Home

La mulți ani Părintelui nostru drag Iustin Pârvu la 94 de ani! „Avem nevoie să ni se facă dor de neam, dor de Dumnezeu.” Mărturii și cuvinte de folos de la Părintele Iustin

1 Comment

parintele iustin

Pazeste-l, Doamne, pe duhovnicescul Parintele nostru Justin, fara durere, bun la suflet, sanatos, intru indelungata batranete. Prelungeste-i viata intru folosul multor suflete si intru cea din totdeauna invatatura a dumnezeiestilor lui cuvinte” (Din Rugaciunea pentru Parinte, adaptare dupa rugaciunea ucenicilor pentru Staretul Paisie Velicikovski).

Cred cu tarie ca cel mai mare duhovnic in viata este Parintele Justin Parvu de la Petru Voda. Este si cel mai puternic om duhovnicesc. Chiar daca nu are nici un rang ierarhic, are rangul Duhului care i s-a dat si care nu se va putea lua de la el. As vrea ca Sfintii Arhangheli si Maica Domnului sa-i pazeasca pe ucenicii sai de ispita mandriei de a-i fi ucenici.” (Parintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, citat din „Parintele Justin Parvu si morala unei vieti castigate”, de Adrian Alui Gheorghe, p. 209)

Oameni care se grabeau spre biserica, pentru a prinde privegherea, altii care stateau in sir la usa chiliei Parintelui Iustin sa se spovedeasca. Tot ca in trecut, aceasta coada lunga de penitenti, asteptand marturisirea si iertarea pacatelor, incepea dis-de-dimineata si… dupa miezul noptii erau tot atat de multi! Parintele Iustin sade in scaunul spovedaniei cate 17 ore in sir! De aceea am spus ca este cel mai tare calugar contemporan, caci puterea aceasta, de a sta acolo, nemancand si neband aproape nimic, vine de la Dumnezeu si nu e data oricui.” (Parintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Fiti jertfelnici!)

Născut pe 10 februarie 1919, la Poiana Largului, Neamț, în 1936, intră frate la Mănăstirea Durău iar în 1939, se înscrie la Seminarul teologic de la Mănăstirea Cernica. În perioada 1942-1944, este numit preot misionar pe frontul de est până la Odessa. În 1948, este arestat pe motive politice și condamnat la 12 ani de închisoare.

Trece prin închisorile Suceava, Văcărești, Jilava și Aiud. În ultima clipă, înainte de a fi trimis la “reeducare” la Pitești, este trimis să muncească, deținut fiind, în mină la Baia Sprie. În 1960, este condamnat la încă patru ani de temniță pentru că nu s-a lepădat de credință. În 1964, este eliberat și devine muncitor forestier. Între anii 1966-1975, este preot-monah la Mănăstirea Secu, între 1975-1990, viețuiește la Mănăstirea Bistrița, apoi, între 1990-1991, este preot slujitor și duhovnic la Mănăstirea Secu.

Din 1991, întemeiază Mănăstirea de la Petru Vodă, Neamț, al cărei stareț și principal duhovnic este. În anul 2000, ridică un schit de maici lângă Mănăstirea Petru Vodă, o casă de educație pentru copii și o bolniță. În 2003, înființează o publicație de învățătură și atitudine ortodoxă, cu apariție lunară, numită Glasul Monahilor. În anul 2008, la data de 2 noiembrie, este ridicat din gradul de Protosinghel la cel de Arhimandrit. Din 2008, înființează o nouă publicație de gândire și trăire românească, numită ATITUDINI. Din această publicaţie (nr.97/2009) am ales fragmentul de mai jos. 

Veacul acesta a fost veacul tulburărilor, pentru că m-am confruntat cu patru mari figuri politice care au tulburat lumea şi Europa, în special. Am avut perioada stalinistă, perioada hitleristă, perioada Mussolini şi toată gama aceasta a oamenilor – am putea spune – puţin bolnavi mintal, de urmările lor se văd şi până astăzi. Au fost prea puţini ani în care într-adevăr să am şi eu ocazia să stau liniştit şi să gândesc şi să văd cum s-a pus neamul acesta pe o temelie mai sănătoasă şi mai temeinică, pe linia unei Ortodoxii dăruită de Dumnezeu – mare dar – neamului nostru. Am avut de-a face cu oameni din toate categoriile, şi oameni mici, şi oameni mari, şi oameni de mijloc, şi oameni mai buni, şi oameni mai răi – de toate soiurile, în sfârşit.

Şi am avut mereu, cu această lume, de dobândit o experienţă de rezistenţă şi de menţinere a vieţii mele, pe care am format-o de mic copil, de la familia mea, de ortodocşi, ţărani sănătoşi, viguroşi, cu gânduri frumoase, în credinţa şi biserica strămoşilor noştri. De aceea, dacă mă gândesc şi privesc în urmă la anii copilăriei, când eram într-o şcoală câte  20 de copii – cum ne împărţeam noi frumos şi făceam două rânduri: un rând care mergea spre nordul satului şi altul care mergea spre sudul satului – şir de copii şi frumoşi şi voioşi. Când întâlneam un bătrân – Bună-ziua, Bună-seara! Când întâlneam preotul scoteam pălăriuţele: Sărut mâna, Părinte!… şi aşa petreceam posturile mari, cum de pildă acum suntem la începutul Triodului. Şi aşa mergeam cu toţii la biserică şi acolo cântam împreună cu dascălii, învăţătorii, făceam dezlegarea de post pentru spovedanie, după care urma şi spovedania – încât ni se dădea în primele două săptămâni ale postului şi canon, pe care îl făceam pentru ispăşirea noastră de greşeli şi de păcate. Ne dădea cel puţin câte 500 de metanii cam în tot postul, 400 sau poate şi 600 – în funcţie de poznele pe care le făceam. Şi apoi ne apropiam cu cutremur şi cu frică de marea sărbătoare a Învierii Domnului. Nu mai spun câtă grijă aveam noi în timpul Postului Mare când ne preda la lecţii Patimile Mântuitorului nostru Iisus Hristos!

Ce să mai spun când au venit vremuri atât de apăsătoare – 1944 – despre care aproape că nici nu-mi mai vine să gândesc – cu începutul campaniei, al războiului, de acum ruşii cotropiseră ţara, veneau din ce în ce mai aproape, s-au izbit de fortăreţele de pe Valea Moldovei, Valea Siretului, cazematele de rezistenţă împotriva armatei de Răsărit. A venit apoi, în sfârşit, şi perioada de refacere, chipurile, a acestor vremuri grele, dar refacerile s-au transformat iarăşi în capitol de suferinţă, pentru că acum aici la noi se întâlniseră cele două curente: al comunismului şi al naţionalismului, al iubirii de patrie şi al distrugerii de patrie. Comunismul care bătea cu toată puterea împotriva acestor sacre noţiuni. A urmat apoi, în sfârşit, tulburarea aceasta mare când m-am întâlnit de-odată prin 1949 cu vreo 6 ani de temniţă grea, d’apăi am luat-o de la Suceava, Aiud, Mină, Gherla, Piteşti şi toate, în sfârşit, cetăţile acestea de rezistenţă a comunismului. Toate lagărele şi toate închisorile – mă uitam pe o hartă de la Sighet – unde, în sfârşit, nu erau mai mult decât 60 de închisori, mici şi mari, şi lagăre, şi locuri de muncă forţată! Aşa încât, când am ieşit de acolo ceea ce mi-a oferit bucurie e că am pus temelia acestei biserici, închinată în cinstea marilor mărturisitori din temnitele comuniste; în cinstea lor am ridicat biserica cu patronii „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”. S-au adăugat apoi casele care se văd ca o mărturie a ostenelilor credincioşilor ortodocşi din partea locurilor. Însă, mai înainte de a veni încoace în Petru Vodă, am stat chiar vreo 4 ani la mănăstirea Bistriţa, unde şi-acolo n-a fost uşor, pentru că mănăstirea Bistriţa era o mănăstire misionară în apropierea oraşului Piatra Neamţ, unde aveam de-a face şi cu o cursă care venea de 3-4 ori pe zi, şi se descărcau (oamenii) la uşa mea, unde am stat şi acolo de veghe până la aşa-zisa Revoluţie, când am plecat şi am venit aici, în Petru Vodă şi am început lucrările acestea frumoase cu ajutorul credincioşilor care s-au nevoit, stând zi de zi până ce s-a acoperit biserica începută în mai. În acelaşi an am ajuns la acoperişul ei, la sfârşitul lunii octombrie, începutul lui noiembrie. Apoi a urmat pictura din interiorul bisericii si din exteriorul ei, aşa încât a fost de altfel şi bucuria şi m-am regăsit aşa, în rostul meu din viaţa pe care am parcurs-o. De altfel toate aceste nevoinţe, aceste greutăţi, vâltori prin care am trecut, n-au făcut altceva decât să întărească în mine convingerile mele, iubirea de ţară şi de neamul acesta obidit”. 

Nicolae Sava – ziarul Ceahlaul (sursa: Iustin Pârvu la 94 de ani: „Aceste nevoinţe prin care am trecut au întărit în mine iubirea de ţară şi de neamul acesta obidit” )

Cel care luptă, chiar singur, pentru Dumnezeu şi neamul său, pentru părinţii, moşii şi strămoşii săi ca şi pentru urmaşi, nu va fi învins niciodată, chiar de va muri pentru cauza cea dreaptă. Câteodată, pe această linie a neamului se ridică numai indivizi izolaţi, părăsiţi de generaţiile lor. În momentul acela, ei sunt neamul. Ei vorbesc în numele lui.” (Părintele Iustin Parvu) 

Educatia mamei în duhul credintei si al dragostei de neam face mai mult decât instructia unei armate” (Par. Iustin Parvu)

Poporul român are forța de a se reîntoarce la valorile şi faptele sale mărețe, aşa cum a fost de la începuturi. Aceasta este forța pe care duşmanii noştri nu o înțeleg. Avem nevoie să ni se facă dor de neam, dor de Dumnezeu.” (Parintele Iustin Parvu)

Atâta vreme cât nu avem la cârma țării oameni care să guverneze cu spirit de jertfă pentru popor și cu binecuvântarea lui Dumnezeu, nu ieșim la orizont. Căci așa era formula veche de altădată: cu harul lui Dumnezeu, «din mila lui Dumnezeu Domn al acestei țări…» și cu voința națiunii. O guvernare fără Dumnezeu este o guvernare fără conștiință. Atâta vreme cât vom alege conducători fără Dumnezeu, vom merge din rău în mai rău și nu există nicio speranță pentru un viitor mai bun.” (Interviu cu Parintele Iustin, Atitudini, nr. 24)

“Libertatea nu însemnă să fac ceea ce vreau, căci, de multe ori, făcînd ceea ce vrem, facem voia diavolului. Libertatea se cunoaşte în discernămîntul omului, în capacitatea lui de a alege între bine şi rău. Omul trebuie să conştientizeze faptul că numai în adevăr poate trăi liber, că în lumea aceasta este şi multă amăgire, de care el trebuie să se ferească. Asta n-au înţeles comuniştii, că sufletul pe cruce cîştigă adevărata libertate, că toate metodele lor de tortură, toate metodele de reeducare psihică au făcut mai mulţi sfinţi decît robi, au sfinţit pămîntul ţării cu sînge de mucenici” (Adrian Alui Gheorghe, Părintele Justin Parvu și morala unei vieți câștigate

În vremea comunismului, valorile ortodoxe au fost eliminate din şcoală, din viaţa societăţii şi caracterul demn al românului a slăbit până la pierdere totală. Odată cu credinţa a fost slăbită şi familia. Noi nu mai avem astăzi mamele de altădată, după cum nu mai avem nici duhovnicii de altădată. Elementul esenţial al organismului societăţii îl constituiau mamele creştine şi duhovnicii îmbunătăţiţi. În acestea au lovit duşmanii întâi, prin modernism, comunism, propagandă atee, schimbări de educaţie şi altele. Familiile s-au modernizat, mamele nu mai nasc mulţi copii, unul, doi sau deloc. Dacă ele nu mai fac copii, neamul piere! Îi omorâm încă din pântece şi ne transformăm în satrapi, ucigaşi de prunci, continuu şi, astfel, devenim ucigaşi de naţie. La această decădere a noastră se adaugă criza care îi stârneşte pe cei rămaşi în viaţă să fugă în lume. E o dezertare gravă de pe fruntariile neamului.” (Parintele Justin Parvu, „Rezistenţa noastră stă în dreapta credinţă“)

Reprezentanţii ţării noastre, care au căpătat voturile acestui popor prin cerşetorie şi de multe ori minciună, au trădat astăzi pe fraţii lor (…)

Atât de mult ne iubesc conducătorii noştri, încât nu au binevoit să informeze câtuşi de puţin acest popor cu privire la introducerea cipurilor în actele noastre de identitate. Fraţi români, este totuşi identitatea noastră! Cui ne-o vindem? Ce încredere să mai avem în conducătorii noştri când ei, în timp ce noi luptam cu râvnă împotriva paşapoartelor cu cip, au votat „tacit” buletinele cu cip?

Dacă e corect şi cinstit ceea ce se face, de ce nu se mediatizează, de ce nu se face cunoscut acestui popor? Aceste probleme capitale, de o importanţă covârşitoare, se dezbat, însă, la întuneric. Oare ce au de ascuns? Oare ce dictatură ni se mai pregăteşte de data aceasta?

A mai rămas o singură șansă poporului nostru: Să cerem referendum! Este pământul ţării noastre, al strămoşilor noştri, care au luptat cu jertfă şi dăruire de sine ca să ne predea nouă acest testament al unei ţări creştine, libere. Avem dreptul să decidem asupra sorţii acestui pământ în care ne-am născut şi asupra acestui suflet, pe care ni l-a dat Dumnezeu, şi nu omul.” (Un ultim apel de la Parintele Justin: “Frati români, nu sfasiati camasa lui Hristos!”)

Îmi amintesc cum trebuia să ne pregătim costumele de Paşti. Trebuia să începem cusutul modelelor pe costume din pânză de bumbac curat, încă de la începutul Postului. Era jos, la baza costumului, o lăţime de 10 centimetri, care trebuia cusută şi ornamentată frumos. Apoi erau şi brâiele acestea frumoase, în tricolor şi toţi copiii aşteptam să umplem bisericile de Paşti cu noile noastre veşminte.

Acum a venit schimbarea aceasta de civilizaţie, chipurile mai evoluată. Dar să vedem cum ne-a evoluat această civilizaţie? L-a dezbrăcat pe bietul om întâi de obiceiurile lui frumoase, i-a luat şi haina de serbare şi serbarea la care nici nu mai are timp să ajungă. Apoi această civilizaţie l-a despărţit pe om de familia lui, încât tânjește soţia după soţul ei plecat prin ţări străine. Se duce bietul om să adune ceva hrană pentru copii prin Italia, Franţa, Canada, Germania; şi în Sudul Africii îl găseşti pe bietul român, muncit, obosit şi tot distrus de sărăcie.

(…) Unitatea creştină, tradiția familiei, cu ierarhia şi armonia ei, păstra acest suflu al dragostei creștine care dădea omului bucuria de a trăi.

(…) Comunismul a încercat să înăbuşe aceste principii ale dragostei creştine, uniformizând indivizii ca la colectiv – toţi mâncăm aceeaşi mâncare, toţi bem aceeaşi băutură.

Era noastră ce fel de uniformizare suferă acum, că nu mai putem vorbi de comunism? Acum se încearcă o uniformizare prin tehnică.Ce nevoie mai are omul modern de azi de Dumnezeu, dacă el are tehnica la îndemână? Această tehnică îi dă omului o aşa încredere în puterile lui, încât el se crede alpha şi omega, că el poate să comunice şi cu luna şi cu soarele, nu mai are el nevoie de Dumnezeu; deasupra omului tehnic nu mai există nimic. Şi nu este la fel omul tehnic cu omul socialist? Devierea de la axa dragostei îl împinge pe om în ateism.

(…) Ziua Învierii din 1944 rămâne de pomină în memoria poporului român. Armata noastră a ştiut să moară demn. Să nu credeţi că eram într-o tristeţe sau disperare. Nu! Ostaşul nostru stătea demn cu arma în mână, străjuind ţara. Pentru noi era o bucurie să mori sacrificându-te pentru un neam ortodox, care a dat atâția sfinţi voievozi, făcându-ne noi înşişi o temelie a jertfei neamului nostru. Dar toate jertfele pe care le-am avut noi de la începutul războiului şi până la sfârşit – 800 de mii de soldaţi, am putea spune ca sunt ca rugătorii noștri înaintea lui Dumnezeu. Pentru că luptând au menţinut starea unui creştinism ortodox românesc, pe care îl avem până astăzi, cu sângele şi suferinţa lor. Mai ales că neamul nostru nu a dus războaie de cotropire, ci doar de apărare. Noi nu am făcut rău nimănui.” (Parintele Justin Parvu despre cum a fost ziua de Pasti 1944)

România a fost înfloritoare în perioada interbelică. Atunci România a trăit momentul ei cel mai intens din istorie. Dacă va fi recuperat spiritul interbelic, România va reveni acolo unde îi e locul, între ţările de frunte ale Europei.” (Părintele Justin Pârvu)

Şcoala a devenit un mijloc de deprindere a unor cunoştinţe superficiale, încolo nimic. Pentru că statul n-are nevoie de oameni convinşi de o realitate istorică, religioasă şi morală. Statul nu face decât să măsoare veniturile celor de sus iar partidele se bat între ele numai în aparenţă ca să exploateze poporul. Exploatare a fost în comunism, exploatare în capitalism şi tot exploatare este în dezordinea de aşa-zisă democraţie în care trăim. Cum era odată la o şedinţă de partid unde erai întrebat: „Tovarăşe, care este diferenţa între burghezie, capitalism şi socialism? În burghezie era vorba despre exploatarea omului de către om, iar în socialism e invers”. Nu a existat un partid care să intre în viaţa ţăranului nostru, să-i dea la îndemână un pic de pământ şi nici cu ce să-l lucreze. Vin străinii cu mărfurile lor ieftine şi proaste, iar românul cu produsele lui sănătoase este aruncat la o parte şi aşteaptă şi el mereu alt an şi alt an în viaţa lui săracă.”

Uitaţi-vă cum străinii vin peste noi şi ne-au ocupat tot Maramureşul. Ţăranii vând la străini pământurile pentru că nu mai au cu ce să se descurce. Te îngrozeşti numai ce se întâmplă cu pădurile, cum se taie şi se jefuiesc. Iar ţăranii noştri se uită cum se scurg averile lor. Nici în 1944 când au venit ruşii, nu era atâta sălbăticie şi exploatare a pădurilor noastre.

(…) Biserica şi şcoala răspund dacă se ridică un neam sau dacă el se prăbuşeşte. Ele au datoria să formeze caractere.

(…) În închisoare am fost privaţi de drepturile creştineşti, dar am câştigat raiul lăuntric. Spovedania şi împărtăşania se făceau cu cele mai mari riscuri. De Paşti şi de Crăciun se lua împărtăşania începând cu etajul doi, apoi se cobora la etajul unu, parter şi la subsol şi dacă erai găsit cu ceva în sân sau în buzunar era cea mai mare mucenicie. Se făcea din pâine câte un cocoloş mic cât o mazăre şi acolo se punea împărtăşania şi mergeai cu ea pe la toate controalele severe care erau. În bucățelele acelea de pâine acolo era tot aurul, toată bogăţia. Pe lângă rugăciunile puternice, au fost poeziile frumoase ale lui Radu Gyr şi alţii care au scris ca o rugăciune. Dacă s-a menţinut viaţa spirituală acolo, a fost datorită poeziilor lui Radu Gyr. Şi a dat Dumnezeu ca aceşti oameni de mare talent să fie aduşi la noi, prin osemintele lor sfinte, să ne călăuzească, să ne apere prin rugăciunile lor de răutăţile care sunt şi care vor veni.

Ce vă aducea bucuria harului în închisoare? Era suficientă suferinţa?

Era suferinţa, era dragostea şi scopul pentru care eram acolo. La început a fost greu, dar cu timpul am ajuns să ne întărim şi să ducem această povară în numele lui Hristos, al martirajului nostru şi al generaţiei de tineri din 1935 până în 1964. Eram conştienţi că luptam împotriva duşmanilor lui Hristos care se porneau cu toată mânia împotriva noastră, împotriva Bisericii.

Credeţi că vom mai intra şi noi în închisori?

Nu, nu cred. Când am ieşit din puşcărie, spuneau caraliii, de la căpitan în sus: „Nu vă mai facem acum mucenici. O să găsim altă metodă pentru voi”. Ei se tem de creştinii care au idealuri şi trăiesc o viaţă aparte. Acum ne mucenicim noi înşine unii pe alţii, de bună voie.” (Părintele Iustin, Despre deformarea societăţii româneşti şi sistemul educaţional din România

Decât să cheltui atâția bani pentru campanii electorale de paradă, mai bine s-ar face o școală, un spital din acei bani risipiți. Ei fac campanii, promisiuni și alegeri, dar peste tot însă sună a sărăcie. Oamenii aleși ar trebui trași la răspundere pentru ceea ce au făcut în orașul sau satul unde guvernează fiecare. Dar așa, dacă nimeni nu îi verifică și știu că nu plătesc pentru faptele lor, evident că fură și trage fiecare pentru interesul lui personal. Țara aceasta este guvernată nu după nevoile și greutățile poporului, ci după bunul plac al șefului.

Față de un conducător necreștin nu poți avea încredere, ci doar să te temi de el. Iar dacă supușii lucrează de frică, acela nu mai este stat democratic. Este democrație comunistă, o formă mai placută la vedere și înșelătoare simțurilor. Deja acum nu se mai pune problema să ne salveze un conducător român, acum se pune problema să ne salveze Europa și băncile internaționale.

Toți se tem, și Europa și Moscova, de o Românie unită. De aceea se și introduc fel și fel de diversiuni între români pentru a nu se putea coagula ceva trainic, special pentru a menține și accentua dezbinarea. Toți au nevoie să fure bunurile și pământurile României bogate. Și unii și alții au interes să folosească țara noastră pentru un eventual front aici între cele două puteri. Prin aceste măsuri anarhice pe care le vedem luate la nivelul țării noastre, se urmărește distrugerea României și a ortodoxiei, după modelul iugoslav. Tot o intenție de distrugere a Ortodoxiei este și ecumenismul, una mai subtilă, din interior, prin care i se distrug bazele și principiile canonice, fără de care Biserica nu poate exista.

Cateheze ar trebui să facă fiecare preot cu parohia sa, cum era pe vremea mea, când părintele cu dascălul și alte personalități ale satului se uneau și organizau tabere de vacanță, în care făceau cateheze cu elevii, se discutau lucruri și de cultură și practice și se și bucurau de frumusețea vieții. Trebuie să știi mai întâi să îi introduci în atmosfera de a citi, de a căuta adevărul, mai ales în rândul tinerilor. Asta este misiunea preotului.

Comuniunea în comunitate ar rezolva multe probleme și de educație și de într-ajutorare. Dintr-o comunitate astfel dezvoltată se poate naște și un Constantin Brâncoveanu, și un Mihai Viteazul. Cu o pregătire spirituală și intelectuală putem avea prilejul să ne impunem în Europa și marilor puteri, apărându-ne drepturile noastre, credințele și obiceiurile predate nouă de Părinții noștri, care și-au dat viața pentru Biserică și pentru acest neam.” (Parintele Iustin, Cine să ridice piatra de pe mormântul neamului nostru?)

“Acolo unde Biserica a fost prezentă, cum s-a întâmplat cu ani în urmă în Polonia, lucrurile s-au schimbat mai repede. (…) Politicienii ştiu că întotdeauna Biserica a fost forţa şi rămâne forţa unui stat şi de aceea s-au grăbit să o paralizeze.

S-a ajuns din nefericire la o descompunere înceată a neamului nostru, care va avea o consecinţă extrem de gravă peste 40-50 de ani (…).

E o vreme de pustiire a neamului, dar sperăm că Dumnezeu nu ne va lăsa, aşa cum nu ne-a lăsat în toate vremurile grele, când Biserica noastră a fost prezentă în mijlocul poporului, când Ştefan cel Mare, Daniil Sihastrul, Alexandru cel Bun, Mircea cel Bătrân, uniţi cu toţi călugării şi călugăriţele din mănăstiri păstrau tradiţia şi continuau istoria. Aceştia erau ei politicieni? Înainte de toate erau creştini care ştiau să apere valorile ortodoxiei şi implicit ale neamului” (părintele Justin Pârvu, interviu in Credinţa ortodoxă, ianuarie 2001)

Vezi si:

Părintele Iustin Pârvu: „Trebuie să se trezească în fiecare român conştiinţa unei mari datorii!”

Părintele Iustin Pârvu şi morala unei vieţi câştigate

Vai, ce de ingeri aici!” Reportaj inedit cu Parintele Iustin Parvu de la Petru-Voda

Azilul de bătrâne de la Mănăstirea Petru Vodă

Interviu cu Părintele Iustin, extras din volumul Gratia Lungu Constantineanu, Parintele Iustin Parvu, Ctitor si parinte duhovnicesc, Editura Haritina, Iasi, 2009

Nu există forță materială care sa doboare credința creștinilor”. Interviu cu Părintele Iustin, 30 ianuarie 2013, în Revista „Atitudini”

Cuviosul Paisie Aghioritul, cuvinte de folos: despre sinceritate, discernământ și iubirea de aproapele

5 Comments

Este nevoie de multă atenţie, prudenţă şi discernă­mânt pentru ca binele să se facă în chip bun şi să folo­sească, pentru că altfel, în loc să folosească, îl demonizează pe celălalt. Apoi, ceea ce se gândeşte cineva să facă trebuie mai întâi să se coacă, pentru că de o rupe necoaptă, adică hotărăşte pripit, poate să aibă probleme mai târziu şi să se chinuiască. Chestiunile serioase, dacă se întârzie puţin, după aceea se rezolvă repede şi corect. Se poate ca cineva să aibă deşteptăciune, dar să aibă împreună cu ea şi slavă deşartă şi iubire de sine, şi în acţiunile lui să premeargă acestea şi să nu ia aminte.

Atunci când mustrăm pe cineva din dragoste, cu durere, fie că celălalt înţelege dragostea noastră, fie că nu, schimbarea se săvârşeşte în inima lui, deoarece suntem mişcaţi de dragoste curată. În timp ce mus­trarea ce se face fără dragoste, cu patimă, îl face fiară pe celălalt, pentru că răutatea noastră se loveşte de egoismul aceluia, şi atunci sar scântei şi se aprinde şi foc, ca atunci când loveşti cremenea de amnar.

Când îl răbdăm pe fratele nostru din dragoste, acela simte aceasta. Precum simte şi răutatea pe care o avem înlăuntrul nostru, deşi nu se manifestă, pentru că îi pricinuieşte tulburare.

Atunci când intenţiile sunt curate, omul are odihnă. De aici veţi putea deosebi dacă orice lucrare a voastră este bună.

De multe ori nu înţelegeţi că modul în care spuneţi ceva altuia are ifos de director: “Aceasta trebuie să se facă aşa şi aşa”. Intră apoi egoismul în lucrare şi îl aruncaţi pe celălalt în aer. Dacă există intenţii curate şi smerenie, observaţia îl ajută pe celălalt, altfel intră egoismul, care duce la un rezultat contrar. Să vă scoateţi pe voi înşivă, egoismul vostru, din acţiunile voastre. Atunci veţi fi mişcati numai de intenţiile cele curate. De cele mai multe ori comportamentul fără discernământ face mai mare rău decât comportamen­tul nebunilor care n-au judecată şi îşi sparg capetele, deoarece cei fără discernământ, prin cuvintele lor tăioase, năucesc sufletele sensibile şi de multe ori le rănesc de moarte, pentru că le duc la deznădejde.

… Pentru o treabă este unul, pentru alta celălalt. Să nu dorim să punem toată lumea pe calapodul nostru. Fiecare are particularităţile lui. Să le trecem cu vederea pe unele, atunci când acestea nu vatămă. Dacă ar fi putut intra în rânduială toţi oamenii încă din viaţa aceasta, nu s-ar mai fi făcut neorânduieli şi ar fi fost şi aici rai. Aşadar, să nu avem pretenţii neraţionale de la ceilalţi.

Cel ce are mult discernământ are şi dragoste nobilă, jertfire de sine şi smerenie, şi chiar adevărul cel amar îl spune cu multă simplitate şi îl îndulceşte cu bunătatea sa, folosind astfel foarte eficace prin cuvin­tele sale dulci, precum medicamentele amare folosesc mai mult decât siropurile dulci.

Atunci când se foloseşte fără discernământ, adevă­rul poate face şi crimă. Unii acţionează în numele adevărului şi fac crime. Când cineva are sinceritate fără discernământ, poate face un rău îndoit, mai întâi în el însuşi şi apoi în ceilalţi, pentru că această sinceritate nu are milă. Cine vrea să fie cu adevărat sincer să înceapă să fie sincer mai întâi cu el însuşi, pentru că de aici începe sinceritatea duhovnicească.

Totdeauna să cercetez intenţiile de care sunt mişcat şi cum observ că mă mişc de complezenţă, s-o lovesc imediat. Pentru că atunci când vreau să fac un bine şi intră la mijloc complezenţa, ei bine, atunci scot apă din fântână cu o găleată găurită.

Cine mustră înaintea celorlalţi pe cineva care a păcătuit sau vorbeşte cu patimă despre o oarecare persoană, unul ca acesta nu e mişcat de Duhul lui Dumnezeu, ci de celălalt duh. Modul de a proceda al Bisericii este dragostea, el diferă de acela al juriştilor. Biserica le priveşte pe toate cu îndelungă-răbdare şi caută să ajute pe fiecare, orice ar fi făcut, oricât de păcătos ar fi.

Totul este să avem o stare duhovnicească în care să acţionăm cu discernământ duhovnicesc, pen­tru că altfel rămânem la “litera legii”, iar “litera legii omoară”.

Cu cât mai mult astăzi, când vezi în ce situaţie trăim, este nevoie ca oamenii duhovniceşti să se înţeleagă. Vor veni ani grei. Trebuie să ne lucreze mintea.

Tot răul ce se face în lume se face deoarece lipseşte iluminarea dumnezeiască. Iar când lipseşte iluminarea dumnezeiască omul se află în întuneric. Atunci unul spune: “vom merge pe aici”, altul: “nu, eu ştiu mai bine; vom merge pe aici”. Unul, “pe aici”, altul “pe acolo”. Fiecare crede că este bine să se meargă pe acolo pe unde merge el.Toţi se interesează de bine, dar se află într-o stare de întunecare şi nu se pot înţelege. Dacă n-ar exista întunecarea, nu s-ar certa; ar vedea drumul cel mai bun şi ar merge pe el. Vreau să spun că toţi se mişcă cu intenţia cea bună, dar fiindcă există întunecarea, se pricinuiesc multe ispite şi în societate şi în Biserică. Cel puţin în Biserică cei mai mulţi nu au intenţie rea, dar lipseşte iluminarea dum­nezeiască. Se nevoiesc pentru bine, dar în cele din urmă unde sfârşesc? De aceea să cerem de la Dumnezeu să ne dea fie şi puţină iluminare dumneze­iască, pentru că altfel ne vom poticni ca orbul. La Sfânta Liturghie, când preotul spune: “Ale Tale dintru ale Tale…”, mă rog lui Dumnezeu să lumineze lumea ca să vadă. Să lumineze puţin Dumnezeu şi să se îndepărteze întunericul, ca oamenii să nu se secătuiască duhovniceşte.” Cuviosul Paisie Aghioritul, Trezire duhovniceasca

%d bloggers like this: