Home

John Chrysostom Médaille, Spre o piaţă cu adevărat liberă (recenzie)

Leave a comment

Preiau de pe blogul lui Radu Iliescu o recenzie la cartea pe care am tradus-o în 2012, John Chrysostom Médaille, Spre o piaţă cu adevărat liberă (Editura Logos, Bucureşti, 2012, 224 p., traducere: Irina Bazon)

John Medaille carteMotto: “Trei specialişti, un chimist, un fizician şi un economist, naufragiază pe o insulă pustie. Au la ei doar o conservă de carne. Fizicianul: “Eu propun să ne urcăm pe faleza aceasta abruptă şi să izbim conserva de o stâncă.” Chimistul spune: “Eu propun să lăsăm conserva să se corodeze timp de câteva decenii în apa mării.” Economistul spune: “Eu am o teorie…”

 Cartea profesorului John Chrysostom Médaille de la Universitatea din Dallas este despre lucrurile esenţiale pe care teoriile economice moderne le trec întotdeauna sub tăcere. Este o încercare coerentă de a corecta nişte erori peste care trecem, în absenţa reflecţiei adecvate, prea uşor cu vederea. Ca restaurare intelectuală, este sinonimă cu lipirea braţelor lui Venus din Milo. Este o reîntregire a unei discipline ştiinţifice văduvită de cele mai importante capitole. Este o însufleţire a unui mecanism care se învârte de prea mult timp în gol. Iar argumentul este simplu: ştiinţa economică actuală nu poate descrie adecvat economia, nu-i poate prevedea nici cursul, iar regulile trasate de ea sunt de natură să agraveze problemele. Este o lectură despre ceea ce teoria economică omite, şi e de departe mai important decât tot ceea ce pretinde că înţelege.

Un banc bun spune că, la începutul unei crize economice (nu reţin care, au fost prea multe), doi economişti ar fi purtat următorul dialog: “Te rog frumos, poţi să mă faci să înţeleg ce se petrece acum cu bursa de valori?”, ar fi întrebat primul. “Cum să nu, îţi explic imediat”, ar fi zis al doilea. “Nu, te rog frumos, şi eu pot să explic. Ceea ce vreau este să mă faci să înţeleg.” Din dorinţa de a epata, în secolul XX ştiinţa umanistă numită economie s-a străduit să dea impresia că este o ştiinţă exactă, folosind modele matematice aşa cum au făcut ştiinţele naturii. Evacuarea eticii din economie şi înlocuirea ei cu câteva modele facile a fost corolarul acestei tendinţe spre “matematizare”. Este una dintre situaţiile în care o ştiinţă s-a adaptat la imperativul veacului de a exprima adevărul în cifre, cu preţul pierderii adevărului. More

Advertisements

În Romania, are loc un „cataclism cu epicentrul la sat” / Dispariția țăranului e echivalentă cu dispariţia României

1 Comment

tarani bunica copil Drăguș 1929O componentă esenţială şi amplă a României nereprezentate – şi pe care elita neoliberală a dispreţuit-o cu aceeaşi înverşunare pe care au manifestat-o comuniştii – o constituie satul românesc. Dacă în comunism au fost înstrăinaţi de pământ prin colectivizare (ceea ce a distrus satul şi spiritual, fiindcă rânduiala după care funcţiona era una în armonie cu credinţa ortodoxă), precum şi prin strămutarea forţată de la sat la oraş pentru a deveni „unităţi de producţie” în marea industrie, astăzi ţăranilor li s-a oferit „darul libertăţii” de a deveni „căpşunari”, de a-şi părăsi vetrele strămoşeşti şi ţara; fiind lipsiţi de orice mijloace de a-şi munci pământul şi de a trăi cinstit din munca mâinilor lor, sunt nevoiţi să emigreze în masă şi să-şi vândă pământurile. Având în vedere că ţăranul e „păstrătorul teritoriului naţional”, cum îl definea Rebreanu, al fondului nostru spiritual şi identitar, dar şi singurul care poate asigura hrana sănătoasă unei ţări întregi, dispariţia lui e echivalentă cu dispariţia României. More

„Unica salvare” propusă de Ludwig von Mises

1 Comment

revolutia franceza %22unica salvare%22 a lui Mises

de John Médaille

În general, preoții atrag atenția în predicile lor asupra păcatelor noastre personale fără a avea în vedere și implicațiile sociale sau legătura dintre păcat și încălcarea unei ordini sociale drepte. Este un lucru ciudat, de vreme ce păcatul înseamnă tocmai distrugerea relației bune dintre om și aproapele lui, dintre om și Dumnezeu, relație care asigură menținerea acestei ordini. Ceea ce duce la tulburarea acestei ordini este păcatul. Acest lucru este exprimat negativ în cele Zece Porunci („Să nu ucizi, să nu furi, să nu poftești nimic din ce este al aproapelui tău” și așa mai departe) și pozitiv în Predica de pe Munte („binecuvântați pe cei care vă vatămă” etc.).

Învățătura Bisericii nu dictează un anumit sistem social sau economic, ci doar stabilește criteriile în funcție de care poate fi judecat orice sistem social sau economic. Rămâne la latitudinea laicatului să elaboreze sisteme adaptate contextului lor social și istoric, sisteme care să țină cont de aceste criterii. Cel mai adesea, se refuză o astfel de soluție. Nu este vorba de faptul că oamenii credincioși nu sunt implicați în viața politică și socială a țării. Dar, de multe ori, fac acest lucru separat de convingerile lor religioase și de învățătura Bisericii, deoarece ei consideră că problemele sociale și religia sunt domenii separate. Multe exemple de acest fel pot fi întâlnite la stânga politică, dar cele mai multe se găsesc în zona dreptei, mai precis, încercarea de a „boteza” economia de factură esențial iluministă a lui Ludwig von Mises și a Școlii austriece. More

Despre importanța restaurării familiei tradiționale

5 Comments

Ceea ce nu inteleg analistii apologeti ai “solutiilor” neoliberale este ca functionalitatea unui stat nu se verifica prin dimensiunile lui – si statul centralizat, supradimensionat (big government), de tip socialist, si “statul minimal”, neoliberal (care se retrage pentru a lasa ca dominatia lui big business, a finantelor transnationale si a monopolurilor corporatiste sa distruga si sa inrobeasca tarile care “nu conteaza”) si-au dovedit cu prisosinta disfunctionalitatea – , ci prin capacitatea lui de a apara o ordine fireasca, randuiala specifica unei tari, randuiala care inseamna inradacinare in realitatile economice si valorile spirituale ale acelei tari. La baza acestei randuieli nu sta individul autonom, dezradacinat, ci familia, unitatea de baza a societatii. Solutia nu poate fi big government (statul supradimensionat), nici big business (care, pentru a-si putea intinde tentaculele nimicitoare, are nevoie de un statul minimal, care sa fie absolvit de obligatia de a apara interesele omului obisnuit), ambele construite pe individul masificat, ci un stat care sa asigure conditiile ca tocmai acele comunitati care alcatuiesc societatea sa se poata dezvolta, incepand cu cea mai mica, dar care este cea mai importanta, fiindca de ea depinde sanatatea intregii societati: familia.

Familia se dezvolta in interiorul parohiei si a comunitatii locale, iar intr-o economie centrata pe persoana, deci pe familie, se acorda prioritate acestei unitati de baza; o comunitate locala puternica are la baza solidaritatea intre aceste unitati (de exemplu pentru a-si creste impreuna copiii sau a practica diverse activitati – economice, agricole, educative etc. – in beneficiul reciproc si al comunitatii). Doar astfel devine valabil si acel principiu al subsidiaritatii, care deocamdata apare doar in teorie, nu si in practica, fiindca ideologii au devenit tot mai rupti de realitate si plini de contradictii: Pledeaza pentru statul minimal si big business, dar vorbesc despre “subsidiaritate”.

Vorbim insa de familia traditionala, familia crestina, dispusa sa iasa din acea autosuficienta care caracterizeaza familia moderna, care refuza sa poarte crucea (Dumitru Staniloae spunea: “Nasterea si cresterea de prunci, slujirea Bisericii si a societatii, ca infranare a egoismului in doi (sau in mai multi; cu copii cu tot), inseamna o cruce” pe care trebuie sa si-o asume familia). Familia moderna ajunge “un grup inchis ca o cetate in zidurile proprii”, un “egoism de instincte”, grup insensibil la altii, despartit de Dumnezeu si care nu mai ramane unit prin harul Lui. More

Despre tehnologie. “Raul nu vine din tehnologia moarta, lipsita de simtire, ci din inimile moarte ale oamenilor”

Leave a comment

Spune intr-o carte Sf. Nicolae Velimirovici, “Raul nu vine din tehnologia moarta, lipsita de simtire, ci din inimile moarte ale oamenilor”. Tehnologia in sine nu e deloc rea daca ramane mijloc, si nu ajunge un scop.  Primejdia apare cand oamenii nu mai stapanesc tehnologia, ci ea ajunge sa ii stapaneasca pe ei. Scopul devine progresul tehnologic si dezvoltarea unei societati tot mai complexe si “inteligente”, iar acest “progres” conduce la reificarea omului si la transformarea lui intr-un instrument. Dezvoltarea tehnologica fara etica si fara constiinta trecutului si a radacinilor, care il indeparteaza pe om de Dumnezeu, pregateste terenul pentru instaurarea unei societati globalizate, alcatuite din mase de indivizi monadici care isi traiesc viata intr-un univers tot mai virtual si abstract. Oamenii devin instrumente pentru crearea de profit, economia devine abstracta, monetarizata, se delocalizeaza, iar banii, finantele ajung stapanii bunurilor reale si ai oamenilor. More

Distributism in Eastern Europe

Leave a comment

de Ovidiu Hurduzeu

The newly-formed Romanian Distributist League “Ion Mihalache” marks a first victory for Distributism in Romania. It should come as no surprise that Distributism is being touted as the best vehicle for radical change in this post-communist country.

In the post-World I period, Distributism found concrete success in Central and Eastern Europe. When the peasant parties came to power, they embarked on the implementation of a radical, distributist-oriented program which drew high praise from G.K. Chesterton. In his “Introduction” to Helen Douglas-Irvine’s book, The Making of Rural Europe (1923), G.K. Chesterton writes:

“[Throughout Eastern Europe and the Balkans] in a sort of awful silence the peasantries have fought one vast and voiceless pitched battle with Bolshevism and its twin brother, which is Big Business, and the peasantries have won… It is a huge historical hinge and turning point, like the conversion of Constantine or the French Revolution… What has happened in Europe since the war was a vast victory for the peasant, and therefore a vast defeat for the communists and the capitalists.”

After the World War, Eastern European countries, except Hungary, adopted democratic institutions and enfranchised the peasant both politically (by the universal vote) and economically (by the land reform). “Peasant parties,” writes George D. Jackson, Jr., “having been suddenly thrust to the pinnacle of power by the new electoral laws professed their devotion to democracy, anti-Bolshevism, and significant social and economic reforms.” It was a period of hope and enthusiasm. The “vast victory for the peasant” came at a time when new national states in Eastern Europe were created. After 1918, Romania also rejoiced national statehood as she came to include all provinces with an ethnic Romanian majority. Peasants had no accumulated grievances against their governments and stayed immune to the Bolshevik internationalist propaganda (In Romania, for instance, the National Peasant Party vehemently rejected a Comintern-inspired “single great union of workers’ and peasants’ republic in the Balkans”).

“The vast victory for the peasant” was short-lived; by the end of the thirties, the agrarian regimes were ended by dictatorship. “The hue and cry was ever against the Bolshevik wolves,” writes David Mitrany, ”but it was the peasant shepherds who got murdered, like Stamboliski and Radic, or imprisoned and ostracized, like Witos and Maniu and a host of their followers. In one country after another, the peasant groups were in this way cheated out of their legitimate claim to power.” Alone, the Czechoslovak Agrarian Party stayed in power, in coalition with others, until 1938. And yet “the peasantist movements remained the highest and most authentic expression of both popular and intelligentsia aspirations in the interwar period.”

In the United States, most analyses of Eastern European agrarianism were made during the Cold War era within East European or Soviet studies. They tend to regard it as a reactionary ideology based on a peasant mystique, anti-industrialism and anti-modernity and placed it in a secondary position to the rise and development of communism in Eastern Europe. Only lately, a connection has been made between Distributism and the Eastern Europe’s agrarianism. Credit must be given to social historian Allan C. Carlson and the Distributist economist John Médaille for challenging the old views and firmly connecting the agrarian project in Eastern Europe to the aims and principles of Distributism.

The central agrarian concept, directly related to Distributism, refers to the family as the most basic unit of production and consumption in society. The agrarian economists and ideologues drew heavily on Alexander Vasilevich Chayanov’s theory of natural family economy. A victim of Stalin’s goulag, the Soviet economist exposed how both neoclassical and Marxist theory largely ignored the non-wage “family labor farm” and the peasant mode of production. In the peasant “natural economy”, argues Chayanov, the unit of production is also the unit of consumption; wages play no role, profits are not maximized, nor is “marginal utility” recognized. The peasant is interested in the use-value of a product (fulfillment of the family consumption needs) which takes over profit and market value. It is the size of its capital base and of its land area that dictates the economic development of the capitalist farm; it is the age and numbers of family members, the drudgery of labor (the degree of self-exploitation ), the tools, the weather and market conditions that are the main limiting conditions of the economic activity  on a peasant farm.

Like the distributists, the Eastern European agrarians viewed their doctrine and practice as aThird Way, neither capitalist nor socialist. They shared the Distributist antagonism to Big Business, Big Finance, trusts, cartels and the unlimited accumulation of wealth. They were ahead of their time when they  advocated sustainable industrialization–industries to be scattered widely in smaller units across the land—and rejected large-scale heavy industries, depending on the interests of foreign investors and the mercantilist national state. Virgil Madgearu, a Romanian economist and the main theorist of  the Peasant Party, explained that the peasant parties in Eastern Europe were not opposed to industrial development as such: “If there is not in peasantism an inherent tendency against industrial development, it is on the other hand against protectionism, the breeder of hothouses industries, of trusts and cartels.”

In line with the Distributist view, the agrarians in Eastern Europe believed that humans became free and independent through well-distributed productive property, that is, through ownership and work. Concentration of property and power in the hands of a few was considered degrading to human dignity and disruptive to the social order; it ran against the peasant’s democratic nature–agrarians considered the peasant a “democrat by nature”–and against the peasants’ compelling desire for a sane and stable social order. The keen desire for social stability made the agrarians resist violent changes and revolutionary trends and turned them, in most cases, into pacifists.

Eastern European agrarians were not much less anti-statist than the distributists. They placed emphasis on decentralization, local-self government and the idea of building a state from the bottom up. The agrarians viewed occupational organizations and cooperatives as ideal vehicles, both in securing social stability and organizing the economy of peasant farming. They believed cooperative principles, private property, responsibility towards the community and cooperation in voluntary associations, were valid for all of society. Most  programs of the peasant parties demanded that workers should share in the ownership of factories and own their homes.

The prospects of a Distributist order in Central and Eastern Europe were brutally destroyed by communism. Communist rule embodied what the agrarians hated most: giantism, dictatorship, slavery, violence, no God. In Romania, the members of the National Peasant Party were persecuted, murdered or condemned to many years in prison. In 1990, after the fall of communism, The National Peasant Party rose from the ashes and, under the name of Christian-Democratic National Peasant’s Party, it was again in power between 1996-2000. Unfortunately, the new Party was a shadow of its former self. Infiltrated by opportunists and agents of a revamped “Securitate” (the Communist secret police), poorly run by unworthy leaders, the CDNP embarked on a  self-destructive path. Today it is a minor party, split in several quarreling factions; it has no future whatsoever in Romanian politics.

And yet, the longing for the Distributist order envisaged by the agrarians in the inter-war period is more alive than ever among the Romanians. John Médaille’s visit to Romania and the publication, in that country, of an anthology of Distributist texts, edited by John Médaille and myself, made a breach in the wall of false beliefs and justifications. Many Romanians now realize there is life beyond neo-liberalism, globalism, consumerism, and other delusional “isms” recklessly imported to their country after 1990. Distributism opened their eyes to alternatives they did not even dare to imagine.

Today, if Distributism is to be successful in Romania, and hopefully in other Eastern Orthodox countries, it has to take a somewhat different path from both today’s neo-distributism in the West and the agrarianism of the past. First of all, it has to be rooted in the Orthodox tradition and envisage the world, neither in individualistic nor collectivistic, but personalist terms. Only grounded in the anthropological model of a dialogical personalism can Distributism become an active force in reforming Eastern European societies.

In Eastern Christianity, the unity of Christ with Church follows the model of personal unity of the Holy Trinity. Dumitru Stăniloae, a most distinguished Orthodox theologian, calls the Church a ‘pluripersonal symphony’: a multitude of instruments with particular patterns of notes combined to create a unity which is ever so much richer for its multiplicity. Each person plays his notes, but all is conducted, coordinated, unified under the direction of Christ. Being made in the image of God, the Trinity, each person realizes his true nature through mutual life; each person is autonomous and unique and yet he is not able to have life except in community with others.

“The community of persons” is spelt out in terms of “sobornicity”: Sobornicity  (from the Slavic sobornaya, which means both “universal” and “conciliar”), writes Dumitru Stăniloae, “is not unity pure and simple: it is a certain kind of unity. There is the unity of a whole in which the constitutive parts are not distinct, or the unity of a group which is kept together by an exterior command, or formed into a union of uniform entities existing side by side. Sobornicity is none of these. It is distinguished from an undifferentiated unity by being of a special kind, the unity of communion. The unity of communion is the sole unity which does not subordinate one person to another, or in which the institution is not conceived as something external to or superior to or repressive of the persons involved.”

Cititi articolul integral pe The Distributist Review.

Declinul familiei și criza economică

9 Comments

Fragmente traduse din articolul Life and family issues underlie all economic issues in global debt crisis: author (interviu cu John Medaille):

“Ceea ce nu înţeleg majoritatea experţilor, politicienilor, lobbiştilor, bancherilor şi a societăţii civile cu privire la criza economică din Europa şi din restul lumii occidentale este strânsa legătură dintre criză şi politicile anti-viaţă și anti-familie.

Creşterea dimensiunilor statului, monopolul deţinut de corporaţiile uriaşe asupra resurselor lumii, dependenţa tot mai mare de stat a omului obişnuit, datoriile incredibil de mari şi imposibil de acoperit atît ale statelor, cît si ale cetăţenilor privaţi sunt rezultatul slăbirii politicilor de protejare a familiei ca unitate de bază a societăţii, spune economistul John Medaille.

Economia nu este o gnoză mistică accesibilă doar cîtorva iniţiaţi. Ea se bazează pe oameni şi pe nevoile lor. Pe scurt, are loc o stagnare a creşterii populaţiei în ţările cele mai avansate economic, susţinerea avortului legal şi a măsurilor contraceptive determinând scăderea ratei totale a fertilităţii cu mult sub nivelul de înlocuire. Mai puţini oameni, familii destrămate şi un număr tot mai mic de căsătorii înseamnă, în mod firesc, mai puţină stabilitate economică, o cerere mai scăzută de bunuri şi servicii şi o capacitate mai slabă de producere a acestora.

Cinci lucruri stau la baza economiei: More

Atingerea lui Midas. De ce o regiune ca Roșia Montană, care dispune de toate resursele naturale posibile, trebuie să fie săracă?

5 Comments

Rosia Montana petitie2

de John Médaille

Un prieten mi-a trimis acest documentar*. Este o „piesă moralizatoare” modernă, dacă sintagma de „principii morale moderne” nu este o contradicție în termeni.

Documentarul are 54 de minute (http://vimeo.com/moogaloop.swf?clip_id=3128543&server=vimeo.com&show_title=1&show_byline=1&show_portrait=0&color=&fullscreen=1). Dacă nu aveți timp să îl vizionați, permiteţi-mi să vă ofer un rezumat:
Pe scurt, există o mină de aur în Roșia Montană, o localitate din România. Aceasta nu este o noutate. A existat mereu o mină de aur în Roșia Montană și putem explora încă galeriile săpate de romani (…). Aurul nu este singura bogăție de care dispune Roșia Montană. Muntele are și zăcăminte de argint și cupru, însă aceasta nu este toată bogăția regiunii. Zona este un loc de o frumusețe cuceritoare, după cum puteți vedea în film, dar are și câmpii fertile, pășuni mănoase și râuri bogate în pești. Este suficientă bogăție naturală și nimic nu ar trebui să-i oprească pe oameni să beneficieze de prosperitatea naturală și să fie fericiți.

Însă prosperitatea si fericirea nu există în localitate. Este, de fapt, o zonă săracă. Nici aceasta nu este o noutate. Noutatea este că o companie canadiană intenționează să înceapă o exploatare minieră în Roșia Montană. Dar „exploatare minieră” poate că nu e tocmai cuvântul potrivit. Mai curând, ei intenționează să distrugă muntele, iar pentru aceasta trebuie să distrugă localitatea. Vor să înlocuiască satul cu un lac de cianură și să obțină din fiecare tonă de rocă nimicită un grăunte de aur. Plănuiesc ca, în numai 17 ani, să transforme întregul munte într-un morman de zgură. (…)

Nu sunt pe poziția de a spune sătenilor ce ar trebui să facă. Nu este nici localitatea mea, nici țara mea și doar oamenii de la Roșia Montană și guvernul României pot lua decizii în privința aceasta. Dar dacă localnicii decid să rămână sau să plece, decizia pe care o vor lua reflectă un aspect al unei realități mult mai grave. Mai precis, al unei realități absurde proprie capitalismului corporatist, dar de care nimeni nu pare a-și da seama. Aceasta este: Roșia Montană este o regiune de o mare bogăție naturală, DAR OAMENII NU AU NICIUN VENIT (după cum afirmă în film unul dintre săteni). Acest loc este înzestrat cu toate darurile pe care un Dumnezeu iubitor le-ar putea oferi unei porțiuni de pământ: munți plini de minerale, văi acoperite de gospodării, pășuni pline de animale, râuri bogate în pești. Este o regiune care ar putea să asigure existența a zeci de mii de oameni, care ar trăi în pace și prosperitate – așa cum s-a și întâmplat în trecut –, dar, în capitalism, aceasta nu poate asigura subzistența nici pentru o mie de oameni. O zonă care ar putea fi prosperă și locuită de oameni fericiți a fost transformată, în mod forțat, într-un ținut inert. Există bogăție, o bogăție reală, dar oamenii nu au de muncă pentru a-și putea asigura traiul, și – mai ales tinerii, care reprezintă viitorul – consideră că trebuie să plece de acolo. Însă dacă părăsesc regiunea, cu puținii euro oferiți de canadieni, cine îi poate învinovăți?

Absurditatea este că, în timp ce localnicii dispun de bogăție reală, canadienii posedă bogăție financiară și, în capitalismul corporatist, ultima este mai importantă decât prima. Bucățile de hârtie printate sunt mai grele decât aurul. Sterilele bancnote sunt mai „roditoare” decât câmpiile mănoase. Putem râde de această glumă, dar și țara noastră [SUA] a căzut în această capcană. În țara noastră, nu mai puțin decât în România, oamenii care nu produc altceva decât niște bucăți de hârtie (numite instrumente financiare derivate) au îngenuncheat o țară imensă. Aceștia nu au contribuit nici măcar cu o picătură la bunăstarea țării, dar din bogăția reală a țării noastre le-am plătit sute de miliarde de dolari și încă le vom mai plăti ca răsplată pentru eșecurile lor.

În capitalism, ordinea firească a lucrurilor este inversată. Banii care ar trebui să constituie doar un mijloc prin care se realizează schimbul de bunuri reale, devin stăpânii bunurilor reale și ai oamenilor. Legătura naturală dintre bogăție și muncă este anulată, iar cei care dețin bogăție reală câștigată prin muncă reală devin sclavii celor care dispun de bogăție financiară fără a munci.

Situația din Roșia Montană se întâlnește peste tot în lume unde există bogăție care poate fi exploatată. Un exemplu evident este petrolul. Petrolul conferă regiunii unde se găsește posibilitatea de a fi prosperă, dar, în general, oamenii unei țări bogate în petrol nu beneficiază nici de bogăție, nici de locuri de muncă. Bogăția se concentrează în mâinile câtorva oameni, care sunt de obicei străini, aflați mână în mână cu politicienii locali, clienții lor, în timp ce restul oamenilor nu au de muncă și, în consecință, nu se pot bucura nici de prosperitate. O parte infimă din bogăție, alocată cu zgârcenie, e singurul lucru la care pot spera. Poate fi o parte mai generoasă, cum fost în Arabia Saudită; uneori este un venit derizoriu; dar de cele mai multe ori, populația nu au niciun câștig. Doar în puține țări, ca, de pildă, în Norvegia, astfel de bogății au fost considerate drept proprietate comună a națiunii și au fost utilizate pentru a spori bunăstarea reală a cetățenilor, astfel încât aceștia să poată face față vremurilor când petrolul se va epuiza.

Obținem în timp aurul din pământ. Este normal sa fie așa. Este o resursă de care beneficiază epoci întregi, și nu doar o singură generație și, în mod sigur, nu o generație de străini. Muntele oferă fiecărei generații mici cantități, astfel încât oamenii să se bucure la sfârșitul fiecărei zile sau să le dăruiască mici cadouri soțiilor și copiilor lor. Copiii vor crește și vor oferi, la rândul lor, daruri celor din familiile lor. Dar canadienii vor să comprime în 17 ani 2000 de ani de minerit, să extragă, dintr-o lovitură, toată bogăția munților roșii și să lase în urmă un deșert. Ei spun că vor lăsa în urmă o grădină, dar, odată ce bătălia va fi câștigată în favoarea lor, odată ce aurul va fi luat, vor exista puține motive pentru a-și îndeplini promisiunile. Curând după ce mina va fi deschisă și muntele va începe să se micșoreze, directorul companiei canadiene îl va chema pe managerul român și îi va spune: „Am făcut 100 de milioane de euro anul trecut; trebuie să facem 120 anul acesta. Redu bugetul”. Iar în anul care va urma vor spune că trebuie să facă 140 de milioane, apoi 200. Care buget credeți că va fi redus?**

Au fost făcute aceleași promisiuni în Baia Mare, în nordul României. Dar în anul 2000, barajul lacului de decantare a cedat si apele reziduale conținând cianură s-au revărsat în Tisa și în Dunăre, această catastrofă lăsând în urmă o vale sterilă și periculoasa și [mii de tone de] pești otrăviți. Acesta a fost cel mai mare dezastru ecologic produs în Europa după cel de la Cernobâl. Oamenii nu mai pot practica agricultura sau pescuitul în regiune timp de 20 de ani. (…)

Acest întreg proces este numit „investiție”, ceea ce înseamnă că țări ca România, care dispun de bogăție reală, trebuie să se umilească în fața țărilor cu bogăție financiară. Ele trebuie să cerșească de la Bruxelles permisiunea de a-și consuma propria pâine și bucățile de hârtie fără de care (aparent) grâul nu va crește și peștii nu vor putea fi pescuiți. În aceste condiții, fermele și fabricile aparținând acestor țări nu pot concura cu un sistem de subvenții (acordate marilor corporații) și de exploatare, numit „globalizare”, sistem menit să spolieze țarile mai puțin dezvoltate în beneficiul câtorva oameni bogați financiar. Dacă se va petrece ceea ce se întâmplă în mod normal în astfel de situații, va fi imposibil ca guvernul României să reziste presiunii la care va fi supus de a vinde bogăția reală a României în schimbul „investiției” făcute de compania canadiană. Totuși, altceva poate opri acest proiect: prăbușirea unui sistem care impune astfel de proiecte.

În România există oameni care au fost martorii căderii unor imperii. Ei au asistat la căderea fascismului, a comunismului și sunt convins că în curănd vor fi martorii prăbușirii capitalismului. Precum cele anterioare, acest sistem nu poate supraviețui propriului „succes”; bucățile de hârtie nu sunt bogăție adevărată, iar oamenii care dispun de bogăție reală câștigată prin muncă reală se vor sătura să muncească pentru alții și vor alege să muncească pentru ei înșiși.

Nu ar trebui să constituie o problemă organizarea bogăției României într-un sistem economic real. Nu ar trebui să fie o dificultate ca românii să obțină prosperitate din câmpiile lor fertile, să fabrice bunuri utile pentru vecinii lor și să se desfășoare relații comerciale între orașele țării sau între România și țările ei vecine, care au nevoie de ceva din bogăția ei, așa cum România poate utiliza ceva din surplusul acestora. Dacă doar niște bucăți de hârtie stau în calea realizării acestor lucruri care pot aduce prosperitate românilor, atunci astfel de hârtii pot fi printate la București, fiind garantate de bogăția reală a României. Nu e nevoie decât de voință pentru aplicarea acestor măsuri. Dacă țările mici au capacitatea de a-și crea propria bogăție, nimeni nu le poate opri. Altfel, românii vor trebui să muncească pentru canadieni, însă doar câțiva români, pentru că locurile de muncă oferite nu vor fi multe. Cât despre restul oamenilor, aceștia trebuie să meargă la muncă în Spania sau în Germania; trebuie să îmbogățească alte țări și să-și uite propria limbă.

O altă problemă este că astfel de proiecte nu sunt investiții bune. Acestea presupun alocarea unui volum prea mare de capital și necesită ca prețul aurului să rămână la sau să depășească un anumit prag. Dar acum 10 ani, prețul era de doar 250 de dolari/uncie, iar dacă situația actuală se remediază, poate ajunge din nou la acest preț, însă în acest caz exploatarea ar fi neprofitabilă. Dar dacă asistăm într-adevăr la apusul unei epoci, la căderea unui imperiu, atunci prețul ar putea urca la 5.000 de dolari/uncie. În acest caz, România va avea nevoie de aurul ei și cei care conduc țara nu vor permite să fie luat, indiferent ce promisiuni au făcut companiei canadiene. Compania canadiană nu are o armată cu ajutorul căreia să-și impună revendicările, iar restul țărilor europene vor avea de rezolvat propriile lor probleme. Canadienii își vor pierde investiția, așa cum oamenii din Roșia Montană vor fi rămas fără localitatea lor.

Am numit capitalismul o mare glumă, dar el este și un mit terifiant, similar mitului regelui Midas***, care transforma în aur tot ce atingea. Capitalismul corporatist preschimbă în aur tot ceea ce atinge, însă este un aur care – așa cum se întâmplă în mitul regelui avar – nu îi poate asigura supraviețuirea și care transformă toate lucrurile dragi nouă și tot ceea ce are valoare reală în lucruri reci și fără viață. Nimeni nu știe ce se va întâmpla, dar ar fi periculos să credem că ceea ce a funcționat ieri va funcționa și în viitor. Este un mit că astfel de lucruri au funcționat vreodată în țări precum România și e o iluzie și mai mare să credem că România are nevoie de ele, dacă ar funcționa. Această țară are suficient aur și suficientă hrană pentru a asigura singură bunăstarea tuturor cetățenilor ei.

John Médaille, The Midas Touch, sursa: frontporchrepublic.com

Traducere si note de Irina Bazon

* Film documentar despre Rosia Montană, intitulat ”Gold Futures – The Future of a Romanian Mining Town”, realizat de postul de televiziune PBS din New York (n. tr.).

** Dintr-un comentariu făcut de John Medaille: „De ce o regiune ca Roșia Montană, care dispune de toate resursele naturale posibile, trebuie să fie săracă? De ce ar trebui ca locuitorii ei să depindă de un proiect atât de violent pentru a-și procura cele necesare subzistenței când sunt înconjurați de o asemenea bogăție naturală? Dacă vor ceda canadienilor, vor avea de lucru 17 ani. Apoi vor reveni la situația dinainte. Aceasta nu este o soluție.
(…) Creativitatea oamenilor este stimulată prin accesul la unelte și pământ (capital), iar fără ele este suprimată. Sistemul capitalist suprimă creativitatea oamenilor. Canadienii pot extrage aurul în mod profitabil pentru că obțin subvenții și externalizează costurile. Vor transforma muntele într-un morman de zgură, dar dacă ar trebui să restaureze zona, această operațiune nu ar fi profitabilă. În astfel de cazuri, externalizarea costurilor este un fapt obișnuit. Vedeți ce s-a întâmplat la Baia Mare” (n. tr.).

*** În mitologia greacă, Midas era un rege avar care a obţinut de la zei puterea de a transforma în aur tot ce atingea. Cum şi mâncarea pe care o atingea se transforma în aur, în cele din urmă a murit de foame (n. tr., sursa: http://www.profamilia.ro/omul.asp?viciile=11).

Despre democraţie şi regi

6 Comments

de John Médaille

Dacă spui că eşti monarhist eşti privit ca şi cum ai spune că te-ai alăturat Flat-Earth Society 1 sau că ai aderat la teza geocentrismului sau la teoria conform căreia lumea ar fi apărut acum 6.000 de ani.
Dacă prestigiul de care se bucură monarhismul este doar cu puţin mai mare decât cel al fascismului, a fi monarhist nu este privit la fel de apreciativ ca faptul de a face parte din comunitatea Amish. Să nu mai lungesc, însă, vorba şi să spun răspicat de ce sunt monarhist: Sunt monarhist pentru că sunt democrat. Prin urmare, cred că forma oricărei ordini politice ar trebui să fie determinată de aspecte precum voinţa poporului, tradiţiile şi obiceiurile lui, preocuparea pentru familie şi comunitate, precum şi pentru viitorul unei ţări. Iar monarhia este cea mai înaltă formă de democraţie.
La aceasta mi se va răspunde, în primul rând, că democraţia se bazează tocmai pe o astfel de ordine, pe care tirania o neagă; că democraţia pune în primul plan voinţa poporului, iar monarhia, voinţa tiranului. Totuşi, este limpede pentru mine că, mai ales în forma de democraţie caracteristică vremurilor noastre, aceasta permite impunerea voinţei unei minorităţi bine situate, deţinătoare a puterii financiare, conduce la anihilarea obiceiurilor şi tradiţiilor unui popor şi nu este preocupată de viitorul unei ţări. E adevărat că un rege poate fi tiran, dar aceasta este mai degrabă o excepţie decât o regulă.
Tirania reprezintă o deviere de la forma adevărată de monarhie şi se instaurează, în general, în vremuri de declin, dar, chiar şi atunci, regele trebuie să îşi arate susţinerea faţă de o forţă aflată deasupra lui, de pildă, o armată puternică sau o oligarhie comercială. Un rege, la fel ca şi un preşedinte, trebuie să cântărească bine forţele şi interesele din regatul său. Dar regele este liber să chibzuiască asupra justeţii argumentelor, pe când preşedintele nu poate decât să numere voturile. Şi chiar dacă preşedintele ar putea încerca să se ataşeze de o anumită doctrină, până la urmă, singurul lucru de care va fi ademenit va fi puterea; iar puterea aparţine celui care controlează voturile şi care va ajunge, foarte probabil, să controleze şi banii. Şi regele poate fi atras de putere şi bani, dar are libertatea de a fi şi un susţinător al dreptăţii. Şi chiar atunci când regele este un tiran, el poate fi identificat. Mult mai grav este atunci când oamenii trăiesc într-o tiranie pe care nu o pot numi, într-un sistem în care formele democraţiei servesc doar pentru a masca o realitate caracterizată drept tiranie. Este situaţia din vremurile noastre.
Această teză necesită o analiză mai detaliată, pe care o voi efectua în trei părţi. În prima parte voi face o critică a democraţiei electorale de astăzi. În a doua parte voi realiza o analiză a monarhiei ca formă de guvernare. În ultima parte voi examina instituţiile americane care, în vremuri de restrişte, au putut să se dezvolte în forme monarhice (aşadar, mai democratice).

Dogma democraţiei
Democraţia modernă, care este preferată oricăror alte forme de organizare, a ajuns să însemne democraţie electorală, în cadrul căreia conducătorii statului sunt aleşi prin vot secret în cadrul unor plebiscite organizate periodic. Această formă de democraţie a devenit dominantă cu mult timp în urmă şi a ajuns să reprezinte, în mentalitatea comună, singurul sens al democraţiei. În ultimii 100 de ani s-au purtat numeroase războaie în lume pentru a o face mai „sigură“, astfel încât această formă să fie adoptată în cât mai multe părţi ale lumii. Este ca şi cum am porni de la convingerea că un nivel „optim“ de şoc şi groază ar converti cetăţenii Bagdadului în republicani şi democraţi convinşi sau ar transforma Afganistanul într-o suburbie a oraşului Seattle.
Dacă pentru democraţie suntem gata să ucidem şi să murim, atunci această formă de organizare capătă statut de religie, fie şi una seculară. Precum o religie, democraţia electorală are la bază un sacrament, o liturghie şi o dogmă. Sacramentul este votul secret, liturghia, campania electorală, iar dogma este aceea că alegerile reprezintă voinţa poporului.
Dar este această dogmă adevărată? Este „voinţa poporului“ cu adevărat reprezentată de 51% dintre alegători? Evident, nu toţi cetăţenii merg la vot, aşadar, se poate ca voinţa participanţilor la vot să nu reprezinte nici pe departe voinţa poporului. Mi s-ar putea răspunde că tocmai oamenii care s-au prezentat la vot, manifestându-şi în acest mod preocuparea pentru soarta ţării lor reprezintă voinţa poporului. Totuşi, acest argument scapă din vedere faptul că există oameni (ca mine, de pildă) preocupaţi suficient de mult de soarta ţării lor încât să nu se prezinte la vot; oameni pentru care nici un partid nu mai poate fi acceptat sau, şi mai grav, pentru care ambele partide sunt de fapt un singur partid, între ele fiind diferenţe nesemnificative, care au importanţă doar pentru divertismentul şi manipularea publicului.
Dacă pe buletinele de vot ar exista rubrica „nici unul dintre cei de mai sus“ 2, poate că această opţiune ar aduna cele mai multe voturi şi ar fi cea câştigătoare. În orice caz, nu este adevărat că voinţa unei majorităţi slabe de votanţi poate fi uşor echivalată cu „voinţa poporului“.
Mai mult, ne putem întreba dacă o majoritate slabă poate valida cu adevărat o decizie esenţială, care îi angajează pe toţi oamenii să consimtă la acţiuni importante cu implicaţii pe termen lung. De exemplu, este echitabil ca 51% dintre alegători să îi forţeze pe toţi ceilalţi să accepte intrarea într-un război? Sau să fie de acord cu războiul permanent împotriva copiilor, care este avortul? Există, desigur, anumite chestiuni asupra cărora poate decide o majoritate de 51 %, dar problemele fundamentale nu se pot încadra printre acestea.
O altă problemă privitoare la dogma reprezentării este că există două categorii de care nu se ţine cont la alegeri: oamenii care nu mai sunt şi cei care nu s-au născut încă, trecutul şi viitorul. Într-o democraţie electorală, interesele celor care trăiesc în prezent sunt dominante. În privinţa primului grup, unii vor spune că nu ar trebui să ne cramponăm de trecutul mort şi că libertatea pe care trebuie să o câştigăm în primul rând este libertatea faţă de părinţii noştri. Este un grăunte de adevăr şi aici, moartea face şi ea parte dintr-un rost. Totuşi, viaţa nu se reduce la momentul prezent şi nici o generaţie, oricât de avansată ştiinţific ar fi, nu poate cuprinde totalitatea vieţii şi nu poate decide singură care este modul corect de vieţuire în lume.
Lumea de acum este rezultatul deciziilor şi acţiunilor care i-au alcătuit trecutul. Tradiţiile noastre concentrează întreaga înţelepciune a trecutului, referitoare la cum să trăim în lume şi în comuniune unii cu ceilalţi. Este, desigur, o cunoaştere incompletă, iar sarcina noastră este de a o îmbogăţi şi de a o transmite mai departe. Astfel, tradiţia vine din trecut, dar este orientată spre viitor. Democraţiile tind însă să erodeze tradiţiile prin cultivarea dorinţelor prezentului. G. K. Chesterton a numit tradiţia „democraţia celor care nu mai sunt“ 3, iar democraţia reală ţine seama şi de oamenii care nu mai sunt, dar care fac totuşi parte din ea.
Abandonând trecutul, democraţia abandonează şi viitorul. Îi împovărăm pe copiii noştri cu datorii pe care nu le pot plăti, cu războaie pe care nu le pot câştiga, cu obligaţii pe care nu le pot onora. Nu facem nimic pentru a împiedica deteriorarea infrastructurii şi slăbim capacitatea copiilor noştri de a sta pe propriile picioare. Votăm legi care ne asigură pensii mari, crezând că putem trăi din taxele plătite de copii, chiar dacă reducem numărul copiilor pe care îi aveam, lăsând o povară şi mai grea pe umerii celor care rămân.
Prin abandonarea trecutului şi a viitorului, democraţia nu mai poate să reprezinte nici prezentul, pentru că, fără a mai avea drept călăuză trecutul şi fără preocuparea pentru viitor, prezentul îşi pierde realitatea. Momentul prezent este efemer, el devine istorie imediat ce e trăit. Fără tradiţie şi fără o orientare spre viitor, momentul prezent devine un fel de Alzheimer cultural, fără memorie şi direcţie.

„Liturghia“ democraţiei
Dacă dogma este greşită, “liturghia” – deci campania electorală – dă bătăi de cap. De fapt, alegerile sunt pieţe care stabilesc preţuri foarte mari de intrare. Pentru a intra într-o campanie prezidenţială şi a fi susţinut de un partid, un candidat ar trebui să aibă 50 de milioane de dolari în buzunar doar pentru a fi credibil. Această sumă nu reprezintă toate cheltuielile pe care va fi nevoit să le facă, ci doar un avans. Suma nu îi cumpără pe alegători, asigură doar credibilitatea, iar fără această credibilitate (i.e. banii) candidatul nu va putea avea susţinere din partea presei. Cheltuielile totale vor ajunge la o sumă mult peste avans.
La alegerile din 2008, costul campaniei s-a ridicat la suma impresionantă de 5,3 miliarde de dolari, iar aceste cheltuieli au fost doar pentru cursa electorală la nivel naţional. Sunt foarte puţine surse de finanţare a unei campanii, iar procesul politic trebuie să fie, inevitabil, dominat de aceste surse. Corporaţiile şi organizaţiile care finanţează alegerile văd în acest lucru o investiţie, aşteptându-se să le aducă un câştig substanţial. Câştigul vine sub forma subvenţiilor, a legilor şi reglementărilor favorabile, a accesului la înalţii oficiali şi a scutirilor de taxe. Aceasta poate fi cea mai mare investiţie pe care o pot face corporaţiile. Însă toate acestea conduc direct la oligarhie, contrariul democraţiei, la instaurarea unei Republici a comitetelor de acţiune politică [„a Republic of PACs“] 4 în locul unei forme de guvernare în care puterea o deţine poporul.
Dar de ce este nevoie de atât de mulţi bani? Pentru că arta politică în democraţie nu este cea a deliberării şi convingerii [prin prezentarea unor soluţii viabile], care sunt relativ necostisitoare, ci este arta manipulării şi a propagandei, pentru care sunt irosiţi extrem de mulţi bani. Aproape niciodată nu se face apel la inteligenţă, ci la latura pur emoţională. În democraţie, calea spre putere şi modalitatea de a câştiga loialitatea din partea susţinătorilor este exagerarea micilor diferenţe dintre partide. Candidaţii trebuie să găsească o modalitate prin care să creeze impresia că sunt diferiţi unul de celălalt, chiar (sau mai ales) dacă sunt într-un profund acord. Cu cât sunt mai iraţionale argumentele în favoarea unui candidat, cu atât mai uşor se produce manipularea. Problemele reale pot constitui subiectul unor argumente reale, care pot fi convingătoare pentru alegători, ceea ce ar diminua devotamentul fanatic pe care îl cer politicienii. Astfel, vor găsi, de pildă, că e mai important să dezbată problema dacă Obama este sau nu musulman decât dacă acesta înţelege mecanismele care declanşează o criză financiară. Prima chestiune face subiectul unei dezbateri emoţionale şi care nu are legătură cu faptele, în timp ce a doua presupune cunoaştere şi inteligenţă.
Metoda cea mai utilizată în manipularea democratică este crearea unui „celălalt“ demonic. Membrii altui partid sunt portretizaţi nu ca oameni care pornesc de la premise diferite şi ajung la concluzii diferite, ci ca personaje care urmăresc, în mod deliberat şi malefic, să distrugă ordinea socială şi politică. Raţiunea este înlocuită de teamă, iar dacă oamenii se tem de celălalt partid, performanţa celor care îl demonizează nu mai are importanţă. Oricât de incompetent se dovedeşte un partid, el va apela mereu la strategia demonizării celuilalt partid. Există, fără îndoială, idei şi opinii care pot conduce la distrugerea unei societăţi, dar sunt (dacă sunt) puţini oameni care îşi propun anihilarea ordinii sociale; mai curând, ei au o viziune diferită sau, adesea, eronată asupra modului cum ar trebui să arate această ordine.
Tendinţa demonizării se observă cel mai clar atunci când democraţia este impusă unor naţiuni cu elemente etnice, culturale şi religioase diferite. Deşi există mereu o anumită tensiune socială în aceste naţiuni, sub regi, imperii sau chiar sub dictaturi, oamenii găsesc o modalitate de a trăi împreună într-o pace relativă. Dar atunci când apare democraţia electorală în aceste naţiuni, fiecare grup şi trib îl demonizează pe celălalt, rezultatul fiind războiul civil, epurare etnică şi genocid. Într-adevăr, epurarea etnică a devenit cel mai periculos act al ordinii democratice. Nu îmi vine în minte nici o excepţie de la această regulă. Am vrut sa construim o lume democratică sigură; din nefericire, am făcut din democraţie o primejdie pentru lume.

„Sacramentul“ democraţiei
Cu minore excepţii, democraţia se desfăşoară în spaţiul „sacru“ reprezentat de cabina de votare, corespunzând stranei unde se face spovedania. Acesta este locul unde alegătorul, singur şi izolat, îşi mărturiseşte credinţa sa adevărată. Este, probabil, cea mai înaltă expresie a filozofiei individualiste a omului modern. Dar ne putem întreba dacă acest individualism este compatibil cu democraţia însăşi sau cu orice formă rezonabilă de comunitate. Conform filozofiei utilitariste moderne, nu există un bine comun, nu există nici lucruri care să fie considerate în mod obiectiv bune. „Bun“ înseamnă doar „bun pentru mine“, iar votul, doar o expresie a interesului egoist. Prin urmare, o problemă precum, să spunem, avortul nu este „bună“ sau „rea“ în sine, ci doar „bună pentru mine“, iar alegerile nu fac decât să totalizeze lucrurile care sunt considerate bune în mod privat.
Dar votul secret nu este singura formă de vot. Există forme deliberative: reuniunea preelectorală, întrunirea alegătorilor pentru rezolvarea treburilor obşteşti, întrunirile de grup, care sunt mult mai potrivite pentru realizarea binelui comun. Votarea în aceste cazuri este publică, iar un spaţiu este rezervat pentru deliberare şi convingerea publicului. În astfel de adunări, argumentul „acest lucru e bun pentru mine“ nu este convingător; doar argumentele de genul „acest lucru este bun pentru noi“ sau, mai simplu, „acest lucru este bun“ pot convinge.
Este adevărat că orice grup poate fi la fel de iraţional sau chiar mai iraţional decât sunt indivizii izolaţi. Totuşi, într-un grup există mereu posibilitatea ca oameni lucizi şi chibzuiţi să îi poată convinge pe ceilalţi cetăţeni cu privire la un program inteligent şi să înlăture tendinţa naturală a democraţiei de a recurge la emoţie şi iraţionalitate.
În timp ce cabina de votare se aseamănă stranei unde se face spovedania, întrunirea de grup este similară mai mult comuniunii.

Este democraţia democratică?
Ne putem întreba dacă ordinea politică actuală este cea pe care ne-am dorit-o cu adevărat, dacă voinţa reală a poporului este reprezentată de instituţiile noastre. Atât republicanii, cât şi democraţii, liberalii şi conservatorii au serioase îndoieli că aşa stau lucrurile. De fapt, acesta poate fi singurul punct în care ambele părţi cad de acord: cele două grupuri ajung împreună la concluzia că lucrurile au evoluat într-o direcţie greşită.
Sugerez că răspunsul se află în absolutismul modern. Un lucru este cunoscut prin ceea ce îl limitează în mod firesc, iar un lucru care nu are limite devine opusul lui însuşi. În acest fel, democraţia, sacralizată şi absolutizată, se transformă în contrariul ei, într-o oligarhie prost deghizată, care foloseşte toate mijloacele de propagandă pentru a convinge publicul că votul fiecăruia contează. Astfel de degenerări au precedent în istorie. Imperiul Roman de Apus a păstrat forma şi funcţiile republicane. Funcţiile de consul, chestor, edil şi tribun s-au menţinut şi aveau loc campanii încinse şi extrem de costisitoare pentru ocuparea acestora. Armata nu mărşăluia nu sub steagul împăratului, ci sub cel al SPR (Senatul şi Poporul Romei). Dar totul era un simulacru; puterea se afla, de fapt, în mâinile împăratului şi ale armatei şi clasei de comercianţi/proprietari de pământ ale căror interese le reprezenta, în timp ce voturile plebei erau cumpărate cu mijloacele celui mai mare stat al bunăstării din lume. Dar, cel puţin, romanii îşi puteau vedea împăratul, îi cunoşteau numele, îl puteau iubi sau urî. Nouă nu ni se permite să îi vedem pe adevăraţii noştri conducători şi nu ni se îngăduie niciodată să îi numim. Un simulacru de democraţie acoperă o realitate oligarhică.
Acestea fiind spuse, ne putem însă întreba: „Ar fi fost mai bine dacă am fi rămas sub conducerea regelui George 5? Domnia sa nu pare să-i fi ajutat pe britanici, popor care nu seamănă cu nici un alt popor mai mult decât cu cel american“. Această afirmaţie, deşi îi va ofensa pe prietenii mei englezi, conţine totuşi un sâmbure de adevăr şi ridică o întrebare la care trebuie răspuns. Pentru că, într-adevăr, noţiunea de monarhie a cunoscut, în acea vreme, o deviere spre absolutism, care a transformat-o în contrariul ei, iar regii de naţionalitate germană ai Angliei au favorizat o astfel de evoluţie fiindcă au tolerat acumularea puterii oligarhice.
Pentru a ne forma o idee clară despre monarhie, va trebui să ne întoarcem în timp, nu doar până în Evul Mediu, ci chiar până în vremea lui Aristotel. Însă acesta va fi subiectul unui alt articol.

Traducere de Irina Bazon

(Aparut si pe: http://atreiafortaromaniaprofunda.blogspot.com/2011/07/despre-democratie-si-regi.html)
Traducerea s-a făcut după: John C. Médaille, On Democracy and Kings, Remnant Columnist, Texas, 20 septembrie 2010.

Notele traducătorului
1 Flat Earth Society este o organizaţie cu sediul în Lancaster, California, care susţine teoria pământului plat.
2 În România, Eugen Bădăuţă a propus, în 2010, schimbarea sistemului de vot prin introducerea unei rubrici intitulate „Nimeni“, precum şi a posibilităţii sancţionării de către alegători a oamenilor politici corupţi sau incompetenţi. Mai multe detalii, aici: http://www.ziuaonline.ro/politica/propunere-de-schimbare-a-sistemului-de-vot-ce-include-rubrica-nimeni.html.
3 „Tradiţia ar putea fi definită ca o extindere a drepturilor civile. Tradiţia înseamnă să dai drept de vot celei mai obscure dintre clase, strămoşilor noştri. E democraţia celor morţi. Tradiţia refuză să se supună măruntei şi arogantei oligarhii a celor care se întâmplă să umble pe pământ. Toţi democraţii obiectează la descalificarea oamenilor prin accidentul naşterii; tradiţia obiectează la descalificarea lor prin accidentul morţii. Democraţia ne spune să nu neglijăm opinia unui om cumsecade, chiar dacă acesta este grăjdarul nostru. Tradiţia ne cere să nu neglijăm opinia unui om cumsecade, chiar dacă acesta este străbunul nostru. Eu oricum nu pot separa cele două idei, democraţia şi tradiţia. Mi se pare evident că reprezintă una şi aceeaşi idee. Îi vom avea pe cei morţi la sfatul nostru. Vechii greci votau cu pietre, ei vor vota cu pietre de mormânt. E cât se poate de regulamentar şi de oficial, de vreme ce majoritatea pietrelor de mormânt, ca şi majoritatea buletinelor de vot, sunt marcate cu o cruce.“ (G. K. Chesterton, Ortodoxia sau dreapta-credinţă, Ed. Paralela 45, 2000)
4 Political Action Committee (PAC), Comitetul de Acţiune Politică, este o organizaţie politică din Statele Unite al cărei scop este strângerea şi distribuirea de fonduri în vederea finanţării campaniilor electorale ale candidaţilor la funcţii politice (sursa: crispedia.ro).
5 Regele George al III-lea, regele Angliei între 1760 şi 1820, în timpul căruia s-a desfăşurat Războiul American de Independenţă.

Modelul economic falimentar si decaderea invatamantului

2 Comments

Modelul economic falimentar (capitalismul neoliberal globalist) a condus si la decaderea invatamantului. Daca omul si munca sa au devenit o marfa, si cunoasterea a devenit o marfa. Ne intrebam de ce cunoasterea calitativa este pe cale de disparitie. Fiindca nu mai este formativa (nu mai formeaza caractere), ea nu mai conteaza in sine, ci ca instrument. Omul in sistemul economic neoliberal a devenit el insusi un instrument. In invatamant nu se mai formeaza oameni intregi, ci competente, oameni asimilabili, utili in multinationale si corporatii, formati pentru a preamari “virtutile” globalizarii. Globalismul (si societatea tehnologica) au nevoie de oameni specializati intr-un domeniu restrans, nu de oameni cu un larg orizont de cultura. Cum spune Lyotard (in Conditia postmoderna), cunoasterea traditionala a fost inlaturata in favoarea cunoasterii stiintifice. In cazul celei din urma, adevarul este imanent si se pune accent pe specializare, performanta, eficienta. De aici idolatrizarea muncii pana la a te sacrifica pentru acest idol in numele “eficientei”. In cunoasterea traditionala exista un adevar transcendent, iar dimensiunea morala este esentiala.

Pentru a sti sa integrezi adevarurile intr-o ierarhie e nevoie de un orizont mai larg de cultura. Limitarea omului la un domeniu restrans conduce la imposibilitatea de a-si mai forma o viziune globala asupra lumii si de a mai avea acea perceptie a ierarhiei adevarurilor. Insa, cum spune John Medaille in cartea Toward a Truly Free Market, adevarata stiinta inseamna cunoastere integrata intr-o ierarhie a adevarului. De exemplu, economia s-a redus la o “stiinta fizica”, astfel incat, pentru atingerea “eficientei”, omul a fost inteles in primul rand ca marfa si piesa de schimb. Omul este insa mai mult decat atat. Iar a face abstractie de universul sau moral inseamna a reduce si a anula omul, a nu mai tine seama de omul in integralitatea sa. Cum spune tot John Medaille, “o gandire corecta este cea care incadreaza adevarurile in ierarhii adecvate, care nu permite ca adevaruri mai mici sa ia locul adevarurilor mari si nu reduce toate adevarurile la unul singur”. Pentru a face ca economia sa functioneze precum fizica, economistii au redus omul la un obiect intr-o lume de obiecte, la un calcul economic, la “homo œconomicus” – mit, utopie care nu poate sta la baza unei stiinte. Iar o stiinta care se ocupa cu relatiile dintre oameni, precum este economia, nu poate reduce omul la ceva ce in mod clar nu il defineste.

Older Entries

%d bloggers like this: