Home

Corectitudinea politică: Deconstrucţie şi literatură

Leave a comment

de Jamie McDonald

traducere şi note de Irina Bazon

(Textul este un subcapitol al cărţii Corectitudinea politică – o ideologie neomarxistă. Marxismul cultural – noua utopie, Editura Reîntregirea, 2017)

cartoon-7

Literatura constituie, dacă nu cel mai important indicator cultural, cel puţin un barometru semnificativ al nivelului de civilizaţie al unei societăţi. Natura umană şi mediul intră în relaţie pentru a alcătui fiecare conştiinţă individuală care, la rândul ei, se exprimă prin cuvinte. Literatura – constând în acele cuvinte pe care societatea, în ansamblul ei, le consideră drept exemplare – reprezintă atunci, am putea spune, un punct de pornire, o fereastră spre cultură.

Prin urmare, sfera literaturii de astăzi merită să fie examinată pentru viziunea pe care o oferă asupra climatului cultural actual. Literatura americană contemporană este impregnată de „-isme”: marxism, freudianism, feminism şi aşa mai departe. Cele mai multe reprezintă echivalentul academic a ceea ce în cultura comună poartă numele de „corectitudine politică”. Teoreticienii literari preiau un anumit model teoretic şi îl aplică literaturii în efortul de a „descoperi” în text o nouă semnificaţie, corespunzătoare teoriei. More

Originile neomarxiste ale limbajului „corect politic”: Teoria critică, deconstrucția și desființarea limbajului moștenit

1 Comment

Inspirându-se din metodele critice aplicate de Marx și Freud, pentru a „elibera indivizii” de sub „jugul” ordinii patriarhale „represive”, structurate în jurul valorilor care întruchipau autoritatea (familia tradițională, religia creștină, patria), neomarxiştii reprezentanţi ai Școlii de la Frankfurt elaborează un instrument ideologic prin care să poată critica aceste valori, să le reinterpreteze, pentru a le „deconstrui”. Iniţial, totul în cel mai democratic ambient cultural. Acest mecanism ideologic, specific celor care, polemic, se numesc „intelectuali” de la Revoluţia Franceză încoace, a fost numit foarte sugestiv: Teoria Critică. Ca instrument ideal al Revoluţiei totale, al disoluţiei tuturor instituţiilor fundamentale ale societăţii umane, aceasta a fost aplicată şi în domeniul lingvistic. Limba, cea în care se întrupează atât de minunat Cuvântul lui Dumnezeu, trebuia să fie şi ea supusă transformărilor revoluţionare, marxismului cultural. În întâmpinarea acestui demers a venit filosoful marxist francezJacques Derrida, prin fondarea şcolii deconstructiviste, care pătrundea în anii ’70 şi în mediul universitar american.

Metoda deconstrucției în literatură și teoria literară

Astfel, criticii neomarxişti, folosindu-se din plin de acest instrument, au început să desfăşoare un imens proces de destructurare ideologică a tuturor semnificaţiilor și interpretărilor tradiționale, „descoperind” noi semnificații corespunzătoare noilor teorii. Potrivit lui Jamie McDonald, „ei s-au străduit să înţeleagă literatura din perspectivă feministă sau din perspectiva homosexualilor sau a minorităţilor radicale. Scopul lor nu era acela de a descoperi sensul – erau mult prea influenţaţi de relativişti pentru aceasta –, ci de a depista elemente sexiste, rasiste sau «homofobe» în operele autorilor de sex masculin, europeni şi heterosexuali”[1]. Astfel a început distrugerea tuturor modelelor culturale tradiţionale, bazate pe sensuri moştenite, stabile (pe care se întemeiază civilizaţia creştină), cu alte cuvinte desfiinţarea limbii care numea realitatea în vechea ordine, pentru a crea o limbă nouă, a Revoluţiei, demers care se înscrie perfect în spiritul programului implementat în distopia lui Orwell de către „Ministerul Adevărului”: „Revoluţia va fi totală atunci când limba ei va fi perfectă” – limba Revoluţiei fiind, la Orwell, „nouvorba”.

Care sunt mecanismele ideologice ale Revoluţiei neomarxiste care a zămislit corectitudinea politică? În primul rând, deconstructiviştii s-au luptat ca să impună în spaţiul universitar ideea paradoxală că scrierea nu mai are la bază un înțeles stabil, care decurge din structura semnificant (învelișul sonor al cuvântului) – semnificat(conținutul pe care îl reprezintă cuvântul) – structură care este desființată –, și că înțelesul se amână la nesfârșit, determinantă fiind doar relația și diferenţa dintre semnificanţi[2]. Termenii nu mai au origine, referință, substanța este înlocuită cu pura relație (ceea ce implică anularea tradiţiei, a moştenirii, a sensului originar).

În noua viziune ideologică, cuvintele nu mai au sens, ci sunt „urme” ale sensului (preluând conceptul de urmă de la Freud, Derrida folosește cuvântul tăiat „urmă” pentru a sugera ideea că sensul este, în același timp, prezent și în disoluție).

Jamie McDonald oferă un exemplu simplu pentru a ilustra ideea de bază a teoriei deconstrucției: „Dacă rostesc cuvântul «stilou», vă veţi gândi la acel obiect aflat în sertarul biroului. Dacă arunc cu stiloul în cineva, cuvântul începe însă să-şi piardă înţelesul pozitiv de instrument de scris; în termeni deconstructivişti, semnificaţia originală a cuvântului «stilou» se şterge, astfel încât nu mai rămâne din ea decât o urmă. În schimb, cuvântul «stilou» începe să fie asociat cu o armă, un proiectil, un mijloc de exprimare (poate) a furiei. Dacă stiloul loveşte pe cineva, atunci cuvântul va avea pentru acea persoană semnificaţia a ceva dureros, a unei jigniri personale, implicând imboldul de a întoarce lovitura ş.a.m.d.”.

Sensurile nu mai sunt stabile, se dizolvă și se modifică permanent. Are loc o multiplicare a interpretărilor, „adevărul absolut se dizolvă într-o multitudine de adevăruri relative, coexistente”, ceea ce duce inevitabil la revizuirea tradiției[3]. Ideea postulată de adepții deconstructivismului este că „totul este text”, fiind anulat referentul și negată existența vreunui centru stabil, din afara textelor, care să se sustragă relativităţii inerente acestora. Teza că „totul este text” poate fi definită și prin aforismul lui Nietzsche: „Nu există fapte, ci doar interpretari” (cu alte cuvinte, nu există realitate obiectivă).

Prin urmare, aplicând metodele deconstrucției, criticii culturali au înțeles că „pot văduvi toate fenomenele culturale de sensul lor stabil, că pot substitui valorile la nivelul oricărui grup doreau. De pildă, abordarea din perspectiva homosexualilor a putut anula adevărul Bibliei, reinterpretând textele biblice ca fiind impregnate de ură homofobă. Adevărul lui Dumnezeu a fost desfiinţat, şi o agendă politică aparţinând omului a fost instituită”[4].

Desființarea „limbajului moștenit”

Dacă în lumea tradițională „forma e conținut, pentru că trimite la o realitate dincolo de tine, moștenită” – forma fiind, în cazul acesta, „limbaj moștenit” –, în lumea postmodernă „limbajul e o «formă», arbitrară, și de aceea se și descompune”[5]. În cazul acesta nu mai există delimitare între text și realitate, are loc abolirea reprezentativității, a adevărului ca prezență obiectivă. Se înstăpânesc relativismul, confuzia, dezorientarea. Iată cum ilustrează un scriitor postmodern lumea „omului nou”, care nu mai gândește și nu se mai exprimă într-un limbaj moștenit: „Perspectivismul lumii moderne, tradus prin dezagregarea oricărei autorităţi şi prin relativizarea valorilor, poate produce un sentiment de dezorientare şi perplexitate culturală. Într-un cuvânt, toate vechile obişnuinţe umane, legate de viaţa într-o lume relativ statică şi stabilă, cu valori tradiţionale bine stabilite, cu o împărţire clară a rolurilor sociale, par să se dezintegreze într-un flux anarhic, aleatoriu, semireal de evenimente. Viaţa devine ceva asemănător unui vis sau unei ficţiuni literare”[6].

Dacă „totul este text” și referentul este anihilat (ceea ce înseamnă că nu mai există un sens transcendent, din afara textului, pe care limba să îl reprezinte), atunci se ajunge lesne la rescrierea realității, la falsificarea criteriilor, la modificarea gândirii – obiectiv urmărit asiduu în toate sistemele totalitare. Se creează premisele pentru instaurarea, în toată regula, a unei „minunate lumi noi”, virtuale, artificiale, nefirești, în care anormalul devine normal, din care sunt suprimate adevărul și conștiința. În epoca actuală, oamenii și realitatea ajung să fie înghițite într-un spațiu virtual, al imaginarului, al fantasmelor propagate şi inoculate de mass-media şi de cultura de consum.

Impunerea totalitară a textului ca unică realitate are ca implicații abolirea definitivă a logosului (purtătorul unor sensuri inteligibile, durabile, coerente) și a ceea ce Derrida numea „semnificatul transcendental”. Scopul declarat al lui Derrida era de a anihila „semnificatul transcendental”, care este reprezentat, de fapt, de Dumnezeu. „Sensul ultim la care ajunge orice cuvânt este Dumnezeu – sensul suprem al gândirii tradiţionale occidentale. (…) Credinţa în Dumnezeu este etichetată drept un produs al gândirii occidentale deficiente, iar Derrida pretinde, în manieră veritabil nietzscheană, că Dumnezeu este un construct al limbii, şi nu viceversa”, notează Jamie McDonald.

Cuvintele moarte

Cum spunea Părintele Sofronie (Saharov), cuvântul are rădăcini metafizice. Fiind anulate rădăcinile metafizice ale cuvântului („semnificatul transcendental”), cuvintele care rezultă din „țesătura textuală continuă” (Derrida) (pe care deconstructiviștii o opun structurii – unitate care are la bază principiul coerenței, fiind întemeiată pe un sens stabil) nu sunt decât niște cuvinte moarte. Însă cuvântul, lămurește Părintele Rafail (Noica), „este energia prin care Dumnezeu a făcut lucrurile, cerurile şi pământul (…). În sens adânc, cuvântul nu este doar informaţie, ci comuniune, (…) cuvântul este energie care curăţă, care sfinţeşte, care odihneşte (vorbesc de Cuvântul lui Dumnezeu, nu de cuvintele pe care noi le întrebuinţăm în sens contrar) – şi, prin aceste energii, intrăm în energia creatoare a lui Dumnezeu”[7]. Iar Sfântul Nicolae Velimirovici scria: „Cuvintele îşi pierd puterea lor tainică şi dumnezeiască dacă sunt rău întrebuinţate, şi ajung ca moarte. Ca un pom din miazănoapte sădit la miazăzi, care se vestejește și se usucă”.

Desființarea cuvântului ca putere menită să deștepte conștiința, să limpezească, să înlesnească omului accesul la Adevăr, să îl salveze din imanența stearpă a cotidianului, să îl sustragă bombardamentului de informații și imagini insignifiante – care îl confiscă din sine însuși, îi invadează și intoxică lumea lăuntrică, îl debusolează și îi atrofiază simțul discernerii – înseamnă, în fond, moartea cuvântului, acesta fiind scopul către care au țintit adepții deconstructivismului. Prin aceasta se continuă linia instituită de cei care au proclamat, pe urmele lui Nietzsche (precursorul culturii postmoderne), „moartea lui Dumnezeu” – moartea frumosului în artă, moartea istoriei, moartea adevărului.

Cuvintele moarte nu mai pot fi o expresie a frumosului, a vieții, a binelui, ci a culturii morții. Cuvintele create de deconstructivismul nihilist se pulverizează în imanența discursivă. La fel se întâmplă cu o lume redusă la sine, închisă în propria ei imanență: se dezintegrează, refuzând Sensul pe care Dumnezeu l-a sădit în ea, acel Sens care unifică, înalță, curăță, care conduce lumea către mântuire, un Sens care creează comuniune. De aici, golul ontologic pe care îl resimte acut omul postmodern și care se reflectă în cultura și arta sa: acestea nu mai sunt o expresie a prezenței, care preschimbă și înnobilează omul (Derrida respinge tradiția logocentrică, întemeiată pe metafizica prezenței), ci a absenței, a culturii morții, care menține omul încătușat în egoismul său trufaș, în autosuficiență, în închisoarea simțurilor, a patimilor dizolvante.

Părintele Dumitru Stăniloae descrie astfel literatura postmodernă, alcătuită din cuvinte neroditoare, moarte: „Literatura generată nu numai de individualismul orgolios, ci şi de individualismul poftelor nestăpânite după plăceri, a produs şiruri-şiruri de romane care, în numele descătuşării omului de legile bunei convieţuiri sociale, au împodobit cu florile artificiale ale virtuozităţii stilistice şi au justificat cu idealul unei argumentări şi problematici inconsistente pasiunea dezordonată a amorului liber, împingând întreaga societate în robia şi dezordinea acestor pasiuni. Dacă astăzi această literatură, pe lângă faptul că a dus la un pansexualism dizolvant şi la un tineret care, nesusţinut de tensiunea unor eforturi de durată în slujba unor idealuri generoase, recurge disperat la droguri, a ajuns la antiliteratură, la antiartă, la un agnosticism hedonist, la discreditarea oricărei încrederi într-un sens superior al lumii şi al oricărei dedicări unei misiuni stimulatoare de imaginaţie creatoare, este pentru că lumea s-a plictisit de literaturizarea aceloraşi cazuri monotone sau de analiza aceloraşi pasiuni, care închid pe om într-un întuneric pestilenţial”[8].

Moartea cuvântului mai este reflectată într-un alt fenomen nociv, dar definitoriu al epocii noastre: înlocuirea cuvântului cu imaginea. Aceasta este o armă mult mai eficientă decât cele utilizate în totalitarismele din trecut, armă prin care este remodelată gândirea și lumea lăuntrică: pe de o parte funcționează ca un mijloc hipnotic de condiționare a minții, și pe de altă parte este o cale sigură către sărăcirea limbii, ceea ce conduce la subminarea gândirii adânci.

„Nouvorba”, limba Revoluției

Toate cele prezentate până aici arată că Revoluția inițiată de neomarxiști în plan cultural a avut efecte mai întâi asupra limbii, în sensul „dezîntrupării” acesteia, astfel încât să nu mai fie purtătoarea și transmițătoarea unor sensuri moștenite, stabile, și a Adevărului care se cere reprezentat. Astfel, limba nou-creată nu mai are referent, este autoreferențială, după cum omul iluminist nu-şi mai găseşte sensul în Dumnezeu, ci se transformă pe el însuşi în „măsură a tuturor lucrurilor”.

Autoreferențialitatea este și o trăsătură a sistemelor totalitare – care nu mai acceptă existența vreunui „în afară”, a unei dimensiuni care să scape controlului lor. Totalitarismul deconstructivismului se poate developa uşor în însăşi cenzura gândirii şi exprimării oricărei poziţii definite drept „incorectă politic” – care contravine, așadar, propriei ideologii. Dictatura pe care o instaurează teoria critică şi deconstructivismul astăzi este cu mult mai totalitară decât oricare alta din istoria umanităţii, pentru că ea contestă nu numai dreptul la anumite opinii, ci înseşi structurile fundamentale ale judecăţii umane, folosirea firească a cuvântului, a cuvintelor raportate la realităţile pe care le exprimă.

Ea neagă dreptul la existenţă al valorilor organice ale unei comunități umane înrădăcinate istoric într-un anumit spațiu, scornind în acelaşi timp „valori” (noi sensuri) menite să redefinească realitatea și normalitatea. De pildă, neomarxiştii impun redefinirea ideii de familie, rescrierea trecutului (formarea unei „memorii corecte”) şi înlocuirea unor cuvinte considerate „sexiste” sau „ofensatoare” cu o nouă terminologie, cu „nouvorba” corectă politic. Interzicerea cuvintelor soț şi soție (înlocuirea lor cu partener/parteneră), mamă şi tată (fiind preferate cele de părinte 1/părinte 2), doamnă şi domnișoară, folosirea termenului de gen în loc de sex şi a unor expresii precum contracepţie postconcepţională în loc de avort etc. sunt doar câteva dintre ingineriile lingvistice operate de noii ideologi de partid de astăzi, la fel de roşii ca şi cei din trecut, dar mult mai rafinaţi, mai seducători cultural şi mai persuasivi.

Iată, dar, că s-a ajuns exact acolo unde prevedea utopia lui Orwell, de parcă întregul deconstructivism nu ar fi fost decât un program de transpunere în realitate a utopiei pe care acesta o imagina la nivelul anilor ’40: „Noi desfiinţăm cuvintele cu toptanul, cu sutele în fiecare zi! Tăiem limba până la os. (…) Nu-nţelegi că singurul scop al Nouvorbei este de a limita aria de gândire? Până la sfârşit, o să facem crimăgânditul literalmente imposibil, pentru că n-or să mai existe cuvinte în care să-l exprimi. (…) An de an mai puţine cuvinte şi aria de gândire din ce în ce mai restrânsă. (…) Revoluţia va fi totală atunci când limba ei va fi perfectă. (…) Gândirea este singura care ne preocupă. Noi nu ne distrugem duşmanii – îi schimbăm”.

„Moștenitorii marxismului”

„Tradusă” în termeni sociali, ideea că „totul este text” devine echivalentul tezei lui Antonio Gramsci (fondator al Partidului Comunist italian şi unul dintre părinţii corectitudinii politice), care spune: „Întreaga viață este politică”. Cu alte cuvinte, ideologii noului totalitarism urmăresc să intervină în viețile oamenilor prin inginerii sociale și culturale, pentru a modifica în profunzime modul lor de a gândi și de a simți și pentru a schimba societatea din temelii, potrivit unei agende politice. Acest proces imens de ideologizare a existenţei umane explică dezastrul educaţional, destrămarea familiilor, confuzia şi haosul social şi creşterea ratei bolilor psihice în zilele noastre.

Așa cum deconstructiviștii contestă structura semnului lingvistic (cu tot ceea ce implică acest termen: coerență, unitate, stabilitate, sens), ideologii sociali neomarxiști sunt adversarii unităților organice care alcătuiesc structura de profunzime a societății și care dau acesteia stabilitate. Aceste realităţi, socotite cele mai „incorecte politic” – familia și Biserica, statul, neamul, cultura tradițională –  sunt atacate constant de neomarxişti cu ajutorul mass-mediei, nu în scopul reformării, ci chiar al disoluţiei lor.

În concepția neomarxiștilor, valorile, principiile morale, chiar natura umană, nu sunt decât „o construcție socio-culturală”. De exemplu, potrivit acestora, distincția dintre sexe nu este un dat natural, ci o „construcție” a societății tradiționale „opresive”, care a impus „roluri de gen”. Astfel, ținta acestor comunişti deghizaţi în oameni de cultură este ca „toţi oamenii de pe întreg pământul” să ajungă „moștenitori ai marxismului”, după cum dezvăluia Derrida, fondatorul deconstructivismului, vorbind despre declanșarea unei Revoluții fără precedent în istorie: „Că vor sau nu, că ştiu sau nu, toţi oamenii de pe întreg pământul sunt astăzi, într-o anumită măsură, moştenitori ai lui Marx şi ai marxismului (…). Nu există nici un precedent al unui astfel de eveniment. În întreaga istorie a omenirii (…), un astfel de eveniment (acela al unui discurs de formă filosofico-ştiinţifică ce îşi propune să se rupă de mit, de religie şi de mistica naţionalistă), s-a legat, pentru prima oară şi în mod inseparabil, de nişte forme mondiale de organizare socială (un partid cu vocaţie universală, o mişcare muncitorească, respectiv o confederaţie de state). Toate acestea propunând un nou concept de om, de societate, de economie, de naţiune – şi mai multe concepte privitoare la stat şi la dispariţia acestuia”[9].

Intenţiile pe care le au neomarxiştii sunt afirmate răspicat în întreaga lor operă. De ce însă noi nu înţelegem şi nu ne apărăm conştienţi şi fermi Adevărul, dreptul la normalitate şi firesc, dreptul la a ne manifesta liber simţămintele şi credinţa? Să ne ajute bunul Dumnezeu să ne trezim cât încă mai este vreme, pentru a nu se repeta prigoana dictaturii comunismului din care acum douăzeci şi cinci de ani abia am ieşit.

 Irina Bazon

Articol publicat în Revista Familia Ortodoxa nr. 88/Mai 2016

[1] Jamie McDonald, „Deconstrucție și literatură”, în William S. Lind, Andrei Dârlău, Irina Bazon (coord.), Corectitudinea politică: „Religia” marxistă a Noii Ordini Mondiale, Editura Rost, 2015.

[2] Ibidem.

[3] Sergiu Ciocârlan, Literatura în lumina Ortodoxiei, Editura Renașterea/Areopag, 2014, p. 369.

[4] Jamie McDonald, ibidem.

[5] Mircea Platon, „Distributismul și statul reprezentativ”, în ed. John Medaille, Ovidiu Hurduzeu, A treia forță. Economia libertății. Renașterea României profunde, p. 173.

[6] Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc, Editura Humanitas, 1999, p. 15.

[7] Celălalt Noica – mărturii ale monahului Rafail…, Editura Anastasia, Bucureşti, 1994, pp. 76-77.

[8] Pr. Dumitru Stăniloae, „Cultura individualistă sau panteistă occidentală şi spiritul de comuniune interpersonală al culturii româneşti”, în Reflecţii despre spiritualitatea poporului român, apud Sergiu Ciocârlan, Literatura în lumina Ortodoxiei, p. 280.

[9] Jacques Derrida, Spectrele lui Marx, Editura Polirom, 1999, pp. 143-144.

Desfiinţarea istoriei: Cum ne distrug trecutul criticii literari şi teoreticienii sociali

Leave a comment

  • Publicat pe 27 Jan 2010

Autor: Keith Windschuttle
Rating: Keith Windschuttle - The Killing of History
Editura: Free Press
Anul apariţiei: 1997
298 pagini
ISBN: 1893554120


În cartea sa,
The Killing of History: How Literary Critics and Social Theorists are Murdering Our Past, Keith Windschuttle atrage atenția că „practica tradiţională a istoriei este supusă, în prezent, unui potenţial atac moral cauzat de proeminenţa academică pe care au căpătat-o o serie de teorii literare şi sociale relativ noi”. Istoricul face o incursiune în aceste teorii care au devenit dominante în sfera ştiinţelor umaniste şi sociale – studii culturale, semiotică, structuralism, deconstrucţie, poststructuralism, relativism, hermeneutică, postcolonialism, heterologie –, oferind sinteze amănunțite şi clare ale acestora şi examinând critic modul cum au fost ele aplicate în scrierea istoriei de către noii teoreticieni. Aceștia pretind, pe urmele lui Nietzsche, că „nu există fapte, ci doar interpretări” și că, în consecință, adevărul istoric nu poate fi redat în mod obiectiv, fiind un „construct cultural”; drept urmare, „temeiul pe care era fundamentată istoria nu mai este valid: nu mai există o distincţie esenţială între istorie şi mit”.

Keith Windschuttle analizează critic noile abordări asupra metodologiei istorice, care au determinat contestarea empirismului şi a metodei inductive. Este prezentat modul cum evenimente importante din trecut au fost reinterpretate prin prisma acestor teorii care au dus la pervertirea adevărului istoric, precum şi la anularea istoriei ca disciplină, autorul apelând şi la opera unor istorici autentici pentru a-şi susţine argumentele. Oferind argumente solide şi obiective în apărarea integrităţii ştiinţifice a istoriei ca disciplină tradiţională, Windschuttle demonstrează că, „în mod contrar faţă de tot ceea ce se susţine în prezent, istoria poate fi studiată într-un mod obiectiv şi că nu există obstacole de ordin filozofic în calea adevărului şi a cunoaşterii privind umanitatea”.

Prefaţă

Istoria este o disciplină intelectuală veche de mai bine de 2400 de ani. Alături de filozofie şi matematică, ea se încadrează printre cele mai profunde şi durabile contribuţii pe care Grecia antică le-a adus nu numai civilizaţiei europene, dar şi umanităţii în ansamblu. În locul legendelor mitice pe care fiecare cultură le-a întrebuinţat pentru a-şi afirma propria valoare şi locul în univers, istoricii greci şi-au propus să încerce consemnarea adevărului despre trecut. S-au angajat în acest demers cu toate că ştiau că relatările lor vor dezvălui cât de trecătoare este existenţa, precum şi faptul că eroii nu pot garanta pentru victoriile lor, că oracolele nu le pot prezice viitorul sau că zeii pe care îi venerează nu le pot asigura o soarta fericită. Cel mai important istoric de atunci, Tucidide, a arătat că soarta oamenilor este determinată în totalitate de acţiunile umane şi de organizarea socială.

Miturile fuseseră consolatoare, dar istoria se constituia ca o forţă stimulativă. În majoritatea celor 2400 de ani, esenţa istoriei a continuat să fie reflectată prin ideea că ea trebuie să afirme adevărul, să redea cât mai fidel cu putinţă întâmplările reale. Desigur, pe parcursul acestor ani, a ieşit la iveală faptul că mulţi istorici au prezentat eronat întâmplările, că mulţi au fost părtinitori şi adesea în neconcordanţă totală cu adevărul. Totuşi, criticii lor s-au simtit adesea datori sa arate că istoricii s-au înşelat în legătură cu fapte reale, că afirmaţiile lor cu privire la trecut nu corespund întâmplărilor adevărate. Cu alte cuvinte, criticii încă porneau de la presupunerea că adevărul este accesibil istoricului.

În zilele noastre, aceste supoziţii sunt în mare măsură respinse, chiar în rândul unor persoane care profesează ele însele istoria. În 1990, noii teoreticieni în ştiinţele umaniste şi sociale, care fac parte din curentul dominant, susţin că este imposibilă redarea adevărului despre trecut sau utilizarea istoriei cu scopul dobândirii de cunoştinţe în sens obiectiv. Ei pretind că putem privi trecutul numai prin prisma propriei noastre culturi şi că, prin urmare, ceea ce înţelegem prin istorie constituie reflectarea propriilor noastre preocupări şi nelinişti. Temeiul pe care era fundamentată istoria nu mai este valid: nu mai există o distincţie esenţială între istorie şi mit. Această perspectivă nu este nouă. În urmă cu mai bine de o sută de ani, ea a fost ferm promovată de către filozoful german Friedrich Nietzsche şi de atunci este susţinută de către discipolii săi. Nou este succesul de care s-au bucurat aceste idei în rândul universităţilor în limba engleză și a intelectualilor din mediul academic în ultimii zece ani. Mult timp am subscris afirmaţiei lui E. P. Thompson că istoria este „regina ştiinţelor umaniste”1 şi, pe drept cuvânt, ea constituie studiul adecvat al umanităţii. Sociologia, antropologia şi psihologia au căzut mereu pradă teoriilor la modă şi uneori bizare; dar, câtă vreme istoria s-a menţinut intactă, ştiinţele umaniste şi sociale au avut oarecum meritul unor discipline respectabile. Este uluitor cât de rapid s-a schimbat această situaţie.

Practica tradiţională a istoriei este supusă, în prezent, unui potenţial atac moral cauzat de proeminenţa academică pe care au căpătat-o o serie de teorii literare şi sociale relativ noi. Pe lângă asaltul frontal pe care l-au întreprins în general asupra principiilor tradiţionale care au stat la baza disciplinei, aceste teorii şi-au consolidat statutul în trei modalităţi specifice. În primul rând, asistăm la proliferarea unui număr de critici literari, teoreticieni literari şi sociali care au intrat în acţiune şi au început să conceapă propriile lor versiuni asupra istoriei. Pentru a crea condiţiile necesare punerii în practică a acestei stratageme, ei au proclamat ideea că disciplina tradiţională este iremediabil eronată. În al doilea rând, unii dintre cei care s-au calificat ca istorici şi şi-au dedicat cea mai mare parte a vieţii acestui domeniu au admis validitatea argumentelor prezentate de critici şi au scris lucrări dintr-o perspectivă care ar fi fost altă dată privită ca inadecvată. Pentru aceasta au fost omagiaţi nu numai de către noii lor adepţi, dar şi de către mulţi intelectuali care ar fi fost de aşteptat să ia apărarea celeilalte părţi. În al treilea rând, există un număr restrâns de istorici foarte buni care, deşi urmează încă metodologia tradiţională, au introdus în lucrările lor idei şi procedee pe care nu le-ar fi admis cu zece ani în urmă. Reprezentanţii acestui ultim grup adoptă ipoteze care sunt de natură să înlăture orice principii care stau la temeiul disciplinei.

Structura cărţii este concepută în scopul de a examina modul cum au fost aplicate în scrierea istoriei atât variantele generale, cât şi cele specifice ale acestor teorii. Obiectivele principale ale investigaţiei şi locul unde sunt tratate sunt următoarele:

Relativism cultural: Capitolele 2 şi 9;

Semiotică: Capitolul 2;

Teorie structuralistă: Capitolele 2, 3 şi 9;

Teorie poststructuralistă: Capitolele 4 şi 5;

Antiumanism, genealogie şi teoria discursului: Capitolul 5;

Filozofie hegeliană şi marxistă a istoriei: Capitolul 6;

Filozofie postmodernistă a istoriei: Capitolul 6;

Scepticism radical şi relativism ştiinţific: Capitolul 7;

Hermeneutică: Capitolul 7;

Ficţiune istorică şi teoria poeticii: Capitolul 8.

Aceste capitole analizează încercările unora dintre cei mai influenţi teoreticieni literari şi sociali de a scrie istorie şi examinează în mod critic perspectivele lor asupra metodologiei istorice, în special contestarea empirismului şi a metodei inductive. În discutarea lucrărilor acestor teoreticieni, am încercat să expun sinteze detaliate, clare şi obiective – caracteristici care lipsesc, în mod izbitor, din critica lor împotriva istoriografiei tradiţionale – ale modalităţilor lor de abordare. Capitolele 7 şi 8 au drept obiectiv apărarea integrităţii istoriei ca preocupare propriu-zis ştiinţifică şi analizarea aspectelor care fac din istorie o formă a literaturii. În ultimă instanţă, această carte este oferită mai cu seamă ca o contribuţie pozitivă la dezbatere decât ca o simplă critică negativă la adresa tendinţelor actuale. Scopul ei este de a arăta că, în mod contrar faţă de tot ceea ce se susţine în prezent, istoria poate fi studiată într-un mod obiectiv şi că nu există obstacole de ordin filozofic în calea adevărului şi a cunoaşterii privind umanitatea.

Ţin totuşi să subliniez că a publica o altă carte anostă de teorie este ultimul lucru pe care mi l-am propus. Există deja pe piaţă destule lucrări teoretice de analiză critică a tendinţelor curente.

Cele mai multe au fost scrise pentru un public preocupat de critica literară şi filozofie şi teamă mi-e că multe sunt la fel de greu de înţeles ca şi domeniile pe care le vizează. Adresându-mă cititorilor interesaţi cu precădere de domeniul istoriei, am încercat să îmi prezint argumentele prin discutarea problemelor actuale privitoare la această sferă. Majoritatea teoriilor expuse în carte nu sunt abordate într-o manieră abstractă, ci prin exemple ale aplicării lor la evenimente din trecut. Aceste exemple includ:

* descoperirea Americii şi cucerirea Mexicului de către spanioli;
* descoperirea şi explorarea insulelor din Oceanul Pacific de către britanici, moartea căpitanului James Cook şi răscoala de pe vasul HMS Bounty;
* începutul colonizării europene a Australiei, incluzând explorarea britanică, sistemul de judecată şi relaţia cu aborigenii;
* istoria azilurilor pentru bolnavi mintal şi a politicii penale din Europa;
* expansiunea aristocraţiei Europei de Vest în Evul Mediu;
* căderea Comunismului în 1989;
* bătălia de la Quebec din 1759.

Am decis că metoda cea mai eficientă de a apăra practica tradiţională a istoriei o constituie apelul la opera istoricilor autentici cu scopul de a-i combate pe oponenţii lor teoreticieni. Astfel, m-am bazat pe evidenţele furnizate într-un număr de lucrări recente de istorie empirică, referitoare la evenimentele enumerate mai sus, pentru a pune sub semnul îndoielii acurateţea acestor studii subordonate unor teorii, care tratează aceleaşi subiecte. În afara primului capitol introductiv al cărţii, fiecare dintre celelalte capitole poate fi considerat ca o probă de drum aplicată unuia sau mai multor modele teoretice dintre cele mai recente pentru a vedea, mai întâi, cum fac faţă terenului mai denivelat ca oricând al istoriei la ora actuală şi, în al doilea rând, cum înfruntă competiţia pe acelaşi teren, din interiorul acestor vetuste vehicule empirice pe care noul echipaj vrea să le predea la fier vechi.

Evident că, din moment ce există încă destule lucrări recente ale unor istorici veritabili care îşi aduc contribuția în realizarea acestui demers, disciplina tradiţională a istoriei cu greu ar putea fi declarată moartă. Totuşi, am utilizat în titlul acestei cărţi cuvântul „desfiinţare” („killing”) pentru a semnala că un proces letal se află într-o desfăşurare alarmantă.

Exemplele furnizate în cartea de faţă confirmă, de bună seamă, aceste lucruri, însă cei care mai au încă îndoieli în legătură cu proporţiile acestui proces distructiv trebuie să consulte ultimele ediţii ale jurnalelor academice de istorie care se bucurau odinioară de cea mai mare apreciere. Acolo vor găsi pagini întregi de articole care prezintă o analiză diferită de cea a unuia sau a mai multor teoreticieni francezi atât de în vogă în prezent. Mai îngrijorător este că autorii acestor articole nu sunt nici conştienţi, nici preocupaţi de faptul că aceiaşi teoreticieni insistă asupra ideii că metodologia tradiţională a disciplinei are atâtea deficienţe încât ar trebui aruncată definitiv peste bord. Desfiinţarea istoriei este pusă la cale, într-o oarecare măsură, de naivitatea teoretică a istoricilor înşişi.

Situaţia disciplinei la nivel instituţional constituie, de asemenea, un motiv de alarmare. În ultimii şase ani, Australia a cunoscut o perioadă de expansiune rapidă a sistemului educaţional superior. Facultăţile de odinioară orientate vocaţional au progresat atât de mult încât numărul universităţilor aproape s-a dublat. Nici măcar una dintre aceste instituţii nou dezvoltate nu a înfiinţat un departament sau o şcoală în care istoria să fie predată ca o disciplină în sensul adecvat. Acest fapt este în contradicţie flagrantă cu perioada anterioară expansiunii pe care a cunoscut-o sfera universitară în 1960, perioadă în care nicio universitate care se respecta nu ar fi admis fondarea unei facultăţi de studii umaniste sau de ştiinţe sociale fără a include un departament de istorie ocupat de persoane calificate in domeniu. În schimb, cele mai noi instituţii din Australia au stabilit numărul şcolilor şi au numit zeci de profesori în posturi pentru predarea de studii culturale, studii de comunicare şi de media. Există câteva oferte noi numite eufemistic „studii istorice”, dar acestea sunt toate dominate de abordări sociologice şi literare aplicate evenimentelor din trecut, abordări care nu merită defel a fi numite istorice. Exact aceeaşi situaţie este evidentă în Anglia, unde politehnicile de odinioară sunt acum transformate în universităţi, fapt care atrage după sine aceleaşi urmări. Nu cu mai mult de două decade în urmă, în majoritatea ţărilor vorbitoare de limbă engleză, studiul istoriei era considerat esenţial în orice program educaţional de arte liberale ce-şi merita numele. În prezent, doar aproximativ jumătate din instituţiile de învăţământ ce oferă diplome în arte liberale mai acordă atenţie studiului istoriei.

Unul dintre riscurile la care se expune cineva în demersul apărării oricăror valori tradiţionale este acela de a fi considerat pur şi simplu un reacţionar instinctiv. În fond, unul dintre argumentele care sunt aduse în sprijinul acestei concepţii este că ea reflectă, mai ales, un conflict între generaţii. Astfel, unii ar putea susţine că această carte înseamnă ceva mai mult decât încercarea unui academician de vârstă mijlocie de a apăra rămăşiţele desuete ale propriului său fond intelectual şi, în acelaşi timp, o tentativă de a contracara curentul de idei noi şi revigorante provenind de la generaţia tânără. Într-o conferinţă din 1991 despre aceste recente teorii literare şi sociale, un academician în vârstă, Ken Ruthven, profesor de engleză la universitatea din Melbourne, a afirmat că niciunul dintre reprezentanţii generaţiei sale nu ar trebui să îşi îngăduie să conteste această nouă mişcare.

„Confruntându-se cu semnele tot mai evidente ale propriei lor perimări intelectuale, singurele opţiuni sunt fie retragerea elegantă, fie să devină din nou studenţi” [2], a afirmat Ruthven. Totuşi, nimic nu ar putea fi mai eronat. Acest curent, pe care Ruthven îl consideră în mod elogios ca reprezentând „noile ştiinţe umaniste”, nu constituie nici pe departe produsul vreunei generaţii tinere. Până acum, majoritatea academicienilor din Australia, Statele Unite şi Marea Britanie care au propagat aceste idei ori sunt trecuţi de 40 de ani, ori au împlinit recent vârsta de 50 de ani. Promotorii continentali ai acestei mişcări fie au acum vârsta de 60 sau chiar 70 de ani, fie, precum Michel Foucault, Roland Barthes şi Michel de Certeau, nu mai sunt în viaţă. Cu alte cuvinte, iniţiatorii acestui curent fac parte din tabăra noii stângi constituite în 1960 – generaţia mea – care, evident, nu este chiar atât de nouă în prezent, dar afiliată ultimelor tendinţe precum era şi in vremea mărgelelor hippy şi a pantalonilor evazaţi.

Unul dintre motivele pentru care ştiinţele umaniste şi sociale au adoptat atât de rapid abordările sofisticate prezentate în această lucrare îl constituie faptul că prea puţini dintre cei care ar fi fost de aşteptat să opună rezistenţă acestei mişcări au înţeles ceea ce postulau promotorii ei. Un cititor neiniţiat care deschide o carte despre postmodernism, hermeneutică, poststructuralism etc. va crede, de bună seamă, că a dat de o nouă limbă necunoscută, într-atât de complicată şi densă este scriitura. Aceasta se întâmplă a fi o tactică foarte eficientă adoptată în cercurile academice, unde a existat mereu concepţia că lucrurile nu sunt deloc simple şi că oricine scrie într-un limbaj uşor de înţeles este, prin urmare, lipsit de profunzime. Se crede în general că obscuritatea echivalează cu profunzimea, calitate care semnalează superioritatea faţă modul de a gândi al gloatei needucate. Mai mult, studenţii care se dedică unei munci întregi necesare înţelegerii unui astfel de discurs, devin, foarte adesea, susţinători ai teoriilor, în parte, pentru a-şi justifica irosirea unei cantităţi uriaşe de timp în această direcţie, în parte, pentru că sunt înclinați să considere că, în acest mod, au câştigat un bilet de intrare într-o elită. Prin urmare, obscuritatea constituie o metodă iscusită de generare a adepţilor. Aşa cum au observat Luc Ferry şi Alain Renaut, cei mai ageri şi necruţători critici ai filozofiei franceze care stă la baza acestei mişcări:

„Filozofii perioadei ’68 s-au bucurat de cel mai mare succes în demersul lor de a-şi familiariza cititorii şi ascultătorii cu ideea că ininteligibilul este un semn de măreţie şi că reticenţa gânditorului faţă de nevoia deplasată de sens nu constituie o dovadă de slăbiciune, ci indiciul rezistenţei în prezenţa Nerostitului.”
[3]

Viziunea opusă, neîncadrată în curentul dominant, dar, cu toate acestea, echitabilă, este că orice fel de scriere trebuie să fie simplă, sinceră şi accesibilă [4] şi că esenţa unei dezbateri academice poate fi prezentată fără compromiterea limbajului şi poate fi lesne înţeleasă de orice persoană inteligentă. Uneori specialiştii recurg la propriile lor cuvinte şi expresii când operează cu noţiuni exterioare domeniului lor sau care sunt cu adevărat noi. Este o modalitate cât se poate de onestă, însă cine se adresează unui public mai larg şi este nevoit să adopte o astfel de terminologie specială trebuie să-şi asume răspunderea de a o explica lămurit ori de câte ori aceasta survine. Cu riscul de a realiza o lucrare prea uşor de înţeles, am încercat să-mi prezint argumentele într-o manieră clară şi comprehensivă, chiar şi pentru cei care nu sunt familiarizaţi cu problemele care sunt aici aduse în discuţie. Fără îndoială, nu am reuşit de fiecare dată, dar această încercare este totuşi de preferat în locul adoptării celeilalte alternative constând în abordarea deliberat complicată atât de caracteristică lucrărilor teoretice examinate în aceste pagini.

Keith Windschuttle

Note:

1. E. P. Thompson, The Poverty of Theory and other essays, Merlin,
Londra, 1978, p. 262.

2. K. K. Ruthven, ‘Introduction’, în K. K. Ruthven (ed.), Beyond the Disci-
plines: The New Humanities
, Australian Academy of the Humanities,

Canberra, 1992, p. ix.

3. Luc Ferry şi Alain Renaut, French Philosophy of the Sixties: An Essay
on Antihumanism
, (ed. fr. 1985), trad. Mary S. Cattani, University

of Massachusetts Press, Amherst, 1990, p. 14.

4. În mod tipic, un discipol al filozofului poststructuralist francez Jacques Derrida susţine că scrierea inteligibilă este un semn al tendinţelor reacţionare. Mas’d Zavarzadeh l-a discreditat pe un critic al lui Derrida din pricina „scrisului său neechivoc şi a clarităţii prezentării, care constituie uneltele conceptuale ale conservatorismului”, Journal of Aesthetics and Art Critcism, 40, 1982, pp. 329-33, citat de John M. Ellis, Against Deconstruction, Princeton University Press, Princeton, 1989, p. 10.

Traducere de Irina Bazon

http://constiinte.ro/desfiintarea-istoriei-cum-ne-distrug-trecutul-criticii-literari-si-teoreticienii-sociali

http://www.proiectul-arche.org/2010/02/traducere-keith-windschuttle.html

%d bloggers like this: