Ceea ce nu inteleg analistii apologeti ai “solutiilor” neoliberale este ca functionalitatea unui stat nu se verifica prin dimensiunile lui – si statul centralizat, supradimensionat (big government), de tip socialist, si “statul minimal”, neoliberal (care se retrage pentru a lasa ca dominatia lui big business, a finantelor transnationale si a monopolurilor corporatiste sa distruga si sa inrobeasca tarile care “nu conteaza”) si-au dovedit cu prisosinta disfunctionalitatea – , ci prin capacitatea lui de a apara o ordine fireasca, randuiala specifica unei tari, randuiala care inseamna inradacinare in realitatile economice si valorile spirituale ale acelei tari. La baza acestei randuieli nu sta individul autonom, dezradacinat, ci familia, unitatea de baza a societatii. Solutia nu poate fi big government (statul supradimensionat), nici big business (care, pentru a-si putea intinde tentaculele nimicitoare, are nevoie de un statul minimal, care sa fie absolvit de obligatia de a apara interesele omului obisnuit), ambele construite pe individul masificat, ci un stat care sa asigure conditiile ca tocmai acele comunitati care alcatuiesc societatea sa se poata dezvolta, incepand cu cea mai mica, dar care este cea mai importanta, fiindca de ea depinde sanatatea intregii societati: familia.

Familia se dezvolta in interiorul parohiei si a comunitatii locale, iar intr-o economie centrata pe persoana, deci pe familie, se acorda prioritate acestei unitati de baza; o comunitate locala puternica are la baza solidaritatea intre aceste unitati (de exemplu pentru a-si creste impreuna copiii sau a practica diverse activitati – economice, agricole, educative etc. – in beneficiul reciproc si al comunitatii). Doar astfel devine valabil si acel principiu al subsidiaritatii, care deocamdata apare doar in teorie, nu si in practica, fiindca ideologii au devenit tot mai rupti de realitate si plini de contradictii: Pledeaza pentru statul minimal si big business, dar vorbesc despre “subsidiaritate”.

Vorbim insa de familia traditionala, familia crestina, dispusa sa iasa din acea autosuficienta care caracterizeaza familia moderna, care refuza sa poarte crucea (Dumitru Staniloae spunea: “Nasterea si cresterea de prunci, slujirea Bisericii si a societatii, ca infranare a egoismului in doi (sau in mai multi; cu copii cu tot), inseamna o cruce” pe care trebuie sa si-o asume familia). Familia moderna ajunge “un grup inchis ca o cetate in zidurile proprii”, un “egoism de instincte”, grup insensibil la altii, despartit de Dumnezeu si care nu mai ramane unit prin harul Lui.

In general in astfel de familii se recurge la avort din ratiuni “pragmatice” (“realizarea in cariera”) si egoiste, iar rostul ei se reduce la acela de a asigura tot ce e necesar material pentru bunastarea proprie, fara a manifesta vreun interes pentru semenii din jur. Copiii sunt crescuti pentru a se “aranja” material cat mai bine si pentru a urma “facultatile care se cauta”, a deveni “sclav (ne)fericit” intr-o corporatie de succes si a pleca, eventual, in Occident, unde e “civilizatia” si “se traieste mai bine”. Aceasta situatie este creata si favorizata de sistemul neoliberal corporatist, in cadrul caruia familia este un grup de indivizi, nu o comuniune de persoane, caz in care familia nu mai poate fi o piedica in calea masificarii si dezradacinarii omului. Casatoria se devalorizeaza, ajunge un simplu contract. Familia este slabita fiindca nu mai este constienta de functiile ei firesti pe care le-a pierdut si de rolul ei in societate, ca unitate de baza.

Casatoria crestina nu e un mijloc de satisfarece reciproca a unor porniri egoiste, ci o comuniune in care se realizeaza fiecare complet ca persoana, cum spunea tot Parintele Staniloae, si care se cladeste prin jertfa, daruire, purtarea crucii si prin constientizarea responsabilitatii fata de societate, fiindca ea este cea care promoveaza coeziunea sociala si bisericeasca (Staniloae). Pavel Florenski spunea ca societatea, deci si Biserica, este formata “din unitati duale, nu din indivizi; am zice din molecule, nu din atomi”.

Dupa cum arata economistul si teologul John Medaille, ne putem da seama de functionalitatea unui stat observand cat de puternice sunt familiile. Daca abia supravietuiesc, afundate in datorii, daca numarul casatoriilor e in scadere drastica, daca mamele nu mai au timp, din cauza unei munci extenuante, sa se ocupe de educatia copiilor lor, daca functiile familiei (economica, educativa etc.) sunt din ce in ce mai reduse, daca parintii sunt nevoiti sa ia calea emigrarii abandonandu-si copiii si multe familii se destrama din aceasta cauza, fiindca aici nu au conditiile sa se dezvolte, atunci statul si-a pierdut atributiile lui adecvate, este disfunctional. Rolul lui nu mai este decat acela de aparator al unor interese private, nu al binelui comun, al intregii societati. Disfunctionalitatea lui este evidenta si afecteaza dramatic conditia omului obisnuit si a clasei de mijloc.

Wendell Berry: „Va trebui sa recuperam functiile de cunoastere si responsabilitate“ care au fost transferate guvernelor si corporatiilor pe parcursul secolului XX, „sa le reunim si sa le restituim familiilor, gospodariilor si comunitatilor noastre“.

Asadar, nu statul minimal, nici cel maximal, nici disparitia statului national (pentru care pledeaza anarhistii stangisti, care fac alergie la steagul national), ci restaurarea familiei traditionale trebuie sa fie prioritara. Doar astfel se va crea si o coeziune, se va intari si va fi restaurata societatea in ansamblu. O societate masificata, atomizata e pasiva, incapabila sa isi faca vocea auzita, sa solidarizeze, iar comunitatile dintr-o astfel de societate sunt slabite si se afla la discretia unor puteri impersonale, destructurante. Dar o societate in care omul conteaza nu ca individ monadic, ci ca persoana care se dezvolta in comunitate (prima comunitate de baza fiind familia), isi poate recapata puterea si isi poate face auzita vocea.

Linkuri similare:

Declinul familiei și criza economică

Economia centrată pe familie

Despre familie. Șansa unei întâlniri