Home

Lupta de rezistență – Esențe

Leave a comment

LUPTA DE REZISTENŢĂ – ESENŢE

Text scris de părintele Mihai-Andrei Aldea
Să facem binele, când ei vor să ne facă răi sau resemnaţi.
Să zidim, când ei demolează.
Să curăţăm, când ei murdăresc.
Să ne iubim strămoşii – apropiaţi şi depărtaţi -, în timp ce ei vor să ne lepădăm de istorie.
Să păstrăm cu demnitate limba română, pe care ei vor s-o nimicească.
Să ne iubim tradiţiile, pe care ei ne îndoctrinează să le dispreţuim.
Să ne iubim şi să ne ajutăm între noi, când ei ne învaţă să fim dezbinaţi şi nepăsători.
Să muncim pentru a face binele, pentru a înmulţi frumosul şi iubirea, când ei ne îndoctrinează că singurele eforturi care “merită” sunt pentru carieră şi corectitudinea politică.
Să credem în Dumnezeu, pe Care ei vor să-L ascundă, înlocuindu-l cu mass-media, banii, cariera, sexul ori alte droguri.

More

Cuviosul Paisie Aghioritul, cuvinte de folos: despre sinceritate, discernământ și iubirea de aproapele

5 Comments

Este nevoie de multă atenţie, prudenţă şi discernă­mânt pentru ca binele să se facă în chip bun şi să folo­sească, pentru că altfel, în loc să folosească, îl demonizează pe celălalt. Apoi, ceea ce se gândeşte cineva să facă trebuie mai întâi să se coacă, pentru că de o rupe necoaptă, adică hotărăşte pripit, poate să aibă probleme mai târziu şi să se chinuiască. Chestiunile serioase, dacă se întârzie puţin, după aceea se rezolvă repede şi corect. Se poate ca cineva să aibă deşteptăciune, dar să aibă împreună cu ea şi slavă deşartă şi iubire de sine, şi în acţiunile lui să premeargă acestea şi să nu ia aminte.

Atunci când mustrăm pe cineva din dragoste, cu durere, fie că celălalt înţelege dragostea noastră, fie că nu, schimbarea se săvârşeşte în inima lui, deoarece suntem mişcaţi de dragoste curată. În timp ce mus­trarea ce se face fără dragoste, cu patimă, îl face fiară pe celălalt, pentru că răutatea noastră se loveşte de egoismul aceluia, şi atunci sar scântei şi se aprinde şi foc, ca atunci când loveşti cremenea de amnar.

Când îl răbdăm pe fratele nostru din dragoste, acela simte aceasta. Precum simte şi răutatea pe care o avem înlăuntrul nostru, deşi nu se manifestă, pentru că îi pricinuieşte tulburare.

Atunci când intenţiile sunt curate, omul are odihnă. De aici veţi putea deosebi dacă orice lucrare a voastră este bună.

De multe ori nu înţelegeţi că modul în care spuneţi ceva altuia are ifos de director: “Aceasta trebuie să se facă aşa şi aşa”. Intră apoi egoismul în lucrare şi îl aruncaţi pe celălalt în aer. Dacă există intenţii curate şi smerenie, observaţia îl ajută pe celălalt, altfel intră egoismul, care duce la un rezultat contrar. Să vă scoateţi pe voi înşivă, egoismul vostru, din acţiunile voastre. Atunci veţi fi mişcati numai de intenţiile cele curate. De cele mai multe ori comportamentul fără discernământ face mai mare rău decât comportamen­tul nebunilor care n-au judecată şi îşi sparg capetele, deoarece cei fără discernământ, prin cuvintele lor tăioase, năucesc sufletele sensibile şi de multe ori le rănesc de moarte, pentru că le duc la deznădejde.

… Pentru o treabă este unul, pentru alta celălalt. Să nu dorim să punem toată lumea pe calapodul nostru. Fiecare are particularităţile lui. Să le trecem cu vederea pe unele, atunci când acestea nu vatămă. Dacă ar fi putut intra în rânduială toţi oamenii încă din viaţa aceasta, nu s-ar mai fi făcut neorânduieli şi ar fi fost şi aici rai. Aşadar, să nu avem pretenţii neraţionale de la ceilalţi.

Cel ce are mult discernământ are şi dragoste nobilă, jertfire de sine şi smerenie, şi chiar adevărul cel amar îl spune cu multă simplitate şi îl îndulceşte cu bunătatea sa, folosind astfel foarte eficace prin cuvin­tele sale dulci, precum medicamentele amare folosesc mai mult decât siropurile dulci.

Atunci când se foloseşte fără discernământ, adevă­rul poate face şi crimă. Unii acţionează în numele adevărului şi fac crime. Când cineva are sinceritate fără discernământ, poate face un rău îndoit, mai întâi în el însuşi şi apoi în ceilalţi, pentru că această sinceritate nu are milă. Cine vrea să fie cu adevărat sincer să înceapă să fie sincer mai întâi cu el însuşi, pentru că de aici începe sinceritatea duhovnicească.

Totdeauna să cercetez intenţiile de care sunt mişcat şi cum observ că mă mişc de complezenţă, s-o lovesc imediat. Pentru că atunci când vreau să fac un bine şi intră la mijloc complezenţa, ei bine, atunci scot apă din fântână cu o găleată găurită.

Cine mustră înaintea celorlalţi pe cineva care a păcătuit sau vorbeşte cu patimă despre o oarecare persoană, unul ca acesta nu e mişcat de Duhul lui Dumnezeu, ci de celălalt duh. Modul de a proceda al Bisericii este dragostea, el diferă de acela al juriştilor. Biserica le priveşte pe toate cu îndelungă-răbdare şi caută să ajute pe fiecare, orice ar fi făcut, oricât de păcătos ar fi.

Totul este să avem o stare duhovnicească în care să acţionăm cu discernământ duhovnicesc, pen­tru că altfel rămânem la “litera legii”, iar “litera legii omoară”.

Cu cât mai mult astăzi, când vezi în ce situaţie trăim, este nevoie ca oamenii duhovniceşti să se înţeleagă. Vor veni ani grei. Trebuie să ne lucreze mintea.

Tot răul ce se face în lume se face deoarece lipseşte iluminarea dumnezeiască. Iar când lipseşte iluminarea dumnezeiască omul se află în întuneric. Atunci unul spune: “vom merge pe aici”, altul: “nu, eu ştiu mai bine; vom merge pe aici”. Unul, “pe aici”, altul “pe acolo”. Fiecare crede că este bine să se meargă pe acolo pe unde merge el.Toţi se interesează de bine, dar se află într-o stare de întunecare şi nu se pot înţelege. Dacă n-ar exista întunecarea, nu s-ar certa; ar vedea drumul cel mai bun şi ar merge pe el. Vreau să spun că toţi se mişcă cu intenţia cea bună, dar fiindcă există întunecarea, se pricinuiesc multe ispite şi în societate şi în Biserică. Cel puţin în Biserică cei mai mulţi nu au intenţie rea, dar lipseşte iluminarea dum­nezeiască. Se nevoiesc pentru bine, dar în cele din urmă unde sfârşesc? De aceea să cerem de la Dumnezeu să ne dea fie şi puţină iluminare dumneze­iască, pentru că altfel ne vom poticni ca orbul. La Sfânta Liturghie, când preotul spune: “Ale Tale dintru ale Tale…”, mă rog lui Dumnezeu să lumineze lumea ca să vadă. Să lumineze puţin Dumnezeu şi să se îndepărteze întunericul, ca oamenii să nu se secătuiască duhovniceşte.” Cuviosul Paisie Aghioritul, Trezire duhovniceasca

%d bloggers like this: