: România profundã“ le-a cerut sfatul, punându-le o  întrebare la care nu a gãsit un rãspuns printre „expertii“ oi  „elitele“ din tarã: cum am putea rãmâne români, crestini, liberi  si prosperi pe timp de furtunã, când corãbiile cu sclavi din jur  se scufundã?  Sfatul lor generos a luat forma acestei antologii. Sã-l primim asa cum primim pâinea caldã scoasã de mama din cuptor.

de Ovidiu Hurduzeu

NOTE

1 Pentru o descriere a practicilor economice bazate pe prosumeri si impactul  economiei prosumeriste asupra celei monetarizate vezi Alvin Toffler, Heidi  Toffler, Revolutionary Wealth, Alfred A. Knopf, 2006 (partea a sasea, „Prosuming“).

2 Mircea Platon, „Normalitatea ca o pradã“, în Mircea Platon, Gheorghe  Fedorovici, Mãsura vremii. Îndemn la normalitate (Bucureoti: Predania  2009).

3 Jacques Ellul, Propaganda. The Formation of Men’s Attitudes (Vintage  Books, 1973).

4 Vezi Ilie Serbãnescu, „România bananierã de top“, în Dilema, 13 ianuarie  2009.

5 Guy Debord, Societatea spectacolului (EST, 2001), p. 17.

6 Dumitru Stãniloae, Trãirea lui Dumnezeu în Ortodoxie (Cluj-Napoca: Da-  cia, 2000), p. 67.

7 Gheorghe Fedorovici, Învecinarea ca temei al unei teologii politice ortodoxe,  în Mãsura vremii: Îndemn la normalitate, p. 265.

8 „Cu doar treizeci de ani în urmã, cartierele bucurestene încã mai erau  cunoscute dupã numele bisericilor lor: Precupetii Vechi, Silvestru, Icoanei,  Maica Domnului, Sfântul Gheorghe“, Mãsura Vremii: Îndemn la normalitate, p. 271.

9 A se vedea Allan C. Carlson, The Third Ways. How Bulgarian Greens,  Swedish Housewives and Beer-Swilling Englishmen Created Family-Centered Economies – and Why They Disappeared (Wilmington, Delaware: ISI  Books, 2007).

10 Idem, pp. 83-84.

11 Numele sub care este cunoscutã miscarea agrarianã a anilor ’20. „Rãzvrãtirea  verde“ va aduce la putere partidele agrariene din estul Europei. În 1923 ele  înfiinteazã „Internationala Verde“ pe baza „ideii agrarianismului universal“.

12 Vezi interviul cu Allan Carlson pe site-ul ISI Books  http://www.isi.org/books/bookdetail.aspx?id=5afd5e0b-5e25-4c61-9ae4-705e3c7e030.

13 Pentru o descriere a fortelor de pe esichierul politic românesc, vezi Ce se  întâmplã cu noi, de Mircea Platon, în A Treia Forþã: România profundã, p.  207.

14 Despre caracterul utopic al capitalismului neoliberal, vezi Pierre Rosanvallon, Le capitalisme utopique. Histoire de l’idée de marché (Éditions du  Seuil, 1979); John Gray, False Dawn (New York: The New Press, 1998);  Armand Mattelart, Histoire de l’utopie planétaire (Éditions La Découverte,  2000) (capitolele „Adam Smith et la division harmonieuse du monde“ si „La  prégnance du modèle de la liberté marchande“).

15 Robert Nisbet, The Quest for Community: A Study în the Ethics of Order and  Freedom (San Francisco: Institute for Contemporary Studies 1990 [1953]),  pp. 247, 212. A se vedea si lucrarea epocalã a antropologului si istoric al  economiei, Karl Polanyi, The Great Transformation. The Political and Economic Origins of Our Time (Boston: Beacon Press, 2001 [1947]), cu un  cuvânt înainte de Joseph E. Stiglitz.

16 Denumire lansatã de neoconservatorul american Michael Novak.

17 Termenul îi apartine conservatorului Claes G. Ryn, profesor de studii politice  la Catholic University of America si presedinte al National Humanities  Institute din Maryland. Vechiul iacobinism, a cãrui figurã legendarã rãmâne  Maximilien Robespierre (1758–1794), a imprimat Revolutiei franceze de la  1789 un caracter terorist, o urã visceralã împotriva elitelor organice si civilizatiei crestine traditionale. Un obiectiv principal al iacobinilor a fost ingineria  socialã; îsi doreau sã înlocuiascã prin fortã societãtile traditionale, produse  ale unei evolutii istorice milenare, cu societãti reformate potrivit unor principii abstracte si universale. În ciuda diferentelor dintre ele, comunismul si  neoliberalismul sunt ideologii neoiacobine. Ambele militeazã pentru transpunerea în viatã a vechii utopii a Epocii Luminilor în care o civilizatie  universalã poate fi construitã din temelii pe baza unor abstractiuni transcendente. O astfel de utopie avea nevoie de un „om nou“ care putea fi obtinut  doar prin modificarea fundamentalã a naturii umane. Dupã cum afirmã  istoricul Orlando Figes: „Scopul final al sistemului comunist era transformarea naturii umane. Era un scop împãrtãsit si de alte asa-numite regimuri  totalitare ale perioadei interbelice. Aceasta era, la urma urmei, o epocã de  încredere utopicã în potentialul stiintei de a schimba viata omului… Programul bolsevic era bazat pe idealurile Epocii Luminilor, ceea ce îi determina pe  liberalii din Occident sã-l priveascã cu simpatie, chiar în aceasta epocã  postmodernã“ (A People’s Tragedy: The Russian Revolution, 1891-1919,  London: Jonathan Cape, 1996, p. 733).

18 La fel ca marxistii, idolul neoliberalilor/neoconservatorilor români, Karl R.  Popper era un adept al „ingineriei sociale bucatã cu bucatã“ (în The Poverty  of Historicism, Popper foloseste termenul „piecemeal social engineering“,  prescurtat în „piecemeal engineering“ în The Open Society and its Enemies):  „Asa cum sarcina principalã a inginerului tehnolog este sã proiecteze masini,  sã le remodeleze si sã le îngrijeascã, tot asa sarcina celui care profeseazã  ingineria socialã este sã proiecteze institutii sociale, sã le reconstruiascã si sã  le conducã pe cele deja existente“ (The Poverty of Historicism, Routledge &  Kegan Paul, third edition, London, 1961, pp. 64-65, traducerea citatului  O.H.). Popper criticã „ingineria socialã utopicã“ a bolsevicilor întrucât o  considerã brutalã si ineficientã. Dupã cum aratã profesorul Thomas Avery de  la St. John’s University, în opera lui Popper diferenta dintre „ingineria socialã  utopicã“ si cea „bucatã cu bucatã“ se dovedeste a fi mult mai micã decât pare.  Prima este „revolutionarã“, dedicatã constructiei unei „utopii“, a doua „evolutivã“, gradualã, urmãrind nu atât impunerea unei utopii cât a „cadrului  pentru utopii“; prima urmãreste sã reconstruiascã în întregime o societate, cea  de-a doua, popperianã, este mai „reformistã“, nu-si propune sã aboleascã  toate institutiile care nu-i sunt pe plac dintr-odatã, ci „bucatã cu bucatã“. Desi  Popper este deseori „alunecos“ în definirea legãturilor dintre utopie si propriul sãu concept de inginerie socialã, el nu exclude faptul cã inginerul social  ar putea fi condus de o viziune utopicã: „Politicianul care adoptã aceastã  metodã [„bucatã cu bucatã“] poate sau nu poate sã aibã un proiect de societate  în mintea sa, poate sau nu poate sã spere cã într-o zi omenirea va atinge o  conditie idealã izbutind sã realizeze fericirea si perfectiunea pe pãmânt. Dar  trebuie sã fie constient cã perfectiunea, dacã este sã fie cumva atinsã, este  îndepãrtatã si cã fiecare generatie, prin urmare si cei care sunt în viatã, are  propriile revendicãri“ (The Open Society and Its Enemies, ed. a cincea,  Princeton, New Jersey, Princeton University Press, p. 158, traducerea cita-  tului O.H.). Vezi Thomas Avery, „Popper on ‘Social Engineering’: A Classi-  cal Liberal View“, în Reason Papers. A Journal of Interdisciplinary Norma-  tive Studies, vol. 26 (VAra 2000), pp. 29-38.

19 Adrian Panaite, „Intelectualii, ca si când n-ar fi fost“, în Curierul National,  23 sept. 2009.

20 S-ar putea ca suma de 157 de milioane de dolari investitã de Soros în  „ingineria socialã bucatã cu bucatã“ din România (pânã în 2005, cf. Roma  Press Agency http://www.dzeno.cz/?c_id=7755 ) sã fie una dintre cauzele  amneziei intelectualilor de care aminteste Adrian Panaite.

21 David L. Schindler este decan si profesor de teologie fundamentalã la  Institutul pontifical John Paul II din Washington, D.C.

22 „«Homelessness» and Market Liberalism“, în Wealth, Poverty & Human  Destiny, edited by Doug Bandow, David L. Schindler (Wilmogton,  Delaware: ISI Books, 2003), p. 363.

23 V. David Ellerman, Dezvoltarea, crestere prin diversificare, din acest volum.

24 V. conceptul heideggerian Bestand (a sta în rezervã). În Die Frage nach der  Technik, Heidegger vede un exemplu de instrumentalizare a naturii de cãtre  om în Rinul care „stã în rezervã“ pentru a fi valorificat de centrala hidroelectricã. Ideea o reîntâlnim la Oswald Spengler: „Tot ce este natural cade  jertfã organizãrii care se extinde. O lume artificialã pãtrunde si otrãveste lumea naturalã. Civilizatia însãsi a devenit o masinã care face sau vrea sã facã  totul dupã modelul masinii. Se gândeste doar în cai putere. Nici o cascadã nu  mai este privitã fãrã a o transforma mental în energie electricã. Nici o câmpie  pe care paste o turmã nu mai este privitã fãrã gândul valorificãrii cantitãtii de  carne a acesteia, nici o meserie veche si frumoasã, apartinând unei populatii  primitive, fãrã dorinta de a o înlocui cu un procedeu tehnic modern. Indiferent  dacã are vreun sens sau nu, gândirea tehnicã doreste realizarea oricãrei idei.  Luxul masinii este consecinta unei obsesii a gândirii“ (Oswald Spengler,  Omul oi tehnica. Contribuþie la o filozofie a vieþii, Editura Aion, Oradea,  1996, p. 82).

25 Termenul îi apartine lui Adrian Walker („The Poverty of Liberal Econo-  mics“, în Wealth, Poverty & Human Destiny).

26 II Cor. III, 17.

27 Dumitru Stãniloae, Spiritualitate si comuniune în liturghia ortodoxã (Craiova: Editura Mitropoliei Olteniei, 1986), p. 167.

28 Adrian Walker, p. 36.

29 Ioan, 6, 51.

30 Vezi Joseph A. Tainter, The Collapse of Complex Socities, Cambridge  University Press, 1988.

31 O mare parte din economia României este demonetarizatã, fiind bazatã pe  practici economice de tip prosumer. Din nefericire, aceste practici nu sunt  încurajate oficial, multe fiind considerate chiar ilegale. Ca prosumeri, românii îsi zugrãvesc singuri apartamentele, îsi construiesc case, apelând la  ajutorul prietenilor, îsi gãtesc hrana în gospodãrie, schimbã informatii utile  pe Internet si fatã catre fatã, folosesc cu precãdere serviciile „open source“,  beau vin fãcut „de socrii, la tarã“, bunicii îsi cresc nepotii etc. Toate acestea  produc o „depietizare“ (de-marketing) a produselor si serviciilor potrivit unei  logici a dãruirii si întrajutorãrii reciproce.

More

Aldous Huxley, despre democratia economica

Leave a comment

Dar acum e un fapt istoric dovedit ca mijloacele de productie devin rapid proprietatea monopolista a Marii Finante si a Marii Guvernari. Asadar, daca crezi in democratie, trebuie sa faci in asa fel incat sa distribui proprietatea pe un plan cat mai larg cu putinta.

Sau, sa luam dreptul la vot. In principiu, el reprezinta un mare privilegiu. In practica, dupa cum ne-a aratat in mod repetat istoria recenta, dreptul la vot, in sine, nu reprezinta niciun fel de garantie a libertatii. Asadar, daca vrei sa eviti dictatura printr-un referendum, trebuie sa divizezi colectivele pur functionale ale societatii moderne in grupuri de autoguvernare care sa colaboreze voluntar si sa fie capabile sa functioneze in afara sistemelor birocratice ale Marii Finante si Marii Guvernari.

… Toate acestea sunt evidente astazi si, de fapt, erau evidente inca de acum cincizeci de ani. De la eseistul englez Hilaire Belloc pana la domnul Mortimer Adler, de la primii apostoli ai societatilor de credit cooperatist pana la adeptii reformelor agrare din Italia si Japonia moderna, de generatii intregi, oamenii binevoitori si de buna credinta sustin mereu descentralizarea puterii economice, ca si divizarea proprietatii. (Aldous Huxley, in 1958)

(Aldous HuxleyMinunata lume noua. Reintoarcere in minunata lume noua, Ed. Polirom, pp. 463-464)

Distributismul şi economia politică

1 Comment

de John Medaille

„Capitalismul – scria G. K. Chesterton – devine contradictoriu de îndată ce ajunge la o dezvoltare completă. Aceasta, deoarece se raportează la masa de oameni în două moduri simultan opuse. Când cei mai mulţi oameni sunt salariaţi, este din ce în ce mai dificil pentru ei să fie şi cumpărători. Capitalistul încearcă mereu să limiteze cererile sclavilor lui şi, astfel, să reducă din ceea ce pot cheltui aceştia. Îşi doreşte ca acelaşi om să fie bogat şi sărac în acelaşi timp.“

Perioada de glorie a capitalismului s-a sfârşit şi nu ne surpride să vedem ca acest sistem se află în criză, o criză care poate fi iremediabilă. Un semn al falimentului capitalismului este faptul că inegalitatea veniturilor a atins acelaşi nivel ca în 1929. Nu pot să cred că aceste date sunt doar o simplă coincidenţă. Ele reflectă, în definitiv, adevărul intuit de Chesterton: capitalismul a reuşit să blocheze creşterea salariilor şi astfel să limiteze cererea. Salariul mediu al unui muncitor alb nu a mai crescut din 1973, în timp ce productivitatea, în acelaşi interval de timp, a explodat în toate sferele muncii. (Femeile şi minorităţile au realizat câştiguri reale, dar pornind de la o bază mult mai mică.) Astfel, lucrătorul trebuie să cumpere o cantitate mult mai mare de bunuri cu acelaşi salariu pe care îl obţinea şi acum 40 de ani. Acest lucru este imposibil.

La început, soluţia a constat în a determina mai mulţi membri ai familiei să muncească, pentru a asigura resursele necesare traiului comun. Apoi, veniturile familiei au stagnat timp de doisprezece ani. Următoarea „soluţie“ a fost acordarea de împrumuturi salariaţilor – cu rate care ajungeau în general la 30% sau mai mult din veniturile lor –, pentru a asana pieţele. Acest lucru a condus la o a doua „performanţă“ a capitalismului: utopia cămătarilor. Mai exact, o utopie creată de cămătari şi funcţionând în folosul lor, întrucât, atunci când aceştia ajung în dificultate, cum, inevitabil, se întâmplă, apelează la banii publici pentru a se salva din situaţia critică.

Este, oare, îngheţarea salariilor legată de eşecurile noastre economice? Economiştii acordă prea puţină atenţie acestui fapt. Recesiunile, atât cele majore, cât şi cele mai puţin severe, se petrec la intervale de timp relativ regulate şi au caracteristici relativ comune. Cu toate acestea, economiştii nu reuşesc niciodată să le prevadă; „experţii“ sunt, precum nişte amatori, surprinşi de aceste evenimente. 90 % dintre economişti nu au fost capabili să întrevadă declanşarea dezastrului de acum şi nici a celor dinainte. Dacă doctorul dvs. ar fi evaluat în acelaşi mod starea dvs. de sănătate, nu aţi mai fi în viaţă. Concluzia care se desprinde inevitabil de aici este aceea că economia este o ştiinţă incompletă. Ce anume îi lipseşte?

Cititi continuarea aici.

(Traducere: Irina Bazon)

Roy F. Moore – Despre distributism, socialismul marxist și capitalism

Leave a comment

Distributism versus capitalism

Cei mai mulți critici consideră distributismul o formă de socialism. Ei atrag atenția asupra faptului că atât Chesterton, cât si Belloc au fost la început socialiști și că, prin urmare, ideile susținute de ei conduc la instaurarea unei astfel de orânduiri. Chesterton și Belloc s-au disociat clar de socialism, pe care l-au atacat fățiș. Totuși, niciodată nu au încetat să critice capitalismul. Astfel că, în mințile anumitor apologeți ai capitalismului, distributismul este încă sinomim cu socialismul.

De ce persistă oamenii în a înţelege greşit ceea ce noi susţinem şi respingem? De ce cred ei că ne opunem «economiei de piață»? Am fost indoctrinaţi să credem că «economia de piață» şi «economia capitalistă» sunt unul şi acelaşi lucru.

Dar ele nu reprezintă defel aceeaşi realitate.

Economia de piață există de când a luat naștere civilizația. Cumpărarea și vinderea de bunuri, comerțul între țări, trocul, competiția între rivali sunt o parte esențială a vieții societății. Din timpurile anticului Babilon până în vremurile noastre avansate tehnologic, „fluxul și refluxul” pe care le-au cunoscut producția și comerțul s-au succedat precum anotimpurile. După venirea lui Hristos și după răspândirea creștinismului în societatea europeană, legile și existența comerțului au devenit treptat mai umane, iar dorința necumpătată de putere a fost în general ținută în frâu.

În Evul Mediu Mijlociu, în Europa occidentală și centrală – după cum notează Belloc în cunoscuta sa carte, Statul servil –, breslele gestionau piețele și sectorul mesteșugurilor, în timp ce regele veghea asupra situației financiare și legale. Calitatea bunurilor și a serviciilor era asigurată, competiția avea condiții favorabile pentru a înflori, însă respectând anumite limite. Şi toate erau menţinute sub autoritatea Bisericii, care veghea la apărarea drepturilor date de Dumnezeu oamenilor şi a valorilor spirituale atât în interiorul statului, cât şi la nivelul pieţei.

Însă în perioada dintre Renaşterea târzie şi începutul Reformei protestante, lucrurile au început să ia o turnură negativă. Autoritatea bisericii a slăbit din cauza extinderii corupţiei şi a ereziilor, iar sistemul legal protestant iniţiat de John Calvin i-a împuternicit pe regii Europei de nord să confişte bunurile care aparţineau Bisericii, ceea ce a condus la îmbogăţirea celor puţini care deţineau puterea. Cămătăria, care nu mai era condamnată ca un păcat, devenise legală, iar interdicţiile înţelepte împotriva acestei practici, interdicţii care înainte protejaseră clasele de jos, au fost înlăturate fără niciun scrupul. Bancherii şi comercianţii bogaţi au profitat de vremurile tulburi pentru a crea o situaţie grea muncitorilor,  fermierilor şi meşteşugarilor.

Pe măsură ce au trecut secolele, vechile restricţii asupra pieţei şi finanţelor au dispărut. Odată cu începutul Revoluţiei industriale, oamenii săraci şi fermierii au fost forţaţi să muncească până la extenuare în fabrici. Astfel de abuzuri au alcătuit subiectul romanelor lui Charles Dickens, bazate pe fapte precise, întrucât el însuşi a fost nevoit în copilărie să muncească într-o astfel de fabrică. El a evocat în mod elocvent şi tulburător acei ani întunecaţi de sărăcie şi umilinţe.

Capitalismul a avut susţinătorii lui, care s-au străduit să îl explice, cel mai important fiind Adam Smith cu al sau magnum opus „Bogația națiunilor”. El predică despre „mana invizibilă” care dirijează economia în direcţia cea bună şi despre „egoismul luminat” [„enlightened self-interest”], care va menţine în frâu orice forţe haotice dezlănţuite de acest sistem. Chesterton a văzut lucrurile diferit:

„Bizara teză susţinută de (Jeremy) Bentham, Adam Smith şi alţi discipoli de-ai lor a acreditat ideea că  unele dintre cele mai rele pasiuni ale omului se vor dovedi până la urmă cele mai benefice. Ea a condus la absurda concepţie că egoismul ar opera, în final, într-un sens altruist.”

Socialismul s-a instaurat că o reacţie la astfel de abuzuri şi nedreptăţi. Dar, întrucât acest sistem, asemeni capitalismului, susţinea centralizarea economiei şi a puterii politice, „remediul” pe care l-a propus bolii a creat o situaţie mai rea decât boală însăşi. Şi, din moment ce pornea, că şi capitalismul, de la o bază materialistă, socialismul considera sfera religioasă şi spirituală un drog dăunător maselor, un „opiu pentru popor”, după cum a spus Karl Marx. Niciunul dintre cele două sisteme nu preţuieşte omul obişnuit, omul care deţine proprietatea asupra mijloacelor de câştigare a existenţei şi care nu depinde de salariul oferit fie de marele guvern [„big government”], fie de corporaţii [„big business”].

După cum spune şi Chesterton:

„Societatea noastră este atât de nefiresc alcătuită încât un om normal nici nu se poate gândi la fireasca activitate de a avea grijă de proprietatea sa. Când alege o meserie, alege una dintre miile de meserii care presupun a se îngriji de proprietatea altor oameni.”

Distributismul presupune ca proprietatea productivă să fie deţinută de cei mulţi, nu doar de câţiva. Aceasta înseamnă, în termeni practici, că întreprinderi la scară mică, cooperative şi firme conduse de lucrători-proprietari dirijează şi execută activităţile comerciale de zi cu zi. Statul înlesneşte condiţiile ca marile afaceri sa se dividă în unităţi mai mici, independente. La rândul său, statul are atribuţii reduse, întrucât responsabilităţile principale revin administraţiei locale, ceea ce presupune înlăturarea suprareglementărilor; aceasta conduce la diminuarea puterii guvernului, precum şi a obligaţiilor pe care le impune un stat supradimensionat plătitorilor de impozite. Astfel, se constituie o economie bazată realmente pe o piaţă liberă, a cărei funcţionare nu este pervertită de aviditatea câtorva de a controla totul, viciu de care sunt contaminate atât capitalismul, cât şi socialismul.

(…)

Roy F. Moore – Distributism versus socialism; Distributism versus capitalism; Distributism versus fascism

Traducere: Irina Bazon

Emil Brunner – Comunism, capitalism şi creştinism

Leave a comment

Emil Brunner – Comunism, capitalism şi creştinism (1948)

(traducere realizata de Mircea Platon, articol aparut in Convorbiri literare, august 2010)

Fragmente


1. Mărturisirea creştină despre ordinea societăţii şi a vieţii naţionale

[…]

Doar prin Evanghelia lui Iisus Hristos ştim ce e adevărata personalitate, iar adevărata personalitate şi adevărata comuniune sunt unul şi acelaşi lucru. Acesta e înţelesul celei mai importante şi mai tainice afirmaţii din Biblie, aceea că Dumnezeu e iubire şi că iubirea e înţelesul vieţii noastre; de fapt, că iubirea e însăşi viaţa veşnică. Aşadar Biserica are misiunea de a propovădui şi de a cere, în numele tuturor, acel înţeles personal şi comunitar al vieţii care e comun tuturor, şi de a se opune oricărui lucru care întunecă sau distruge această semnificaţie personală şi comunitară a vieţii omului. Masificarea, depersonalizarea vieţii omului în lumea politică şi economică de astăzi sunt deci lucruri care privesc direct şi imediat Biserica. Biserica, mai degrabă prin ceea ce nu a făcut decât prin ceea ce a făcut, e şi ea responsabilă de această maladie socială.

[…]

deşi conexiunea dintre tehnologia modernă şi masificarea sau depersonalizarea vieţii omului e imposibil de negat, legătura lor cauzală e superficială. De fapt, ar trebui spus că se confundă cauza cu efectul. În ultimă instanţă, depersonalizarea omului nu e efectul, ci cauza progresului tehnologic modern, sau în orice caz principala sursă a rezultatelor lui depersonalizante. Tehnologia nu e un destin ineluctabil, ci un produs al planurilor şi valorilor oamenilor. Întreaga dezvoltare tehnologică modernă ar fi putut lua un alt curs dacă adevărata viaţă personală şi adevărata comunitate ar fi însemnat mai mult pentru oameni decât continua creştere a producţiei materiale în dauna personalităţii şi comunităţii. Dar cea mai profundă cauză a acestei depersonalizări a omului e secularizarea progresivă a gândirii şi voinţei sale, înstrăinarea lui de acea credinţă care constituie temeiul valorii suverane a personalităţii şi comunităţii. În epoca modernă, această depersonalizare, care e identică distrugerii comunităţii, a luat două forme, care la o primă vedere par a fi opuse, dar care au crescut amândouă din aceeaşi tulpină: liberalismul individualist, pe care îl cunoaştem în sfera economică drept capitalism, şi colectivismul determinist, pe care îl ştim drept comunismul totalitar. Liberalismul individualist vrea libertate personală dar nu recunoaşte că tot ce e cu adevărat personal e identic cu adevărata comunitate. Aşa că a conceput, postulat şi realizat libertatea individului în dauna comunităţii, şi a creat forma economică pe care o numim capitalism, susţinând că e de ajuns ca fiecare individ să aibă grijă de propria sa bunăstare pentru ca de aici să răsară bunăstarea generală. Astăzi ştim cât de greşită e această opinie. Capitalismul iresponsabil şi neîngrădit nu duce la libertate, ci la înrobirea economică a majorităţii şi la despotismul câtorva.

Reacţia împotriva acestui rău social monstruos a fost inevitabilă şi a venit, acum un secol, în 1848, prin Manifestul Comunist al lui Marx şi Engels. Dar abia după ce au trecut câteva generaţii programul comunist al lui Marx a ajuns să fie pus în practică, verificat pe tărâmul istoriei, de Lenin. E semnificativ că acest lucru s-a întâmplat în Rusia, o ţară care abia de cunoscuse capitalismul modern. Comunismul totalitar din Rusia e exact opusul liberalismului individualist. Dacă ultimul urmăreşte libertatea personală detaşat de comunitate, primul tinde către colectivitate fără a ţine cont de libertatea personală. Ambele distrug deci adevărata personalitate şi adevărata comunitate.

[…]

Amândouă sistemele sunt produse ale aceleiaşi lipse de Dumnezeu, ale aceluiaşi dispreţ faţă de acel adevăr divin revelat pe care sunt întemeiate unitar adevărata personalitate şi adevărata comunitate. De aceea, în ciuda aparentei lor opoziţii, sunt surori gemene, aşa cum Karl Marx a recunoscut de fapt atunci când a proclamat că comunismul va rezulta, organic, din apoteoza, din consumarea capitalismului.

[…]

Fiind cea mai cuprinzătoare instituţie socială, şi deci cea mai abstractă şi impersonală, statul ar trebui să îşi exercite funcţia coercitivă doar dacă unităţile mai puţin cuprinzătoare, cum ar fi familia, parohia, sindicatele etc., fie nu pot fie nu doresc să facă ce e esenţial pentru interesele întregii societăţi. Tot ceea ce grupările libere, anterioare statului, pot să facă, trebuie să fie făcut de ele, şi nu de stat. Intervenţia statului trebuie să fie întotdeauna ultima ratio.

[…]

toate popoarele  Occidentului, inclusiv democraţiile, au luat-o pe drumul spre statul-total – nu din cauză că le place dictatura, ci din cauză că atunci când au de combătut vreun rău social cât de mic cer imediat ajutorul statului, în loc să cheme intervenţia acelor instituţii şi entităţi anterioare statului şi independente de el.

[…]

Naţionalizarea economiei în general, socialismul de stat, e, totuşi, cel mai sigur drum către statul-total, chiar dacă cei care doresc această naţionalizare detestă statul-total. Odată ce viaţa economică e absorbită de stat, statul-total e acolo, fie că poporul o doreşte, fie că nu.

[…]

Nu s-a precizat totuşi destul de clar, mai ales în cercurile ecleziastice, că există posibilitatea să cerem de la stat oportunitatea de a crea exact acest tip de personalitate şi comunitate libere, şi de a folosi grupurile care sunt anterioare statului pentru a soluţiona anumite probleme sociale. (…) Statul poate fi folosit pentru a promova această descentralizare care e atât de urgent necesară, şi în acest fel poate ajuta la contracararea înregimentării crescânde.

[…]

În orice caz, cu sau fără ajutorul statului, una din cele mai importante sarcini în lupta împotriva înregimentării e descentralizarea şi dezagregarea monstruoaselor aglomerări urbane care au o influenţă atât de distrugătoare asupra personalităţii  şi comunităţii. Centralizarea nu e, aşa cum îşi imaginează oamenii, o consecinţă necesară a dezvoltării tehnice, ci mai degrabă un rezultat al lipsei de gândire şi al tendinţei de a urma calea minimei rezistenţei. Problema mai poate fi formulată şi astfel: e rezultatul luării în considerare doar a producţiei de bunuri, şi nu a oamenilor care produc acele lucruri.

[…]

În epoca noastră cel puţin, cunoştinţele tehnice au atins un nivel care permite descentralizarea pe cea mai vastă scală atât a spaţiului locuibil cât şi a producţiei, şi aceste cunoştinţe tehnice pot deveni una din cele mai importante elemente în lupta împotriva înregimentării şi în crearea unor condiţii de viaţă decente.

[…]

Pe baza consideraţiilor noastre de principiu, dar şi a experienţei practice, putem spune că diagnoza comunistă a maladiei e în linii mari corectă dar că terapia e falsă.Singurul rezultat al soluţiei comuniste a statului socialist e să facă pe toată lumea la fel de săracă şi la fel de dependentă. Dar există căi de a procura o mai justă distribuţie atât a bunurilor materiale cât şi a controlului economic, căi mult mai sigure decât naţionalizarea. Mă gândesc de exemplu la o colaborare adecvată între patroni şi muncitori şi la modificarea liberalismului individualist operată de reglementarea activităţii corporate.

[…]

Naţionalizarea e un mod greşit de a remedia nedreptăţile sociale care stau la baza sistemului capitalist ca atare. Adevărata cale constă nu în a face statul, care e cea mai abstractă şi impersonală instituţie, forţa decisivă în economie. Trebuie, din contra, să restaurăm acelor grupuri şi instituţii anterioare statului, eliminate de ultimele evoluţii, înţelesul pe care ar trebui să îl aibă conform ordinii divine a creaţiei. Că statul ar trebui şi poate să ajute în această privinţă a fost demonstrat de practica anumitor ţări. Statul trebuie să ajute la combaterea absorbirii oamenilor de către stat; mai presus de orice ar trebui să ajute la restaurarea şi susţinerea formelor de asociere anterioare statului şi în afara lui: familia mai întâi, dar şi bisericile, asociaţiile profesionale şi sindicatele muncitorilor din industrie.Dogma luptei de clasă trebuie depăşită pe baza intuiţiei faptului că muncitorul şi patronul sunt meniţi unul altuia şi că bunăstarea unuia e şi bunăstarea celuilalt.

[…]

2.Biserica spune “Nu” comunismului

[…]

Se spune, cu oarecare dreptate, că dacă noi, creştinii, am fi practicat în bisericile noastre un comunism mai real atunci comunismul totalitar de astăzi nu ar fi apărut. Dar să nu ne lăsăm amăgiţi de cuvinte! Comunismul creştin al iubirii nu are nimic în comun cu aşa-zisul comunism care ar putea fi numit şi capitalism dictatorial de stat. Primul, cel creştin, era un comunism voluntar, în vreme ce ultimul e bazat pe faptul că statul expropriază forţat stăpânirea asupra mijloacelor de producţie şi controlează total şi despotic întreaga economie la fel ca şi toate celelalte aspecte ale vieţii. Nu se mai pune problema unei juste şi echitabile distribuiri a bunurilor şi a poverilor. Egalitatea există doar în măsura în care marea majoritate a poporului e îngrozitor de săracă şi birocraţia planifică tot ce câştigă şi cheltuieşte un muncitor sau un ţăran cooperator. La fel de puţin, desigur, se poate vorbi de o egală participare în direcţionarea vieţii economice sau a statului. Totul e controlat de o mică clică dictatorială care la rândul ei e guvernată dintr-un singur punct de control.

[…]

Se spune că Biserica trebuie să fie întotdeauna de partea victimelor nedreptăţii şi a săracilor, şi că de aceea nu poate să ridice vocea împotriva mişcării proletare comuniste. De fapt nicăieri în lume nu există mai multă nefericire cauzată de sărăcie şi nedreptate decât în comunismul totalitar, care îşi tratează cetăţenii ca pe sclavi ai statului şi care ridică împotriva lor înfricoşătorul aparat al puterii de stat.

.

[…]

Se spune că Biserica nu are niciun drept să vorbească împotriva comunismului de vreme ce a tăcut în privinţa luptei împotriva nedreptăţilor capitalismului. Răspunsul la această obiecţiune e următorul: mai întâi, că lupta împotriva nedreptăţilor, exploatării şi inumanităţilor capitalismului a început de fapt în cercuri creştine cu mult înainte de apariţia Manifestului Comunist al lui Marx. Sindicalismul şi mişcarea cooperatistă, care au făcut mult mai multe pentru omul de rând şi îmbunătăţirea condiţiilor lui sociale decât marxismul doctrinar, au fost în mare parte opera bărbaţilor şi femeilor creştine, şi au fost susţinute în mod public de lideri ai Bisericii, printre alţii.

[…]

Se spune că Biserica, ca şi Biserică, nu trebuie să lupte cu sau pentru un sistem anume. A greşit deci când s-a opus în numele justiţiei şi umanităţii sistemului nedrept şi dezumanizării totalitarismului lui Hitler?Din contra, e spre meritul său că a făcut acest lucru, şi e spre ruşinea sa că a făcut acest lucru prea târziu. Când răul şi dezumanizarea sunt transformate în sistem, e cu atât mai demonică puterea şi ameninţarea lor. Cum ar trebui Biserica să tacă atunci când are de a face cu un sistem al ateismului, fărădelegii şi sclaviei absolute?

[…]

Comunismul, se spune, a redat multor oameni, şi mai ales tinerilor, o credinţă şi o capacitate de sacrificiu pe care nu le-au putut găsi în Biserică. Exact acelaşi lucru au pretins şi susţinătorii regimului lui Hitler. E prerogativa tinereţii să fie înşelată şi să-şi pună idealismul şi dorinţa de absolut în slujba unor cauze care nu le merită. (…) E una din funcţiile Bisericii să demaşte iluziile şi să-i facă pe tineri conştienţi de diferenţa dintre realitate şi frazele propagandistice. Dar mai presus de orice – şi e o fărâmă de adevăr în reproşul menţionat anterior – Biserica trebuie să afirme mai curajos şi mai răspicat decât până acum că suntem ai lui Dumnezeu. Persoana care se recunoaşte ca “rob al lui Dumnezeu” va recunoaşte desigur că stăpânirea lui Dumnezeu asupra noastră exclude domnia totalitară asupră-ne a statului, fie el roşu sau brun.

[…]

Se spune că atât timp cât comunismul îi îngăduie Bisericii libertatea de a predica – aşa cum face acum -, Biserica nu are niciun motiv să i se opună. Aşa suna şi lozinca Creştinilor Germani. [18] Nenorocitul de Goebbels a spus exact asta: “Cerul pentru voi, Pământul pentru noi!”  Slavă Domnului, Biserica a detectat imediat păcăleala şi a reafirmat că Vestea Bună a Bisericii îmbrăţişează viaţa noastră în întregul ei, atât domeniul politic cât şi cel economic. De ce ar fi astăzi validă o afirmaţie care a fost atunci respinsă pe bună dreptate şi cu atât de multă hotărâre şi curaj în faţa vocilor care ne ispiteau cu această delimitare de teritorii?

[…]

Se spune că oricine luptă împotriva comunismului e un instigator al războiului şi se face complice la izbucnirea celui de-al treilea război mondial. (…) Dacă există ceva care ne poate salva de război e tocmai voinţa unită de apărare a popoarelor non-comuniste. De fapt, astăzi, multe popoare europene aşteaptă cu nerăbdare următorul război – datorită căruia speră să poată fi eliberate de insuportabilul jug comunist. Dar nu trebuie să cedăm dorinţei lor. Cea mai puternică apărare spirituală nu e dorinţa de război. Ştim cine se joacă astăzi, în modul cel mai periculos, cu focul războiului. Îţi trebuie multă răbdare pentru a le explica acestor domni că nu ne putem lăsa păcăliţi de cacealmaua lor, că intenţionăm să ne apărăm cu hotărâre calmă libertatea şi pacea, atât timp cât ultima nu o face imposibilă pe prima.Biserica nu are a predica vreodată războiul, dar frica de război nu trebuie să o împiedice să-şi facă auzită vocea, atunci când e cazul, împotriva inumanităţii, pentru libertate împotriva sclaviei şi pentru dreptate împotriva nedreptăţii.

[…]

Se spune că Biserica trebuie să evite să fie atrasă în conflictele politice dintre Apus şi Răsărit. Răspuns: statul-total aşa cum există el acum în formă comunistă nu are prea mult de a face cu diferenţele dintre Răsărit şi Apus, aşa cum nu a avut de a face nici în cazul formei lui diletante, hitleriste. Statul-total aşa cum există el acum în ţările comuniste e un produs al Occidentului, nu al Răsăritului.E stadiul final al evoluţiei spirituale a Occidentului în treptata lui alienare de credinţa creştină. Filosofia occidentală naturalistă e premiza lui imediată.Pura filosofie imanentistă, care nu lasă loc pentru ideea de justiţie şi pentru valoarea omului, e premisa lui. Unde ne există nimic sfânt, omul nu are valoare: nu există nici drepturi ale omului, niciun drept în faţa statului sau mai presus de stat.Statul-total e filosofia pozitivistă, naturalist-materialistă, a Occidentului pusă în aplicare. Dar, mai important, totalitarismul comunist nu e răsăritean, din cauză că are  susţinători în rândul tuturor popoarelor occidentale şi, cu ajutorul propagandei lui care sună idealist, e capabil să seducă pretutindeni oameni care suferă din cauza condiţiei lor sociale. În al treilea rând, nu e răsăritean din cauză că popoarele răsăritene asupra cărora a căpătat control, odată ce au avut experienţa lui, l-au detestat, iar asupra altora a fost impus cu forţa şi viclenie împotriva voinţei zdrobitoarei majorităţi. Sistemul marxist, care constituie baza lui teoretică, a fost de asemenea impus poporului rus şi e chiar mai străin poporului rus decât oricărui popor occidental.

[…]

În fine, s-a spus că nu există nicio justificare şi nu are niciun sens pentru Biserică să repete ce a spus de nenumărate ori orice ziar civic sau socialist. E curios că pe vremea când Hitler era la putere nu a existat ţară, cu excepţia Germaniei, în care presa să nu îşi manifeste dezgustul faţă de infamul sistem totalitar nazist. Biserica şi teologii ei nu au ezitat să se alăture acestui cor de protest al simplei conştiinţe morale, şi Biserica a avut ceva special de zis, diferit de ce se găsea în presa seculară. De ce ar trebui să stea lucrurile diferit de astă dată? Trebuie deci să spunem că nedreptatea şi inumanitatea acestui sistem, care deja a ucis şi torturat milioane de oameni, care forţează treisprezece milioane de sclavi să muncească în groaznicele condiţii ale Uralilor şi ale Siberiei până când sunt ruinaţi, care prin Teroarea lui deja face Gestapoul lui Hitler să pară amator, care îşi transformă propriul popor într-un neam de sclavi-muncitori, care nu ezită să înrobească popoarele unul după altul în timp de aşa-zisă pace – trebuie deci să spunem că acest regim e mai puţin abominabil decât celălalt doar pentru că e rezultatul unei revoluţii proletare, din al cărei idealism iniţial [21] nu a mai rămas nimic astăzişi care a fost de la bun început amestecată cu satanism? Oare nu are Biserica niciun motiv special pentru a-şi ridica vocea în condiţiile în care atâtea milioane de creştini, în Rusia, în Balcani, în Germania de Est şi în ţările baltice – în măsura în care nu au fost deja sfâşiate – suferă în modul cel mai cumplit sub stăpânirea acestui sistem, şi în condiţiile în care Biserica e ponegrită şi redusă în activitate la cel mai mic perimetru posibil după ce a fost persecutată în anii anteriori într-un asemenea hal încât nu suportă comparaţie nici cu cele mai violente politici antibisericeşti ale lui Hitler?

[…]

Înţeleg că nu vor în niciun chip să trebuiască să spună ceea ce mulţi alţii, care nu sunt creştini, spun. Dar atunci nu ar trebui ei să spună, aşa cum s-a întâmplat în timpul regimului nazist, ceea ce trebuie spus în această situaţie, lucruri diferite de ceea ce presa seculară a spus şi continuă să spună? Nu ar trebui ei să fie capabili să-şi formuleze protestele astfel încât şi nedreptatea din Occident, din propria lor ţară, să fie în aşa fel atinsă încât niciun reacţionar înrăit să nu poată să confunde vocea Bisericii cu vocea presei reacţionare?

[…]

Completa luare în stăpânire de către stat a vieţii economice – şi acesta e comunismul modern – duce obligatoriu, fie că intenţionăm sau nu, la statul-total. Lenin avea dreptate să fie convins că regimul comunist poate fi instaurat şi perpetuat doar cu ajutorul unui stat atotputernic.

[…]

Comunismul e o consecinţă necesară a ateismului, care e una din premisele lui de bază. Omul care e şi creştin şi comunist – în sensul comunismului contemporan – e o ciudăţenie. Nu ştie ce face dacă se gândeşte că se poate alia cu produsul ateismului radical fără să-şi trădeze credinţa. Împăciuitorismul şi simpatia parţială faţă de această monstruozitate socială şi politică sunt inacceptabile.

[…]

3. Biserica spune “Nu” capitalismului

Cea mai simplă definiţie a capitalismului e: puterea suverană a banului. Ne vin în minte uriaşele societăţi anonime pe acţiuni şi dividendele lor uriaşe, monopolurile industriale şi de asigurări, marea finanţă sau băncile atotputernice, foarte inegala distribuire a veniturilor şi proprietăţii, uriaşul număr al muncitorilor care trăiesc în condiţii nedemne de firea umană, deşi în vecinătatea mizeriei lor se lăfăie luxul şi bogăţia. Ne gândim şi la puterea pe care aceste vaste concentrări de bogăţie economică o exercită în domeniul afacerilor politice şi economice – şi în politica internaţională; la modul complet lipsit de scrupule în care această influenţă e exercitată. Sau ne gândim la nedemna dependenţă a muncitorului, care în vremuri grele e lăsat să moară de foame în stradă, după ce în vremuri de prosperitate a umplut buzunarele celor care erau deja bogaţi. Ne gândim la “venitul nemuncit” din dobânzi şi dividende, şi mai ales că acesta e provenit din munca celor despre ale căror condiţii de viaţă majoritatea celor care câştigă acele bonusuri şi dividende nu ştiu nimic. Ne gândim la contrastul dintre cantitatea de venit nemuncit şi salariile scăzute ale celor a căror muncă produce acest profit. Ne gândim la cum deţinătorii anonimi de portofolii de acţiuni hotărăsc cine conduce corporaţia, în vreme ce muncitorul nu are nicio influenţă iar muncitorul-manager individual are foarte puţină.

[…]

Prin capitalism, Marx înţelege sistemul de organizare economic în care mijloacele de producţie sunt în mâini private, în proprietatea particulară a celor care nu folosesc ei înşişi, ca muncitori, acele mijloace de producţie, ci lasă altora munca, salariaţilor. Exploatarea şi dependenţa muncitorului şi apariţia acelei clase pe care Marx a numit-o proletariat depinde de acest divorţ dintre capital sau stăpânirea uneltelor şi muncă. Şi astfel, din cauză că a fost capabil să pună clar şi simplu diagnosticul,  Marx a ştiut, mai departe, cum să dea un răspuns clar şi răspicat chestiunii înlăturării răului: prin abolirea proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie, prin transferul lor în proprietatea comună a tuturor – ceea ce astăzi se numeşte naţionalizarea capitalului privat, a industriei mai ales.

[…]

Socialismul marxist şi comunismul aveau viziuni diferite, nu asupra scopului ultim, ci asupra drumului către acel ţel. Comunismul lupta pentru răsturnarea revoluţionară a capitalismului şi înlocuirea lui cu o economie colectivă şi – cel puţin pentru o vreme – dictatura proletariatului. Socialismul în schimb – în măsura în care rămâne marxist – urmăreşte acelaşi scop, dar prin mijloace non-violente, democratice. Dincolo de chestiunea drumului corect către ţelul comun urmărit, socialismul marxist şi comunismul sunt identice, aşa cum devine evident atât istoric cât şi politic, de vreme ce, de obicei, socialiştii marxişti aprobă revoluţia imediat ce comuniştii au săvârşit-o, deoarece scopul a fost atins, chiar dacă prin mijloace pe care socialiştii nu le pot aproba.

[…]

Dar, de la Revoluţia Bolşevică încoace, şi mai ales de la evoluţia ei ulterioară, multă lume care analiza lucrurile din perspectiva lui Marx a început să fie neliniştită. Au văzut că revoluţia comunistă şi naţionalizarea capitalului productiv au dus la rezultate mai îngrijorătoare decât rezultatele capitalismului, şi anume la statul-total comunist. Există încă, desigur, marxişti care cred că o economie socializată prin mijloace democratice poate fi lăsată să se dezvolte în continuare în mod democratic. Dar numărul celor care cred acest lucru e în scădere deoarece, analizând modul cum se petrec lucrurile în realitate, nu e greu de observat că totala socializare a industriei – şi acest lucru înseamnă aducerea ei sub control politic – şi socialismul de stat duc, inevitabil, la totalitarism comunist. Socialismul se află deci astăzi într-o dilemă considerabilă şi într-o stare de perplexitate.

[…]

Mai trebuie menţionat încă un fapt. Foarte mulţi, dacă nu majoritatea, celor care condamnă capitalismul înţeleg prin el nimic altceva decât bogăţia. Un capitalist e un om bogat şi bogăţia – în ochii lor – reprezintă ceva respingător moral. Alţii, iarăşi, înţeleg prin capitalism goana neînfrânată după bani şi profit care ar putea fi mai bine numită “mamonism”. În vreme ce credinţa creştină condamnă negreşit mamonismul, verdictul asupra bogăţiilor nu e atât de clar în Biblie, deşi desigur că pericolul ateismului şi împietririi inimii care decurge din bogăţii e puternic accentuat în Scriptură.

[…]

Majoritatea creştinilor de astăzi e perplexă în privinţa soluţiei marxiste, a socialismului de stat sau a comunismului, chiar dacă mulţi obişnuiau sau chiar mai obişnuiesc să îşi spună socialişti. Îşi dau seama că remediul e mult mai rău decât boala care trebuie vindecată.

[…]

Sarcina asumată astăzi ca atare atât de socialiştii non-marxişti cât şi de liberalii progresişti sau de oamenii obişnuiţi e, într-un cuvânt, înlăturarea acelor simptome care sunt condamnate de toată lumea, fără a suprima economia “liberă”, adică economia liberă de absorbţia etatistă.

[…]

Şi, în final, a avut loc o modificare a opiniilor capitaliştilor în multe privinţe şi o apropiere reciprocă între angajaţi şi angajatori. Oamenii au ajuns să înţeleagă că sunt meniţi unii altora, că trebuie să se privească unii pe alţii nu ca duşmani, ci ca parteneri. Mulţi “capitalişti” şi contractori recunosc organizaţiile muncitoreşti şi nu le mai tratează ca pe duşmani împotriva cărora trebuie să lupţi, ci ca pe aliaţi cu care trebuie să cooperezi. (…) Acest lucru înseamnă, totuşi, că noua situaţie e caracterizată de abandonarea antagonismului doctrinar al sistemului iniţial. Pe de o parte, vechea concepţie “liberală” individualistă e în mare măsură abandonată şi odată cu ea tot ceea ce ţine de atitudinea de “aşa vreau eu” capitalist şi de liberalism laissez-faire. Pe de o parte, intervenţia statului şi, pe de alta, dreptul muncitorilor la negocieri colective au fost recunoscute de mai toată tabăra “capitalistă”. De cealaltă parte, clasa muncitoare nu mai apără ideea socialismului de stat, deoarece i-a recunoscut caracterul totalitar periculos. Vechea lozincă a luptei de clasă şi-a pierdut mult din puterea de atracţie iniţială. Sigur că o oarecare tensiune încă se mai simte. Mai există încă “boşi” care ar vrea să abolească toate sindicatele ca să-şi poată recâştiga vechea lor poziţie de “stăpân la mine în casă” şi care se opun cu îndârjire oricărei intervenţii a statului denunţând-o ca “socialism de stat” şi “comunism”. Există încă şi lideri sindicali care consideră de datoria lor să trezească în muncitori conştiinţa luptei de clasă şi care mai mult sau mai puţin conştient subscriu la doctrina comunistă fără a se numi pe faţă comunişti.

[…]

există anumite principii ale unei ordini juste care pot fi extrase, direct sau indirect, din Biblie – din înţelegerea biblică a omului. Ele pot fi formulate succint după cum urmează: omul, creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, nu trebuie tratat niciodată ca un mijloc, ci doar ca un scop în sine. De aici decurge inviolabilitatea demnităţii persoanei. Pe de altă parte, omul e menit comunităţii, deci interesul său personal trebuie întotdeauna să fie limitat de interesele comunităţii. Omul nu e deci nici un simplu atom al colectivităţii, nici un simplu atom individual. Din acest motiv, cele două posibilităţi extreme ale liberalismului radical şi ale colectivismului radical sunt excluse din start. Nici laisez-faire-ul, nici totalitarismul comunist nu sunt posibilităţi creştine.

[…]

Din notele adaugate de Mircea Platon:

rostul Bisericii, conform lui Brunner, e să ne arate că tot ceea ce ne desparte e la fel de important ca tot ceea ce ne uneşte. Pentru că doar astfel poţi distinge între “idealismul” hitlerist/comunist şi jertfelnicia creştină. Judecata lui Brunner poate suna a radicalism într-o Românie adormită de murmurul frazei: “E mai important ce ne uneşte decât ce ne desparte” (o variaţiune a apoftegmei lui Andrei Pleşu, conform căruia “îngerii buni unesc şi îngerii răi despart”). Dar dacă ne uneşte minciuna şi ne desparte adevărul, atunci nu, nu e mai important ce ne uneşte. Pentru că ceea ce ne uneşte nu există, e doar o lipsă.”

Brunner era ferm că soluţia trebuie să aibă în vedere o economie personalistă, a întreprinderilor mici şi mijlocii: “Problema opoziţiei dintre comunism şi capitalism a suferit modificări în ultimul timp, de când capitalismul a adoptat forma colectivistă a trusturilor, cartelurilor etc.Antreprenorul liber a devenit în mare măsură o ficţiune. din punctul de vedere al dreptului la libertate, nu ar fi nicio diferenţă dacă aceste companii ar fi naţionalizate […] Adevăratul interes al comunităţii ar cere, de fapt, reducerea acestui capitalism mamut cu caracterul lui monopolist la dimensiunile unui sistem mai suplu de întreprinderi mici şi mijlocii” (Brunner, Justice and the Social Order, 279).

Determinismul marxist a fost înlocuit de un determinist capitalist-globalist, cu orice “a treia forţă” aşezată sub semnul “barocului stalinisto-fascist”, al “comunismului mistic” şi al altor himere conceptuale de acest fel. Abandonarea spiritului critic, a criteriilor fine, pentru că exacte, de judecată, nu poate decât să perpetueze, sub masca “dreptei”, o atitudine spirituală de esenţă revoluţionar/naţional-bolşevică,care scuză cele mai mari nedreptăţi în numele inevitabilităţii istorice. Cultul Capitalului lui Marx a lăsat locul cultului capitalului oligarhic. Ca şi la 23 august 1944, şi la 22 decembrie 1989 românii au “întors armele” dar poartă acelaşi război. Al altora. Încă nu am ajuns să luptăm propriile noastre războaie sau să stăm acasă.În curând nici nu vom mai avea casă. Şi vom plânge după vremea când aveam ce apăra. Deocamdată ne bucurăm, adică vindem/radem/exploatăm, de ce avem. Dar de ce anume se vor bucura copiii noştri? Ce avem şi ce lăsăm?”

Cititi AICI articolul integral cu introducere si note de Mircea Platon.

„Dupa roadele lor ii veti cunoaste”. Despre capitalism si distributism

Leave a comment

„De ce persista oamenii in a intelege gresit ceea ce noi sustinem si respingem? De ce cred ei ca ne opunem «economiei de piata»? Fiindca au fost indoctrinati sa creada ca «economia de piata» si «economia capitalista» sunt unul si acelasi lucru.

Dar ele nu reprezinta defel aceeasi realitate.” – spune Roy F. Moore in articolul Distributism versus capitalism. Distributismul este deseori etichetat ca „utopic” de catre cei care iau apararea capitalismului ca unui sistem opus socialismului si considera ca tot ceea ce nu este capitalism pur duhneste a marxism, constata scriitorul.

„Chesterton a spus ca lucrul cel mai grav in cazul capitalismului este ca a realizat tot ceea ce socialismul si-a propus sa infaptuiasca: „Este firesc sa te intrebi, cuprins de ingrijorare: «Unde va duce aplicarea sistemului bolsevic?». Dar este deopotriva indreptatit sa te intrebi: «Unde vom ajunge chiar fara bolsevism?» Raspunsul evident este: la monopol. Nu poate fi vorba in niciun caz de intreprindere privata” (Roy F. Moore).

Daca am incerca sa dam la o parte balastul frazeologiilor, al teoriilor si ideologiilor gaunoase, realitatea ne-ar sari imediat in ochi.

Ideile utopice sunt cele care, puse in practica, au avut drept efect nu rezultatele pe care le promiteau sustinatorii lor, ci tocmai contrariul a ceea ce promiteau. „Dupa roadele lor ii veti cunoaste” (Matei 7:20). Vedem ce „roade” au avut socialismul si capitalismul. Capitalismul neoliberal monopolist este opusul pietei libere (desi pretinde ca se bazeaza pe ea) si a unei economii reale fiindca se intemeiaza pe o economie speculativa si pe complicitatea dintre oligarhii financiari si statul „managerial”, „clientelar” (cu cat evolueaza capitalismul, cu atat are mai multa nevoie de stat ca sa se mentina) si concentrarea capitalului in mainile catorva birocrati, punct in care nu difera de comunism („Monopolul public al statului comunist s-a transformat in oligopol privat” [1] – Ovidiu Hurduzeu, Statul micilor proprietari – solutia crizei economice). Piata libera se bazeaza pe existenta unui numar cat mai mare de firme, de intreprinzatori si de proprietari – acest lucru sta la baza distributismului (a se asculta acest dialog intre John Medaille si Stephen Hand). Capitalismul, in evolutia sa, a condus la efecte total contrare celor trambitate atat in teorie. Criza din prezent este una de sistem si nu o putem intelege daca nu ne sunt clare consecintele la care a condus capitalismul: capitalismul echivaleaza, in conditiile de astazi, tot mai mult cu plutocratia [2] si cleptocratia [3] planetare, dupa cum spune Ovidiu Hurduzeu in „A treia forta“ si noua revolutie industriala.

Ruinarea economiei este consecinta recurgerii la mijloace noneconomice (care conduc la cresterea puterii statului), precum camata, asistenta sociala si caritatea (salariile nu au crescut odata cu cresterea productivitatii: „in ultimii treizeci si ceva de ani, salariul mediu a ramas neschimbat desi productivitatea a explodat (…). …daca oamenii produc mai mult dar veniturile lor stagneaza, acestea nu le permit sa consume ceea ce produc. Iata de ce economia trebuie sa recurga la surse noneconomice pentru a stimula cererea” – John Medaille, A treia forta: Economia libertatii. Renasterea Romaniei profunde, p 28). Cum spune John Medaille, economiile dependente de acesti factori nu pot fi echitabile, nu pot fi economii libere (Economia libertatii, p. 25).

Omul de rand nu-si poate creste veniturile decat apeland la credit, iar proprietatea sa este detinuta tot „pe credit”. Astfel, oamenii sunt fortati sa aiba proprietate pe credit si sa fie, asadar, vanduti bancilor, astfel incat, dupa caderea pietei imobiliare, au ajuns sa le datoreze mai mult decat valoarea caselor puse drept garantie la contractarea creditului. Omul lipsit de mijloace – si din aceasta cauza aflat intr-o situatie vulnerabila – nu poate negocia contractul de munca (fiindca nu productivitatea, ci puterea pe care o detine capitalistul determina rezultatul negocierilor – Adam Smith, ibidem, p. 28), fiind nevoit sa accepte termenii care ii sunt impusi de catre angajator, fiindca altfel ar ajunge muritor de foame. Cum spunea Hilaire Belloc in Statul servil, disciplinarea oamenilor in formele moderne se face în baza fricii de a nu rămâne fără slujbă” (ibidem, p. 56). Tot John Medaille observa ca, in economiile capitaliste, majoritatea oamenilor nu sunt capitalisti, intrucat nu au destul capital ca sa-si castige existenta (Economia libertatii, p. 21).

Socialismul si capitalismul sunt materialiste in esenta si ambele duc la transformarea omului intr-un simplu instrument, un individ oarecare din masa, o piesa de schimb, un om redus la o simpla valoare utilitara, o fiinta slaba si dependenta, dezradacinata. Prin astfel de mijloace reprezentate de capitalismul corporatist monopolist si de „big government” sau statul „leviathan” devin posibile utopia globalizarii si a socialismului mondial.

Distributismul e economie la scara umana. Inseamna descentralizare si localism, puterea statala e limitata, omul detine proprietatea asupra locului de munca, asupra modului de administrare a locului unde munceste si asupra mijloacelor de productie. Puterea statului e limitata, nu anulata cum vor libertarienii si anarhistii; nu este vorba nici de „statul minimal” al libertarienilor, nici de statul centralizat pentru care pledeaza socialistii. Statul trebuie sa redevina reprezentativ: „…problema nu e daca statul e «small» sau «big». Ci daca e reprezentativ. Adica daca reprezinta, apara si aplica randuiala. …statul, astazi, face legea. Statul e sursa legii pe care poporul trebuie sa o aplice, desi ar trebui sa fie invers. «Elita» nascoceste «valori» pe care poporul trebuie sa le asimileze, cand de fapt elita ar trebui sa ilustreze valorile organice ale ortodoxiei populare. In locul traditionalei autoritati de judecator a regelui care imparte dreptatea, statul si-a arogat autoritatea de legiuitor. Statul e acum sursa legii, chiar daca in teorie e «poporul». Ca atare, statul nu mai reprezinta nimic altceva decat pe sine (adica elitele birocratic-manageriale)” – Mircea Platon, Distributismul si statul reprezentativ, ibidem, p.175.

In prezent, domina „statul utilitar”, statul stiintific, care a redus omul „la masura sa utilitara, la calcul economic”, inchizand omul intr-un univers autosuficient, autoreferentialitatea fiind o trasatura definitorie a stiintei, fiind astfel negata existenta vreunui „in afara”. Prin urmare, omul e modelat in interesul statului, prin inginerii sociale (Mircea Platon), nu statul in interesul omului. S-a facut astfel trecerea de la „statul reprezentativ, care reprezenta totul, dar controla foarte putin”, la „statul care nu reprezinta nimic – sau doar pe foarte putini – dar controleaza totul” – Mircea Platon, ibidem. A fost instaurat astfel un stat utopic, opus statului reprezentativ.

Distributismul pune pret pe om in primul rand si pe relatiile dintre oameni, pe comunitate. Phillip Blond propune, in locul „statului-dadaca”, „statul civic”, care favorizeaza „asocierea în detrimentul înstrăinării, responsabilitatea în detrimentul egocentrismului și comunitatea în detrimentul individului” (a se vedea Economia libertatii, pp. 155-160 sau http://www.respublica.org.uk/articles/ownership-state pentru mai multe despre statul civic). Modelul la scara umana a functionat cat se poate de concret si functioneaza in alte tari si a produs cele mai bune roade, iar acestea ii probeaza viabilitatea. La noi a fost practicat concret si cu succes in perioada interbelica, acum fiind conditii chiar mai bune sa functioneze.

Cartea A treia forta: Economia libertatii. Renasterea Romaniei profunde, lansata in noiembrie 2009, explica limpede, pe intelesul tuturor, cauzele reale ale crizelor, dovedind cu exemple precise viabilitatea acestui model.
„…economia, dacã vrea sã fie o stiintã realã, nu poate pretinde a fi o stiinta fizicã, ci una umanã, o stiinta care ar trebui sã se ocupe de relatiile dintre oameni, necesare pentru a asigura convietuirea in societate. Si orice stiinta care studiazã relatiile interumane trebuie sã fie o stiinta a relatiilor drepte dintre oameni, o stiinta al cãrei obiect este dreptatea. Ea ar trebui sã implice o intelegere corectã a persoanelor umane si a societãtilor in care trãiesc; ar trebui sã fie bazatã pe o teorie sãnãtoasã testatã printr-o activitate care a dat roade. Nu avem nevoie de sisteme din ce in ce mai «inteligente», ci de vechi adevãruri pe care sã le aplicãm in noile situatii” (Economia libertatii, p. 10).

Capitalismul neoliberal care a fost implementat la noi este un sistem importat din afara, care nu a tinut cont de realitatile romanesti, de Romania cu particularitatile ei. Distributismul nu e o alta reteta din afara, tine seama de specificul realitatilor unei tari.
Se mai spune deseori ca aceste idei nu pot avea aplicabilitate fara o sustinere puternica din partea unui partid si, in consecinta, sunt utopice. Dar nu  sunt  doar niste idei, ci solutii potrivite realitatilor Romaniei, pe cand partidele din Romania nu reprezinta aceste realitati prin solutiile pe care le propun. Iar daca solutii le exista, ele nu pot fi intelese si implementate de cei care sunt in afara realitatilor Romaniei, deci care traiesc intr-un plan utopic. Si omul obisnuit poate face ceva daca intelege ca solutia nu e lancezirea in starea de depresie alimentata de ideea ca nimic nu se mai poate schimba si ca suntem o tara de enclave anemice, o tara asistata si tratata fara respect, care, pe masura ce trece timpul, devine tot mai dispretuita de propriii cetateni. A deveni mai solidari cu ceilalti, mai constienti de ce se intampla in jurul nostru si de cauzele care au dus la instrainarea noastra unii fata de ceilalti inseamna un pas inainte. Cum un pas inainte este si incercarea de a denunta contradictiile unui sistem care s-a dovedit falimentar.

Este oricum deconcertant sa constati stadiul de decadere si manelizare al presei si televiziunii. Orice e circ si mahalagism in „politica” e demn de dezbatut si pus sub reflector, dar un om care are ceva de spus si vine cu o solutie viabila e „pus pe ignore” imediat.

Note:

[1] oligopol – piata a marfurilor monopolizata de un numar redus de mari producatori.

