Home

John Chrysostom Médaille, Spre o piaţă cu adevărat liberă (recenzie)

Leave a comment

Preiau de pe blogul lui Radu Iliescu o recenzie la cartea pe care am tradus-o în 2012, John Chrysostom Médaille, Spre o piaţă cu adevărat liberă (Editura Logos, Bucureşti, 2012, 224 p., traducere: Irina Bazon)

John Medaille carteMotto: “Trei specialişti, un chimist, un fizician şi un economist, naufragiază pe o insulă pustie. Au la ei doar o conservă de carne. Fizicianul: “Eu propun să ne urcăm pe faleza aceasta abruptă şi să izbim conserva de o stâncă.” Chimistul spune: “Eu propun să lăsăm conserva să se corodeze timp de câteva decenii în apa mării.” Economistul spune: “Eu am o teorie…”

 Cartea profesorului John Chrysostom Médaille de la Universitatea din Dallas este despre lucrurile esenţiale pe care teoriile economice moderne le trec întotdeauna sub tăcere. Este o încercare coerentă de a corecta nişte erori peste care trecem, în absenţa reflecţiei adecvate, prea uşor cu vederea. Ca restaurare intelectuală, este sinonimă cu lipirea braţelor lui Venus din Milo. Este o reîntregire a unei discipline ştiinţifice văduvită de cele mai importante capitole. Este o însufleţire a unui mecanism care se învârte de prea mult timp în gol. Iar argumentul este simplu: ştiinţa economică actuală nu poate descrie adecvat economia, nu-i poate prevedea nici cursul, iar regulile trasate de ea sunt de natură să agraveze problemele. Este o lectură despre ceea ce teoria economică omite, şi e de departe mai important decât tot ceea ce pretinde că înţelege.

Un banc bun spune că, la începutul unei crize economice (nu reţin care, au fost prea multe), doi economişti ar fi purtat următorul dialog: “Te rog frumos, poţi să mă faci să înţeleg ce se petrece acum cu bursa de valori?”, ar fi întrebat primul. “Cum să nu, îţi explic imediat”, ar fi zis al doilea. “Nu, te rog frumos, şi eu pot să explic. Ceea ce vreau este să mă faci să înţeleg.” Din dorinţa de a epata, în secolul XX ştiinţa umanistă numită economie s-a străduit să dea impresia că este o ştiinţă exactă, folosind modele matematice aşa cum au făcut ştiinţele naturii. Evacuarea eticii din economie şi înlocuirea ei cu câteva modele facile a fost corolarul acestei tendinţe spre “matematizare”. Este una dintre situaţiile în care o ştiinţă s-a adaptat la imperativul veacului de a exprima adevărul în cifre, cu preţul pierderii adevărului. More

Advertisements

Dimitrie Gusti, despre internaționalism și problema economică/ On Internationalism and The Economic Problem (Știința națiunii/ The Science of Nation)

2 Comments

Dimitrie Gusti ţinând o cuvântare în faţa satului (Drăguș, 1929)

Dimitrie Gusti ţinând o cuvântare în faţa satului Drăguș, 1929.

“Internationalismul adevărat nu desfiintează națiunile. Căci națiunile laolaltă, în eforturile lor comune pe căile civilizatiei, dau nastere umanității, nu în sensul antinațional al umanitaristilor fără patrie, ci în sensul national, ca realitate care reflectă ființa națiunilor și energia creatoare a lor” (Dimitrie Gusti, Stiinta națiunii, 1937)

“True internationalism does not annihilate nations. For nations together, in their joint efforts on the way to civilization, give rise to mankind, not in the anti-nationalist sense, of humanitarians without a country, but in the nationalist sense, as reality that reflects the being of nations and their creative energy.” (Dimitrie Gusti, The Science of Nation, 1937)

Principiul suveranității naționale implica „o toleranță în afară și înăuntru față de alte națiuni, dar în niciun caz nu înseamnă jignirea sau distrugerea intereselor vitale ale statului național și ale națiunii”

“O țară subjugată economic, vandută corporațiilor straine, datornica altor țări nu mai este cu adevarat stăpână pe destinul ei, chiar daca, din punct de vedere politic, are, în aparență, un guvern, o constitutie și o organizare politică independente. Activitatea economică este ceea ce leagă și mai mult o națiune de pământul ei. Toate resursele pe care le oferă mediul geografic, de la izlazurile pentru pășunat sau pământurile cultivabile, până la resursele minerale cele mai ascunse, toate acestea aparțin națiunii și trebuie să fie utilizate treptat în funcție de evoluția naturală a națiunii și în măsura în care pot apărea alte resurse pentru generațiile următoare. O viață economică cedată pe nimic străinilor conduce la exploatarea nemiloasă a bogățiilor de care dispune țara și la epuizarea mijloacelor de trai necesare generațiilor viitoare sau, cel puțin, la apariția unor activități străine de natura și de stadiul de dezvoltare organică a națiunii, ceea ce are drept consecinţă distrugerea echilibrului intern și disoluția comunității naționale. Prin urmare, manifestările economice nu sunt aspecte întămplătoare ale vieții unei națiuni, ci componente esențiale prin care națiunea se poate perpetua și dezvolta, dar ele pot duce, deopotrivă, la decadere politică și chiar la dispariția națiunii.” (Dimitrie Gusti, Stiinta natiunii)

“A country that is economically subjugated, franchised to foreign enterprises, a debtor of other countries, is not entirely the master of its own fate, even if politically speaking is has an apparently independent government, constitution and political organization. In addition, economic activity is what links a nation even more to its land. All the resources of life that the geographical environment provides, from the pastures that are appropriate for grazing, or the fields for cultivation, to the most hidden mineral resources, belong to the nation and are to be used gradually depending on the natural development of the nation, and to the extent in which there appear other resources for the following generations. An economic life that is given away to foreigners leads to the merciless exploitation of the riches that the country has and to the destruction of the means of living for the next generations or at least to the appearance of some activities that are alien to the nature and the stage of organic development of the nation, which further leads to the lack of inner equilibrium and to the dismembering of the national community. Consequently, economic manifestations are not chance elements in the life of a nation, but essential components through which the nation can be preserved and developed, but they can also lead to political degradation and even disappearance.” (Dimitrie Gusti, The Science of Nation)

Cititi si:

Națiunea în viziunea lui Dimitrie Gusti

„Știința națiunii” în concepția lui Dimitrie Gusti (I). Cunoasterea specificului național prin monografii, dezvoltarea culturii și reforma socială

Scurtă prezentare a marii Școli de Sociologie monografică rurală a lui Dimitrie Gusti

Mihai Eminescu, despre starea economică a țării

4 Comments

Mihai-Eminescu_

Deci condiţia civilizaţiei statului este civilizaţia economică. A introduce formele unei civilizaţii străine fără ca să existe corelativul ei economic e curat muncă zădarnică.

Dar aşa au făcut liberalii noştri.

În loc de a-şi arunca privirile la răul esenţial al societăţii s-au ţinut de relele accidentale şi fără însemnătate.

Numărul producătorilor, cari în ţara noastră sunt absolut numai ţăranii, dă îndărăt, deci e supus la o trudă mult mai mare decât poate purta; şi se-nmulţesc cine? Cei cari precupeţesc munca lui în ţară şi în afară şi clasele parazite. La ţară putrezesc grânele omului nevândute, în oraş plăteşti pânea cu preţul cu care se vinde la Viena sau la Paris. Căci firul de grâu trece prin douăzeci de mâni de la producător până la consumator şi pe această cale se scumpeşte, pentru că cele douăzeci de mâni corespund cu cinci zeci de guri cari, având a trăi de pe dânsul, produc o scumpete artificială.

Va să zică, îmulţindu-se trebuinţele, trebuiau îmulţite izvoarele producţiunii, şi nu samsarlâcul, căci la urma urmelor tot negoţul nu e decât un soi de samsarlâc între consumator şi producător, un fel de manipulare care scumpeşte articolele. (…)

Pe când naţia agricolă plăteşte atât transportul cât şi vama şi câştigul comerciantului la cumpărătura unui articol industrial, tot in aceeaşi vreme vamă, transport şi câştigul comerciantului se scad din preţul cu care natia agricolă îşi vinde productele, va să zică ea păgubeşte dublu în toate tranzacţiile ei, la vânzarea productelor ei, la cumpărătura celor străine. C-un cuvânt naţia agricolă e expusă de-a fi exploatată de vecinul industrial, ba de-a pierde pe zi ce merge clasele sale de manufacturieri, cari, neputând concura cu fabrica, devin proletare.

Dovada cea mai buna pe continent e chiar poporul nostru. Samsarlâcul care mijloceşte schimbul între productele noastre şi cele străine încape pe zi ce merge în mânile străinătăţii.

Toate împrejurările acestea însă nu se schimbă prin fraze, ba nici măcar prin şcoli profesionale. Căci profesiile lipsesc pentru că lipsesc condiţiile lor de existenţă.

Evul mediu avea o formă pentru păstrarea fiecării ramuri de producţiune, ş-aceasta era autonomia breslelor şi îngrădirea lor faţă cu orice agresiune de din afară. La noi evul mediu au ţinut până mai ieri-alaltăieri, şi mulţi bătrâni vor fi ţinând minte epoca în care un străin nu putea fi breslaş. Nu mai pomenim că pricinele dintre breslaşi se hotărau la staroste şi se întăreau numai de Vodă…

Deci salus re[i]publicae summa lex esto. Puţin ne pasă pe baza căror principii metafizico-constituţionale s-ar fi putut realiza bunul trai al claselor României, destul că avem dovada că pe valea liberalismului mergem tocmai dimprotivă. Căci statul are nevoie de clase puternice, şi liberalismul le-au adus la sapă de lemn. Înainte de 30-40 de ani aveam o clasă puternică de ţărani, nu bogată, dar cuprinsă, şi începuturile unei clase de mijloc.

Azi ţăranul scade pe zi ce merge, proprietarul, ale cărui interese sunt identice cu ale ţăranului, asemenea, bresle nu mai avem, negoţul încape pe mâini străine încât, mâine să vrem să vindem ce avem, găsim cumpărători străini chiar în ţară şi am putea să ne luăm lucrurile în spinare şi să emigrăm la America. Chiar ar fi bine să ne luăm de pe acuma o bucată de loc în Mexico, în care să pornim cu toate ale noastre, când nu vom mai avea nimic în România.

Să nu ne facem iluzii. Prin atârnarea noastră economică am ajuns ca toate guvernele, spună ele ce or pofti, să atârne mai mult ori mai puţin de înrâuriri străine. ” (Mihai Eminescu, Timpul, „Icoane vechi şi icoane nouă”, 1877 )

Vezi si:

Mihai Eminescu: „Greșelile în politică sunt crime”. Nicolae Steinhardt, despre Eminescu. Radu Gyr, Baladă pentru Eminescu. Teama de Eminescu

Pr. Dr. Mihai Valica, Repere ale moralei creştine ortodoxe privind aspectul economic

2 Comments

A munci sau a face economie – negoț fără a ţine seamă de Creator, de aproapele sau de creaţie este un păcat;

Exploatarea muncii este un păcat strigător la cer;

Dreptul la proprietatea privată este, după Sf. Scriptură, relativ şi prin urmare nici proprieteatea privată nu are o valoare absolută. Dumnezeu este proprietarul absolut a toate. Dumnezeu împrumută omului spre folosinţă din proprietatea Lui, spre binele omului şi al aproapelui. Pentru acest lucru omul trebuie să fie mereu mulţumitor faţă de Dumnezeu.

În acest context Dumnezeu recunoaşte omului dreptul de proprietate relativ şi condamnă orice violare a lui, în cele două porunci din decalog: „Să nu furi”, respectiv: „Să nu doreşti casa aproapelui tău…”.

Omul are dreptul la proprietatea comună asupra cunoaşterii, asupra tehnicii şi a ştiinţei. Omul se străduieşte prin munca sa, nu numai pentru sine, ci şi pentru ceilalţi şi împreună cu ceilalţi.

Omul are vocaţia de a fi stăpân şi păzitor al creaţiei şi nu risipitor şi prădător. În acest sens, prin administrarea şi eficientizarea creaţiei păstrând echilibrul ecosistemic al naturii, cu dorinţa de a face activităţi economice, se respectă persoana umană şi demnitatea sa. Astfel se evită consumismul, risipa, relativizarea principiilor economice şi morale, precum şi hedonismul.

Dumnezeu a binecuvântat bunurile materiale ale pământului şi le-a dat omului “spre hrană” şi folosinţă şi binecuvintează pe om cu bogăţie dacă nu-şi alipeşte inima de ea. Omul trebuie să folosească lumea euharistic.

Ispita sau refuzul omului de a face din relaţia cu lumea o „euharistie”, o acţiune de mulţumire către Dumnezeu, de a face să devină „euharistie” – mulţumire – însăşi viaţa lui, atrage după sine căderea inevitabilă.” (Pr. Dr. Mihai Valica, Distributism si ortodoxie)

Vezi si: Economia daruirii

Mircea Platon: Economia de “servicii” a lui Herr Syrup

Leave a comment

1. De când în România nu se mai produce nimic, a crescut numărul locurilor de muncă în “servicii”. Scanăm şi suntem scanaţi. Vindem şi suntem vânduţi. De aceea Mihai Răzvan Ungureanu a putut fi detaşat atât de uşor de la cârma unui serviciu la cea a economiei bazate pe servicii. Făcea, ca tot omul, un serviciu celor care nu ne lasă să fabricăm decât reputaţii.

Ştirea că Tractorul Braşov (întemeiata în România anilor ’20 ca fabrică de avioane!) va deveni mall Auchan m-a făcut să mă întreb înca o dată dacă guvernanţii acestei ţări nu pot sau nu vor. Boala vacii nebune a apărut ca urmare a faptului că vacile sunt hrănite cu alte vaci (nebune), transformate industrial în granule furajere. Guvernanţii noştri au înnebunit autofurajându-se cu granulele, cu hălcile, cu ciozvârtele toxice ale unei Românii pe care tot ei au îmbolnavit-o, poluat-o, corupt-o.

Cum poate crede cineva că drumul spre stabilitatea economică şi sănătatea socială ale unei ţări trece prin transformarea unei fabrici în mall şi complex de locuinţe e dincolo de priceperea mea. Poate că mallul va funcţiona ca centru de distribuire a ajutoarelor sociale, iar complexul de locuinţe va deveni azil de noapte pentru muncitorii braşoveni rămaşi fără locuri de muncă. Da, ştiu, mi se va spune că mallul va furniza locuri de muncă. Locuri de muncă temporară, tristă şi prost plătită. Locuri de muncă în “servicii”, că de produs pot produce doar alţii: cei care ne vând idealul locurilor de muncă în “servicii”.

2. Să luăm, de exemplu, cazul Germaniei, cea mai puternică economie a continentului în momentul de faţă şi ţară al cărei guvern pare dedicat celei mai austere economii de piaţă. Fundaţiile partidelor de guvernământ din Germania – Karl Adenauer (a partidului Creştin-Democrat) şi Hans Seidel (a partidului Social-Creştin) [1] – s-au remarcat în ultimii ani prin susţinerea ideilor, programelor, partidelor şi fundaţiilor neoliberale din România. [2] PDL, FCD, Noua Republică, Băsescu, Baconsky, în fine, orice prieten al privatizării cu orice preţ a României a fost un prieten al fundaţiilor de (centru)dreapta din Germania.Printre fundaţiile care au pus umărul financiar la coagularea unei elite pro-neoliberale în România s-a aflat şi Fundaţia Volkswagen, care în 1998 a donat 1,000,000 de mărci Colegiului Noua Europă, pepiniera miniştrilor de externe PDL Adrian Cioroianu, Teodor Baconsky şi Mihai Răzvan Ungureanu (de asemenea prim-ministru ex-Terminator) şi a piticilor moral, intelectual şi neoliberal de sub fusta Albei ca Zăpada. Dar adevărul e că prosperitatea Volkswagen e rodul controlului statului asupra firmei.

3. VW a fost înfiintata în 1937 sub denumirea de “Compania pentru Dezvoltarea Volkswagenului German”. În 1938 a fost incorporată sub denumirea de Volkswagenwerk GmbH. Imensele costuri de proiectare a maşinii şi de construire a fabricii din Wolfsburg au fost asumate de statul nazist. Hitler era personal interesat în construirea de către germani, la concurenţă cu americanii care deţineau firma rivală Opel, a unei maşini ieftine pentru “rasa superioară”. Piatra de temelie a fabricii VW din Wolfsburg a fost pusă de Hitler însusi, iar actele fondatoare ale companiei prevedeau că VW e o firmă de utilitate publică, non-profit, care urma să pună în aplicare ordinele Fuhrerului cu privire la “manufacturarea, proiectarea şi punerea în vânzare a maşinii VW”. [3]

În perioada războiului (1939-45), VW a construit mai ales vehicule militare, dar şi 50,000 de maşini. Goring a folosit fabrica pentru a repara avioane Junker 88 şi pentru fabricarea de bazooka şi rachete V1. Din 1941, VW a folosit ca forţă de muncă ieftină prizonieri din lagăre, puşi sub supraveghere SS. [4] După cum notează Simon Reich, compania a prosperat datorită unui neîncetat influx de lichidităţi, accesului discreţionar la materii prime şi deţinuţilor folosiţi ca forţă de muncă ieftină. [5] Dacă în primii doi ani VW a înregistrat pierderi de 18,000,000 de mărci, în 1943 înregistra deja un profit de 10,000,000 de mărci. La începutul lui aprilie 1945, în faţa ofensivei trupelor americane, conducerea fabricii din Wolfsburg a ars toate documentele incriminatoare şi a fugit împreuna cu trupele SS care păziseră deţinuţii.

4. După 1945, VW s-a aflat în sectorul britanic de ocupaţie. Departamentul de Comerţ britanic a considerat că VW – ca firmă fanion a Germaniei naziste – ar trebui desfiinţată. Măsura propusă avea în vedere atât pedepsirea unei companii asociate regimului nazist, cât şi eliminarea de pe piaţă globală a unui competitor al firmelor britanice de automobile. Oficialii Ministerului de Finanţe britanic însa, au susţinut că VW, alături de alte firme germane, trebuie ajutată să se refacă pentru a lua povara de pe umerii trezoreriei Marii Britanii, care trebuia să hrănească şi să îmbrace populaţia germană aflată sub ocupaţie.

Viitorul ministru german al economiei, Ludwig Erhard, a susţinut şi el că, de vreme ce poporul german a construit VW, poporul german era proprietarul de drept al VW. La cererea autorităţilor federale germane şi cu acordul autorităţilor de ocupaţie britanice, VW a fost deci naţionalizată şi pusă sub autoritatea guvernului federal în Septembrie 1949. Landul Saxonia Inferioară urma să exercite controlul direct asupra VW în numele guvernului federal şi în interesul poporului german. [6] La conducerea VW a fost adus Heinrich Nordhoff, care deţinuse sub nazişti funcţii de conducere în concernul Opel. Şi el folosise în fabrica sa deţinuţi ca forţă de muncă.

Fără acţionari, şi deci fără obligaţia de a plăti dividende, VW a putut folosi cea mai mare parte din profituri pentru achiziţia de echipament, pentru cercetare şi pentru salarii care să asigure cooperarea muncitorilor şi dezactivarea sindicatelor comuniste. Din 1948, VW a început să domine deci piaţa germană de maşini.

5. Deşi Erhard declarase că VW va fi naţionalizată doar pentru a fi privatizată, şi deşi propunerea lui avea suportul industriaşilor germani, elitele politice şi administrative ale Germaniei Federale au pus piedică procesului de privatizare. Ministerul de Finanţe, condus de Creştin-Democraţi, prefera o relaţie mai strânsă între stat şi marile concerne decât o permitea neoliberalismul lui Erhard. Creştin-Democraţii şi Social-Democraţii erau, împreuna cu sindicatele, de acord că naţionalizarea marilor firme permite statului să instituie politicile cele mai utile la nivel micro şi macro-economic. Liderul Uniunii Creştin-Sociale, Franz Josef Strauss, susţinea chiar că statul trebuie  să joace un rol economic hotărâtor, în tradiţia “conservator dirijistă”. [7]

Când, în 1955 şi 1957, Erhard a cerut din nou privatizarea VW, oficialii Creştin-Democraţi ai Ministerului de Finanţe, împreuna cu Nordhoff, au susţinut că privatizarea ar fi prematură din cauză că firma nu era destul de competitivă pentru a rezista pe piaţă neprotejată de stat. Fritz Schaffer, ministrul de Finanţe, şi unul dintre cei mai respectaţi membri ai Partidului Creştin-Democrat, a argumentat că, din raţiuni naţionaliste, dacă VW e să fie vândută, în nici un caz nu poate fi vândută unor străini.

Autorităţile landului Saxonia Inferioară – şi cele Creştin-Democrate sau Creştin-Sociale şi cele Social Democrate – se opuneau şi ele privatizării. Când, în 1961, s-a căzut de acord asupra unui plan de privatizare a VW, acesta nu avea nimic de a face cu neoliberalismul. 40% dintre acţiuni urmau să rămână în posesia guvernului federal şi a landului Saxonia Inferioară (dividendele urmau să finanţeze Fundaţia Vokswagen).  Restul de 60% urma să fie vândut cetăţenilor germani în loturi de maximum 5 acţiuni care nu puteau fi revândute fără aprobarea companiei. Practic, privatizarea VW nu însemna denaţionalizarea VW. Guvernul, băncile şi partidele (Social-Democraţii, Creştin-Socialii, Creştin-Democraţii) au căzut de acord că menţinearea controlului asupra sectoarelor cheie ale industriei şi economiei naţionale e de importanţi vitală.

Ca urmare, în 1960,  guvernul a blocat cumpărarea BMW – falimentară la acel moment – de către firma britanică GEC. Guvernul Creştin-Social al landului Bavaria a declarat că “din raţiuni de mândrie locală şi din grijă pentru cei 15,000 de salariaţi ai BMW” preferă să achiziţioneze el însusi firma BMW decât să o vândă britanicilor de la GEC. [8] În 1968, guvernul federal a blocat achiziţionarea NSU de către Fiat. Iar la mijlocul anilor ’70 a blocat achiziţionarea Daimler-Benz de către investitori iranieni.

6. La conducerea Daimler-Benz se afla Friedrich Flick, condamnat pentru crime de război în 1947. Flick fusese, ca proprietar al fabricii de armamente Flick, unul din principalii furnizori ai maşinii de război naziste. Flick a fost şi unul dintre cei mai mari jefuitori ai averilor evreieşti din zonele ocupate de Germania nazistă. Imperiul său industrial era, de asemenea, clădit pe munca  deţinuţilor. În 1947 a fost deci expropriat şi condamnat la şapte ani de închisoare. Din care a executat trei. La ieşirea din închisoare, guvernul de la Bonn i-a restituit cea mai mare parte a proprietăţii, inclusiv cele 39 de procente în compania Daimler-Benz. În noua/vechea sa calitate de manager al Daimler-Benz, Herr Flick era în intime relaţii cu oficiallii Creştin-Democraţi, inclusiv cu secretarul personal al lui Adenauer, care a fost mituit de Daimler-Benz cu “maşini în schimbul asistenţei guvernului pentru sporirea exporturilor.” [9]

În 1975, legislaţia germană a interzis explicit, prin lege, vânzarea către străini a tuturor companiilor care au de a face cu interesele vitale naţionale ale Germaniei (industria de maşini, căile ferate, poşta, regiile de consum). Abia la sfârşitul  anilor 80 au fost privatizate companii precum VW şi Lufthansa, şi chiar şi atunci în condiţii care păstrau controlul german asupra firmelor supuse privatizării. Înainte de a trece la concluzii, trebuie să mai precizăm un singur punct.

7. Şi anume că primul program de “privatizare” din istoria Europei îi aparţine lui Hitler. La acea dată, în 1934, nemţii nici măcar nu aveau un cuvânt pentru ceea ce era opusul “naţionalizării” sau al “socializării”. Aşa că au născocit termenul “Reprivatisierung”. Germa Bel arată că, sub Hitler, privatizarea avea două scopuri: 1. asigurarea sprijinului industriaşilor pentru regimul nazist şi 2. încurajarea austerităţii bugetare, a deprinderii de a consuma puţin, deprindere esenţială pentru o Germanie care se pregătea de război şi care deci avea nevoie de canalizarea resurselor către viitorul front, nu către consumul intern. [10]

Cu mici excepţii, marii industriaşi germani au dus-o într-adevăr bine în Germania nazistă. Dacă programul de campanie electorală al Partidului Naţional-Socialist cerea naţionalizarea marilor trusturi, Germania lui Hitler a aruncat în braţele trusturilor multe din monopolurile statului sau din firmele/băncile naţionalizate (de la cetăţenii germani de origine evreiască). De exemplu, vechea noastră cunoştinţă Friedrich Flick a făcut epocă. În 1932, Flick a vândut statului, cu un preţ de trei ori mai mare decât cotaţia la bursă, majoritatea acţiunilor concernului de prelucrare de oţelului Stahlverein, falimentar la acea dată. În 1936, guvernul Germaniei i-a înapoiat lui Flick – care oricum contribuise financiar la ascensiunea nazisţilor – toate acţiunile. [11]

Lista malversaţiunilor de genul acesta este uriaşă, şi uimitor de asemănătoare cu ceea ce s-a petrecut în România ultimilor 20 de ani în numele privatizării, neoliberalismului, “individualismului”, “atlantismului”, “capitalismului” şi “democraţiei”. Şi atunci, ca şi acum, cei care au suferit au fost oamenii normali, obişnuiţi, micii întreprinzatori. Guvernul nazist a coordonat creditele către marea industrie şi a silit firmele mici, care câştigau sub 10,000 de mărci pe an, să se închida (vă mai amintiţi de “impozitul forfetar” al lui Boc?).

În ianuarie 1929, Herr Budian, de la conducerea Frontului Muncii, cerea să se diminueze cu 35,000 numărul tinerilor admişi în şcolile profesionale. [12] Erau vizate în special meseriile de: brutar, cofetar, măcelar, croitor, tâmplar şi tapiţer. Zeci de Mii de mici ateliere, lăptării, tutungerii, brutării au fost închise cu forţa de regimul nazist, care voia să pună capăt independenţei economice a micului întreprinzator. Noua generaţie, afirma răspicat Herr Budian, trebuia să se îndrepte către industria grea, de construcţii, inginerie şi minerit. [13] Şi mai profetic era însa Herr Syrup, preşedintele Consiliului Naţional de Asigurări Sociale care aplauda în 1938: “Transferul accelerat de întreprinzatori mici şi mijlocii din domeniul vânzării cu amănuntul în câmpul muncitorilor şi al funcţionarilor de birou.” [14]

Confruntaţi cu ascensiunea neruşinată a plutocraţiei îmbogatite de privatizarea nazistă, cetăţenii obişnuiţi ai celui de-al Treilea Reich au început să-şi manifeste nemulţumirea. Oficialităţile naziste au reacţionat dur, punând aceste cârteli pe seama frustrărilor şi urii populare faţă de oamenii superiori moral şi intelectual. Inegalităţile sociale rezultate din transferul ilicit de bogăţie de la stat la oligarhii nazişti erau justificate de propaganda oficială nazistă prin apelul la ideologia neoliberală. Astfel, pe 30 iunie 1938, oficiosul SS Schwartze Korps clama: “Avem înca printre noi anumiţi vechi camarazi care nu se pot dezbăra de obiceiul de a-i considera pe unii dintre semenii lor ca fiind vătămători celorlalţi, doar pentru că se întâmpla să câştige mai mulţi bani decât restul. Nu vor să realizeze că aceste câştiguri sporite sunt rezultatul mai marii capacităţi şi sporitelor performanţe ale acestora. Dar regimul are nevoie de oameni inteligenţi care pot să realizeze şi deci să câştige mai mult.” Curat neoliberală, vocea organului lui Herr Himmler.   

8. Cu alte cuvinte, privatizarea României e un dezastru pentru că nu are cum să fie altfel. Macro-privatizarea, după cum arată şi Janine R. Wedel într-una din strălucitele ei cărţi, nu implică doar transferul de proprietate de la stat la particulari, ci “privatizarea informaţiei oficiale, a legitimităţii, a expertizei, a memoriei instituţionale şi a conducerii.” [15] După cum recunoaşte E. Wayne Merry, analistul politic şef al Ambasadei SUA la Moscova în timpul preşedinţiei lui Boris Elţîn, rezultatul “privatizării” a fost că: “Am [adică SUA] declarat sezon deschis furtului la nivel naţional şi am dat undă verde fugii de capital la nivel de sute de miliarde de dolari şi la jaful resurselor naturale.” [16]

Singurii care au profitat de pe urma privatizării sunt “flexienii” – termenul îi aparţine lui Wedel -, adică persoanele şi reţelele mişcându-se oportunist şi lipsit de scrupul între public şi privat: oamenii conflictelor de interese.

Problema economiei româneşti nu e statul. Şi soluţia economiei româneşti nu e privatizarea cu orice preţ.

9. Privatizarea nu e decât o modalitate de a distrage atenţia de la faptul că statul român nu mai are o misiune, o direcţie. Nu mai e reprezentativ. Am moştenit un stat nereprezentativ de la regimul comunist al lui Nicolae Ceauşescu. Privatizarea nu a făcut decât să ascundă deriva statului român şi să profite de pe urma ei. După cum ne-o dovedeşte exemplul “miracolului economic” german, petrecut sub patronajul statului, nu economia de stat e problema. Ci statul fără căpătâi şi elitele flexiene pe care le cloceşte.

Nu vom rezolva problema României privatizând totul. Ci rezolvând criza de identitate a statului român.

10. Am afirmat cândva că, după patru decenii de comunism, după 1989, România a avut parte, absurd, de denazificare. Imediat după 1989, toţi opozanţii lui Ion Iliescu erau denunţaţi drept legionari! La nivelul discursului politic aşa au stat lucrurile. La nivelul practicii economice însa, după 1989, am avut, cu mici excepţii, o Românie cu două regimuri: fascism pentru micul investitor, sufocat de stat şi de marile companii, libertate de mişcare pentru marii flexieni sau băieţii deştepţi.

Cred că a sosit timpul ca aceleaşi legi să fie aplicate uniform tuturor. Pentru că legile sunt ale statului român. Şi statul român ar trebui să fie un stat reprezentativ, adică responsabil şi răspunzător faţă de naţiunea română. Iar naţiunea română are nişte interese naţionale care trebuie apărate. Şi aceste interese naţionale au de a face cu o anumită conştiinţă naţională. Fără de care plutim în derivă, pradă flexienilor. Flexieni care ar trebui să înceteze cu acuzaţiile de “fascism”, “colectivism”, “antisemitism” azvârlite la tot pasul în obrazul celor care le denunţă corupţia. Lozincile – “individualism”, “atlantism” etc – nu pot îmbunatati modul de viaţă al unei întregi naţiuni. Servesc, doar, la plata chiriei unor trântori de lux. 


[2] Vezi Laurentiu Diaconu-Colintineanu, “Dreapta germană face PDL un cadou îndoielnic” (contributors.ro din 28 iunie 2011) (http://www.contributors.ro/administratie/dreapta-germana-face-pd-l-un-cadou-indoielnic/).   În noiembrie 2011, Traian Basescu a vizitat Germania: “În acest context, preşedintele Traian Băsescu a reconfirmat menţinerea anului 2015 ca dată ţintă de aderare a României la euro, decizie salutată de domna Merkel care a apreciat, în acelaşi timp, efectul avut până acum de măsurile de austeritate luate de guvernul de la Bucureşti.” http://www.cotidianul.ro/basescu-la-berlin-deficit-zero-in-2013-si-euro-in-2015-163509/

Preşedintele PDL al României nu s-a dus acolo cu mâna goală. Traian Băsescu a fost cu o invitaţie la shopping. Domnul Băsescu le-a transmis investitorilor germani că-i aşteaptă să cumpere companiile din domeniile energetic şi feroviar ( http://www.cotidianul.ro/germania-si-fmi-la-shopping-in-romania-163711/).  

[3] Simon Reich, The Fruits of Fascism: Postwar Prosperity in Historical Perspectcive (Ithaca: Cornell Universitz Press, 1990), 156.

[4] Reich, Fruits of Fascism, 164-65.

[5] Reich, Fruits of Fascism, 167.

[6] Reich, Fruits of Fascism, 177-79.  

[7] Reich, Fruits of Fascism,  187-88.  

[8] Reich, Fruits of Fascism, 255.  

[9] Reich, Fruits of Fascism, 253-54.  

[10] Germa Bel, “The Coining of “Privatization” and Germany’s National Socialist Party”, Journal of Economic Perspectives,  20: 3 (Summer 2006), 187–194.  

[11] Hans Behrend, The Real Rulers of Germany (London: Lawrence & Wishart, 1939), 102.  

[13] Behrend, The Real Rulers of Germany, 78.  

[14] Behrend, The Real Rulers of Germany, 70.  

[15] Janine R. Wedel, Shadow Elite: How the World’s New Power Brokers Undermine Democracy, Government, and the Free Market  (New York: Basic Books, 2009), 90.  

[16] Wedel, Shadow Elite, 125.

Autor: Mircea PlatonArticol preluat de la adresa: 

 http://mirceaplaton.com/html/articole_tara.html

“Tinerii de astazi din Europa nu mai au nici o perspectiva din cauza modelului neoliberal impus de germano-globalisti”

2 Comments

Comentarii pe Facebook:

Ovidiu Hurduzeu: Adevarata tragedie. Tinerii de astazi din Europa nu mai au nici o perspectiva din cauza modelului neoliberal impus de germano-globalisti. Mai este si o problema de mentalitate. Tinerii nu concep o viata fara “studii superioare” desi studiile superioare astazi te trimit direct in somaj. Daca un tanar ar sti sa lucreze pamantul sau ar fi stapan pe un mestesug ar avea asigurata ziua de maine. Ajung insa la varsta de 25 de ani si chiar “nu sunt buni de nimic”. Nu este vina lor ci a sistemului de educatie, a societatii in general.

Ovidiu Hurduzeu: O situatie generala. In SUA, ii tin pe tineri in scoala pana la 18 ani fara sa-i invete ceva folositor pentru ei sau societate. Toti sunt “pregatiti” ptr “college” desi unii dintre ei abia stiu sa scrie la varsta de 18 ani. Cand i-am intrebat pe profesorii americani de ce copiii nu sunt indreptati catre scoli de meserii (vocational school), s-au uitat lung la mine. “Nu se poate, asa ceva ar fi considerat o discriminare.” In timp ce milioane de tineri ard gazul prin “college” si se indatoreaza la banci ptr toata viata – taxele scolare la stat au ajuns aproape la fel de mari ca cele din invatamantul particular – nu-ti vine nimeni sa-ti repare ceva in gospodarie fara cel putin o suta de dolari.

Ioan Andoni: …și aceasta pentru că   familia, ca instituție, a cedat/transferat/ aproape integral responsabilitatea pentru propriii membri, î n seama a ceea ce a devenit cu asentimentul (citește: ne-grija noastra) și sprijinul inconștient al „maselor largi, populare”, Statul. Plecarea din Biserică, secularizarea î și arată „din plin” (dacă   se poate numi așa…) consecințele, că   roade nu sunt.

Irina Bazon: Tinerii nu concep o viata fara “studii superioare” si fara munca in corporatii fiindca se desprind de familii la varste fragede si de mici le este indusa, inclusiv prin scoala, mentalitatea ca trebuie sa se “realizeze” in cariera, iar scoala, si mai ales “studiile superioare”, ii pregateste pentru societatea de consum https://irinamonica.wordpress.com/2011/12/13/scoala-pregateste-individul-pentru-societatea-de-consum/ (se cultiva si mentalitatea ca in strainatate e “civilizatia” si acolo se pot realiza si pot trai cel mai bine). Scoala nu-si mai propune formarea unor oameni intregi, ci “competente”, oameni asimilabili, utili in multinationale; oameni specializati intr-un domeniu restrans, care nu mai au cunostinte in afara celor limitate la domeniul respectiv, nu mai spun de o cultura generala mai larga si de acea cultura care sa le formeze constiinta radacinilor. Se pune accent pe competente si specializare. Limitarea omului la un domeniu restrans conduce la imposibilitatea de a-si mai forma o viziune globala asupra lumii, de a mai intelege ce se intampla in jurul lui sau cu sine. In plus, e incapabil sa mai perceapa ce e aceea o ierarhie a adevarurilor, care sa-l ajute sa se orienteze, sa aiba niste repere solide si sanatoase. Accentul pe specializare si acest tip de pragmatism reductionist a facut si din economie o stiinta fizica, in care accentul s-a deplasat de pe om pe atingerea “eficientei”, pe maximizarea profitului. Desigur, cauza acestei situatii, de fapt principala, este si secularizarea tot mai accentuata, care a promovat o viata iesita din rost si din limitele firesti, relativismul valoric, idolatrizarea muncii corporatiste.

Omul se dezvolta firesc si armonios in cadrul familiei, insa tinerii sunt smulsi din familie la varste fragede, parintii nevoiti sa munceasca in corporatii nu mai au timp pentru ei sau, si mai rau, si-i abandoneaza pentru a slugari la straini, departe de casa si tara. Astfel are loc erodarea familiei, de care profita sistemul neoliberal corporatist. “Specialistii” vin cu tot felul de “solutii” false, fie statul minimal, pentru a permite big business sa-si intinda tentaculele distrugatoare fara sa mai intampine niciun fel de ingradire, fie big government. Dar ambele sisteme se sustin de fapt reciproc, sunt construite pe individul masificat, dezradacinat si nu pot asigura conditiile ca acele comunitati care alcatuiesc societatea sa se poata dezvolta, incepand cu cea mai mica, dar care este de baza si cea mai importanta: familia.

Ei nu inteleg ca restaurarea familiei traditionale trebuie sa fie prioritara. Doar astfel se va crea si o coeziune, se va intari si va fi restaurata societatea in ansamblu. Cum arata Allan Carlson intr-un articol pe care l-am tradus (Economia centrata pe familie), solutia este crearea acelor conditii care sa permita familiilor sa fie din nou numeroase si puternice, capabile sa se autosustina. Daca aceste celule de baza sunt sanatoase, intregul organism social este sanatos. El mai arata necesitatea ca familiile sa-si recapete functiile firesti (fiindca un numar prea mare dintre aceste functii pe care le indeplineau inainte familiile au fost transferate catre corporatii si stat, aceasta fiind o cauza esentiala a destramarii familiei si a societatii), in principal cea educativa si cea economica. De insanatosirea acestei unitati de baza a societatii depinde insanatosirea altor sfere esentiale precum economia si invatamantul.

Declinul familiei și criza economică

9 Comments

Fragmente traduse din articolul Life and family issues underlie all economic issues in global debt crisis: author (interviu cu John Medaille):

“Ceea ce nu înţeleg majoritatea experţilor, politicienilor, lobbiştilor, bancherilor şi a societăţii civile cu privire la criza economică din Europa şi din restul lumii occidentale este strânsa legătură dintre criză şi politicile anti-viaţă și anti-familie.

Creşterea dimensiunilor statului, monopolul deţinut de corporaţiile uriaşe asupra resurselor lumii, dependenţa tot mai mare de stat a omului obişnuit, datoriile incredibil de mari şi imposibil de acoperit atît ale statelor, cît si ale cetăţenilor privaţi sunt rezultatul slăbirii politicilor de protejare a familiei ca unitate de bază a societăţii, spune economistul John Medaille.

Economia nu este o gnoză mistică accesibilă doar cîtorva iniţiaţi. Ea se bazează pe oameni şi pe nevoile lor. Pe scurt, are loc o stagnare a creşterii populaţiei în ţările cele mai avansate economic, susţinerea avortului legal şi a măsurilor contraceptive determinând scăderea ratei totale a fertilităţii cu mult sub nivelul de înlocuire. Mai puţini oameni, familii destrămate şi un număr tot mai mic de căsătorii înseamnă, în mod firesc, mai puţină stabilitate economică, o cerere mai scăzută de bunuri şi servicii şi o capacitate mai slabă de producere a acestora.

Cinci lucruri stau la baza economiei: More

Wendell Berry: Ce contează? Economie pentru o bunăstare nouă (fragment)

3 Comments

A cheltui nu este o virtute economica. Nici avaritia nu este o virtute economica. A economisi este o astfel de virtute. Precum si grija de a nu fi risipitor. A incuraja consumul nechibzuit poate asigura un avantaj din punct de vedere financiar, dar este antieconomic. Intr-un sistem financiar, opus economiei, dorintele sunt mereu confundate cu nevoile. Din punct de vedere financiar este bine, chiar “patriotic”, sa cumperi o noua masina indiferent daca ai nevoie sau nu de ea. Din perspectiva economica insa, este o greseala sa cumperi un lucru de care nu ai nevoie. Acest fapt este, de asemenea, nepatriotic: daca iti iubesti tara, nu vrei sa o impovarezi sau sa o saracesti satisfacandu-ti dorinte frivole.

Numai intr-un sistem financiar, asadar antieconomic, are sens sa vorbim despre lucrurile de care are nevoie economia. Insa intr-o economie autentica, ne vom intreba ce lucruri sunt necesare traiului uman si pamantului pentru a da roade. Evident, oamenii au nevoie de locuri de munca. Dar ei au nevoie de slujbe care sa fie in folosul comunitatilor naturale si umane, nu de posturi “create” arbitrar care servesc doar “economiei”.

Din perspectiva economica, o societate in care fiecare elev “are nevoie” de un computer, fiecare tanar de 16 ani “are nevoie” de un automobil si fiecare tanar de 18 ani “trebuie” sa mearga la facultate nu are baze reale si merge spre propria distrugere.

In asa-zisa economie dependenta de un consum nesabuit, “crearea de locuri de munca” presupune adesea abilitatea de a crea noi “nevoi”. Pana nu de mult, acest tip de “economie” a reusit sa creeze slujbe prin crearea de nevoi. Acest fapt a cauzat confuzie si a indus multi oameni in eroare, intrucat, in cazul acestei economii, prioritatea nu este aceea de a raspunde nevoilor, iar capacitatea de a distinge intre nevoi si dorinte lipseste. O astfel de economie, care confunda nevoile noastre cu produsele si marfurile a caror valoare este doar comerciala, reduce inevitabil actul indispensabil al procurarii bunurilor necesare traiului la cel al “vanzarii” si “comercializarii” de produse, dintre care unele nu sunt si nu vor fi niciodata necesare oamenilor. Astfel, credulitatea masei de oameni a devenit o “resursa economica”.

(…)

O ordine economica fireasca plaseaza in prim plan nevoile naturale, nu consumul, astfel, economia de subzistenta sau domestica va reprezenta baza de la care se va dezvolta o economie de piata. Mijloacele prin care oamenii isi pot procura cele necesare traiului vor avea prioritate: bunurile provenind din natura si din munca umana. Intr-o astfel de economie, oamenii vor sti sa deosebeasca nevoile de simplele dorinte si vor acorda intaietate nevoilor.

Mai mult, intr-o economie autentica anumite lucruri sunt nepretuite. Nu este vorba despre lucrurile extrem de rare sau exagerat de scumpe, ci despre acele lucruri care au valoare absoluta, mai presus de orice pret pe care l-ar putea stabilit vreo piata. Aceste lucruri de valoare absoluta sunt: pamantul fertil, apa si aerul curat, echilibrul ecologic si capacitatea naturii de a se reinnoi.

Banii si mancarea

Am permis – si chiar am justificat acest fapt ca fiind drept “progres” – producerea unei separatii totale intre bani si hrana. Astfel, ni s-a inculat conceptia – propagata si de conducatori ignoranti, care par a o crede – ca daca avem bani, vom avea si mancare, conceptie care conduce la distrugerea agriculturii si a hranei. Este o conceptie eronata la fel de daunatoare ca – si cu nimic diferita de – ideea ca lumea se conformeaza dorintelor noastre si ca putem fi oricum ne dorim noi sa fim.

Se pare ca este nevoie de multi bani, de multa putere si chiar de multa educatie pentru a sterge din mintea oamenilor adevarul ca hrana provine dintr-un sol sanatos si este asigurata de capacitatea omului de a face pamantul productiv si de a-l mentine astfel. Traind intr-o economie pervertita de industrialism si finante, devastam solul si distrugem si mijloacele prin care omul poate utiliza si ingriji in mod adecvat pamantul.

(…)

A acorda importanta mai mare dorintelor omului decat tuturor resurselor naturale si umane necesare pentru acoperirea nevoilor – cum se intampla in economia actuala falimentara – inseamna a ne expune riscurilor si a nu tine seama de erorile care au dus si aduc economia in ruina. Daca urmarim “cresterea” nelimitata acum, vom fi apasati de limitari tot mai mari in viitor. Daca acordam intaietate consumului, lasam pe ultimul plan solvabilitatea. Daca punem pe primul loc dorintele, nevoile trec pe ultimul loc. Daca pentru noi consumul are prioritate, sanatatea ramane la sfarsit. Daca banii sunt prioritari, lasam mancarea pe ultimul loc. Daca din ratiuni false precum “cresterea economica” sau “redresare economica” preferam confortul in detrimentul naturii si al economiei bazate pe agricultura, mai devreme sau mai tarziu, natura va pune in ultimul plan omul. (Wendell Berry – What matters. Economics for a Renewed Commonwealth)

Traducere: Irina Bazon

Modelul economic falimentar si decaderea invatamantului

2 Comments

Modelul economic falimentar (capitalismul neoliberal globalist) a condus si la decaderea invatamantului. Daca omul si munca sa au devenit o marfa, si cunoasterea a devenit o marfa. Ne intrebam de ce cunoasterea calitativa este pe cale de disparitie. Fiindca nu mai este formativa (nu mai formeaza caractere), ea nu mai conteaza in sine, ci ca instrument. Omul in sistemul economic neoliberal a devenit el insusi un instrument. In invatamant nu se mai formeaza oameni intregi, ci competente, oameni asimilabili, utili in multinationale si corporatii, formati pentru a preamari “virtutile” globalizarii. Globalismul (si societatea tehnologica) au nevoie de oameni specializati intr-un domeniu restrans, nu de oameni cu un larg orizont de cultura. Cum spune Lyotard (in Conditia postmoderna), cunoasterea traditionala a fost inlaturata in favoarea cunoasterii stiintifice. In cazul celei din urma, adevarul este imanent si se pune accent pe specializare, performanta, eficienta. De aici idolatrizarea muncii pana la a te sacrifica pentru acest idol in numele “eficientei”. In cunoasterea traditionala exista un adevar transcendent, iar dimensiunea morala este esentiala.

Pentru a sti sa integrezi adevarurile intr-o ierarhie e nevoie de un orizont mai larg de cultura. Limitarea omului la un domeniu restrans conduce la imposibilitatea de a-si mai forma o viziune globala asupra lumii si de a mai avea acea perceptie a ierarhiei adevarurilor. Insa, cum spune John Medaille in cartea Toward a Truly Free Market, adevarata stiinta inseamna cunoastere integrata intr-o ierarhie a adevarului. De exemplu, economia s-a redus la o “stiinta fizica”, astfel incat, pentru atingerea “eficientei”, omul a fost inteles in primul rand ca marfa si piesa de schimb. Omul este insa mai mult decat atat. Iar a face abstractie de universul sau moral inseamna a reduce si a anula omul, a nu mai tine seama de omul in integralitatea sa. Cum spune tot John Medaille, “o gandire corecta este cea care incadreaza adevarurile in ierarhii adecvate, care nu permite ca adevaruri mai mici sa ia locul adevarurilor mari si nu reduce toate adevarurile la unul singur”. Pentru a face ca economia sa functioneze precum fizica, economistii au redus omul la un obiect intr-o lume de obiecte, la un calcul economic, la “homo œconomicus” – mit, utopie care nu poate sta la baza unei stiinte. Iar o stiinta care se ocupa cu relatiile dintre oameni, precum este economia, nu poate reduce omul la ceva ce in mod clar nu il defineste.

%d bloggers like this: