Se împlinesc 165 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu.

Cât timp va exista, undeva prin lume, un singur exemplar din poeziile lui Eminescu, identitatea neamului nostru este salvată” (Mircea Eliade)

Tot ce s-a creat după el poartă pecetea geniului sau măcar a limbii eminesciene. Rareori un neam întreg s-a regăsit într-un poet cu atâta spontaineitate şi atâta fervoare cu care neamul românesc s-a regăsit în opera lui Eminescu. Îl iubim cu toţi pe Creangă, îl admiram pe Haşdeu, învăţăm să scriem de la Odobescu, îl respectăm pe Titu Maiorescu şi anevoie putem lăsa să treacă mult timp fără să-l recitim pe Caragiale. Dar Eminescu este, pentru fiecare din noi, altceva…

El ne-a relevat alte zări şi ne-a făcut să cunoaştem altfel de lacrimi. Gloria lui Mihai Eminescu ar fi fost poate mai puţin semnificativă dacă n-ar fi luat şi el parte, de peste veac, la tragedia neamului romanesc. El şi numai el ne-a ajutat să înţelegem bătaia inimii. El ne-a luminat înţelesul şi bucuria nenorocului de a fi român.
Pentru noi, Eminescu nu e numai cel mai mare poet al nostru şi cel mai strălucit geniu pe care l-a zămislit pământul, apele şi cerul românesc. El este, într-un anumit fel, întruparea însăşi a acestui cer şi a acestui pământ, cu toate frumuseţile, durerile şi nădejdile crescute din ele. Noi cei de aici, rupţi de pământ şi de neam, regăsim în tot ce-am lăsat în urmă, de la văzduhul munţilor noştri şi de la melancolia mării noastre, până la cerul nopţii româneşti şi teiul înflorit al copilăriei noastre. Recitindu-l pe Eminescu, ne reîntoarcem ca într-un dulce somn, la noi acasa. Întreg Universul nostru îl avem în aceste câteva zeci de pagini pe care o mână harnică le-a tipărit şi le împarte astăzi în cele patru colţuri ale lumii, peste tot unde ne-a împrăştiat pribegia. 
Păstraţi-le bine; este tot ce ne-a mai rămas neîntinat din apele, din cerul şi din pământul nostru românesc.

Mircea Eliade, septembrie 1949, Paris. (sursa: Tezaur Românesc)

“Îl iubesc pe Eminescu. Ziua de 15 ianuarie e pentru mine o zi sfîntă;; nu uit, cînd sînt în Bucureşti, să depun şi eu o floare la statuia din faţa Ateneului, a sculptorului Anghel. (…) Eminescu, prin fermitatea şi curăţia caracterului, îmi este sprijin de nădejde în credinţa că poporului român îi este menit a se împărtăşi în cultură şi în viaţa spirituală de o soartă cu mult deasupra mediocrităţii – acea binecuvîntată soartă în care au crezut Hasdeu, Pârvan, Blaga, Mircea Eliade şi Constantin Noica.” (Nicolae Steinhardt, Mănăstirea Rohia, 24 martie 1989) 

“Eminescu – ne spune Grigore Vieru –  există ca “Domnul cel de pasăre măiastră / Domnul cel de nemurirea noastră.”

Privindu-i integral opera îl vom recunoaşte pe Eminescu nu doar ca poet ci şi ca prozator, dramaturg, gânditor (filosof), logician, economist, sociolog, traducător si nu in ultimul rand jurnalist. Vom recunoaşte în Eminescu, pe urmele lui Constantin Noica, “etalonul poeziei româneşti … expresia integrală a sufletului românesc”.

În aprecierea lui Petre Ţuţea, Eminescu ne apare în ipostaza “românului absolut” sau ca “sumă lirică de voievozi”.

Pentru George Călinescu, Eminescu este poetul “nepereche”. În viziunea lui Marin Sorescu, “Eminescu n-a existat …”, un mod poetic de a spune că el a existat altfel, confundându-se cu sufletul însuşi al neamului din care s-a născut. Într-un fel Eminescu suntem noi, neamul românesc.” (…)

Ca publicist, Eminescu a fost ”un copil a veacului”, în sensul cunoașterii profunde și asumării problemelor pe care istoria le punea în fața neamului românesc: consolidarea unirii, cucerirea independenței, situația economică și socială a țării, a țărănimii în special, probleme juridice, cele de politică externă, situația românilor din Transilvania.

Nu i-a iertat, ca jurnalist, pe cei care nu erau la înălțimea pozițiilor politice pe care le dețineau.

Când ticăloșia venea din partea unor puteri străine (Rusia, care ne-a luat Basarabia în 1878, Austro-Ungaria, pentru care aspirația de unire cu românii din Transilvania nu era nici pe departe ”legitimă”, Turcia …) era mai greu de luptat, oricât de justificate sau îndreptățite erau ideile și aspirațiile lui Eminescu și ale neamului românesc. (…)

Multe  s-au spus despre Eminescu dar cel mai frumos, mai  profund despre el îmi pare că el însuși a vorbit. Era conștient de valoarea sa, de geniul său și iubea poporul din care s-a născut. Pe marginea unuia dintre manuscrisele sale găsim următorul fragment: «Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarbe soarele un nour de aur din marea de amar».” (Eminescu, freamătul unui neam în inima unui om)

Eminescu, apărător al ortodoxiei

„Cât privește atitudinea așa-zișilor liber-cugetători, care ridică glasul împotriva credinței de două milenii a unui popor născut creștin, putem observa poziția desăvârșitului român, exprimată cu prilejul unor tensiuni iscate de înhumarea la Curtea de Argeș, fără slujbă religioasă, a unui fiu de preot din ținutul Iașilor. (…) Iată atitudinea categorică a lui Eminescu:

“…nu cugetarea liberă, ci absoluta lipsă de cugetare ar fi putut dicta această pretinsă dorință care stă în contra istoriei noastre de veacuri, opunând toleranței noastre recunoscute intoleranța greoaie și ignorantă a unor instincte de neorânduială și barbarie spirituală și morală. Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit și a unificat limba noastră; ea ne-a ferit de înghițirea altor popoare cotropitoare, ea este arma de apărare și sprijinitoarea milioanelor de români. Cine-o combate pe ea și ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, nihilist, republican, universal, și orice i-o veni în minte, dar numai român nu e. E jalnic cum am ajuns străinii a impune lecțiile lor de nihilism episcopului de Argeș, iar ritul, asemenea necreștin al redactorilor de la „Românul” țin hangul impertinenței dușmanilor bisericii noastre”.

Nu au fost cazuri singulare. Eminescu a apărat cu demnitate și responsabilitate Biserica Ortodoxă, „mama spirituală a neamului nostru românesc”, după cum a numit-o, ba am putea spune că s-a arătat un vajnic susținător al ei, cu putere în cuvânt, față de unele presiuni externe asupra Ortodoxiei românești la acea vreme, recunoscându-i Bisericii meritul de a fi nu doar cea dintâi școală, ci și instituția care se îngrijește de progresul instrucțiunii în poporul românesc. Față de unele încercări de suprimare a limbii române din școlile transilvănene, Eminescu ia poziție fermă:

noi românii formăm o biserică națională, și ca societate religioasă, ca biserică ortodoxă română, suntem un cor matur și compact pentru a ne împotrivi la orice tendințe care ar jigni libertatea conștiinței și cultura noastră națională.

Impresionantă atitudine! Ar trebui să învățăm de la Eminescu să ne apărăm credința sfântă a strămoșilor cu mai multă fermitate și dragoste, pătrunși de aceeași nestrămutată convingere ca genialului nostru confrate:
„istoria omenirii este desfășurarea cugetării lui Dumnezeu. Nu se mișcă un fir de păr din capul nostru fără știrea lui Dumnezeu”.
(Arhim. Mihail Daniliuc / Doxologia)

Ioan Slavici, despre Eminescu: „El era însă lipsit cu desăvârşire de ceea ce în viaţa de toate zilele se numeşte egoism, nu trăia prin sine şi pentru sine, ci pentru lumea în care-şi petrecea viaţa şi pentru ea. Trebuinţele, suferinţele şi durerile, întocmai ca şi mulţumirile lui individuale, erau pentru dânsul lucruri nebăgate-n seamă.

Lui nu-i trebuiau nici bogăţii, nici poziţiune, nici trecere-n societate, căci se simţea fericit şi fără de ele, şi din acest simţământ de fericire individuală pornea mila lui către cei mulţi şi nemărginitul lui dispreţ faţă de cei ce-şi petrec viaţa-n flecării ori sporesc durerile omeneşti.”

Maica Benedicta, „Eminescu, între credință și cunoaștere”:

“Sufletul lui, copleșit de suferință, se înalță mai ales spre ocrotitoarea noastră, intercesoarea pentru noi pe lângă Dumnezeiescul ei Fiu, și două rugăciuni din 1879 îi sunt închinate Sfintei Fecioare.

Răsai asupra mea

Răsai asupra mea, lumină lină,

Ca-n visul meu ceresc de-odinioară;

O, Maică Sfântă, pururea fecioară,

În noaptea gândurilor mele vină.

Speranța mea tu n-o lăsa să moară

Deși al meu e un noian de vină.

Privirea ta de milă caldă, plină,

Îndurătoare – asupra mea coboară.

Străin de tot, pierdut în suferința

Adâncă a nimicniciei mele,

Eu nu mai cred nimic și n-am tărie.

Dă-mi tinerețea mea, redă-mi credința

Și reapari din cerul tău de stele,

Ca să te ador de-acum pe veci, Marie!

Rugăciune

Crăiasă alegându-te

Îngenunchem rugându-te,

Înalță-ne, ne mântuie

Din valul ce ne bântuie;

Fii scut de întărire

Și zid de mântuire,

Privirea-ți adorată

Asupră-ne coboară,

O, Maică Preacurată,

Și pururea Fecioară,

                   Marie!

Noi, cei din mila Sfântului

Umbră facem pământului,

Rugămu-ne-ndurărilor,

Luceafărului mărilor;

Ascultă-a noastre plângeri,

Regină peste îngeri,

Din neguri te arată,

Lumină dulce clară,

O, Maică Preacurată,

Și pururea Fecioară,

                    Marie!

 Cu câtă dragoste, cu câtă evlavie se îndreaptă cel ajuns la capătul cunoașterii și al deznădejdii spre Maica Sfântă, spovedindu-se și cerându-i înapoi tinerețea și credința, cu o smerenie într-adevăr mântuitoare. Rugăciunea regăsită îl poate singură reda lui însuși, unificându-și ființa până atunci tragic divizată, reintroducând-o în aura Luminii line, cu a cărei cântare monahii și monahiile încheie slujba la apusul soarelui.”

(Zoe Dumitrescu Bușulenga (Maica Benedicta), „Eminescu, între credință și cunoaștere” în cartea Cultură și credință, Edit. Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, Suceava, 2005, pp. 12-29)

Mitropolitul Banatului de Ziua lui Eminescu: Astăzi avem de-a face cu o agresiune culturală externă:

Mitropolitul Banatului, ÎPS Ioan, a declarat că de ziua lui Mihai Eminescu şi a Culturii Române sărbătorim „mintea neamului nostru românesc”, deoarece cultura reprezintă mintea unui popor, prin intermediul căreia se păstrează identitatea națională, informează Agerpres.

ÎPS Ioan a mai afirmat că în prezent cultura naţională este „supusă efectului globalizării” şi în loc de progres avem parte de „curente şi idei din exterior”.„Astăzi, cultura română este supusă efectului globalizării și, în loc să fie progres, mai mult asimilează curente și idei din exterior. Am putea afirma că avem de-a face cu o agresiune culturală externă, care nu întotdeauna este și de calitate și nu promovează idei de o înaltă ținută morală. Se pune întrebarea: până unde o cultură poate primi și elemente din exteriorul său?”, a afirmat ÎPS Ioan al Banatului.

Înaltul ierarh ortodox a continuat, spunând că există un mare pericol: „să devenim o populație care trăiește într-o regiune din sud-estul Europei”, în cazul în care nu vom reactiva izvoarele culturii româneşti. ÎPS Ioan a spus că românii sunt tentaţi să uite efectele devastatoare pe care le au, pe termen mediu şi lung, bătăliile din spaţiul cultural.

Astăzi suntem obișnuiți să analizăm mai mult efectele și acțiunile militare ale unor state împotriva altora, neglijând faptul că bătăliile din spațiul cultural au, de multe ori, pe termen mediu și lung, efecte devastatoare asupra unei nații, mai mari decât ale unei însângerate bătălii. Va domina lumea cine va câștiga marea bătălie culturală. Ea nu ia prizonieri, ci domină conștiințe”, a adăugat ÎPS Ioan Selejan. Declaraţiile au fost făcute în cadrul manifestărilor organizate de Academia Română, filiala Timişoara, cu prilejul Zilei Culturii Române, dată ce coincide cu ziua lui Mihai Eminescu.

Citiți și: Mihai Eminescu, despre vinderea pământurilor și îndatorarea României:

“Chestiunea de căpetenie pentru istoria şi continuitatea de dezvoltare a acestei ţări, este ca elementul românesc să rămâie cel determinant, ca el sa dea tiparul acestei forme de stat… Voim statul national, nu statul cosmopolit, nu America dunăreană
“Noi susţinem că poporul românesc nu se va putea dezvolta ca popor românesc decat păstrând drept bază pentru dezvoltarea sa traditiile sale istorice, astfel cum ele s-au stabilit în curgerea vremii”

“Şi, daca ne veţi întreba care e împrejurarea ce inspiră străinătăţii încredere în solvabilitatea statului român, vă vom spune asemenea care e.
Din ce în ce elementele naţionale sunt substituite prin cele străine; siguranţa că România devine un simplu nume pentru a însemna colonii din centrul Europei lângă Dunăre, siguranţa că poporul nostru nu mai e în stare de-a-şi recâştiga vreodată pământul patriei sale din mâini străine, pe această siguranţă că viitorul e al lor în această ţară, ei creditează guvernul

Astăzi capitalul e impersonal. O moşie străveche (în sens larg un activ, indiferent de natura lui: productivă, comercială etc. n.n.) încape pe mâna unui străin de origine, care caută să scoată lapte din piatră. Puţin îi pasă de soarta lucrătorului, de biserică ori de şcoală. Omul e pentru el un instrument de muncă, o vită trebuitoare pentru un timp mărginit, până ce vinde sau arendă altuia moşia. Lipsa de sentiment de rasă, lipsa de solidaritate între popor şi clasele dirigente, recrutate dintre Cariadgii şi Basmangii (alcătuite din elemente neromâneşti n.n.) lipsa de simţ istoric şi naţional, ne-au adus unde suntem şi au prefăcut o ţară veche, cu trecutul ei cinstit, cu datinele ei oneste, într-un han de oaspeţi străini” (Mihai Eminescu, despre vinderea pământurilor și îndatorarea României)

Mihai Eminescu: „Greșelile în politică sunt crime”. Nicolae Steinhardt, despre Eminescu. Radu Gyr, baladă pentru Eminescu. Teama de Eminescu

Eminescu a adus rugaciunea in inchisorile comuniste. Marturia Doamnei Aspasia Otel-Petrescu

Constantin Noica: Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii românesti

Edgar Papu: „Eminescu se dovedeste un exponent nedezmintit al pamântului nostru”

Amintiri despre Eminescu

Theodor Codreanu: Eminescu, drama sacrificării

Ilie Bădescu, despre importanța teoriilor eminesciene și cele două fețe ale ideologiei: socialismul și liberalismul

Radu Mihai Crisan – Spre Eminescu: răspuns românesc la amenințările prezentului și la provocările viitorului

Eminescu interzis – Gindirea politica

Confirmare oficială: Eminescu a fost ucis prin intoxicare cu mercur de doctorii care trebuiau să-l trateze

Advertisements