eminescu_

Nicolae Steinhardt: „Îl iubesc pe Eminescu”

“Îl iubesc pe Eminescu. Ziua de 15 ianuarie e pentru mine o zi sfîntă; nu uit, cînd sînt în Bucureşti, să depun şi eu o floare la statuia din faţa Ateneului, a sculptorului Anghel.

Cu ce drept îl iubesc pe Eminescu? Fără nici un drept. Prin declaraţie unilaterală de voinţă, pentru că oricine are dreptul să iubească, oricît de nevolnic şi de neîndreptăţit este. Pentru că, după cum spun englezii, o pisică poate privi un rege. Tot astfel, fără nici o justificare, iubesc în mod arbitrar şi total poporul român şi “fenomenul românesc”.

Şi-apoi Eminescu, prin fermitatea şi curăţia caracterului, îmi este sprijin de nădejde în credinţa că poporului român îi este menit a se împărtăşi în cultură şi în viaţa spirituală de o soartă cu mult deasupra mediocrităţii – acea binecuvîntată soartă în care au crezut Hasdeu, Pârvan, Blaga, Mircea Eliade şi Constantin Noica.” (Nicolae Steinhardt, Mănăstirea Rohia, 24 martie 1989)

A fi bun român e o datorie pentru orice cetăţean al acestui stat”

A fi bun român nu e un merit, nu e o calitate ori un monopol special, ci o datorie pentru orice cetăţean al acestui stat, ba chiar pentru orice locuitor al acestui pământ, care (pământ n.n.) este moştenirea, în exclusivitate şi istorică, a neamului românesc. Acesta este un lucru care se înţelege de la sine. Ceea ce voiesc românii să aibă e libertatea spiritului şi conştiinţei lor în deplinul înţeles al cuvântului. Şi fiindcă spirit şi limbă sunt aproape identice, iar limba şi naţionalitatea asemenea, se vede uşor că românul se vrea pe sine, îşi vrea naţionalitatea, dar o vrea pe deplin.” (Mihai Eminescu)

E mai bine să înaintăm încet, dar pastrând firea noastră romanească”

Şi Tu, Doamne Ştefane, scutul Creştinătăţii şi cetatea Crucii, tu, care însuţi nemuritor, ai crezut în nemurire şi, lumină din lumină, ai crezut în Dumnezeul luminii, s’asculţi pe aceşti oameni incapabili de adevăr şi de dreptate, pe aceşti traficanţi de credinţe şi de simţiri?

Nu cu fraze şi măguliri, nu cu garde naţionale de florile mărului se iubeşte şi se creşte naţia adevărată. Noi o iubim aşa cum este, cum a făcut-o Dumnezeu, cum a ajuns prin suferinţele seculare până în zilele noastre. O iubim sans-phrase; o iubim fără a-i cere nimic în schimb, nici chiar încrederea ei, atât de lesne de indus în eroare, nici chiar iubirea, înădită azi la lucruri străine şi la oameni străini.

Noi susţinem că poporul românesc nu se va putea dezvolta ca popor românesc decît păstrînd, drept baze pentru dezvoltarea sa, tradiţiile sale istorice astfel cum ele s-au stabilit în curgerea vremilor; cel ce e de o altă părere, s-o spună ţării!
Suntem români şi punctum.

Noi sustinem ca e mai bine sa inaintam incet, dar pastrind firea noastra romaneasca, decit sa mergem repede inainte, dezbracindu-ne de dinsa prin straine legi si straine obiceiuri…

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Statuia lui Mihai Eminescu de la Putna

Nu e permis nimanui a fi stapan in casa noastra, decat in marginile in care noi ii dam ospetie. Daca natia romaneasca ar fi silita sa piarda o lupta, va pierde-o, dar nimeni, fie acela oricine, sa n’aiba dreptul a zice c’am suferit cu supunere orice masura i-a trecut prin minte sa ne impuna.

Noi am zis de la inceput ca nu exista compensatii pentru Basarabia, precum nu exista niciodata vro plata pentru o palma macar din pamantul patriei.

Aceste sunt lucruri sfinte, cari se pierd sau se castiga prin imprejurari istorice, dar nici se vind, nici se cumpara, nici se schimba.

Eu las lumea ce merge deja, ca sa mearga cum ii place dumisale – misiunea oamenilor ce vor din adancul lor binele tarii e cresterea morala a generatiunii tinere si a generatiunii ce va veni. Nu caut adepti la ideea intai, dar la cea de-a doua sufletul meu tine cum tine la el insusi.

Crist a invins cu litera de aur a adevarului si a iubirei, Stefan cu spada cea de flacari a dreptului. Unul a fost libertatea, celalalt aparatorul evanghelului ei. Vom depune deci o urna de argint pe mormantul lui Stefan, pe mormantul crestinului pios, al romanului mare”.

(Mihai Eminescu la Putna, 1871)

(din: Cuvinte catre tineri, 2009 si mihai-eminescu.ro)

Cine combate Ortodoxia numai român nu e”

Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit şi a unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil încât suntem singurul popor fără dialecte propriu- zise; ea ne-a ferit în mod egal de înghiţirea printre poloni, unguri, tătari şi turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare şi singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc dincolo de hotarele noastre.

Cine-o combate pe ea şi ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e.”

(M. Eminescu, “Liber-cugetător, liberă-cugetare”, Timpul, 2.02.1879, în Opere, 1989, vol.X, p. 187).

Despreţuind biserica noastră naţională şi înjosind-o, atei şi francmasoni cum sunt toţi, ei ne-au lipsit de arma cea mai puternică în lupta naţională; dispreţuind limba prin împestriţări şi prin frazeologie străină, au lovit un al doilea element de unitate; despreţuind datinele drepte şi vechi şi introducând la noi moravurile statelor în decadenţă, ei au modificat toată viaţa noastră publică şi privată în aşa grad încât românul ajunge a se simţi străin în ţara sa proprie.

Odinioară o Biserică plină de oameni, toţi având frica lui Dumnezeu, toţi sperând de la El mântuire şi îndreptându-şi vieţile după învăţăturile Lui. Spiritul speculei, al vânătorii după avere fără muncă şi după plăceri materiale a omorât sufletele.(…) Biserica lui Mateiu Basarab şi a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului, ea care domneşte puternică dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna tagmei patriotice?

Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine. Shakespeare cedează bufoneriilor şi dramelor de incest şi adulteriu, cancanul alungă pe Beethoven, ideile mari asfinţesc.” (Mihai Eminescu)

“Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii…

(…)

Rămâneţi în umbră sfântă, Basarabi şi voi Muşatini,

Descălecători de ţară, dătători de legi şi datini,

Ce cu plugul şi cu spada aţi întins moşia voastră

De la munte pân’ la mare şi la Dunărea albastră.

(…)

Şi acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece,

Vă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?

Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă

Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă,

Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela,

Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?

Prea v-aţi atătat arama sfâşiind această ţară,

Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,

Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,

Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi – nişte mişei!

Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;

Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.

Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici;

Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.

Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,

Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,

Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,

Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!” (Scrisoarea a III-a)

Scrisoarea a III-a (min.13:40)

Greşealele în politică sunt crime”

Programul nostru zicea: teorii abstracte de cosmopolitism importate de-aiurea s-au imprastiat pe nesimtite si au slabit cu incetul simtul conservarii nationale, asa de vioi si de puternic odata la romani; si aceste idei, vatamatoare chiar in tarile luminate si puternice de unde s-au luat, au devenit un adevarat pericol pentru natiunea noastra. De alta parte, dorinte de progres si de libertate nechibzuite au introdus prea ades in mecanismul nostru politic fraza goala in locul realitatii.

Nu credem ca cititorul sa mai ceara probe pentru evidenta. Inecarea cu straini a tuturor ramurilor vietii noastre economice, reducerea romanului in tara sa proprie la rolul de simplu salahor agricol, caderea repede a tuturor meseriilor, stingerea industriei casnice si inlocuirea ei prin producte industriale straine…” (Mihai Eminescu, Timpul 22 iulie 1880)

Greşealele în politică sunt crime; căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovaţi, se-mpiedică dezvoltarea unei ţări întregi şi se-mpiedică, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei.” („Timpul” din 13 februarie 1882)

Orice civilizaţie adevărată nu poate consista decît printr-o parţială întoarcere la trecut, la elementele lui bune, sănătoase, proprii, de dezvoltare.” („Timpul” din 25 octombrie 1881)

Sute de nulităţi, elemente flotante care nu trăiesc decît din falsificarea spiritului instituţiilor noastre şi din amăgirea opiniei publice – ajung în statul nostru a fi însărcinate cu generarea afacerilor celor mai mari şi mai delicate ale ţării, şi care privind slujba ca pe o sinecură sau ca pe o chestie de diurnă, iar esenţa ei ca pe o jucărie – au ca scop nu realizarea ideilor lor, idei schimbăcioase şi pretextate numai, ci căpătuirea membrilor societăţii de esploatare.” (Mihai Eminescu „Timpul” din 2 martie 1885)

Peste tot aceeaşi idee: să dau străinilor ce-mi cer”

Peste noapte şi prin surprindere am admis legiuiri străine, legi străine în toată puterea cuvântului, care substituie, pretutindenea şi pururea, în locul noţiunilor naţie, ţară, român, noţiunea om, cetăţean al universului …Ei, bine, nu le-am admis pentru român, cu interesele căruia nu se potriveau, ci pentru elemente economice cu care se potriveau şi care ştiu a se folosi de dânsele. Am creat o atmosferă publică pentru plante exotice, de care (din cauza cărora n.n.) planta autohtonă moare… Azi avem cele mai înaintate instituţii liberale. Control, suveranitatea poporului, codice franţuzeşti, consilii judeţene şi comunale. Stăm mai bine pentru aceasta? Nu, de zece ori mai rău, căci instituţiile noi nu se potriveau (şi nu se potrivesc n.n.) cu starea noastră de cultură, cu suma puterilor muncitoare de care dispunem, cu calitatea muncii noastre, încât trebuie să le sleim pe acestea pentru a întreţine aparatul costisitor şi netrebnic al statului modern.

Cea mai superficială socoteală din lume ar dovedi, îndestul, că puterea productivă a naţiei româneşti n-a crescut, n-a putut să crească în raport cu groaza de cheltuieli pe care le-au impus formele de civilizaţie străină, introduse cu grămada în ţara noastră… Înzecitu-s-au şi însutitu-s-au oare averea românului şi veniturile lui pentru a plăti instituţiile de o sută de ori mai scumpe? Desigur că nu. Clasele productive au dat îndărăt; proprietarii mari şi ţăranii au sărăcit; industria de casă şi meşteşugurile s-au stins cu desăvârşire – iar clasele improductive, proletarii condeiului, cenuşerii, oamenii ce încurcă două buchi pe hârtie şi aspiră a deveni deputaţi şi miniştri, advocaţii, s-au înmulţit cu asupră de măsură, dau tonul, conduc opinia publică, fericesc naţia în fiecare zi, pe hârtie.

Astfel, statul român nu mai este un produs al geniului rasei române, ci un text franţuzesc aplicat asupra unui popor ce nu-l înţelege şi nu-l va înţelege niciodată. Peste tot aceeaşi idee: să dau străinilor ce-mi cer; cât pentru români, puţin îmi pasă!” (Timpul, 23 mai 1882)

Avem pe străin cu puterea strivitoare a capitalului bănesc, faţă cu românul care ameninţă a cădea în robia celui dintâi”

Există două naţiuni deosebite (distincte n.n.) în această ţară: una stoarsă şi sărăcită, de producători, alta îmbuibată, de miljocitori (spoliatori n.n.)… „Averea se urcă (creşte n.n.) numai în oraşe şi, chiar şi aici, nu în populaţiunea română, ci în cea străină. Nu se intervertesc factorii ecuaţiunii sociale, ci devin cu totul alţii. Avem a calcula astăzi cu factori care, înainte, în vechea noastră organizaţie lipseau cu totul, avem pe străin cu puterea strivitoare a capitalului bănesc, faţă cu românul care ameninţă a cădea în robia celui dintâi, a deveni o simplă unealtă pentru fructificarea capitalului lui”

sărăcia şi urmările ei morale – adică asupra moralului precum şi asupra moralei n.n. -, decăderea vieţii de familie”… „Populaţia autohtonă scade şi sărăceşte; cărţi nu se citesc; pătura dominantă, superpusă rasei române, n-are nici sete de cunoştinţi, nici capacitate de a pricepe adevărul. Dacă acest sediment învaţă, o face de silă, gonind după o funcţie. Încolo leagă cartea de gard. Şi, pentru a avea o funcţie, trebuie să fii înrudit cu ei”… (Timpul, 30 iulie 1881).

…trădătorul numindu-se geniu, plagiatorul erou, pungaşul mare financiar, panglicarul om politic, cămătarul negustor, speculantul de idei om cu principii şi speculanta de sineşi femeie onestă, judecata poporului nostru s-a falsificat din ce în ce şi, la formarea sferelor sale ideale, el a pierdut pretutindenea punctul de plecare sănătos” („Timpul”, 26 mai 1883).

Românii nu sunt nicăieri colonişti, venitúri, oamenii nimănui”

Românii nu sunt nicăieri colonişti, venitúri, oamenii nimănui; ci, pretutindenea unde locuiesc, sunt autohtoni, populaţie mai veche decât toţi conlocuitorii lor”. Rasa istorică formatoare a acestei ţări este “acel neam de oameni, acel tip etnic care, revărsându-se de o parte din Maramureş, de alta din Ardeal, a pus temelia statelor române în secolele al XIII-lea şi al XlV-lea, şi care, prin caracterul lui înnăscut, a determinat soarta acestor ţări, de la (anul – n.n.) 1200 şi până la (anul – n.n.) 1700. Nu există nici o deosebire între rasa română din Muntenia, Moldova, din cea mai considerabilă parte a Ardealului şi a Ţării Ungureşti. E absolut aceeaşi rasă, cu absolut aceleaşi înclinări şi aptitudini”. (Mihai Eminescu, Curierul de Iaşi, 17, 19, 21, 26, 28 noiembrie 1876, în Opere, vol. IX). „Există multe indicii, atât în numirile localităţilor şi râurilor, precum şi în alte împrejurări, care denotă o unitate a neamului românesc preexistentă formaţiunii (formării n.n.) statelor noastre” (Timpul, 1 aprilie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 122).

Legile unui popor, drepturile sale, nu pot purcede decât din el însuşi”

Un popor, oricare ar fi el, are dreptul a-şi legiui trebuinţele şi tranzacţiunile ce rezultă neapărat din acele trebuinţe, reciprocitatea relaţiunilor sale: într-un cuvânt: legile unui popor, drepturile sale, nu pot purcede decât din el însuşi; condiţiunea de viaţă a unei legi, garanţia stabilităţii (legitimităţii – n.n.) sale e ca ea să fie un rezultat, o expresiune fidelă a trebuinţelor acelui popor; legislaţiunea trebui pusă în aplicarea celei mai înaintate idei de drept, pusă în raport cu trebuinţele poporului, astfel încât explicarea ori aplicarea drepturilor prin lege să nu contrazică spiritul acestora. Industria trebui să fie a naţiunii aceleia şi păzită de concurenţă, iar purtătorul ei, comerţul, s-o schimbe pe aur, dar aurul, punga ce hrăneşte pe industriaş şi îmbracă pe agricultor, trebuie, de asemenea, să fie în mâinile aceleiaşi naţiuni. Ştiinţele, afară de ceea ce e domeniu public, trebui să prezinte lucruri proprii naţiunii, prin care ea să fi contribuit la luminarea şi înaintarea omenirii; artele şi literatura frumoasă (beletristica – n.n.) trebui să fie oglinzi de aur ale realităţii în care se mişcă poporul, o coardă nouă, originală, potrivită pentru binele cel mare al lumii” (Mihai Eminescu)

Nu acel legiuitor va fi însemnat care va plagia legi străine…”

Nu acel legiuitor va fi însemnat care va plagia legi străine traduse din codicele unor ţări depărtate ce au trăit şi trăiesc în alte împrejurări, ci cel care va şti să codifice datina ţării lui şi soluţiunea pe care poporul în adâncul convingerilor sale o dă problemelor în materie.

Nu acel om politic va fi însemnat, care va inventa şi va combina sisteme nouă, ci acel care va rezuma şi va pune în serviciul unei mari idei organice înclinările, trebuinţele şi aspiraţiunile preexistente ale poporului său”. (Mihai Eminescu, Novele din popor de Ioan Slavici. Un volum de 456 pag[ini], Bucureşti 1881, Editura Librăriile Socec et. comp, Timpul, 28 martie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 85)

Unitatea ideală ce exista între români se nimiceşte zi cu zi…”

Cât despre legi, e aproape de prisos să vorbim. Nimeni nu ştie în ce consistă obiceiul pământului. Peste noapte şi prin surprindere s-au introdus codici, traduşi rău din franţuzeşte, o organizare comunală tradusă, regulamente traduse; toate formele esterioare ale unei civilizaţii străine s-au introdus la noi: scumpe, sterpe, ultraliberale, neavând alt rezultat decât favorizarea străinilor în toate afacerile lor din România. Astfel statul român nu este un produs al geniului rasei române, ci un text franţuzesc aplicat asupra unui popor ce nu-l înţelege şi nu-l va înţelege niciodată. Unitatea ideală ce exista între români se nimiceşte zi cu zi; în loc de-a sămăna în toate cele, începem a ne deosebi. Nu mai vorbim de nepăsarea noastră naţională… Destul numai că limba e gonită de păsăreasca gazetelor, muzica de-o admirabilă adâncime e gonită de cântece nemţeşti şi franţuzeşti sau trasă pe calapodul celei străine, încât îşi pierde caracterul şi naivitatea; literatura — o reproducere rea a celor străine; legile — o traducere; organizaţia — o maimuţare”. (Mihai Eminescu, Timpul, Opere, Vol 13. pp. 168-169)

Foto: Sfintii-Inchisorilor.InfoRadu Gyr: Baladă pentru Eminescu

Te-au slăvit în cărţi şi în poeme
Şi te-au înălţat iconostas,
Ca să fulgeri tânăr peste vreme,
Cu vecii de cremene sub pas.

Te-au slăvit în cărţi şi în poeme
Şi te-au înălţat iconostas,
Ca să fulgeri tânăr peste vreme,
Cu vecii de cremene sub pas.

Te-au văzut voevodând voroave,
Ciobănind genune şi zăpezi,
Potcovar de fum bătând potcoave
Negurilor strânse în cirezi.

Te-au crezut gigantic Sfarmă-Piatră
Care sparge piscul viforos,
Şi fierar înfierbântând pe vatră,
Mările călite sub baros.

Împărat, ţi-au scris pe tâmple steme.
Făt-Frumos, ţi-au pus în mâini hanger.
Şi-au cules, din pana ta, blesteme,
Viscole şi răzvrătiri în cer.

Ci, netrebnic, eu adulmec zării,
Paşii tăi pe unde te-au fost dus,
Şi-nsetat pe drumurile Ţării
Dibui urma ta de blând Iisus.

Caut picurii de sânge, neşterşi încă,
Ai crucificării pe furtuni
Şi sărut lumina lor adâncă
Şi-i ating cu mâini de rugăciuni.

Trist Iisus cu umbra de tămâie
Dăruind azur din mâini subţiri,
Sfânt, bătut, pe veacul tău, în cuie,
Scânteind, înalt, din răstigniri.

Frânt de-o stea şi-ngenuncheat de-o floare,
Biruit de ramuri de arin,
Îndulcit cu dor de moarte-alinătoare,
Ars ca Nesus în cămaşă de venin…

Nu, tu nu eşti meşterul, ci cneazul,
Nu eşti înstelatul împărat.
Sfâşiat ţi-i pieptul şi obrazul.
Tu eşti marele însângerat!

Te-ncrustăm, zadarnic, în agată
Şi-n icoane noi pe flori de crin.
Crinii nu vor stinge, niciodată,
Umbrele cununilor de spini.

Eu nu-ţi pipăi steme şi nici lauri…
Numai rănile mă plec şi ţi le strâng
Şi le fac medalii mari de aur, –
În genunchi, le-nchid în inimă şi plâng.

Radu Gyr

(Convorbiri literare, 15 iunie 1939)

Vezi si:

Mihai Eminescu: „Alterarea moravurilor publice este o cauză a degradării moravurilor private”

Dor de Eminescu

Mihai Eminescu: „Vom avea de-acum înainte dominația banului internațional, impusă de străini”

Zoe Dumitrescu Busulenga, Eminescu, între credința și cunoaștere

http://bucovinaprofunda.wordpress.com/2013/01/16/adevarul-despre-cum-a-murit-mihail-eminescu-ucis-la-comanda/