Home

24 de ani de la trecerea la Domnul a Sfântului Ardealului, Arsenie Boca, „duhovnicul de foc”, profet al neamului şi luptător neclintit pentru apărarea dreptei credinţe. Un minunat reportaj, mărturii, evocări

2 Comments

icoana Parintele Arsenie Boca fresca pictata de Ioan si Camelia Popa

„Cea mai curată parte a României se adună la Prislop de ziua Părintelui”

„Exista o zi aparte de sfarsit de noiembrie, cand Tara Hategului se trezeste mai devreme ca de obicei, in tanguirea unor clopote ce cheama parca toata suflarea Ardealului la parastasul parintelui Arsenie Boca. Exista o zi anume in an, cand toate drumurile Hategului se astern grabite spre Prislop, umplandu-se de o mare nesfarsita de oameni si flori. Pe 28 noiembrie, la Prislop, florile sunt biletul de intrare in manastire si semnul de recunoastere intre pelerini. Pe 28 noiembrie, irisii imperiali, daliile galbene si craciunitele imprejmuiesc mormantul parintelui, ca un acoperamant de lacrimi multicolore – acoperamant delicat si plin de scanteieri tomnatice, asa cum era odata chipul transfigurat in rugaciune al celui numit inca din timpul vietii “sfant” si “duhovnic al Ardealului” – parintele Arsenie Boca.

De ziua parintelui, cu precizia unui ceasornic stelar, se mai petrec doua lucruri, pe care cei mai vechi pelerini le traiesc aievea, de fiecare data: pe 28 noiembrie, vremea se indulceste negresit (fie ca e deja zapada sau ploaie indesita dusmanos cu moina), iar drumul pana la manastire se arata atat de usor si fara poticnire, incat toti credinciosii dau marturie ca, de fapt, nu au calatorit pe osteneala picioarelor lor, ci intr-un zbor neobisnuit, in chiar causul palmelor sfintite si ocrotitoare ale parintelui.

Toata Romania se aduna, in noiembrie, la Prislop. Cea mai curata parte a Romaniei. La Prislop, de ziua parintelui, nu vezi nimic urat din toate cate iti imaginezi ca se pot intampla intr-o procesiune religioasa, la fel de mare si de impozanta ca sarbatoarea Maicii Domnului de la Nicula sau a Cuvioasei Parascheva de la Iasi. … procesiunea de la Prislop iti da impresia unei imense tinde batranesti, la care se aduna aniversar si plin de dragoste toti cei ai casei – rude, prieteni, vecini si cunoscuti veniti de departe. Ceva ii uneste, ii face de nedespartit pe pelerini – felul cuviincios si curat in care sunt imbracati; felul in care pasesc, discuta si se poarta pana ajung la crucea mormantului. Totul le confera un aer apropiat si nestrident. Un aer comun, de familie. Sunt fiii si fiicele duhovnicesti ale parintelui Arsenie.

More

La mulți ani Părintelui nostru drag Iustin Pârvu la 94 de ani! „Avem nevoie să ni se facă dor de neam, dor de Dumnezeu.” Mărturii și cuvinte de folos de la Părintele Iustin

1 Comment

parintele iustin

Pazeste-l, Doamne, pe duhovnicescul Parintele nostru Justin, fara durere, bun la suflet, sanatos, intru indelungata batranete. Prelungeste-i viata intru folosul multor suflete si intru cea din totdeauna invatatura a dumnezeiestilor lui cuvinte” (Din Rugaciunea pentru Parinte, adaptare dupa rugaciunea ucenicilor pentru Staretul Paisie Velicikovski).

Cred cu tarie ca cel mai mare duhovnic in viata este Parintele Justin Parvu de la Petru Voda. Este si cel mai puternic om duhovnicesc. Chiar daca nu are nici un rang ierarhic, are rangul Duhului care i s-a dat si care nu se va putea lua de la el. As vrea ca Sfintii Arhangheli si Maica Domnului sa-i pazeasca pe ucenicii sai de ispita mandriei de a-i fi ucenici.” (Parintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, citat din „Parintele Justin Parvu si morala unei vieti castigate”, de Adrian Alui Gheorghe, p. 209)

Oameni care se grabeau spre biserica, pentru a prinde privegherea, altii care stateau in sir la usa chiliei Parintelui Iustin sa se spovedeasca. Tot ca in trecut, aceasta coada lunga de penitenti, asteptand marturisirea si iertarea pacatelor, incepea dis-de-dimineata si… dupa miezul noptii erau tot atat de multi! Parintele Iustin sade in scaunul spovedaniei cate 17 ore in sir! De aceea am spus ca este cel mai tare calugar contemporan, caci puterea aceasta, de a sta acolo, nemancand si neband aproape nimic, vine de la Dumnezeu si nu e data oricui.” (Parintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Fiti jertfelnici!)

Născut pe 10 februarie 1919, la Poiana Largului, Neamț, în 1936, intră frate la Mănăstirea Durău iar în 1939, se înscrie la Seminarul teologic de la Mănăstirea Cernica. În perioada 1942-1944, este numit preot misionar pe frontul de est până la Odessa. În 1948, este arestat pe motive politice și condamnat la 12 ani de închisoare.

Trece prin închisorile Suceava, Văcărești, Jilava și Aiud. În ultima clipă, înainte de a fi trimis la “reeducare” la Pitești, este trimis să muncească, deținut fiind, în mină la Baia Sprie. În 1960, este condamnat la încă patru ani de temniță pentru că nu s-a lepădat de credință. În 1964, este eliberat și devine muncitor forestier. Între anii 1966-1975, este preot-monah la Mănăstirea Secu, între 1975-1990, viețuiește la Mănăstirea Bistrița, apoi, între 1990-1991, este preot slujitor și duhovnic la Mănăstirea Secu.

Din 1991, întemeiază Mănăstirea de la Petru Vodă, Neamț, al cărei stareț și principal duhovnic este. În anul 2000, ridică un schit de maici lângă Mănăstirea Petru Vodă, o casă de educație pentru copii și o bolniță. În 2003, înființează o publicație de învățătură și atitudine ortodoxă, cu apariție lunară, numită Glasul Monahilor. În anul 2008, la data de 2 noiembrie, este ridicat din gradul de Protosinghel la cel de Arhimandrit. Din 2008, înființează o nouă publicație de gândire și trăire românească, numită ATITUDINI. Din această publicaţie (nr.97/2009) am ales fragmentul de mai jos. 

Veacul acesta a fost veacul tulburărilor, pentru că m-am confruntat cu patru mari figuri politice care au tulburat lumea şi Europa, în special. Am avut perioada stalinistă, perioada hitleristă, perioada Mussolini şi toată gama aceasta a oamenilor – am putea spune – puţin bolnavi mintal, de urmările lor se văd şi până astăzi. Au fost prea puţini ani în care într-adevăr să am şi eu ocazia să stau liniştit şi să gândesc şi să văd cum s-a pus neamul acesta pe o temelie mai sănătoasă şi mai temeinică, pe linia unei Ortodoxii dăruită de Dumnezeu – mare dar – neamului nostru. Am avut de-a face cu oameni din toate categoriile, şi oameni mici, şi oameni mari, şi oameni de mijloc, şi oameni mai buni, şi oameni mai răi – de toate soiurile, în sfârşit.

Şi am avut mereu, cu această lume, de dobândit o experienţă de rezistenţă şi de menţinere a vieţii mele, pe care am format-o de mic copil, de la familia mea, de ortodocşi, ţărani sănătoşi, viguroşi, cu gânduri frumoase, în credinţa şi biserica strămoşilor noştri. De aceea, dacă mă gândesc şi privesc în urmă la anii copilăriei, când eram într-o şcoală câte  20 de copii – cum ne împărţeam noi frumos şi făceam două rânduri: un rând care mergea spre nordul satului şi altul care mergea spre sudul satului – şir de copii şi frumoşi şi voioşi. Când întâlneam un bătrân – Bună-ziua, Bună-seara! Când întâlneam preotul scoteam pălăriuţele: Sărut mâna, Părinte!… şi aşa petreceam posturile mari, cum de pildă acum suntem la începutul Triodului. Şi aşa mergeam cu toţii la biserică şi acolo cântam împreună cu dascălii, învăţătorii, făceam dezlegarea de post pentru spovedanie, după care urma şi spovedania – încât ni se dădea în primele două săptămâni ale postului şi canon, pe care îl făceam pentru ispăşirea noastră de greşeli şi de păcate. Ne dădea cel puţin câte 500 de metanii cam în tot postul, 400 sau poate şi 600 – în funcţie de poznele pe care le făceam. Şi apoi ne apropiam cu cutremur şi cu frică de marea sărbătoare a Învierii Domnului. Nu mai spun câtă grijă aveam noi în timpul Postului Mare când ne preda la lecţii Patimile Mântuitorului nostru Iisus Hristos!

Ce să mai spun când au venit vremuri atât de apăsătoare – 1944 – despre care aproape că nici nu-mi mai vine să gândesc – cu începutul campaniei, al războiului, de acum ruşii cotropiseră ţara, veneau din ce în ce mai aproape, s-au izbit de fortăreţele de pe Valea Moldovei, Valea Siretului, cazematele de rezistenţă împotriva armatei de Răsărit. A venit apoi, în sfârşit, şi perioada de refacere, chipurile, a acestor vremuri grele, dar refacerile s-au transformat iarăşi în capitol de suferinţă, pentru că acum aici la noi se întâlniseră cele două curente: al comunismului şi al naţionalismului, al iubirii de patrie şi al distrugerii de patrie. Comunismul care bătea cu toată puterea împotriva acestor sacre noţiuni. A urmat apoi, în sfârşit, tulburarea aceasta mare când m-am întâlnit de-odată prin 1949 cu vreo 6 ani de temniţă grea, d’apăi am luat-o de la Suceava, Aiud, Mină, Gherla, Piteşti şi toate, în sfârşit, cetăţile acestea de rezistenţă a comunismului. Toate lagărele şi toate închisorile – mă uitam pe o hartă de la Sighet – unde, în sfârşit, nu erau mai mult decât 60 de închisori, mici şi mari, şi lagăre, şi locuri de muncă forţată! Aşa încât, când am ieşit de acolo ceea ce mi-a oferit bucurie e că am pus temelia acestei biserici, închinată în cinstea marilor mărturisitori din temnitele comuniste; în cinstea lor am ridicat biserica cu patronii „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”. S-au adăugat apoi casele care se văd ca o mărturie a ostenelilor credincioşilor ortodocşi din partea locurilor. Însă, mai înainte de a veni încoace în Petru Vodă, am stat chiar vreo 4 ani la mănăstirea Bistriţa, unde şi-acolo n-a fost uşor, pentru că mănăstirea Bistriţa era o mănăstire misionară în apropierea oraşului Piatra Neamţ, unde aveam de-a face şi cu o cursă care venea de 3-4 ori pe zi, şi se descărcau (oamenii) la uşa mea, unde am stat şi acolo de veghe până la aşa-zisa Revoluţie, când am plecat şi am venit aici, în Petru Vodă şi am început lucrările acestea frumoase cu ajutorul credincioşilor care s-au nevoit, stând zi de zi până ce s-a acoperit biserica începută în mai. În acelaşi an am ajuns la acoperişul ei, la sfârşitul lunii octombrie, începutul lui noiembrie. Apoi a urmat pictura din interiorul bisericii si din exteriorul ei, aşa încât a fost de altfel şi bucuria şi m-am regăsit aşa, în rostul meu din viaţa pe care am parcurs-o. De altfel toate aceste nevoinţe, aceste greutăţi, vâltori prin care am trecut, n-au făcut altceva decât să întărească în mine convingerile mele, iubirea de ţară şi de neamul acesta obidit”. 

Nicolae Sava – ziarul Ceahlaul (sursa: Iustin Pârvu la 94 de ani: „Aceste nevoinţe prin care am trecut au întărit în mine iubirea de ţară şi de neamul acesta obidit” )

Cel care luptă, chiar singur, pentru Dumnezeu şi neamul său, pentru părinţii, moşii şi strămoşii săi ca şi pentru urmaşi, nu va fi învins niciodată, chiar de va muri pentru cauza cea dreaptă. Câteodată, pe această linie a neamului se ridică numai indivizi izolaţi, părăsiţi de generaţiile lor. În momentul acela, ei sunt neamul. Ei vorbesc în numele lui.” (Părintele Iustin Parvu) 

Educatia mamei în duhul credintei si al dragostei de neam face mai mult decât instructia unei armate” (Par. Iustin Parvu)

Poporul român are forța de a se reîntoarce la valorile şi faptele sale mărețe, aşa cum a fost de la începuturi. Aceasta este forța pe care duşmanii noştri nu o înțeleg. Avem nevoie să ni se facă dor de neam, dor de Dumnezeu.” (Parintele Iustin Parvu)

Atâta vreme cât nu avem la cârma țării oameni care să guverneze cu spirit de jertfă pentru popor și cu binecuvântarea lui Dumnezeu, nu ieșim la orizont. Căci așa era formula veche de altădată: cu harul lui Dumnezeu, «din mila lui Dumnezeu Domn al acestei țări…» și cu voința națiunii. O guvernare fără Dumnezeu este o guvernare fără conștiință. Atâta vreme cât vom alege conducători fără Dumnezeu, vom merge din rău în mai rău și nu există nicio speranță pentru un viitor mai bun.” (Interviu cu Parintele Iustin, Atitudini, nr. 24)

“Libertatea nu însemnă să fac ceea ce vreau, căci, de multe ori, făcînd ceea ce vrem, facem voia diavolului. Libertatea se cunoaşte în discernămîntul omului, în capacitatea lui de a alege între bine şi rău. Omul trebuie să conştientizeze faptul că numai în adevăr poate trăi liber, că în lumea aceasta este şi multă amăgire, de care el trebuie să se ferească. Asta n-au înţeles comuniştii, că sufletul pe cruce cîştigă adevărata libertate, că toate metodele lor de tortură, toate metodele de reeducare psihică au făcut mai mulţi sfinţi decît robi, au sfinţit pămîntul ţării cu sînge de mucenici” (Adrian Alui Gheorghe, Părintele Justin Parvu și morala unei vieți câștigate

În vremea comunismului, valorile ortodoxe au fost eliminate din şcoală, din viaţa societăţii şi caracterul demn al românului a slăbit până la pierdere totală. Odată cu credinţa a fost slăbită şi familia. Noi nu mai avem astăzi mamele de altădată, după cum nu mai avem nici duhovnicii de altădată. Elementul esenţial al organismului societăţii îl constituiau mamele creştine şi duhovnicii îmbunătăţiţi. În acestea au lovit duşmanii întâi, prin modernism, comunism, propagandă atee, schimbări de educaţie şi altele. Familiile s-au modernizat, mamele nu mai nasc mulţi copii, unul, doi sau deloc. Dacă ele nu mai fac copii, neamul piere! Îi omorâm încă din pântece şi ne transformăm în satrapi, ucigaşi de prunci, continuu şi, astfel, devenim ucigaşi de naţie. La această decădere a noastră se adaugă criza care îi stârneşte pe cei rămaşi în viaţă să fugă în lume. E o dezertare gravă de pe fruntariile neamului.” (Parintele Justin Parvu, „Rezistenţa noastră stă în dreapta credinţă“)

Reprezentanţii ţării noastre, care au căpătat voturile acestui popor prin cerşetorie şi de multe ori minciună, au trădat astăzi pe fraţii lor (…)

Atât de mult ne iubesc conducătorii noştri, încât nu au binevoit să informeze câtuşi de puţin acest popor cu privire la introducerea cipurilor în actele noastre de identitate. Fraţi români, este totuşi identitatea noastră! Cui ne-o vindem? Ce încredere să mai avem în conducătorii noştri când ei, în timp ce noi luptam cu râvnă împotriva paşapoartelor cu cip, au votat „tacit” buletinele cu cip?

Dacă e corect şi cinstit ceea ce se face, de ce nu se mediatizează, de ce nu se face cunoscut acestui popor? Aceste probleme capitale, de o importanţă covârşitoare, se dezbat, însă, la întuneric. Oare ce au de ascuns? Oare ce dictatură ni se mai pregăteşte de data aceasta?

A mai rămas o singură șansă poporului nostru: Să cerem referendum! Este pământul ţării noastre, al strămoşilor noştri, care au luptat cu jertfă şi dăruire de sine ca să ne predea nouă acest testament al unei ţări creştine, libere. Avem dreptul să decidem asupra sorţii acestui pământ în care ne-am născut şi asupra acestui suflet, pe care ni l-a dat Dumnezeu, şi nu omul.” (Un ultim apel de la Parintele Justin: “Frati români, nu sfasiati camasa lui Hristos!”)

Îmi amintesc cum trebuia să ne pregătim costumele de Paşti. Trebuia să începem cusutul modelelor pe costume din pânză de bumbac curat, încă de la începutul Postului. Era jos, la baza costumului, o lăţime de 10 centimetri, care trebuia cusută şi ornamentată frumos. Apoi erau şi brâiele acestea frumoase, în tricolor şi toţi copiii aşteptam să umplem bisericile de Paşti cu noile noastre veşminte.

Acum a venit schimbarea aceasta de civilizaţie, chipurile mai evoluată. Dar să vedem cum ne-a evoluat această civilizaţie? L-a dezbrăcat pe bietul om întâi de obiceiurile lui frumoase, i-a luat şi haina de serbare şi serbarea la care nici nu mai are timp să ajungă. Apoi această civilizaţie l-a despărţit pe om de familia lui, încât tânjește soţia după soţul ei plecat prin ţări străine. Se duce bietul om să adune ceva hrană pentru copii prin Italia, Franţa, Canada, Germania; şi în Sudul Africii îl găseşti pe bietul român, muncit, obosit şi tot distrus de sărăcie.

(…) Unitatea creştină, tradiția familiei, cu ierarhia şi armonia ei, păstra acest suflu al dragostei creștine care dădea omului bucuria de a trăi.

(…) Comunismul a încercat să înăbuşe aceste principii ale dragostei creştine, uniformizând indivizii ca la colectiv – toţi mâncăm aceeaşi mâncare, toţi bem aceeaşi băutură.

Era noastră ce fel de uniformizare suferă acum, că nu mai putem vorbi de comunism? Acum se încearcă o uniformizare prin tehnică.Ce nevoie mai are omul modern de azi de Dumnezeu, dacă el are tehnica la îndemână? Această tehnică îi dă omului o aşa încredere în puterile lui, încât el se crede alpha şi omega, că el poate să comunice şi cu luna şi cu soarele, nu mai are el nevoie de Dumnezeu; deasupra omului tehnic nu mai există nimic. Şi nu este la fel omul tehnic cu omul socialist? Devierea de la axa dragostei îl împinge pe om în ateism.

(…) Ziua Învierii din 1944 rămâne de pomină în memoria poporului român. Armata noastră a ştiut să moară demn. Să nu credeţi că eram într-o tristeţe sau disperare. Nu! Ostaşul nostru stătea demn cu arma în mână, străjuind ţara. Pentru noi era o bucurie să mori sacrificându-te pentru un neam ortodox, care a dat atâția sfinţi voievozi, făcându-ne noi înşişi o temelie a jertfei neamului nostru. Dar toate jertfele pe care le-am avut noi de la începutul războiului şi până la sfârşit – 800 de mii de soldaţi, am putea spune ca sunt ca rugătorii noștri înaintea lui Dumnezeu. Pentru că luptând au menţinut starea unui creştinism ortodox românesc, pe care îl avem până astăzi, cu sângele şi suferinţa lor. Mai ales că neamul nostru nu a dus războaie de cotropire, ci doar de apărare. Noi nu am făcut rău nimănui.” (Parintele Justin Parvu despre cum a fost ziua de Pasti 1944)

România a fost înfloritoare în perioada interbelică. Atunci România a trăit momentul ei cel mai intens din istorie. Dacă va fi recuperat spiritul interbelic, România va reveni acolo unde îi e locul, între ţările de frunte ale Europei.” (Părintele Justin Pârvu)

Şcoala a devenit un mijloc de deprindere a unor cunoştinţe superficiale, încolo nimic. Pentru că statul n-are nevoie de oameni convinşi de o realitate istorică, religioasă şi morală. Statul nu face decât să măsoare veniturile celor de sus iar partidele se bat între ele numai în aparenţă ca să exploateze poporul. Exploatare a fost în comunism, exploatare în capitalism şi tot exploatare este în dezordinea de aşa-zisă democraţie în care trăim. Cum era odată la o şedinţă de partid unde erai întrebat: „Tovarăşe, care este diferenţa între burghezie, capitalism şi socialism? În burghezie era vorba despre exploatarea omului de către om, iar în socialism e invers”. Nu a existat un partid care să intre în viaţa ţăranului nostru, să-i dea la îndemână un pic de pământ şi nici cu ce să-l lucreze. Vin străinii cu mărfurile lor ieftine şi proaste, iar românul cu produsele lui sănătoase este aruncat la o parte şi aşteaptă şi el mereu alt an şi alt an în viaţa lui săracă.”

Uitaţi-vă cum străinii vin peste noi şi ne-au ocupat tot Maramureşul. Ţăranii vând la străini pământurile pentru că nu mai au cu ce să se descurce. Te îngrozeşti numai ce se întâmplă cu pădurile, cum se taie şi se jefuiesc. Iar ţăranii noştri se uită cum se scurg averile lor. Nici în 1944 când au venit ruşii, nu era atâta sălbăticie şi exploatare a pădurilor noastre.

(…) Biserica şi şcoala răspund dacă se ridică un neam sau dacă el se prăbuşeşte. Ele au datoria să formeze caractere.

(…) În închisoare am fost privaţi de drepturile creştineşti, dar am câştigat raiul lăuntric. Spovedania şi împărtăşania se făceau cu cele mai mari riscuri. De Paşti şi de Crăciun se lua împărtăşania începând cu etajul doi, apoi se cobora la etajul unu, parter şi la subsol şi dacă erai găsit cu ceva în sân sau în buzunar era cea mai mare mucenicie. Se făcea din pâine câte un cocoloş mic cât o mazăre şi acolo se punea împărtăşania şi mergeai cu ea pe la toate controalele severe care erau. În bucățelele acelea de pâine acolo era tot aurul, toată bogăţia. Pe lângă rugăciunile puternice, au fost poeziile frumoase ale lui Radu Gyr şi alţii care au scris ca o rugăciune. Dacă s-a menţinut viaţa spirituală acolo, a fost datorită poeziilor lui Radu Gyr. Şi a dat Dumnezeu ca aceşti oameni de mare talent să fie aduşi la noi, prin osemintele lor sfinte, să ne călăuzească, să ne apere prin rugăciunile lor de răutăţile care sunt şi care vor veni.

Ce vă aducea bucuria harului în închisoare? Era suficientă suferinţa?

Era suferinţa, era dragostea şi scopul pentru care eram acolo. La început a fost greu, dar cu timpul am ajuns să ne întărim şi să ducem această povară în numele lui Hristos, al martirajului nostru şi al generaţiei de tineri din 1935 până în 1964. Eram conştienţi că luptam împotriva duşmanilor lui Hristos care se porneau cu toată mânia împotriva noastră, împotriva Bisericii.

Credeţi că vom mai intra şi noi în închisori?

Nu, nu cred. Când am ieşit din puşcărie, spuneau caraliii, de la căpitan în sus: „Nu vă mai facem acum mucenici. O să găsim altă metodă pentru voi”. Ei se tem de creştinii care au idealuri şi trăiesc o viaţă aparte. Acum ne mucenicim noi înşine unii pe alţii, de bună voie.” (Părintele Iustin, Despre deformarea societăţii româneşti şi sistemul educaţional din România

Decât să cheltui atâția bani pentru campanii electorale de paradă, mai bine s-ar face o școală, un spital din acei bani risipiți. Ei fac campanii, promisiuni și alegeri, dar peste tot însă sună a sărăcie. Oamenii aleși ar trebui trași la răspundere pentru ceea ce au făcut în orașul sau satul unde guvernează fiecare. Dar așa, dacă nimeni nu îi verifică și știu că nu plătesc pentru faptele lor, evident că fură și trage fiecare pentru interesul lui personal. Țara aceasta este guvernată nu după nevoile și greutățile poporului, ci după bunul plac al șefului.

Față de un conducător necreștin nu poți avea încredere, ci doar să te temi de el. Iar dacă supușii lucrează de frică, acela nu mai este stat democratic. Este democrație comunistă, o formă mai placută la vedere și înșelătoare simțurilor. Deja acum nu se mai pune problema să ne salveze un conducător român, acum se pune problema să ne salveze Europa și băncile internaționale.

Toți se tem, și Europa și Moscova, de o Românie unită. De aceea se și introduc fel și fel de diversiuni între români pentru a nu se putea coagula ceva trainic, special pentru a menține și accentua dezbinarea. Toți au nevoie să fure bunurile și pământurile României bogate. Și unii și alții au interes să folosească țara noastră pentru un eventual front aici între cele două puteri. Prin aceste măsuri anarhice pe care le vedem luate la nivelul țării noastre, se urmărește distrugerea României și a ortodoxiei, după modelul iugoslav. Tot o intenție de distrugere a Ortodoxiei este și ecumenismul, una mai subtilă, din interior, prin care i se distrug bazele și principiile canonice, fără de care Biserica nu poate exista.

Cateheze ar trebui să facă fiecare preot cu parohia sa, cum era pe vremea mea, când părintele cu dascălul și alte personalități ale satului se uneau și organizau tabere de vacanță, în care făceau cateheze cu elevii, se discutau lucruri și de cultură și practice și se și bucurau de frumusețea vieții. Trebuie să știi mai întâi să îi introduci în atmosfera de a citi, de a căuta adevărul, mai ales în rândul tinerilor. Asta este misiunea preotului.

Comuniunea în comunitate ar rezolva multe probleme și de educație și de într-ajutorare. Dintr-o comunitate astfel dezvoltată se poate naște și un Constantin Brâncoveanu, și un Mihai Viteazul. Cu o pregătire spirituală și intelectuală putem avea prilejul să ne impunem în Europa și marilor puteri, apărându-ne drepturile noastre, credințele și obiceiurile predate nouă de Părinții noștri, care și-au dat viața pentru Biserică și pentru acest neam.” (Parintele Iustin, Cine să ridice piatra de pe mormântul neamului nostru?)

“Acolo unde Biserica a fost prezentă, cum s-a întâmplat cu ani în urmă în Polonia, lucrurile s-au schimbat mai repede. (…) Politicienii ştiu că întotdeauna Biserica a fost forţa şi rămâne forţa unui stat şi de aceea s-au grăbit să o paralizeze.

S-a ajuns din nefericire la o descompunere înceată a neamului nostru, care va avea o consecinţă extrem de gravă peste 40-50 de ani (…).

E o vreme de pustiire a neamului, dar sperăm că Dumnezeu nu ne va lăsa, aşa cum nu ne-a lăsat în toate vremurile grele, când Biserica noastră a fost prezentă în mijlocul poporului, când Ştefan cel Mare, Daniil Sihastrul, Alexandru cel Bun, Mircea cel Bătrân, uniţi cu toţi călugării şi călugăriţele din mănăstiri păstrau tradiţia şi continuau istoria. Aceştia erau ei politicieni? Înainte de toate erau creştini care ştiau să apere valorile ortodoxiei şi implicit ale neamului” (părintele Justin Pârvu, interviu in Credinţa ortodoxă, ianuarie 2001)

Vezi si:

Părintele Iustin Pârvu: „Trebuie să se trezească în fiecare român conştiinţa unei mari datorii!”

Părintele Iustin Pârvu şi morala unei vieţi câştigate

Vai, ce de ingeri aici!” Reportaj inedit cu Parintele Iustin Parvu de la Petru-Voda

Azilul de bătrâne de la Mănăstirea Petru Vodă

Interviu cu Părintele Iustin, extras din volumul Gratia Lungu Constantineanu, Parintele Iustin Parvu, Ctitor si parinte duhovnicesc, Editura Haritina, Iasi, 2009

Nu există forță materială care sa doboare credința creștinilor”. Interviu cu Părintele Iustin, 30 ianuarie 2013, în Revista „Atitudini”

Mărturii de epocă despre Sfinţii Brâncoveni

1 Comment

Scrisoarea baronului Hochpied: “La 26 august, într-o duminică, cu un ceas înainte de amiază, din porunca Sultanului, [Brâncoveanu] a fost luat pe neaşteptate din închisoarea sa de la Şapte Turnuri. Şi a fost dus, ca un făcător de rele, numai în cămaşă, cu patru fii şi un ginere – boier din Principat –, care mergeau toţi înaintea lui, pe jos, în oraş. Şi aşa a fost adus lîngă Marele Serai, înaintea chioşcului împărătesc, pe malul apei. Acolo stătea Sultanul cu Marele Vizir, care ieşise tocmai din Divanul cel mare”.

Anton Maria del Chiaro – secretarul Cancelariei domneşti: “Imbrohorul, după ce comunică lui Brâncoveanu gravele acuzaţii din partea sultanului, ascultate cu demnitate de el, ordonă supunerea lui, ca şi a fiului cel mare, la grele torturi, pentru a smulge mărturisirea averii lor. După ce mărturisiră toate, după cinci zile, duminică în 26 august, de Adormirea Sfintei Fecioare [stil vechi], în prezenţa sultanului, care sta la o anumită distanţă, imbrohorul supuse pe Voievod la un nou interogatoriu, la care Brâncoveanu răspunse fără frică, după care, la un semn, se apropie gealatul”.

Ambasadorul Andrea Memmo către dogele Veneţiei: “Duminică de dimineaţă i-a fost tăiat capul bătrînului principe al Ţării Româneşti, tuturor fiilor lui şi unui boier care îi era vistier. Însuşi Sultanul a venit să fie de faţă la o astfel de jalnică privelişte”.

Ambasadorul francez la Constantinopol, Des Alleurs, către Ludovic al XIV-lea: “După audienţa acordată trimisului Suediei, sultanul intră în caic şi merse la unul din seraiurile ce le are pe canalul Mării Negre. Acolo, pe ţărmul mării, i se dădu să vadă decapitarea a patru fii şi o rudă a voievodului Valahiei, în faţa acestui nefericit principe, care, la urmă, suferi şi el acelaşi supliciu.”.

Del Chiaro: “Cînd Brâncoveanu îl văzu [pe gealat] că se apropie cu sabie în mînă, făcu o scurtă rugăciune şi se adresă fiilor săi cu următoarele cuvinte: Fiii mei, fiţi curajoşi! Am pierdut tot ce aveam în această lume; cel puţin să salvăm sufletele noastre şi să ne spălăm păcatele cu sîngele nostru.


Des Alleurs: “Li s-a propus la toţi iertarea, dacă ar fi voit să îmbrăţişeze religia mahomedană. Toţi au refuzat cu tărie, afară de cel mai tînăr dintre feciori, care, văzînd capetele fraţilor săi că se rostogolesc la pămînt, zise că el vrea să se facă turc”.

Călătorul francez Aubry De La Motraye – în slujba regelui Carol al XII-lea al Suediei: “Gîdele i-a pus pe toţi să stea în genunchi, la o oarecare depărtare unul de altul, şi să-şi scoată căciulile de pe cap. Şi după ce le-a îngăduit să facă o scurtă rugăciune, a tăiat mai întîi, dintr-o singură lovitură de sabie, capul clucerului, […] şi apoi al fiului mai mare. Dar cînd ridică sabia ca să taie capul celui mai tînăr, în vîrstă de 16 ani, acesta, cuprins de frică, ceru să i se cruţe viaţa, primind în schimb să se facă musulman. Atunci, tatăl său, dojenindu-l şi îndemnîndu-l mai bine să moară de o mie de ori dacă s-ar putea, decît să se lepede de Iisus Hristos, numai pentru a trăi cîţiva ani mai mult pe pămînt, acesta [Matei] spuse gîdelui: Vreau să mor creştin, loveşte!– şi îndată gîdele îi reteză capul, ca şi celorlalţi. În sfîrşit, îl decapită şi pe tată”.

Baronul Hochpied: “Apoi l-a tăiat şi pe domn, chinuindu-l mult. Capul rămase atîrnînd de trup, şi aşa a murit. Cele şase trupuri chinuite au fost duse pe străzi. Ele au fost ţintuite de poarta cea mare a Seraiului, pentru a sta acolo, ca trupurile unor făcători de rele, în vileagul tuturora. Însă seara au fost aruncate în mare. De care neauzită tiranie crudă s-au mirat nu numai creştinii, dar şi între turci s-au observat murmurări mari, toţi blestemînd aceasta şi strigînd că este o sălbăticie neomenoasă şi care nu s-a mai auzit în această ţară. Nu numai că era duminică în ziua cînd s-a împlinit această execuţie crudă, dar era şi marea sărbătoare pe care o serbează grecii în cinstea Maicii Domnului sau Înălţării Fecioarei. Lucrul pare a-l fi făcut înadins vizirul spre a-şi arăta dispreţul pentru creştini, dintru a căror lege era principele mort. Care creştini, prin aceasta, pe neaşteptate, au şi fost tulburaţi în închinăciunile lor”.

Aubry De La Motraye: “După aceea, trupurile au fost aruncate în mare, iar capetele duse şi expuse în faţa porţii celei mari a Seraiului, şi au rămas acolo timp de trei zile. Aşa s-a sfîrşit acest principe nefericit, după ce a cîrmuit Ţara Românească 26 de ani”.

Goltz, ambasadorul polonez la Constantinopol: “Trupurile lor fură azvîrlite spre vederea norodului, de dimineaţa şi pînă seara, apoi împrăştiate în apele Pontului Euxin. Niciodată istoria nu a avut parte de un atît de sîngeros măcel şi lumea întreagă se înfioară încă de groaza de a fi văzut pe acest sărman principe, după ce şi-a petrecut cea mai mare parte a zilelor în bogăţiile şi slava lumii, dîndu-şi în final duhul sub tăişul sabiei, înotînd în sîngele întregii sale familii”.

Del Chiaro: “După tragedie, Sultanul se îndepărtă, iar capetele celor ucişi fură purtate prin oraş, pe prăjini. Se strînsese lume multă în jurul acestor cadavre, iar marele vizir, temîndu-se de vreo răscoală, căci înşişi turcii se îngroziseră de atîta nedreptate, ordonă aruncarea cadavrelor în mare, de unde, pe ascuns, fură pescuite de cîţiva creştini şi îngropate într-o mănăstire numită Halchi, nu departe de Constantinopol. În ce chinuri se zbătea nenorocita Doamnă cînd i se aduse vestea uciderii iubitului ei soţ şi a scumpilor ei fii, îşi poate oricine imagina! Eu, care în patru ani neîntrerupţi am avut onoarea de a fi în intimitatea acestor prinţi, nu-mi pot aminti această teribilă tragedie fără a vărsa lacrimi”.

Sursa: Blogul lui Răzvan Codrescu

Familia de mucenici a Brancovenilor – Kilometrul 0 al demnitatii ortodoxe romanesti

Constantin Brancoveanu – Balada populara

Se împlinesc 108 ani de la nașterea marelui român-martir Mircea Vulcanescu. Evocări și mărturii

1 Comment

Margarita – Ioana Vulcanescu: Nu se putea să nu-l iubeştiMircea Vulcanescu 3

Nu se putea să nu-l iubeşti. Adâncimea privirii, lumina surâsului, bunătatea fără margini, şi puterea. Când îl vedeai, răsărind deodată în clipa cea mai grea, ştiai că erai salvat.

Credeai că a întârziat, ori că ceva l-a reţinut, ori că a uitat…? – şi deodată îl vedeai, era acolo, tocmai când trebuia, unde trebuia – ca prin farmec, nodurile se dezlegau, piedicile se dădeau în lături, totul era neted şi limpede (…). Aşa l-am cunoscut noi, aşa l-au cunoscut fetele noastre: purtător şi aducător de bucurie, de uşurare, de împăcare, niciodată de gâlceavă, de supărare. Viaţa noastră curgea ca o apă liniştită, oglindind cerul – dimineţile erau deschideri spre bucurii noi; spre fericire. Şi totuşi, o teamă ascunsă, tainică, de care niciodată n-am scăpat: ca odată, fericirea asta prea mare să nu se năruie (…).

Emil Cioran: Din el izvorau o putere şi o lumină… era străin de mândrie şi nu a fost nicio clipă ademenit de glorie

Cu cât mă gândesc mai mult la tatăl dumitale, cu atât îmi apare că şi el era o excepţie ameţitoare, că tot aşa şi el trebuie să fi înlăturat prin vreo minune blestemul nostru al tuturor. Poate să pară o nebunie să afirmi despre un spirit cu adevărat universal că nu gustase din fructul blestemat. Totuşi, aşa trebuie să fie – căci ştiinţa lui prodigioasă era îmbinată cu o aşa mare curăţie, încât nu am întâlnit niciodată una asemănătoare. Păcatul strămoşesc, vădit în noi toţi, nu se arăta în el, în el care era atât de bine legat în trup şi în care se adăpostea, paradox miraculos, un sfânt ieşit dintr-o icoană. De ar fi vorbit despre finanţe sau despre teologie, din el izvorau o putere şi o lumină pe care nu îmi este dat a le defini. Nu vreau să fac din tatăl dumitale un sfânt, dar era, într-un fel. Gândeşte-te că el, înconjurat de autori, nu a năzuit niciodată să fie unul, că voinţa de a avea un nume îi părea de neconceput, că în nicio clipă nu a fost ademenit de glorie, această ispită a omului căzut şi care roade pe toţi muritorii, afară de câţiva izolaţi care au regăsit la extremităţile spiritului. Nu cred că va fi fost vreodată nici măcar de departe atins de ideea nesănătoasă de a fi un “neînţeles”. Nu râvnea la nimeni şi nu ura pe nimeni. Potrivnic ideii înseşi de a se pune în valoare, el nu se străduia să fie, era. Într-o zi când, într-un acces de furie împotriva a ceea ce numeam eu pe atunci “neantul nostru natal”, îi spuneam că noi nu fuseserăm în stare să dăm lumii nici măcar un sfânt, îmi răspunsese cu blândeţea lui obişnuită care, de data aceea, lăsa să străbată o oarecare vehemenţă:

Ar fi trebuit să vezi pe baba pe care am cunoscut-o într-un sat îndepărtat, ai cărei genunchi lăsaseră urme pe pământul colibei ei, de atâtea metanii ce făcuse. Adevărata sfinţenie nu are nevoie să se arate şi să fie recunoscută (…)

Şi pentru că era atât de străin de această mândrie de proastă calitate, veţi înţelege uşor de ce nu l-am văzut niciodată nici amar, nici crispat. Cum el trăia integral fiecare clipă, orice lucru despre care vorbea devenea un univers. Extraordinara lui vitalitate transfigura şi problemele, şi peisajele (…). Nu pot să mi-l închipui pe tatăl dumitale pradă deznădejdii. Dar, pe de altă parte, mi-e greu să îmi închipui că nu i-a cunoscut chinurile. El, atât de deschis, atât de pregătit să înţeleagă totul, nu era totuşi nimerit, prin firea lui, să conceapă Iadul, şi încă mai puţin să coboare în el. Ceea ce ţin să-ţi spun e că, dintre toate spiritele pe care le-am iubit şi admirat, niciunul nu mi-a lăsat, ca tatăl tău, o amintire atât de fortifiantă: ajunge să îmi amintesc de imaginea lui, de o răscolitoare limpezime, pentru ca deodată să găsesc un rost nebuniei de a fi şi să mă împac cu lumea de aici.

Mircea Eliade: Un biruitor al morţii

…Nu ştiai ce să admiri mai întâi: nestăvilita lui curiozitate, cultura lui vastă, solidă, bine articulată, sau inteligenţa lui, generozitatea, umorul sau spontaneitatea cu care-şi trăia credinţa şi iscusinţa cu care şi-o tălmăcea. Nu cred c-am întâlnit alt om înzestrat cu atâtea daruri. Şi nici altul care să-l întreacă în modestie. Am cunoscut, desigur, savanţi care se încumetă să citească în treizeci de limbi, sau stăpânesc în de-amănuntul istoria unei ţări sau a unui continent, sau au pătruns în toate tainele fizicii şi matematicilor, sau înţeleg nenumărate sisteme filosofice. Dar mintea lui Mircea Vulcănescu era altfel alcătuită. După ce-l cunoşteai mai bine, înţelegeai că, dacă ar fi trebuit, ar fi putut şi el învăţa treizeci de limbi, sau istoria unui continent, sau matematicile superioare. Îl interesa tot. Mai mult: înţelegea – şi-ţi explica – de ce-l interesează cutare sau cutare disciplină, un anumit autor sau o anumită operă.

Dar nu era nimic haotic, nici dezarticulat în cultura lui. Ce învăţase de la teologii şi filosofii pe care-i citise se lega de tot ce-l învăţaseră sociologii, economiştii, istoricii, financiarii, oamenii politici. Imensa lui cultură nu era distribuită în „compartimente”; era perfect integrată, deşi se desfăşura pe nivelurile multiple ale cunoaşterii. De aceea era în stare să profite după lectura unui „reductionist” — un freudian, bunăoară, sau un marxist —, pentru că ştia unde să-l situeze. Cum mărturisea adesea: nu se lăsa impresionat de „jargon”, nici de „ideologie”. Asimila dintr-un autor tot ce-l ajuta să înţeleagă mai bine un fenomen cultural; adică, îl ajuta să descopere aspecte sau să descifreze sensuri care i-ar fi rămas altminteri ascunse sau nelămurite. (…)

(…) Erau câţiva care se întrebau cât de adevărată era această încredere în viaţă şi cât de reală putea fi, la un savant genial ca el, o credinţă atât de „ţărănească”. Se întrebau asta, pentru că, îşi spuneau, Mircea Vulcănescu fusese dăruit cu toate darurile: era frumos, avea o sănătate de fier, nu fusese niciodată sărac, era înconjurat de prieteni şi admiratori, nu fusese încercat de nici o tragedie personală sau familială; triumfase întotdeauna, şi pe toate planurile, chiar dacă uneori nu i se dăduse locul pe care-l merita (bunăoară, la 35 de ani nu era decât asistentul de etică la Universitatea din Bucureşti). Dar era destul să-l cunoşti mai bine ca să-ţi dai seama că Mircea Vulcănescu privea toate însuşirile şi succesele lui ca pe nişte daruri ale vieţii pe care le îngăduise Dumnezeu, şi că dacă ele i-ar fi fost retrase nu i-ar fi schimbat nici deplina încredere în viaţă, nici marea lui credinţă. Toate astea i se păreau de altfel fireşti. Căci, spunea, oamenii uită de obicei că darurile, ca şi încercările, vin tot de la Dumnezeu.

Când au venit încercările, Mircea Vulcănescu le-a primit senin şi încrezător; într-un anumit fel, misterios, se integrau vieţii lui religioase – în câteva zile a pierdut tot: avere, glorie, situaţie socială şi academică, familie, libertate. Dar a rămas acelaşi. Nu s-a îndoit şi nici n-a tăgăduit; a continuat să mărturisească, cu aceeaşi senină fermitate, credinţa şi încrederea lui de totdeauna. Alţii, care i-au fost mai aproape, vor povesti în de-amănuntul, aici sau altă dată, viaţa pe care a trăit-o Mircea Vulcănescu în temniţă. Ce ştim cu toţii ne e de-ajuns ca să înţelegem cât de loială i-a fost victoria. Victorie împotriva călăilor, desigur, dar mai ales victorie împotriva Morţii.

Pentru că ştim cum a murit!

Iar ultimul lui mesaj din temniţă, adresat fiecăruia dintre noi, a fost acesta: „Să nu ne răzbunaţi!”…

Constantin Noica: Avea ceva de Noe în el

În primele rânduri când l-am reîntâlnit, am fost surprins să văd că nu şovăie să stea îndelung de vorbă cu noi, atât de tineri şi necopţi cum eram. Era ca şi cum ar fi avut nevoie de solicitarea noastră. În realitate, nu reprezentam o solicitare pentru el, ci eram un pretext. Avea nevoie de alţii. Am simţit-o ca o slăbiciune a sa, şi poate că aşa era. Trebuia să scoată la lumină, din zăcămintele fiinţei sale, tot ce era îngropat acolo. Nu ştia nici el care-i gândul de dindărătul lui, cu atâtea lucruri învăţate, altele doar presimţite, altele născocite pe loc. Avea ceva din ceea ce spunea Guicciardini despre Savonarola: când vorbea filosofie, părea că se naşte din el. Despre aproape orice vorbea Mircea Vulcănescu, îţi dădea sentimentul că se naşte din el. Poate că vroia şi el, cultivându-ne spre uimirea noastră, să ştie ce ştia. Dar teribil de mult îi plăcuse o vorbă a lui Nae Ionescu la examenul său. Profesorul îi dăduse bilă albă fără să-l asculte. Mircea insistase:

  • Vreau să mă ascultaţi.

  • Dar de ce să te ascult?, îl întrebase profesorul.

  • Ca să văd ce ştiu, răspunsese Mircea.

  • Tocmai de aia nu te ascult, ca să nu-ti închipui că ştii ceva, replicase Nae. (…)

Era chiar ceva uluitor şi dezarmant pentru fiecare dintre noi: ştia mai bine decât noi, uneori, ceea ce credeam că putem socoti problema noastră. Când Sănduc Dragomir i-a dat o pagină în legătură cu problema „oglindirii”, Mircea i-a răspuns a doua zi cu cinci pagini în care învăluia problema în toate felurile. Când Gusti i-a cerut să scrie despre el în anuarul „Arhiva [pentru ştiinţa şi reforma] socială”, a scris un studiu, Sistemul domnului Gusti, care l-a făcut pe acesta, pare-se, să exclame candid în faţa altora: „Am sistem! Am sistem!”. Despre Nae Ionescu a scris o întreagă carte, tulburătoare la culme (mă tem că manuscrisul s-a pierdut), despre care, în clipa când ne-a citit-o, mi-am spus că l-ar fi mirat şi poate pus în ordine pe Nae însuşi, dacă se mai putea reface din incredibila lui descumpănire. Iar despre mine însumi, când mi-am făcut casa de la Andronache, a spus: „Dinu şi-a adunat prietenii să construiască împreună o casă”, adică exact ceea ce, nemărturisit, visasem.

Cita câteodată vorba aceluiaşi Nae: „Ne plăcea să vedem om căzând”. Dar lui însuşi îi plăcea, dimpotrivă, să vadă oameni şi situaţii închegându-se. Era cel mai extraordinar autor de proiecte. (Despre proiectul economic pentru Estul Europei trimis Preşedintelui Masaryk al Cehoslovaciei, acesta avea să scrie Elenei Văcărescu: „Il a des traits de genie”.) Putea la fel de bine să facă un proiect de grădină, de Stat, de joc, de Institut sau de ofensiva militară (a scris şi un studiu excelent despre războiul din 1916). Dar pentru că nici oamenii mari, nici cei mici nu aveau consistenţă, cum n-aveau situaţiile din jurul său, le-o dădea el, oricăreia. Îi plăcea tot şi se bucura de toate, pentru că era în situaţia de-a investi cu sens totul. Nu se plăteşte o atât de bună întâlnire cu lumea?

Nimeni nu s-a bucurat ca el de „Criterion“, gruparea sortită să dureze numai doi ani, a generaţiei tinere. Tot ce se făcea acolo era lucrul făcut, plus Mircea Vulcănescu. Comentariul său, în orele de cafenea, după întâlniri şi conferinţe, era de fiecare dată mai interesant decât ce se făcuse. În fapt, era ca un nou simpozion ţinut de Mircea singur, cu vocile sale mai multe, suprapuse ca pe registrele unei orgi. Dar, deşi putea fi el însuşi un simpozion, nu se grăbea să ia parte activă la toate şi nici măcar nu se prefera. La un simpozion despre Husserl a avut modestia să citească el filele lui Ionel Gherea, care era prea timid spre a apărea în faţa publicului. Dar le-a citit atât de bine, nuanţând cu atâta meşteşug gândurile rafinate ale autorului, încât a entuziasmat sala, ceea ce cu siguranţă Gherea nu ar fi reuşit. Pe Emil Cioran, cu Pe culmile disperării, el a fost cel dintâi care să-l îmbrăţişeze, intuind extraordinara promisiune a tânărului ardelean de 21 de ani, care-şi târa existenţa prin cămine studenţeşti şi încerca să zgâlţâie din temelii lumea bunului Dumnezeu. De altfel, tot Cioran era cel mai bun partener de discuţii prin cafenele. Pe Eugen Ionescu, care era pe punctul să nu capete premiul scriitorilor tineri, deoarece „les bien pensants” se opuneau, el l-a susţinut şi explicat atât de bine printr-un memoriu (care s-a păstrat), încât a trebuit să fie premiat [Ceea ce nu l-a impiedicat pe marele dramaturg al absurdului sa-l trateze cu o nerecunostinta aproape grobiana, n.n.].

Era inima şi temeiul în grupul ce-şi spunea „generaţia tânără”, deşi se manifesta în public cel mai puţin. Dacă Mircea Eliade era socotit „şeful” generaţiei (dinainte de abdicarea ei de la pură cultură şi pierderea în dezbinarea politică), Mircea Vulcănescu era cel care o legitima în adânc, aşa cum a făcut-o în conferinţa despre generaţia tânără, ţinută ca purtător de cuvânt al ei împreună cu Mihail Manoilescu, omul politic matur şi doritor poate s-o anexeze politic. Când, puţin după aceea, Paul Morand a vizitat Bucureştii, despre care a şi scris o carte, tânărul care avea să-i facă o impresie deosebită, cum o scrie în cartea sa, era tocmai el. Cu toţii l-am fi ales pe el să ne reprezinte nu numai în faţa generaţiilor vechi sau a străinilor, dar şi în faţa oricărei instanţe şi a Marelui Străin. Gândindu-mă că l-aş alege pe Goethe să ne reprezinte, ca un Noe al timpurilor mai noi, înaintea bunului Dumnezeu, avea să-mi treacă prin minte şi chipul lui Mircea Vulcănescu. Avea ceva de Noe în el. Ar fi ştiut să umple cum trebuie o arcă. (…)

Până în ceasul când aveam să înţeleg natura excepţională a dezordinii sale, vedeam că trec anii şi el nu intră în ordine pe măsura sa adevărată. Făcea desigur, la Oficiul de Studii al Ministerului Economiei, rapoarte „geniale”, pe care însă mă întreb dacă oamenii le luau în serios măcar cât preşedintele Masaryk; aveam din când în când ecouri de la neobişnuitul seminar de etică pe care-l ţinea, ca modest asistent, pe lângă catedra lui Guşti; ne urmărea şi ne judeca prieteneşte pe toţi (romanele lui Eliade, poeziile lui Dan Botta, traducerile mele filosofice, unde-mi găsea nu numai greşeli, dar şi întorsături „franceze” de vorbire); era o mare prezenţă printre noi, dar undeva şi o dureroasă absenţă, sau mai degrabă o evaziune. Şi totuşi, ce impresionant devenea, asimila, se maturiza în toate, ne-trădând nimic din sărăcirea treptată a celor ce trăiesc din reuşitele timpurii. Cu excepţia creaţiei, totul sporea în fiinţa sa spirituală. Merita să trăieşti ca să fii Eckermann-ul unui om ca acesta.

La capătul lui ’42 când începea să fie limpede totul pe linie istorică, ne-a comunicat că i-au rămas în buget 6 milioane lei disponibili şi că se gândeşte să propună înfiinţarea unui Institut de cercetări filosofice. Era exact ce visasem pentru cultura noastră şi pentru câţiva dintre noi, rebelii „şcolii”. Dar în clipa aceea ne-a apărut drept ceea ce era: un pas de dans.

Între timp, istoria se rostogolea mai departe şi el comenta evenimentele cu un ochi rece, de expert al războiului. Spre sfârşitul acestuia ne-a transmis că Ică Antonescu vrea să depună bani în Elveţia pentru a salva vreo 200 de intelectuali tineri.Eu nu voi pleca”, a adăugat. Cum era să plecăm noi? Şi cum era să plecăm fără el? Dar el avea ceva de făcut în continuare, în timp ce în noi totul începea să fie suspendat. El avea de apărat ce mai putea fi apărat. „Am salvat de la nemţi două vagoane de aur”, mi-a spus într-o zi, când schimbarea nu se produsese încă. Fireşte că pe urmă au luat ruşii cele două vagoane. Dar el îşi făcuse datoria.

Câteva luni după aceea, când ştia bine că este ameninţat ca fost şi actual demnitar, a început să ne cheme la Direcţia Datoriei Publice, unde revenise, spre a discuta Hegel. Nu putea fi vorba de discuţie, căci el făcea alergie la tot ce este „fluiditate” hegeliană. Dragomir spunea un lucru pentru hegelianism, el aducea în replică cinci contraargumente. Din nou „teologizam”, şi era admirabil. Dar era perfect lucid în ce priveşte situaţia sa şi a altora, iar într-o zi, după o discuţie, să spunem, cu privire la ierarhiile îngereşti în opoziţie cu dialectica hegeliană, ne-a dus într-o odaie alăturată, a ridicat capacul unui cufăr plin de dosare şi ne-a spus: “aci sunt toate piesele justificative pentru cuvântul meu de apărare în procesul ce mi se va face”.

Avea să-l rostească, şi el există. L-am citit cândva şi am simţit că admirabila apărare pe care, făcându-şi-o sie, o făcea de fapt ţării, în rezistenţa faţă de impactul german, era în gol. O ştia şi el. Cândva îmi povestise despre podul făcut de nemţi spre Siret, într-un punct unde bătrânii locului le spuneau că va fi luat de ape. Nemţii l-au făcut, şi a fost luat de ape. Dar ei credeau că podul lor va ţine, pe când Mircea Vulcănescu nu spera nimic, în clipa aceea. Trebuia făcut un pod, o arcă. Trebuiau făcute bine.

Am căutat îndelung, după ani, în lăzile rămase la ai săi, pline cum erau de lucrări schiţate, note, proiecte, traduceri, toate bine clasate. Speram noi prea mult de la el? Nimic din ce a rămas nu-i dă măsura. Chiar dacă genialitatea lui nu era activă, ci reactivă, cum o simţisem de la început, ar fi trebuit să fie “altceva” acolo în lăzi. Dar mi se pare, acum, că nu creativitatea i-a lipsit, de orice fel ar fi fost ea, ci voinţa de creaţie.

N-a fost în ordine. Nimeni nu este în ordine, dar câţiva uită de aceasta – şi creează. El n-a uitat. N-a fost în ordine, ca acei Părinţi ai Bisericii sub magia cărora îl întâlnisem prima dată, singurii gânditori liberi să spună orice şi să vorbească despre scandalul lumii. Vedea cu ei dezordinea inimii, a gândului şi poate, în unele cazuri, a firii înseşi, în numele unei ordini de nedescris şi de nerostit. În acest sens a fost teolog, dincolo de tot ce a putut face în viaţă; dar cuvântările teologului s-au îngropat în inima sa.

Sursa: Razboi intru Cuvant: Taina Mucenicului Mircea Vulcanescu – icoana unui alt Iov al Romaniei secolului al XX-lea

Mărturii

Mărturia lui Gabriel Balanescu:

Rând pe rând, celulele se deschid si echipele, gata formate, sunt îndrumate spre locul de îmbarcare. Traversând culoarul etajului doi, unde ne aflam,îmi arunc ochii la un detinut sdrentăros, care freca cu terebentină scândurile. Mi-au atras atentia ochii lui mari, sticlosi si îndrasneala cu care ne privea, stiut fiind că detinutii politici, atunci cand se intalneau cu un alt detinut, sau grup de detinuti, era obligat sa priveasca in pamant. Am trecut chiar pe langa el. Era Mircea Vulcanescu. Imi sopteste : mergeti la munca”. In privire i-am surprins un fel de bucurie, îmbinata cu amaraciune. Aplecat, îngenunchiat pe dusumea, doar ochii si fruntea, care mi-a parut nimbata, îl mai aminteau pe cel de altadata. Corpolenta lui era redusa la un schelet, imbracat in haine vargate. Coloana vertebrala se observa prin zeghea de puscarias (…). Mircea Vulcanescu aflase de la alti detinuti ca cei cu caverna la plamanul stang mor in timpul somnului. Vointa de a avea constiinta a tot ce se petrece cu el era atat de mare, incat facea eforturi supraomenesti sa nu doarma – ceea ce îi slabea mult rezistenta. Ingrijirea medicala îi era redusa la cateva aspirine pe zi si nici acestea in fiecare zi. Cu toate ca fusese internat in ultima faza a bolii in infirmeria penitenciarului, n’a primit nici o medicatie specifica.

Măruria lui Ioan Halmaghi:

L-am întâlnit pe Mircea Vulcănescu, nu mult după aceea, in spitalul din închisoarea Aiud. Eu, pentru o operatie de apendicită acută, el cu o pneumonie; era in pragul mortii. Nu stam împreună, însă, îl vedeam oridecâteori ieşeam pe coridor. Ne faceam semne cu mâna, fără să ne schimbăm vreun cuvânt. Starea lui era sfâşietoare. Din omul bine construit, acum era o epavă, cu ochii adânciti in orbite, dar nestinşi, de parcă ardeau in ei misterele lumii şi vieţii, pe care o viată întreagă încercase să le înteleagă chipul şi noima. Numai odată am reuşit să-i strâng mâna. M’a privit tăcut, învăluindu-ma, cu privirile lui pătrunzătoare, apoi mâinile lui amândouă au cuprins mâinile mele, ca un ultim salut. Mă cutremurau magnetii nevăzuti cu care îmi transmitea mesajul ultim de prietenie. Curând, la câteva zile, aflu că Mircea Vulcanescu, marele gânditor, marele om, marele oracol, a plecat in lumea cealaltă. Mircea Vulcanescu, un geniu, semnificatiile suferintei in filozofia românească. Incă văd şi încă plâng…

Ştefan Fay:

Închisoarea înseamnă plecare. Cei care s-au întors ştiu că vin de departe, de foarte departe. Din altă lume. Mulţi însă nu s-au mai întors, au plecat pentru totdeauna. Mircea Vulcănescu pornise şi el a pleca – cum avea să-mi scrie Mircea Eliade în ultima lui scrisoare de la Chicago – spre altă galaxie. Lumea de afară rămânea în urmă, ca într-o vagă amintire de vis. Cu trupul zdrobit de lovituri pentru o vorbă de îmbunare în apărarea unui deţinut, spusă unui gardian brutal, doborât de boală, slăbit până la închipuirea unui sfânt hieratic, Mircea Vulcănescu se depărta de viaţă. Este chemat într-o zi la vorbitorul uneia din închisorile prin care fusese purtat. Veniseră soţia şi fiicele lui. „De ce aţi venit?, şopteşte el. Abia reuşisem să mă despart de voi” (…)

Iată o faptă – din faptele umile – ale lui Mircea. Se afla printre deţinuţi un om, pe nume Frăţescu. Avea mâinile permanent reci din cauza unei grave insuficienţe de circulaţie. Din cauza aceasta, de câte ori era scos la muncă sau numai la alergarea besmetică din curtea închisorii, pielea îi crăpa iar durerile intrau în carnea lui ca făcute de mii de cioburi de sticlă spartă. Frăţescu nu avea mănuşi. Şi nimeni nu avea să îi dea.Mircea avea nişte ciorapi de lână. S-a hotărât să-i tricoteze din lâna ciorapilor o pereche de mănuşi. Dar Mircea nu ştia să tricoteze. Nu-i rămânea decât să înveţe. Nu avea decât o singură metodă: să despletească încet ochiurile ciorapului şi să facă raţionamentul invers ca să înţeleagă cum împletea bunica lui! E ca şi cum ai vrea să înveţi cuvintele dintr-o limbă străină citindu-le pe de-a-ndoaselea. Aşa a făcut. A citit de la dreapta la stânga, pentru ca învăţându-le, să poată scrie cuvintele corect, de la stânga la dreapta. Din ce şi-a confecţionat andrelele, sau poate o croşetă? – nu ştiu – poate din aşchii scoase din saltea? Din pervazul unei ferestre? Din căpătâie de sârmă de aflarea cărora ar fi suferit pedepse cumplite? Tricotatul s-a făcut pe ascuns. A durat probabil mult. Nu ştiu cât. Dar astăzi ştim, mărturisit de Frăţescu că de Sfântul Nicolae, Mircea i-a dăruit o pereche de mănuşi tricotate de el în închisoare.

Ioan Ianolide despre Mircea Vulcănescu:

Ioan Ianolide despre Mircea Vulcănescu: “Era un bărbat înalt, frumos, demn, impozant, plin de prestigiu şi cu o remarcabilă personalitate. A fost asistentul lui Nae Ionescu, filozoful ortodox român care a creat şcoală. A fost el însuşi un profund gânditor care nu a reuşit să scrie tot ce cugetase din pricina temniţei şi a morţii premature. În temniţă vorbea şi cuvântul lui era ascultat. Îi învăţa să gândească pe cei ce fuseseră conducători ai ţării. Concepţia sa era una profund creştină de pe poziţii politice democratice. Îl vedeam adesea la biserică, atunci când biserica din Aiud nu fusese încă transformată în W.C.

Întreţinând o febrilă activitate intelectuală în rândul deţinuţilor, Mircea Vulcănescu era un inamic declarat al marxiştilor. Din cauza unor prelegeri ţinute la Jilava a fost dus la camera neagră, aproape dezbrăcat, împreună cu alţi „bandiţi”. Ţinuţi flămânzi, neavând pe ce să se odihnească, au început să cadă pe mâzga rece, care aducea îmbolnăvirea şi moartea. Mircea Vulcănescu s-a aşezat jos, ca să poată sta alţii pe el şi le-a zis: „Eu voi muri. Salvaţi-vă voi.” Nu a murit atunci, dar revenind la Aiud a continuat să vorbească iar ei au continuat să îl pedepsească până ce l-au ucis. A fost un om cu caracter de diamant.” (Ioan Ianolide, Intoarcerea la Hristos)

Sursa: Razboi intru Cuvant: Taina Mucenicului Mircea Vulcanescu – crampeie din viata unui martir contemporan

Ştefan Fay: Mircea era, se ştie, profund credincios. Pentru dânsul, religia cea dreaptă era ortodoxă. Dar la asta se adăuga o nuanţă în plus: religia ortodoxă română. Pentru el, între noţiunea de religie, ortodoxism şi românism era o corelaţie indestructibilă” („Sokrateion. Mărturie despre Mircea Vulcănescu”)

În subterana de la Jilava, unde a ajuns şi Mircea, au fost duşi 5-6 deţinuţi într-o celulă fără paturi, fără tinetă (vasul pentru urinat). Printre aceştia, şi Mircea. Au fost dezbrăcaţi la pielea goală şi lăsaţi acolo zile în şir. Era iarnă. La un moment dat, un tânăr cu TBC în ultimul grad a fost gata să leşine. Vulcănescu s-a întins pe ciment şi i-a rugat pe ceilalţi să aşeze bolnavul pe spatele lui. Şi astfel l-a ţinut pe bolnav cât timp a dormit. Când s-au ridicat erau îngheţaţi amândoi, abia se mişcau, dar doi gardieni i-au snopit în bătaie. Aşa, patru zile la rând. Mircea a contractat şi el tuberculoză.


Aflând că poate muri în somn, a căpătat spaima că nu va fi conştient în clipa morţii şi ruga să fie păzit când doarme. Printre ultimele cuvinte înaintea morţii, Vulcănescu a spus colegilor de celulă:
“Să nu ne răzbunaţi!”, un echivalent al lui “Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!”.

Sursa: Mircea Vulcănescu sau viața dată pentru aproapele

Linkuri similare:

Biserica din temniță

Mărturisiri de credință ortodoxă în temnițe

%d bloggers like this: