Despre Corneliu Codreanu, Ion Mota, Arsenie Boca, Nichifor Crainic, Mircea Vulcanescu, Noica si… Plesu si Liiceanu

Arsenie Boca mi-a fost foarte apropiat ca student la Sibiu. Venea la mine şi stătea luni de zile uneori. După aceea s-a făcut călugăr, a stat în Bucureşti pe la un frate al meu, până în 1920 când a dat de această Zamfira. De-atunci n-a mai intrat în casă la mine. Şi de-atunci nu vă mai pot spune nimic despre el. Era o taină în el, era un om care spunea cu hotărâre, nu spunea cu ezitări, cum spun alţi oameni, şi cum şi eu îmi dau seama că nu pot defini lucrurile. El parcă le spunea în aşa fel că dădea o siguranţă omului care-l asculta. Avea ceva propriu; eu nu ştiu să fi pus într-un mod foarte complicat problemele; el le spunea într-un mod hotărât, aşa fără ezitări. El avea un fel propriu al lui care impunea. Dar nu ştiu de ce n-a mai venit la mine.
Corneliu Codreanu era şi el o figură foarte interesantă; şi atrăgea ca şi Arsenie Boca: avea ceva atractiv, ceva puternic aşa; acelaşi spirit hotărât şi sigur; alegea o cale şi gata; mergea pe ea. Impresionau amândoi prin forma lor hotărâtă de a fi. Era un dar al lor. Cred că e o oarecare asemănare între ei, parcă erau o piatră, o stâncă. Eu n-am avut această exactitate de a defini lucrurile, m-am legănat aşa, în cunoaşterea adevărului. Eu am pus foarte mult preţ pe iubire, pe blândeţe, pe bunătate, pe valorile Treimii; scrisul meu a atras -e adevărat, dar ca persoană n-am exercitat această atracţie pe care o exercitau Codreanu sau Arsenie Boca, şi nu ştiu cum e mai bine…
Am fost solicitat după ’90 de nişte tineri să scriu ceva despre Ion Moţa: eu cred că Moţa care era băiatul protopopului din Orăştie era foarte creştin; şi el s-a dus într-adevăr ca să apere Occidentul de comunism. Pe Marin nu l-am cunoscut.

… Crainic unea naţionalul cu moralul şi eu la fel; totdeauna creştinismul adevărat este şi moral. Şi naţionalismul adevărat, ideea de naţiune, de neam, nu poate fi decât o idee morală. Am scris asta în „Etica naţionalismului” în „Gândirea”.
Mircea Vulcănescu era un foarte bun credincios; el a fost legat de Nae Ionescu. Am citit eu ceva în tinereţe de el, despre antinomiile lui Kant aplicate creştinismului; foarte interesant, avea o gândire originală şi era în acelaşi timp ortodox. Şi am auzit că murind în închisoare, a cerut să nu fie răzbunat.
Şi mai era Vasile Băncilă iarăşi; foarte credincios… Aceştia patru sunt credincioşi.
Noica, o fi fost la început, dar acum la sfârşit, nu mi s-a părut a fi aşa, hotărât în credinţă. Nici el, nici Pleşu, plutesc aşa… Şi Liiceanu cred că-i tare străin de credinţă.
A venit Liiceanu odată la mine, mi s-a părut că vine să intre într-o legătură spirituală şi să-mi ceară nişte studii. Da’ când în convorbire am ajuns la întrebarea ce program are, ce vrea să publice, zice: „Eu vreau să public câte o lucrare despre fiecare filosof…” „-Şi de ce asta?” „-Păi ca să-i cunoaştem…” „-Păi mi se pare că îi prea cunoaştem, că nu ne cunoaştem pe noi, şi cred că ar trebui să ne cunoaştem pe noi mai mult.” Şi a plecat fără să intre în discuţie cu mine despre colaborare.
Intelectualitatea română de astăzi s-a îndepărtat de ortodoxie, asta am remarcat de multe ori; mi se pare că e cea mai îndepărtată intelectualitate de credinţa poporului. Ispita Occidentului, ştiţi… Poate că stând multă vreme în legătură cu fanarioţii, la mijlocul secolului XIX debarasându-se de ei s-au aruncat în braţele unei Franţe care era atee (deşi francezii au unii gânditori şi poeţi creştini. Dar la noi nu s-au dezvoltat prea mult nici Nae Ionescu, nici Crainic).

Noi suntem protolatinitatea

Eu cred că trebuie să rămânem în creştinismul de la început, poporul român s-a precizat ca popor român prin creştinism. Vedeţi Faptele Apostolilor capitolul 16:9-12, unde Sfântului Apostol Pavel fiind în Troia are un vis în care i se arată un macedonean zicându-i: „Treci în Macedonia şi ne ajută; treci Bosforul şi te du, că se deschide o poartă nouă.” Şi a ajuns în Filippi care era colonie romană – vers.12. Deci noi avem creştinismul înainte de Roma; la Roma a mers Pavel abia după aceea, când este dus, legat şi închis. Căci are Epistola către Romani scrisă mai târziu şi îl duc legat la Roma. Şi la Roma vreo 200 de ani nu s-a vorbit limba latină, ci limba greacă.
El spune că aici era colonie romană.
Iar noi avem termeni latini proprii, nu de la Roma, de dinainte de cei care s-au format la Roma. Eu zic că noi suntem protolatinitatea. Nici o limbă nu este atât de latină ca limba noastră; este foarte apropiată de limba latină scrisă, aproape toate cuvintele… Şi avem cuvintele latine cele mai substanţiale, cele mai pline de sevă, de exemplu: inima este de la anima, noi spunem Atotţiitorul, traducerea exactă după „Pantocrator”, în Occident ei zic Atotputernicul: Atotputernicul e mai rece; Atotţiitorul parcă te îmbrăţişează. Noi zicem Tată, ei zic Pater; Tată parcă-i altfel… Noi zicem Fecioară, ei zic Virgo, mai fizic aşa. Ei zic „regnum” – stăpânire, parcă mai lumeşte; noi zicem împărăţie, parcă mai plină de taină, de basm aşa… împărăţie… Noi zicem biserică de la „basiliki”, adică clădirea împărătească; Hristos e Împăratul… ei zic „ecclesia”; iar toţi termenii aceştia au trecut la popoarele din Occident de la Roma, dar la noi nu. Şi ceva din duhul acesta răsăritean, de taină, se vede în toate cuvintele noastre. Noi nu le-am luat de la Roma; noi avem o limbă proprie; latină dar proprie, noi am fost protolatini, aici s-a format latinitatea.

Dealtfel, caracterul nostru latin nu e străin de vechimea fiinţei noastre de traci: învăţatul vienez Tomaschek în lucrarea sa „Über die Bessen” tipărită la 1880, spune că besii erau tracii şi dincolo de Bosfor se numeau biti, iar capitala Bitiniei era Troia, de unde nepotul lui Priam, după ce grecii înving, pleacă (evident că nu singur, ci cu corăbii şi cu mulţime) şi întemeiază Roma. Eu cred că asta a fost protolatinitatea; a noastră, aici. După aceea a ajuns acolo intrând în legătură cu nemţii, cu barbarii, cu toţi; deci latinitatea primă şi cea mai curată a fost aici. Sfântul Apostol Pavel a tradus în limba asta care se vorbea aici. De ce noi am rămas latini după ce am avut stăpânirea armatei romane vreo sută şi ceva de ani?… aşa de repede îşi pierde un popor limba?… de ce n-au devenit latini grecii; sau cei din Asia Mică, sau cei din Egipt?… de ce numai noi?…
[…]
Pe de o parte avem luciditatea aceasta latină, cum nu o au slavii, dar avem pe de altă parte un sentiment al tainei, cum nu-l au nici francezii nici spaniolii sau italienii. Şi la germani şi la englezi limba latină se folosea, dar nu a înfiinţat limba vorbită. La noi limba liturgică a înfiinţat limba vorbită. Şi de aceea şi cuvintele noastre au alt înţeles: noi nu spunem „convenţia”, noi spunem cuviinţă, şi ce deosebire mare este… Multe s-ar putea spune despre cum e de influenţată limba poporului: când au tradus în secolele XVI-XVII textele, cred că prea puţin au schimbat; cred că poporul şi-a menţinut limba lui vorbită; cred că Tatăl Nostru, Crezul, le-avea poporul dintotdeauna… şi sunt cuvinte latine, foarte puţine cuvinte slave sunt; n-am fost influenţaţi de slavi: „Cred într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul –Făcătorul, nu Creatorul, e altceva… – Făcătorul cerului şi al pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor” –unde-i cuvânt slav?… aproape că nu e cuvânt slav, decât Duhul.
Aici era normal să fie un popor unic, un popor de legătură între Orient şi Occident;noi unim luciditatea latină şi sentimentul de taină al Răsăritului. Cred că spiritualitatea poporului român este imprimată de ortodoxie, nu s-ar putea înţelege altfel; i-am dat o pecete proprie, o pecete românească creştinismului; protolatinitatea noastră a pus o amprentă pe creştinism şi creştinismul a pus o amprentă pe românismul nostru. Avem luciditatea latină în ortodoxie, pe care nu o au slavii şi nu o au grecii.
Grecii sunt mai raţionalişti, mai reci, slavii sunt mai haotici aşa. Cineva spunea că atunci când citeşti un text slav, trebuie să vezi ce e dedesubtul rândurilor nu ce e în rânduri.
Slavii au un sentiment de ceva neluminat, întunecat. Noi suntem un popor deosebit. La noi este o luminozitate în poporul nostru, e o cuviinţă, e o delicateţe, o blândeţe, o bunătate, o generozitate, o căldură, o curăţie, sunt nişte virtuţi… Noi vorbim foarte mult de lumină, noi zicem şi lumii lumină; lume de la lumină… noi avem nişte adâncimi foarte clare, nişte adâncimi luminoase, lumina e adâncimea noastră… basmele, iarăşi; e-atâta bunătate, atâta lumină în ele… avem colindele, doinele sau dorul – cuvinte fără echivalenţă la alte popoare.
Creştinismul nu a putut să prefacă aşa de mult pe slavi în felul lor slav de a fi, mai haotic; şi nici pe nemţi: nemţii, ca şi ruşii, au tot astfel de adâncimi întunecate, neclare, haotice; au rămas mai mult în ale lor, în miturile folclorului lor de dinainte de creştinism. La ei e ceva haotic aşa; Tristan şi Isolda şi mai au ei lucruri de felul ăsta. Ruşii, la fel: n-au un folclor ca al nostru.
[…]

Să ne apropiem de spiritualitatea neamului nostru

Intelectualitatea noastră a întors spatele credinţei poporului, e poate cea mai indiferentă intelectualitate faţă de părinţii noştri. Trebuie să sfârşim cu aceasta, trebuie să avem o altă intelectualitate. Trebuie să ne apropiem de spiritualitatea neamului nostru. Din păcate au distrus satele, în multe sate nu mai sunt decât nişte bătrâni, dar peste vreo zece ani nu-i vom mai găsi nici pe ei. Se golesc satele… Asta au voit, să distrugă spiritualitatea românească, creştinismul românesc. Cred că ar trebui să încreştinăm şi oraşele astea. Fiecare în jurul lui să facă ceva: întâi să se creeze o solidaritate creştină ortodoxă a tineretului; să se pornească cu scrisul, şi în vorbire, în altare. Mai sunt sate în anumite părţi unde se mai poate vedea acea delicateţe, blândeţe, bunătate, comunicabilitate, căldură, curăţenie.
[…]


Din cauza faptului că ateismul făţiş s-a compromis prin comunism, acum iau diferite măşti creştine; şi mulţi se lasă amăgiţi. Spune Sfântul Apostol Pavel: „În privinţa venirii Domnului nostru Iisus Hristos şi a adunării noastre împreună cu El, vă rugăm, fraţilor, să nu vă clintiţi degrabă cu mintea, nici să vă spăimântaţi – nici de vreun duh, nici de vreun cuvânt, nici de vreo scrisoare ca pornită de la noi, cum că ziua Domnului a şi sosit. Să nu vă amăgească nimeni, cu nici un chip;
căci ziua Domnului nu va sosi până ce mai întâi nu va veni lepădarea de credinţă şi nu se va da pe faţă omul nelegiuirii, fiul pierzării, potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu, sau se cinsteşte cu închinare, aşa încât să se aşeze el în templul lui Dumnezeu, dându-se pe sine drept dumnezeu. Nu vă aduceţi aminte că, pe când eram încă la voi, vă spuneam aceste lucruri? Şi acum ştiţi ce-l opreşte, ca să nu se arate decât la vremea lui. Pentru că taina fărădelegii se şi lucrează, până când cel care o împiedică acum va fi dat la o parte. Şi atunci se va arăta cel fără de lege, pe care Domnul Iisus îl va ucide cu suflarea gurii Sale şi-l va nimici cu strălucirea venirii Sale. Iar venirea aceluia va fi prin lucrarea lui satan, însoţită de tot felul de puteri şi de semne şi de minuni mincinoase, şi de amăgiri nelegiuite, pentru fiii pierzării, fiindcă n-au primit iubirea adevărului, ca ei să se mântuiască.” II Tesaloniceni 2:1-10. Deci se înmulţesc ăştia care nu par să fie atei, şi iau măşti de creştini, fel de fel de măşti, sub diferite forme, ba de yoga, ba de altele. Noi însă trebuie să păstrăm credinţa cea adevărată, credinţa dreaptă ortodoxă; Sfânta Treime, Fiul lui Dumnezeu Cel care S-a făcut prunc şi care S-a răstignit pentru noi şi a înviat… Trebuie mai multă carte creştină. Da’ uite, eu nu prea pot edita şi stau la Patriarhie câteva cărţi de-ale mele de vreo 4-5 ani, şi-n alte păţi. Nu sunt bani… Însă Sfinţii Părinţi; Sfântul Atanasie, Chiril, Vasile cel Mare, Grigorie de Nazians, Grigorie Palama, aceştia sunt marii noştri îndrumători, şi trebuie să-i actualizăm pe ei, ei au credinţa curată şi viaţa curată, şi adâncime, şi să arăţi toată mizeria filosofiilor ăstora şi al altor doctrine: toate sunt nişte mizerii.
Nu „fundamentalism”; legea strămoşească, legea românească, creştinismul primordial, creştinismul autentic, creştinismul neschimbat, creştinismul de la început… De ce…că Iisus Hristos e depăşit…cum depăşit? Păi orice noutate în Occident însemnează o cădere de la o treaptă, la o treaptă mai de jos.Iisus Hristos e Alfa şi Omega, există vreun chip de om care să fie atât de nou model şi să nu-l poţi niciodată depăşi… Hristos, El e Alfa şi Omega, fără început şi fără sfârşit; oricât înaintăm în imitarea Lui totuşi suntem aşa de departe… ce departe e omenirea de a fi ca Hristos… El e mereu nou, nouă-i bunătatea, mereu eşti mai nou în bunătate, dar acum mereu nu-i nici o noutate, e numai decădere: răul nu are nimic nou; şi Occidentul e ahtiat după acest nou, nou, nou, călcând toate regulile în picioare, toate rânduielile. Noi trebuie să arătăm însă şi adâncimea şi înălţimea lui Hristos. Au făcut ceva ruşii în Occident dar nu aşa cum ar fi trebuit. Trebuie mai mult, mai mult să Îl descoperim pe Hristos.
Cioran şi-a permis chiar să spună că îi admiră pe evrei pentru faptul că l-au ucis pe Hristos, că au dat dovadă de inteligenţă… ca să fie nou, ca să spună ceva nou. Adică toate nebuniile sunt noutate; şi seriozitatea, bunătatea… Şi-l lăudau şi toţi intelectualii ăştia: cel mai mare stil… dar ce; stilul te mântuieşte?… Spunea un scriitor şi poet francez:
„Rugăciunea nu e mare stil; dar e superioară oricărei forme de poezie.” Când strig către Dumnezeu: Doamne ajută-mi, sau Doamne ai milă de mine… e altceva decât toată vorba ta poetică. Aşa că creştinismul este noutate continuă, pentru că niciodată nu ajungem la înălţimea la care este Hristos; totdeauna urcăm din treaptă-n treaptă şi tindem spre o asemănare, nu putem ajunge la perfecta lui desăvârşire dumnezeiască… El ne cheamă spre asta, căci spune: „Fiţi desăvârşit precum Tatăl vostru Cel din ceruri este”, iar Sfântul Vasile cel Mare spune: „Dumnezeu S-a făcut om, pentru ca omul să se îndumnezeiască”, se referă desigur la o îndumnezeire după dar, nu după fire. Iată la ce este chemată omenirea… Hristos e nou totdeauna… Şi s-a păstrat aşa în credinţa noastră, nu la secte, care s-au şi împărţit mereu. Din păcate au apărut acum şi secte din ortodoxie, la noi până acum nu a existat aşa ceva.
Monahismul e o tradiţie dintotdeauna a noastră, şi tendinţa spre sfinţenie. În Occident e luptă, şi catolicismul a avut întotdeauna tendinţa să se lupte să cucerească; şi cred că şi în Iugoslavia ei sunt de vină. Ortodoxia nu s-a impus niciodată prin forţă; s-a impus cu jertfă.Nu scot sabia împotriva altuia, ci primesc mucenicia. În caz de agresiune mă apăr, dar nu atac şi nu cuceresc cu sabia. Mă apăr! Ştefan cel Mare şi Mircea cel Bătrân şi atâţia alţii şi-au apărat Ţările, e absolut firesc şi e o datorie chiar. Sfinţenie, mucenicie, model de viaţă curată, generoasă, jertfelnică.Aceasta e ortodoxia noastră românească. Văd că occidentalii îi acuză pe sârbi; nu, sunt mai vinovaţi ceilalţi. Eu citesc un ziar bisericesc grecesc care mereu scrie de răul pe care îl face Vaticanul.
Eu nu prea sunt pentru ecumenism; a avut dreptate un sârb, Iustin Popovici, care l-a numit pan-erezia timpului nostru. Eu îl socotesc produsul masoneriei; iar relativizează credinţa adevărată: de ce să mai stau cu ei care au făcut femeile preoţi, care nu se mai căsătoresc, iar în America, Anglia şi alte ţări au legiferat homosexualitatea.
Familia e sfântă. Sfinţii Părinţi au lăudat la fel de mult căsătoria ca şi monahismul. Pe de o parte se recunoaşte că Dumnezeu a creat omul bărbat şi femeie; omul întreg este bărbat şi femeie. Şi de fapt , în căsătorie se depăşeşte plăcerea trupească; vin atâtea griji, o mână de copii, ceea ce e trupesc este depăşit, dar totuşi este şi preţuirea asta; legătura completă. Eu cel puţin aşa am trăit-o… Nu mai e viaţa mea întreagă, nu mai e soţia mea;
câtă sensibilitate, câtă iubire a unuia pentru altul… Se poate scrie o carte despre sfinţenia în căsătorie… În Occident se destramă, nu mai există căsătorie; ăsta-i Occidentul… li se pare importantă homosexualitatea. Nu mai înaintează omenirea. În Suedia numai 3% se căsătoresc, trăiesc aşa… În Olanda îi vezi în doi, bărbat şi femeie împerechindu-se în vitrină. În America au legiferat homosexualitatea, drogurile. De fapt unde-au ajuns ei?… N-au nici o înţelegere a tainei… Eu am scris în „Dogmatica” mi se pare; Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Omul întreg e bărbat şi femeie.” Bărbatul singur nu e om întreg; femeia singură nu e om întreg; numai împreună sunt omul întreg. Cât de împuţinat eşti după ce nu mai ai femeie… cât de neîntreg eşti… Cine te iubeşte; te iubeşte soţia cel mai mult; te iubeşte bărbatul cel mai mult; nu există altul care să te iubească aşa de mult… Nu mai socoteşti că ăsta e al meu, ăsta e al tău… atunci toate sunt comune. Acelaşi nume, toate lucrurile sunt comune, el are grijă numai de ea, ea are grijă numai de el… e imitaţia Sfintei Treimi într-un fel… e o fiinţă în două persoane. Toţi ceilalţi sunt destul de străini, chiar copiii; merg cu copiii lor acolo; dar soţia rămâne lângă bărbat, bărbatul lângă soţie, este o unitate deplină între unul şi altul.
Oficializarea homosexualităţii poate fi acea urâciune apărută în faţa lumii din Apocalipsă; Sfântul Apostol Pavel în capitolul 1 din Epistola către Romani vorbeşte despre asta: „Asemenea şi bărbaţii lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind ruşinea şi luând răsplata cuvenită rătăcirii lor. Asemenea şi femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii.” Noi trebuie să fim creştini şi să menţinem această rânduială, această unitate; nu mai eşti întreg… Treaba lor ce fac ceilalţi; noi trebuie să susţinem ceea ce este creştin şi să punem în aplicare: creştinismul ortodox.
[…]

Au consemnat Crina si Florian Palas / Veghea

Articolul integral aici.