[2] plutocratie – forma de guvernamant in care puterea de stat este concentrata in mainile celor mai bogati.

[3] cleptocratie – guvern ai carui membri cauta, in primul rand, sa obtina avantaje personale (materiale, sociale, politice etc) pe seama celor in numele carora guverneaza.

Cateva linkuri referitoare la distributism:
http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/interviu-john-medaille-dincolo-de-socialism-si-capitalism-se-afla-distributismul-4528000/

John Medaille – dincolo de socialism si capitalism se afla distributismul http://c-tarziu.blogspot.com/2009/06/john-medaille-dincolo-de-socialism-si.html
(e util sa fie citite si comentariile)

Ovidiu Hurduzeu – Capitalismul cu constiinta si economia participativa

http://atreiafortaromaniaprofunda.blogspot.com/2010/06/capitalismul-cu-constiinta-si-economia.html

John Medaille – Sorin Cucerai si frica de nenatural
http://convorbiri-literare.dntis.ro/MEDAILLEiul9.html

Alin Voicu – Laesio enormis
http://atreiafortaromaniaprofunda.blogspot.com/2010/05/laesio-enormis-1.html

Ovidiu Hurduzeu, Statul micilor proprietari – solutia crizei economice

http://www.adevarul.ro/international/foreign_policy/Statul_micilor_proprietari_-_solutia_crizei_economice_0_259174329.html

Alte linkuri:

un articol semnat de Ovidiu Hurduzeu despre sistemul neoliberal: http://www.ziuaonline.ro/opinii/a-treia-forta/741-neoliberalismul-intre-utopie-si-revolutia-permanenta.html.

http://www.ziuaonline.ro/opinii/a-treia-forta/3545-un-model-de-distributism-grameen-bank.html (traducerea articolului A Tale of Two Banks scris de John Chrysostom Medaille)

Ovidiu Hurduzeu: Am abandonat domeniul la care eram regi: agricultura

Leave a comment

Scriitorul si eseistul Ovidiu Hurduzeu, autorul cartii Sclavii fericiti, coautor impreuna cu Mircea Platon al manifestului „la doua maini” A treia forta: Romania profunda, si coeditor impreuna cu John Medaille al antologiei A treia forta: Economia libertatii. Renasterea Romaniei profunde, a fost ieri invitat la un dialog cu Ovidiu Nahoi la videochat-ul Adevărul, unde a vorbit despre necesitatea schimbarii modelului economic falimentar.

Nu retetele care ni se ofera din afara ne pot furniza masurile pentru iesirea din criza, ci recunoasterea acelei „cai de intors acasa”, cale pe care atat libertarianismul cultural instituit de stanga, cat si libertarianismul economic promovat de dreapta (intre care, in fond, nu este nicio diferenta, dupa cum arata intr-un elocvent eseu Phillip Blond) ne-au ajutat sa o ratacim.

„Conceptul economiei civice, modelul pe care il propun eu Romaniei la ora actuala, putem sa ii spunem capitalism popular, cu constiinta, este un model care a fost practicat in Romania interbelica mai ales in cea a anilor ’20 si, in acel moment, era un moment admirat in intreaga Europă.”

Acest model, distributismul, care a functionat inainte de a se instala utopiile totalitariste si care functioneaza si astazi cu succes, se opune socialismului si capitalismului prin faptul ca e singurul model la scara umana. „Capitalismul popular” sau „capitalismul cu constiinta” este „singurul care functioneaza dupa regulile pietei libere. Este cam impropriu spus capitalism, pentru ca notiunea de capitalism este din ce in ce mai mult asociata cu marile monopoluri. Noi o asociem acum cu pietele libere, ceea ce nu este adevarat. Capitalismul a fost la inceput monopolist.”

Alte fragmente:

„Idealul este ca fiecare cetatean sa aiba o proprietate dar care sa fie productiva, deci sa fie un mic intreprinzator”

„Strategia Romaniei de a iesi din criza e dezastruoasa, sunt masuri luate in genunchi, tot ceea ce vine din afara noi executam intr-un mod aiuristic, cred ca este o degringolada totala.”

Intelectualitatea romaneasca este inca tributara vechiului sistem economic, care s-a prabusit. Chiar presedintele Traian Basescu a spus la Tusnad, clar, ca vechiul model s-a prabusit. Aproape nimeni nu a sesizat aceasta fraza, toata lumea s-a legat de tenta nationalista, dar presedintele a spus ca s-a prabusit paradigma economica. Trebuie sa o inlocuim.”

„Reciprocitatea este foarte importanta in afaceri, este nevoie de incredere, dar oamenii si-au pierdut increderea nu numai in institutiile statului ci si in oameni, in micii intreprinzatori. In Toscana, toata economia se desfasoara pe acest sistem, de incredere, dar aceste valori sunt cultivate inca din familie”

Plecarea tineretul in strainatate este o mare problema chiar daca ei aduc bani. Va dau o metafora. Acesti bani sunt exact precum caldura soarelui intr-un desert. Noaptea se face foarte frig. Nicaieri in lume banii imigrantilor nu au reusit sa propulseze acele tari din punct de vedere economic. Uitati-va la Mexic. Solutia este sa devenim un fel de padure, jungla. Si ea primeste caldura de la soare, dar vedeti ce vegetatie are. Pentru ca ea prelucreaza. Aici in Romania nu se intampla acest lucru.”

„Romanii sunt solidari, dar niciun sistem nu i-a lasat sa fie asa. Actualul sistem economic neoliberal a creat comunitati fragmentate, oameni izolati, a rupt aceasta retea comunitara, a solidaritatii sociale. Sa nu uitam ca la noi s-a perfectionat ceea ce distrusese comunismul.”

Domeniile de activitate imediate pe care trebuie sa ne concentram, ca sa iesim din criza, sunt acelea in care ne pricepem cel mai bine. Nu sa facem rachete, ci sa crestem rosii. Sa ne mai gandim si la domeniile traditionale, cum ar fi cele artizanale de lux, care sunt foarte scumpe. Trebuie sa ne facem niste domenii de nisa, ca sa nu concuram cu robotii industriali din Japonia. Asta a fost problema noastra, sa devenim ca Japonia sau RFG-ul. Nu putem. Am abandonat pe acela la care eram regi: agricultura.”

Clipul video: AICI.

Phillip Blond – Societatea destrămată

1 Comment

În februarie 2009, eseul Rise of the Red Tories (Ascensiunea conservatorilor roșii) scris de filozoful britanic Phillip Blond, publicat in revista „Prospect Magazine” din Londra, a declanșat o dezbatere la nivel transatlantic referitoare la incapacitatea manifestată în plan politic, atât la nivelul stângii, cât și al dreptei, de a aborda cele mai presante probleme sociale cu care ne confruntăm. „Suntem o națiune bipolară – scria Blond – un stat birocratic și centralizat care conduce în mod deficient niste cetățeni din ce în ce mai fragmentați, mai lipsiți de putere și izolați”. Fiecare dintre cele două sfere ale spectrului politic a cunoscut propria revoluție. Revoluția culturală inițiată de liberali a răsturnat valorile tradiționale si a instituit guvernul drept sursă a tuturor beneficiilor. Conservatorii au jurat credință pieței, venerând capitalismul ca arbitru al valorilor fundamentale. În acest mod, ambele direcții au condus la înrobirea individului față de forțe inaccesibile lui și la desființarea instituțiilor intermediare care îi asigurau odată stabilitatea și beneficiile.

Apelul lui Blond în sensul promovării unei mișcări civice dinamice bazate pe asociere a condus la scrierea unei cărți, Red Tory, apărută de curând în Anglia. „Termenul «roșu» semnifică preocuparea pentru nevoile celor dezavantajați și susținerea justiției economice; «Tory»  desemnează ideea de  virtute, de tradiție și prioritatea binelui”.

În timpul unui turneu de conferințe susținut recent de Blond în America, columnistul David Brooks de la New York Times a constatat că, în America, disprețul tot mai accentuat manifestat față de clasa politică a căpătat o expresie mai mult libertariană prin mișcarea recentă „Tea Party”, dar a recunoscut și faptul că asociația civică ar putea fi mai eficientă în restabilirea încrederii publice.

(traducere: Irina Bazon)

Articolul integral pe ziuaonline.ro

Societatea destramata

Trăim într-o societate care se află pe o pantă a decăderii. Cunoaștem tot mai puține unii despre ceilalți. Trăim singuri și mâncăm singuri, deseori în compania unui televizor sau a unui computer, nu a unui om. Dacă ne căsătorim, durata unei relații obișnuite scade cu fiecare an.

În lumea anglo-saxonă, am abandonat vechea și susținuta preocupare față de soarta tinerilor. Bunicii noștri își pot aminti vremurile fericite când mătușile și unchii, nepoții și nepoatele alcătuiau împreună țesătura unei societăți stabile, mutualiste. Aproape jumătate dintre copii se nasc în afara căsătoriei. Mulți copii cresc fără tată, alții sunt total privați de iubirea unui părinte. Tinerii care provin dintr-un astfel de mediu, lipsiți de o educație reală în privința virtuților publice și private, sunt seduși cu ușurință de iluzia ademenitoare a consumului pe care nu și-l pot permite. Străini de idealurile de iubire și fidelitate, ei acționează fără să știe ce înseamnă angajamentul, disciplina și responsabilitatea. Aceste deficiențe necorijate, specifice adolescenților de acum, devin mai târziu deprinderile unui adult și sunt menite să ruineze vieți, formând niște oameni incapabili de a stabili legături unii cu ceilalți.

Pe bărbați, mai ales pe cei care se află pe treapta de jos a scării sociale și care ratează în mod constant posibilitatea de a avansa în educație și carieră, îi așteaptă o viață eșuată la marginile societății. Pentru  tinerele femei de succes, studiile și realizarea în carieră devin semnele care anunță un viitor fără copii. Nimeni nu ar alege și nu i-ar dori cuiva un astfel de mod de viață, mai cu seamă întrucât conduce la epuizarea vieții domestice și la terifianta situație de a îmbătrâni singur. Pretutindeni, legăturile care ar trebui să unească oamenii se destramă, iar fundamentul unei existențe liniștite și fericite este subminat.

Ce anume stă la originea acestei degenerări? Privind înapoi spre ultimii 30 de ani, am putea considera că de vină sunt numărul mai mare al orelor pe care familiile trebuie să-l aloce muncii – dată fiind necesitatea ca, în cele mai multe familii, ambii adulți să muncească pentru a-și asigura traiul –, nivelul ridicat al datoriilor private, lipsa siguranței unui loc de muncă, neîncrederea în instituții și suspiciunea pe care o purtăm unii față de ceilalți. Societatea noastră a devenit precum o scară ale cărei trepte se ridică tot mai mult astfel încât devine tot mai dificil să o urci. Cei aflați în vârful scării s-au delimitat rapid de restul oamenilor prin practicarea unui capitalism de stat care le servește interesele egoiste, care nu are la bază niciun fel de valori etice și care există doar pentru a-și finanța propriile excese. Oamenii din clasa de mijloc sunt striviți de birocrație și de efortul de a a-și ajusta salariile stagnante la necesitățile ridicate. Cei din straturile de jos sunt mai izolați și mai disprețuiți decât oricând.

Dar oricât de decisivi sunt acești factori, nu ei stau baza dezastrului social pe care îl trăim și pe care, în mod ciudat, oamenii îl văd tot mai mult ca pe o situație normală. O societate mai sănătoasă ar fi rezistat acestor tendințe. O societate care s-ar fi întemeiat încă pe familii puternice ar fi putut dezvolta un stil de viață care să asigure baza economică a familiei, nu să o submineze. Dacă am fi trăit încă într-o societate în care vecinii se cunosc unii pe ceilalți, am fi avut și acum comunități pe care oamenii să se poată bizui și instituții care să răspundă nevoilor noastre, și nu cerințelor birocratice ale unui stat ostil și îndepărtat.

Comunităților mutualiste le-au luat locul indivizii pasivi

Însă prin privilegierea unor stiluri de viață alternative, prin prioritatea acordată politicilor minoritare și prin acapararea piețelor de către monopoluri, am distrus societatea care ne-ar fi oferit stabilitate. Nu ne mai miră că, într-o lume în care respectul față de norme, conduita civică și noțiunea de bine comun au încetat să existe, oamenii frământați de griji și izolați apelează la statul din ce în ce mai mai autoritar pentru a le impune ordinea pe care nu și-o mai pot asigura ei înșiși.

Decăderea culturii noastre este înțeleasă cel mai clar ca rezultat al dispariției societății civile. Rămân doar două puteri: statul și piața. Nu mai există, în mod eficient și independent, guvern local, biserici, sindicate, societăți cooperatiste sau organizații civice care să opereze la nivel de comunitate. În trecut, aceste instituții funcționau ca mijloace prin care oamenii obișnuiți își exercitau puterea. Acum comunităților mutualiste le-au luat locul indivizii pasivi și izolați unii față de ceilalți. Sferele civile fie au dispărut, fie au devenit aservite statului dictatorial sau pieței monopolizate.

Nici stânga, nici dreapta nu pot oferi o soluție, întrucât ambele ideologii s-au prăbușit pe măsură ce s-au evaporat distincțiile dintre ele. Cei care văd în individualismul libertarian esența gândiri de dreapta curente se apropie, în fond, de o concepție extrem stângistă ce își are originea in gândirea lui  Rousseau, care susținea ideea că societatea a fost inițial o inchisoare. Teoria socială a lui Rousseau a fost cea care a impus unei lumi diverse constrângerea de a se conforma voinței generale – care nu reprezintă decât același individualism exagerat de acum –, contribuind astfel la declanșarea terorii roșii raționaliste și seculare a Revoluției Franceze. În definitiv, orice interpretare în sens anarhist a individualității presupune, în scopul realizării ei sociale, existența unui stat autoritar care să controleze forțele ce sunt dezlănțuite. Colectivismul și individualismul nu sunt decât două fețe ale aceleiași monede devalorizate. Istoria modernității recente s-a constituit din oscilația dintre stat și individ, fapt  care a condus treptat la erodarea asociației civile – aceasta reprezentând, în fond, singura piedică împotriva alunecării spre una dintre cele două extreme.

Individualismul libertarian contemporan și colectivismul de stat sunt două realități care s-au zămislit una din cealaltă

În 1960, Noua Stângă, pentru a se opune statului autoritar instaurat tot de stânga, a pledat pentru crearea unei zone personale ce nu poate fi controlată, care să permită repudierea tuturor normelor și a contribuit la propagarea ideii nocive a eliberării prin utilizarea drogurilor și prin experimentarea sexuală. Însă atunci când acești exponenți ai Noii Stângi militau pentru experimentarea plăcerii ca mijloc de eliberare pentru toată lumea, ei nu opuneau rezistență controlului din partea statului. Prin promovarea unei libertăți fără limite și a unei vieți lipsite de responsabilități, ei au subminat toate structurile autonome prin care ar mai fi fost posibilă autoconducerea, lăsând în urmă moștenirea îngrozitoare a unui individualism anarhic care reclamă existența autoritarismului etatist ca unică modalitate de restabilire a ordinii și de menținere a societății. Individualismul libertarian contemporan și colectivismul de stat sunt două realități care s-au zămislit una din cealaltă, fiind în mod fatal legate între ele, legătură menită să conducă la ruinarea clasei de mijloc, precum și la distrugerea vieții și a economiei cetățenilor uniți asociativ.

Mi-a devenit clar acest scenariu când mi-am dat seama că prietenii mei afiliați stângii nu cred în mod real în comunitate. Ei cred doar în libertatea opțiunii. Ei susțin avortul pentru că îl consideră un drept  legitim, reflectând adevărata autonomie personală. Dar, în același timp, consideră vânătoarea de vulpi un lucru monstruos, care trebuie în mod ferm contestat. Fără îndoială că aceeași relaxare a legii este promovată în Statele Unite.

Stânga nutrește un dispreț profund și stăruitor față de valorile permanente, tradiționale, o desconsiderare față de orice este consacrat. În cartea sa, A treia cale – carte apărută în perioada posterioară revoluției inițiate de Blair în Anglia –, Anthony Giddens vorbește despre modul cum un nou cosmopolitanism va elibera omul de constrângerile naturale, încercând să arate că minunata noastră Anglie văzută în acest mod încarnează ideea emancipării permanente față de tabuuri și constrângeri. Potrivit susținătorilor radicali ai politicii lui Blair, trebuie să ne reinventăm permanent, printr-o afirmare rebelă care să șteargă trecutul cu buretele, să avem posibilitatea unui nou început printr-un act neîncetat al liberei alegeri – atât timp cât o astfel de acțiune nu este îndreptată într-o anumită direcție sau spre un anumit scop. Nimănui nu trebuie să i se spună ce să aleagă întrucât actul moral în cadrul paradigmei contemporane nu este reflectat prin ceea ce alegi, ci prin actul în sine al alegerii. În definitiv, a alege înseamnă a reactualiza și a repeta ideea de individualitate izolată, atomizată.

Foarte frecvent, dreapta contemporană vede lucrurile exact în același mod, dar își exprimă viziunea în termeni economici. Din perspectiva lor, factorul dominant în sfera economică îl reprezintă individul condus de propriile interese. „Mâna invizibilă” are rolul de a mijloci distribuirea bunurilor și de a aloca resursele în funcție de sistemul prețului și de ciclul de piață eficient. Dar această piață „liberă” a condus la o centralizare masivă de capital și la alimentarea unui balon a cărui dilatare și contracție dezastruoasă s-au produs cu susținerea statului.

A fost denunțată agenda lor comună cuprinzând libertarianismul cultural de la care se revendică stânga și libertarianismul economic susținut de dreapta. Nu există, în realitate, nicio diferență între ele, întrucât ambele susțin aceeași ideologie liberală denaturată.

Renașterea unui Conservatorism reprezentând interesele întregii națiuni

Prăbușirea acestei ideologii s-a produs în Anglia când David Cameron a fost ales lider al conservatorilor și a început să utilizeze expresia „Anglia destrămată” pentru a se referi la dezintegrarea pe care o cunoaștea societatea noastră. Conservatorii au abordat, dintr-odată, tema justiției sociale, iar conservatorismul susținut de aceștia nu avea nimic în comun cu forma falimentară a „conservatorismului compătimitor”. Era vorba despre renașterea unui Conservatorism reprezentând interesele întregii națiuni (One Nation Toryism), ce își propunea în mod serios să răspundă necesităților  jumătății de jos a populației.

Acest conservatorism a fost atacat virulent de către stânga. Jurnaliștii liberali s-au găsit puși în dificultate: „E o absurditate. Viețile oamenilor săraci merg bine. Vai! Nu putem spune asta; reprezentăm aripa stânga. Nu este vorba de o scindare, ci de o diferență. Dacă există oameni care vor să aibă șapte parteneri într-o săptămână și să ia droguri în fața copiilor lor, aceasta este alegerea lor. Dar stați puțin, aceast lucru nu poate fi ceva bun. Atunci vom evita să vorbim despre asta”. Stângiștii au fost prinși pe picior greșit, iar conservatorii, care nu avuseseră șansa să ajungă la putere în cursul ultimelor trei scrutine și puteau foarte ușor să piardă din nou, s-au ridicat în fruntea listelor prin adoptarea politicii justiției sociale.

Ceea ce s-a întâmplat nu este un fapt total nou. În timpul secolului al XIX-lea, conservatorii erau cu mult mai combativi și mai interesați de cauza oamenilor săraci decât erau liberalii. Conservatorii au fost cei care au condus, în mare parte, campania împotriva sărăciei; ei protestau fata de condițiile pe care clasa muncitoare formată din oamenii albi le suportau în fabricile unde munceau, condiții asemănătoare cu cele ale sclavilor negri și tot ei au fost cei care au pledat pentru reducerea orelor de muncă. De asemenea, prin legislația industrială implementată, ei s-au opus liberalilor care obligau  femeile și pe copiii să muncească 16 ore pe zi.

Conservatorii trebuie să revină la ideile susținute de William Cobbett, Thomas Carlyle și John Ruskin, care criticau autoritarismul etatist și denunțau efectele nocive ale capitalismului axat pe interesele egoiste. Ei atrăgeau atenția asupra consecințelor culturale ale industrializării: crearea unei mase de oameni deposedați, obligați să muncească la limita subzistenței, privați de orice posibilitate de propășire culturală. Apoi a urmat, în 1912, cartea lui Hilaire Belloc, Statul servil, un adevărat tur de forță, în care autorul denunța modul cum atât capitalismul, cât și socialismul au instituit relația sclav-stăpân. Capitalistul monopolizează pământul, proprietatea și capitalul, constrângându-i pe oamenii care se bucurau înainte de independență să muncească pentru salarii de subzistență. Socialistul îi deposedează pe oameni în numele unei forme de proprietate deținute în comun și al unui monopol colectiv. Pentru muncitor, ambele sisteme conduc la același rezultat.

Acest nou conservatorism are o mare rezonanță, întrucât reamintește despre un trecut nobil și radical. Dar se raliază încă vechiului model neoliberal al piețelor. Conservatorii pot fi preocupați de justiția socială, dar încă mai susțin economia politică neoliberală care a avut efecte dezastruoase asupra jumătății de jos a societății. În 1976, 50% din populația Angliei reprezentând clasele inferioare deținea 12% din bogăție (excluzând proprietatea). Din 2003, procentul a scăzut la 1%. Acestea sunt consecințele ideii că bunurile și capitalul propriu se vor distribui în mod corect prin mecanismele pieței.

Mă consider un gânditor pro-piață care susține un capitalism popular și crede în ceea ce gândirea utopică a dreptei și-a propus să obțină: o economie de piață bazată pe distribuirea pe scară largă a proprietății, pe existența unor multiple centre de inovație, pe descentralizarea capitalului, a bogăției și a puterii.

Dar neoliberalismul nu a realizat niciunul din aceste obiective. A condus, dimpotrivă, la centralizare, la reducerea pluralității, la concentrarea către cei din vârf a oportunităților, a beneficiilor și a inovațiilor. Neoliberalismul a reinstaurat tocmai starea de lucruri împotriva căreia pretindea că luptă.

O parte însemnată dintre cetățeni a fost împiedicată de către stânga să-și cunoască propria cultură și să beneficieze de propriul ei capital de către dreapta. Deposedați în acest mod, ei urcă pe „ringul de tranzacții” al vieții pentru a-și vinde doar munca. Acești indivizi, a căror condiție este consecința complicității dintre piață și stat, nu pot alcătui o societate în adevăratul sens, întrucât le lipsește capitalul social, precum și baza economica pentru a forma o astfel de asociație.

Tot ceea ce a făcut neoliberalismul a fost să înlocuiască sistemul bazat pe clase cu cel compus din caste și să îi priveze pe oameni de mijloacele care i-ar fi ajutat să-și îmbunătățească în mod real viața.

Dar cei mai mulți oameni nu înțeleg ce anume le-a dat peste cap viața, ce anume a condus la alienarea noastră unii față de ceilalți. Nu știm de ce ideologia pe care o predicăm și limba care pretindem ca ne aparține ne-au creat o situație radical diferită față de cea pe care acestea vor să o reprezinte. Liberalismul a făcut ca stânga și dreapta să se unească pentru a da naștere celei mai neliberale formațiuni politice de până acum. În cartea mea contest, chiar dintr-o perspectivă liberală, această formațiune:

Sunt în parte îngrozit de moștenirea liberalismului modern tocmai fiindcă mă consider un liberal veritabil. Cred într-o societate liberă, în care oamenii, sub protecția legii și călăuziți de virtute, trăiesc potrivit felului lor de a înțelege binele, opunându-se celor care văd diferit lucrurile și solidari cu cei care le împărtășesc viziunile. Câtă vreme în această viață nu putem ști tot ceea ce se poate ști și întrucât cunoașterea noastră este condiționată de propria noastră viață și de cultura în care ne-am născut, nu putem transcende această condiție astfel încât să cunoaștem în mod direct și complet principiul ultim care stă la baza a tot ceea ce există…

Nu înseamnă, însă, că nimic nu poate fi cunoscut. Din nefericire, extrem de mulți studenți englezi, care au avut nenorocul să urmeze un curs de zece săptămâni de filozofie franceză nocivă sau de filozofie analitică empiristă ies de pe băncile universității conduși de convingerea că nu există adevăr obiectiv și că tot ceea ce ține de cultură este arbitrar. Ei rămân cu mentalitatea că orice afirmație despre adevăr implică ideea ierarhiei și, în consecință, e sinonimă cu fascismul și cu alte aspecte nefaste considerate ca rezultate ale conservatorismului. Captivați de acest mesaj radical, prea mulți dintre tinerii noștri talentați renunță la posibilitatea de a iniția o politică transformatoare și își croiesc asiduu drum spre sectoarele care se ocupă cu administrarea și guvernarea țării noastre. Ajunși aici, reușind să-și satisfacă deplin propriul interes, ei reiau și aplică aceeași rețetă liberală, constând, în mod ironic, în proceduri din ce în ce mai centralizate și birocratice menite să-i înlăture pe oamenii nevoiași și pe cei care nu sunt atât de bine poziționați sau avantajați încât să dețină o funcție în acest sistem. Dacă ideea unui relativism universal nu stă în picioare supusă unei reflecții raționale serioase, astfel de concepții copilărești au fost adoptate de către elita noastră guvernamentală și au subminat bazele tuturor marilor noastre instituții…

Individualismul extrem conduce la colectivism extrem și viceversa

Dacă suntem doar niște indivizi atomizați si goliți de substanță, pentru care unica modalitate de progres se constituie din ceea ce ne dictează capriciile și înclinațiile personale, atunci între noi nu poate exista o legătură care să ne unească, de vreme ce această legătură limitează voința egoistă și ne cere să ne raportăm la ceva dincolo de noi înșine. Pentru un liberal, nu există o încălcare mai gravă a libertății individuale. Mai mult, individul condus de interesele egoiste are nevoie de stat ca instanță menită să controleze legăturile cu ceilalți indivizi. În consecință, individualismul extrem conduce la colectivism extrem și viceversa.

Această stare de lucruri definește viața noastră politică. Stânga este atrasă de ideea colectivizării: statul reprezintă singura autoritate morală; statul îmi protejează drepturile, iar micile mele libertăți individuale și liberalismul cultural pot fi apărate de către Curtea Supremă. În același timp, dreapta impune un sistem economic care promovează exact aceeași viziune.

Aceste oscilații care predomină în lumea occidentală – între liberalismul extrem al dreptei și colectivismul extrem al stângii – reflectă aceeași realitate și au o origine comună: ambele provin dintr-un liberalism violent, secular, care s-a desprins de modelul antic al libertății și a condus la anularea a ceea ce dreapta și stânga reprezentau în esență.

Utopia competitiei fara competitori

Vreau să sugerez trei modalități de ieșire din impas, referitoare la sferele economic, politic și social.

În primul rând, trebuie să acceptăm faptul că întreaga noastră economie de piață a fost adaptată  la modelul neoliberal al Școlii de la Chicago. Ne-am concentrat doar asupra unui singur aspect al legii competiției, și anume asupra rolului pe care îl are prețul în obținerea avantajelor, astfel, cu cât este o companie mai mare, cu atât mai ieftine sunt bunurile pe care le furnizează. Prin urmare, ne propunem monopolizarea în numele libertății și acapararea capitalului sub pretextul extinderii bunăstării. Acest sistem economic implementat de dreapta a rezultat într-o adevărată utopie a competiției fără competitori. Am creat condițiile favorabile domnației marilor companii prin intermediul unei piețe false, dirijată de interesele vânătorilor de rentă (obținerea de către capitaliști de avantaje necinstite în detrimentul omului de rând, prin manipularea pieței – n. trad.), într-o economie care barează drumul spre dezvoltare si prosperitate al majorității oamenilor.

Ce facem pentru oamenii care nu sunt atât de dibaci, nici atât de bine poziționați, nici atât de înstăriți, dar care, în schimb, muncesc din greu? Ei bine, atât ei, cât și copiii lor și copiii copiilor lor vor avea mereu salarii mici. Spui că vrei să îți deschizi un magazin sau să incepi o afacere pentru a căpăta o autonomie financiară? Ei bine, acest lucru nu se poate. Adevărul este că nu putem crea condițiile ca tu să prosperi întrucât nu poți fi competitiv – nu poți trata furnizorii de pe o poziție dominantă, nu poți practica subvențiile încrucișate, nu poți avea acces la lanțurile de aprovizionare care sunt deja controlate de noii monopoliști, astfel că este imposibil să practici prețurile pe care le practică marile companii. (Nu are importanță că modelul corporatist este subvenționat prin acordarea de diverse scutiri fiscale). Așadar, pentru cei care fac parte din clasa mai puțin privilegiată a populației, nu exista nicio posibilitate de a-și îmbunătăți situația.

Până când nu vom schimba structura economică, nu vom putea încălca legea. Astfel că, rămânând în sectorul privat, trebuie să adoptăm un model liberal mai vechi, pe care să-l îmbunătățim cu o versiune catolică, distributistă sau chiar austriacă a principiului pluralității, model care să le confere oamenilor șansa de a deține un rol important în companiile unde lucrează. O economie care să nu depindă de un model unic de piaţă vulnerabil la turbulențele care au loc în sistemul financiar global ar putea să răspândească bunăstarea în toate sectoarele, creând o economie flexibilă şi pluralistă, capabilă să se autosusțină în cazul în care ar eșua un segment.

Cred în piaţa liberă, dar nu avem o piaţă liberă. Într-un strălucitor document, directorul Direcţiei de Stabilitate Financiară din cadrul Băncii Angliei se întreba recent de ce economia speculativă o duce atât de bine. Fiindcă statul şi-a asumat toate riscurile. Capitalul va avea mereu ca scop obţinerea celui mai mare câştig şi dacă luăm în considerare sporirea puterii statului şi modul cum acesta a elaborat legile pentru sectorul bancar, vedem că statul a luat practic asupra sa (prin asigurarea depozitelor, a capitalului şi a lichidităţii) riscul pe care îl presupune activitatea de investiţii bancare. Bancherii de investiţii pot risca orice, fără să plătească vreun preţ. Din aceasta cauză, întregul capital este centralizat.

Firmele prestatoare de servicii publice ar trebui să fie transformate în cooperative deţinute de angajaţi

De ce ar merge cineva la Wisconsin pentru a deschide o uzină metalurgică dacă poate obţine un profit mai sigur şi mai substanţial lucrând la Wall Street şi la City of London, întrucât este angajat în cea mai profitabilă activitate, cu o primă de risc suportată de către plătitorii de impozite? Ceea ce poţi să pierzi în afacerile mari este miza iniţială, însă uneori nici aceasta nu se pierde, întrucât statul pare să nu cunoască nicio limită în acțiunea de captare a capitalului financiar. Dacă adunăm toate datoriile naţionale – cuprinzându-le pe cele private, de stat şi ale corporaţiilor – acestea se ridică la 468% din PIB. Aceasta ar putea însemna ca un proces de „deleveraging” (reducerea gradului de îndatorire – n. trad.) să se întindă pe o perioadă de 10-20 de ani – cauzând o contracţie economică. Nimic din toate acestea nu este compatibil cu ideea de libertate.

Dacă marele capital a acaparat sectorul privat, statul ale cărui puteri s-au extins a acaparat sectorul public. Firmele prestatoare de servicii publice ar trebui să fie transformate în cooperative deţinute de angajaţi, și nu privatizate – prin privatizare, cei care au interese financiare mari ar câștiga sumele rezultate din diferenţa dintre salariile celor din sectorul public şi salariile pe care ar fi dispuşi să le plătească. Este necesar să avem companii deținute de lucrători (acționari-lucrători) în locul companiilor achiziţionate cu fonduri împrumutate care păgubesc atât acţionarii cât şi lucrătorii. Să creăm condițiile ca aceşti lucrători care sunt și proprietarii companiilor prestatoare de servicii să reuşească debirocratizarea muncii şi scoaterea ei de sub controlul managerial excesiv, să deţină un interes în aceste companii şi să furnizeze serviciile de care au avut mereu nevoie.

În ceea ce priveşte asistenţa socială, pledez pentru redirecționarea bugetului către comunitățile civice

În ceea ce priveşte asistenţa socială, pledez pentru redirecționarea bugetului către comunitățile civice. Sunt alocați milioane de dolari serviciului de asistenţă socială, însă acest lucru nu face decât să alimenteze pasivitatea beneficiarilor. Oamenii de rând, destinatarii ajutoarelor publice, nu pot în niciun chip să întemeieze asociaţiile şi cultura care pot contribui la propria lor renaştere. De ce să nu le permitem comunităţilor civice să preia bugetele guvernamentale şi să le gestioneze în propriul folos? Să ne imaginăm, de exemplu, o solidarizare între femeile care nu vor să-şi vadă copiii decăzând pe panta delincvenţei şi degradării. Oferindu-le acestor oameni posibilitatea de a-şi conduce propriile comunităţi cu ajutorul banilor publici – care i-au subvenționat, dar nu le-au îmbunătățit viața –, vom reuşi să recapitalizăm săracii. Şi dacă vor putea câştiga acces pe piaţă, vor face cu adevărat posibilă existența unei economii libere, despre care toți au vorbit cu ardoare, dar căreia nimeni nu i-a creat condiţiile să existe. Vom cunoaște astfel o situație în care statul nu va mai interveni pentru a impune întreprinderilor mici şi mijlocii reglementările care să le împiedice să mai existe, o situaţie în care oamenii vor putea fi în mod real competitivi.

Avem nevoie de o doctrină democratică radicală a subsidiarităţii

Referitor la sfera politică, trebuie să admintem că democraţia, în fond, nu funcţionează, este extrem de centralizată şi confiscată în mare măsură de interese private. Trebuie să inversăm această situaţie: avem nevoie de o doctrină democratică radicală a subsidiarităţii care ar permite asociaţiilor locale să-şi selecteze şi să-şi voteze proprii candidaţi. Nu putem aplica această doctrină în condiţiile actualului sistem politic. Este un sistem blocat; sunt prea multe interese private. Dacă am recupera democrația în sensul ei real, am face ca ea să funcționeze în folosul omului de rând. Dacă am putea uni economia politică şi democraţia reală, am putea avea efectiv asociaţii constituite de jos în sus, iar existența statului centralizat ar deveni tot mai inutilă.

Acest model de subsidiaritate nu vizează exclusiv asocierile la scară redusă. Este cea mai adecvată metodă, care poate funcționa chiar și în cazul corporaţiilor transnaţionale. În plus, statul va avea mereu rolul de reprezentant al ordinii și echității, având puterea de a interveni când lucrurile nu merg bine. Prin urmare, nu mai este vorba de statul minimal [night-watchman state] teoretizat de Robert Nozick, nici de statul centralizat promovat de socialiştii fabieni. Statul va avea rolul de a facilita producerea rezultatelor pe care le urmăreşte, dar trebuie să îi fie indiferent modul cum oamenii ajung la aceste rezultate. Şi ar trebui să intervină doar atunci când scopurile propuse nu sunt realizate – de exemplu, dacă oamenii săraci nu primesc educaţie.

Restaurarea unui conservatorism social care recunoaşte primatul binelui comun asupra interesului individual

În concluzie, adevăratul reviriment trebuie să se producă la nivelul societăţii civile. Societatea este cea care trebuie să conducă, să reglementeze, să deţină suveranitatea. Este necesar ca atât statul, cât şi piaţa să fie subordonate asociaţiilor civice care vor fi din nou înființate. Aceasta presupune restaurarea unui conservatorism social care recunoaşte primatul binelui comun asupra interesului individual. Decât să se constituie ca o forţă reacţionară care luptă împotriva minorităţilor şi condamnă familiile compuse dintr-un singur părinte, ar trebui, de pildă, să promoveze familia ca pe o instituţie care, întemeindu-se pe valorile reciprocităţii şi mutualităţii, le înlesnește atât femeilor cât și bărbaților posibilitatea de a-și îndeplini rostul pe care îl urmăresc, constând în bunăstarea și înflorirea vieții lor, rost care îi implică, desigur, și pe copiii lor. Acest conservatorism ar trebui, de asemenea, să nu se limiteze la familie, ci să vizeze și sfera socială. Restabilirea coeziunii dintre oameni le va oferi celor care nu au o familie șansa de a face parte dintr-o comunitate civică, dintr-o familie extinsă.

În Anglia, există o regiune în Birmingham numită Castle Vale, care nu beneficiază de bani de la stat. Dar locuitorii au reușit sa alunge de pe străzile lor comercianții de droguri, prostituatele, infractorii. Au preluat controlul complet asupra localității numai prin recurgerea la capitalul social si prin autoadministrare, iar numărul de infracțiuni și acte de violență a scăzut substanțial; nicio acțiune intreprinsă de stat nu a avut un astfel de rezultat. Întrebuințând capitalul social, au putut dobândi putere politică și economică.

Tradiția liberală occidentală constă, în esență, în extinderea asociațiilor, ceea ce presupune existența unui stat care să nu fie condus de oligopolurile pieței și de un guvern centralizat. Scopul unei politici conservatoare radicale este revigorarea societății civile. Satele și orașele trebuie să se autogestioneze, iar cartierele să-și administreze propriile străzi și parcuri. În plus – și acesta este aspectul cel  mai important –, un conservatorism transformator trebuie să se opună individualismului vehement promovat de către libertarienii conduși de propriul interes, îndeosebi fiindcă un astfel de individualism care subminează toate valorile sociale prin respingerea principiilor etice nu reflectă o viziune conservatoare. Dimpotrivă, individualismul extrem este produsul unei viziuni stângiste, prin urmare, trebuie recunoscut ca atare și respins.

Viitorul aparține unei politici care susține clasa de mijloc, viața societății civice și care coferă putere omului de rând. Este de așteptat ca un conservatorism radical să îmbrățișeze această oportunitate, facând posibilă pentru noi toți existența în viitor a unei lumi alcătuite din asociații libere, din cetățeni capabili să se autoguverneze, punând bazele unui stat civic, ale unei sociețăți plurale și ale unei economii participative”.

Traducere de Irina Bazon.

Older Entries Newer Entries

%d bloggers like this: