Ioan Ianolide, elev la liceu, 1939

Ioan Ianolide, elev la liceu, 1939

Domnul să îl odihnească între Sfinții Săi! Sfinte mărturisitorule, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi!

Toate problemele lumii se afla in Crucea lui Hristos si a crestinilor. De cate ori vom rataci drumul, ori vom lenevi pe cale, sa ne inapoiem la Evanghelie si la Duhul Sfant. Suferintele ce ni se pricinuiesc au menirea sa biciuiasca lenea noastra si sa ne lumineze mintile.
Aceste ganduri ne vin ca buni crestini ortodocsi, iubindu-ne Biserica, dar in conditiile calvarului si Golgotei. De zeci de ani agonizeaza Hristos in lume, si am fost atat de jecmaniti de orice drept si libertate, incat numai rugaciunea tainica din adancul inimilor ne-a ramas. Cunoastem puterea rugaciunii din lucrarea ei in adancile suferinte ale celei mai aprige si inteligente prigoniri. Ne-am daruit cu totul lui Hristos. Nici o clipa nu ne situam in afara Bisericii.

Viziunea crestina asupra lumii, elaborata de martiri si sfinti, merita sa fie luata in considerare de forurile cele mai inalte ale Bisericii si ale lumii, caci oamenii aceia au trait si s-au jertfit pentru mantuirea in Hristos.” (Ioan Ianolide)
Cititi mai mult: https://irinamonica.wordpress.com/2012/03/19/o-lume-fara-suflet-si-fara-dumnezeu/

“Am pomenit de Ion Ianolide. Şi el a fost unul dintre cei mai deosebiţi deţinuţi, împartăşind întru totul ideile lui Valeriu. A supravieţuit grelelor încercări din închisori, până în 1964, când a fost pus în libertate, după douazeci şi trei de ani de temniţă. A murit în februarie 1986.

Şi el a jucat un rol deosebit în viaţa celor cu care împărtăşea calvarul. Totdeauna era gata să ajute pe oricine, cu sfatul sau cu fapta. La el găseam, în clipe grele, izvorul de întelepciune şi tăria de a le putea depăși; era un fel de alter ego al lui Valeriu.

(Aristide Lefa – Fericiți cei ce plâng, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1998, pag. 85-86)

Ioan Ianolide – omul cu înfățișare de sfânt

În una din seri1, înainte de a se da masa, a fost adus în cameră un deținut, înalt, frumos, cu o bocceluță sub braț și o batistă plină de sânge, la gură:

– Îl vedeți? zise gardianul, din pragul camerei, face închisoare de peste douăzeci de ani și este bolnav, are nevoie de pat sub geam!

– Mă numesc Ianolide Ioan, fac închisoare din 1941, de pe vremea studenției mele. Sunt bolnav de tuberculoză, scuip sânge, uitați-vă, zise el arătându-ne batista, apoi continuă:

pe lângă aceasta mai am o boală, nu-mi pot ține echilibrul. Am fost bătut la cap și tremur mereu, nu mă pot stăpâni!… Este printre dumneavoastră vreun preot?… Dacă este, îl rog să mă binecuvinteze!

– Doamne Dumnezeule, binecuvintează pe acest frate Ioan, venit în mijlocul nostru! glăsui preotul Popescu Buzău.

După această binecuvântare, se produseră în cameră câteva minute de tulburare. Deținuții din paturile de sub geam nu voiră să cedeze nici unul locul lui Ioan, care avea absolută nevoie de aer, pentru a-l mai stopa din acțiune pe bacilul Koch. Ianolide, învățat în lunga lui detenție cu fel de fel de certuri și incidente, se așeză liniștit în pat cu Romeo Pușcașu, lipit de peretele ușii.

Ioan Ianolide, de 38 ani, din care peste douăzeci petrecuți în închisorile României, purta cu el două mari daruri date de Dumnezeu: frumusețe sufletească și fizică. Pe drumul pușcăriilor, cât am umblat și eu, nu am întâlnit pe un altul cu suflet atât de frumos, împăcat cu situația în care se găsește. Era un sfânt printre ceilalți. Peste douăzeci de ani de închisoare, trecut prin toate caznele scormonite de mintea diavolească a unor oameni, prin ger, foamete, război și moarte, tifos și tuberculoză. Făcând comparație între chinurile primilor creștini, arși în foc și sfâșiați de fiare, chinurile lui Ianolide le întrece.2 Aceia au suferit câteva minute și au murit, acesta însă este chinuit zeci de ani. În una din zile, fiind cu patul vis-a-vis de el, îmi zice:

– Domnule Ungureanu, tremur, nu pot să-mi țin echilibrul, trebuie să stau în pat. Am fost dus la Sighetul Marmației, la o anchetă, să depun mărturie pentru unul cu care am stat cândva într-o celulă de închisoare. Un om nevinovat. Eu n-am putut să spun minciuni, să-l apăs pe bietul om, n-am vrut să mă încarc cu păcate și pentru asta am fost bătut peste cap.De atunci tremur și nu pot să-mi țin echilibrul. Eu nu sunt supărat pe nimeni, îi mulțumesc lui Dumnezeu și îl rog să mă ajute, să le pot suporta pe toate, până mă voi duce4 la prietenul meu Gafencu, mort la Târgu Ocna… Gafencu, un tânăr extraordinar, care în spitalul T.B.C. al închisorii Târgu Ocna, se găsea grav bolnav, împărțea mâncarea și medicamentele cu ceilalți. A fost un adevărat sfânt. Credința, comportarea, gesturile lui, toate îl așează în rândurile sfinților…

În timp ce în cameră se purtau discuții, se iscau certuri, se povesteau dureri, se iveau neliniști, Ianolide, cu figura lui de Făt Frumos, cânta psalmi, degajat de orice frământare lăuntrică. A fost un exemplu de viață, în închisoare, viață înconjurată de nimb dumnezeiesc. (…)

[La Aiud], în aceeași celulă în care a murit Constantin Gane, a fost adus într-un timp Ion Ianolide, omul care a executat peste douăzeci și trei de ani de închisoare, omul cu înfățișare de sfânt.

(George Ungureanu – Camera zero, Editura Fundația Culturală Alexandru Bogza, Câmpulung Moldovenesc, 2009, pag. 139-140, 151. Sursa: Fericiti cei prigoniti)


1. Acțiunea se petrece la Jilava, în vara anului 1960. Ioan Ianolide a a fost transferat la Jilava la începutul lunii aprilie 1960 și apoi comutat la Aiud la sfârșitul lunii august 1960.

2. Memorialistul subliniază aici o trăsătură care este defapt generală pentru noii martiri trecuți prin prigoanele secolului XX, dar una aparte față de mucenicii primelor veacuri: anume că cei din urmă au fost supuși la cazne mult mai mari și mai îndelungate decât cei dintâi. Iată cum limitele de îndurare ale martiriului au fost depășite prin depășirea bestialităților inventate de ighemonii secolului XX. Dar cum același Duh Sfânt i-a întărit pe toți mucenicii de-a lungul veacurilor, de la primii până la ultimii, înțelegem că odată cu înmulțirea supliciilor și bestialităților prigonitorilor, înmulțește și Dumnezeu harul, pentru a întări credincioșii spre mărturia cea bună.

3. Bătaia cu palmele, pumnii sau chiar cu bastonul peste cap era un tip de tortură frecvent utilizat de anchetatori Securității, dar aceste metode avea rolul nu doar de a înfricoșa ci mai ales pentru a destabiliza judecata coerentă a celui anchetat.

4. ”până mă voi duce”, cu sensul de ”până voi muri”, ceea ce arată că fericitul Ioan era deprins cu marea înțelepciune de a cugeta tot timpul la moarte, lăsându-se totodată în deplina grijă a Domnului pentru a-L trece cu bine peste toate caznele martiriului.

Ioan Ianolide - Intoarcerea la Hristos

Părintele Gheorghe Calciu despre cartea Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă:

“Din tot ce s-a scris despre inchisori, din toata investigatia psihologica a atator autori, toti inzestrati cu duhul marturisitor, cartea aceasta este cea mai adanc duhovniceasca cea mai patrunzatoare, cea mai in masura sa inteleaga impreuna cu toti sfintii ce este latimea si lungimea, adancimea si inaltimea, sa cunoasca iubirea lui Hristos, cea mai presus de cunoastere si sa se umple de toata plinatatea lui Dumnezeu (cf. Efeseni, 18-19 ). Daca ai indoieli asupra mantuirii, asupra jertfei sau asupra biruirii vrajmasului vazut si nevazut prin puterea credintei si a rugaciunii, daca te indoiesti de iubirea lui Hristos si de eficienta pocaintei, atunci aceasta carte, acest document duhovnicesc, te va convinge. 
Cititorul care se va apleca asupra acestei carti nu o va sfarsi fara a fi macar cutremurat, daca nu intors spre credinta, caci viata lui Valeriu Gafencu si a celorlalti ca el este un model moral si o scara de suire spre cele inalte, o chemare staruitoare de a iesi, macar pentru o vreme, din mlastina acestei vieti si de a urca spre Soarele Dreptatii, spre Rasaritul cel de Sus, Care este Hristos.”

Fragment din carte:

“Sunt în vârstă de 64 de ani. Din 1941 până în 1964 am fost în închisoare, torturat şi batjocorit – mai întâi sub dictatura lui Antonescu, apoi sub cea comunistă.

L-am mărturisit pe Hristos întreaga mea viaţă, iar în 1944 m-am închinat cu totul Lui. M-am confruntat mereu cu materialismul, fie el burghez, fie comunist. Am comparat şi confruntat credinţa creştină cu islamul, budismul, confucianismul şi, fireşte, cu iudaismul talmudic. Am comparat Ortodoxia cu romano-catolicismul, protestantismul şi neoprotestantismul. Am dat o luptă mare cu ateismul…

Aproximativ 5 ani de zile m-am aflat în izolare totală, înfometat şi dezbrăcat. Mai mult de 15 ani am stat în încăperi comune -unele mai mici, altele mai mari; am trăit acolo, zi şi noapte, silit, ca şi toţi ceilalţi, să folosesc „ tineta “pentru necesităţile fizice (un fel de hârdău). Uneori eram îngrămădiţi opt deţinuţi într-o celulă de 61/2 picioare pătrate, dormind câte doi, trei sau patru într-un pat. Trupurile şi sufletele ni se frecau unele de altele în fiecare clipă. Teroarea exercitată de gardieni, foamea, frigul şi bolile păreau de-a dreptul suportabile în comparaţie cu oroarea care se instala între oameni diferiţi, disperaţi şi adeseori decăzuţi, descompuşi.

Am fost la munci agricole timp de doi ani. Era o muncă de sclav, iar noi eram înfometaţi şi dezbrăcaţi. Lucram în vii şi grădini de legume, dar muream de foame, pentru că ne era strict interzis să gustăm un pic din fructe sau zarzavaturi. Timp de peste 20 de ani mi-a fost mereu foame şi adeseori eram distrofic din cauza malnutriţiei. Mi-a fost frig în toţi anii aceia de închisoare. Am fost bătut, chinuit şi torturat ani de zile, pentru distrugerea rezistenţei fizice şi psihice [spirituale]. Am cunoscut direct înspăimântătorul domeniu al trăirii sub limitele suportabilului. Ani întregi am fost ameninţat cu moartea. Mi se cerea mereu „ sufletul” din mine. Mi-au oferit adesea viaţa, preferând perspectiva morţii tocmai pentru a-mi salva sufletul, conştiinţa, integritatea -şi numai Dumnezeu m-a ferit de prăbuşire. Nu există om care să poată rezista tuturor acestor chinuri.

Mulţi – mulţi ani, cam 15, am fost terorizat cu spectrul „ reeducării” în scopul „restructurării” mele şi „spălării creierului”. Doar purtarea de grijă a lui Dumnezeu m-a salvat. Am îndurat teroarea din partea temnicerilor, dar şi una şi mai feroce din partea informatorilor şi asasinilor din chiar rândurile deţinuţilor, care trecuseră de partea puterii politice. Am cunoscut fiinţe omeneşti dezamăgite, cu expresii diavoleşti pe chipurile lor şi care săvârşeau fapte demonice. Am fost înconjurat de o atmosferă de tovărăşie de demoni, care pendula între răutate şi criminalitate. Am purtat de grijă unor oameni pe moarte: unii deznădăjduiţi, alţii în stare de revoltă, alţii calmi. Am văzut „sfinţi” care radiau lumină, murind într-o atmosferă cerească. Am ascultat vorbind profesori, savanţi, oameni de litere — şi am învăţat mai mult decât într-o universitate. Am cunoscut comunişti şi am cunoscut evrei în închisoare, am cunoscut de asemenea din cei care fuseseră la putere. Am îngrijit chiar pe generalul care fusese preşedintele curţii militare care a pronunţat condamnarea mea. Mi-a fost dat ca să-i închid ochii. După ce îi servise pe stăpâni, fusese azvârlit şi el în temniţă.

Am cunoscut burghezi şi comunişti atât ca oameni liberi, cât şi ca deţinuţi. Şi pe toţi i-am cernut prin Duhul lui Hristos în Care m-am străduit toată viaţa mea să trăiesc. La capătul acestei amare experienţe numai Hristos rămâne în mine viu, întreg şi veşnic…

Astăzi se împlinesc 31 de ani de când a murit Valeriu. M-am dus la Biserică ca să mă spovedesc. Duminică mă voi împărtăşi. In ziua aceasta am aflat zidită în fiinţa mea sfinţenia, aşa fel încât nimic să nu mă mai poată despărţi de ea. Este cea mai fericită zi din viaţa mea, deşi în ziua aceasta a murit cel mai de preţ om pe care l-am cunoscut vreodată. El este cel care, în ziua aceasta, mi-a transmis fericita şi binecuvântata stare care m-a însoţit întreaga viaţă. Am fost atât de fericit, încât am dorit viaţa veşnică mai mult decât plinătatea spirituală pe care am simţit-o atunci, în ziua aceea. Am fost, şi fireşte şi, Valeriu a fost, perfect lucid, normal şi conştient de toate cele ce se petreceau. El era plin de Har. În el se afla Hristos şi am putut să fiu şi eu părtaş la starea lui binecuvântată de sfinţenie. ÎI umplea desăvârşit o stare de intensitate spirituală. Veşnicia se făcea văzută în timp, în clipă. Fericirea izvora din însăşi suferinţa. Totul era scăldat într-o lumină nepământească. Sufletul îmi era plin de pace. Trupul era lumină. Sub picioare simţeam ceva ca un câmp energetic, un fel de vibraţie care mă ţinea legat de pământ. De fericire — am plâns. Am putut vedea în duh: am văzut cerurile deschizându-se în adâncimea de nemăsurat a ochilor lui Valeriu. Am simţit Duhul Sfânt care lucra şi vorbea prin el. In slăbiciunea şi epuizarea lui fizică am simţit Puterea Dumnezeiască a unui alt plan al existenţei. M-am gândit că sunt în „cer”. Mă gândeam şi la faptul că sunt aproape de Iisus Hristos, pentru că Iisus Hristos se afla în Valeriu. Credinţa lui Valeriu îmi dădea şi mie tărie.

Valeriu Gafencu cu mama sa şi Ioan Ianolide în lagărul de muncă de la Galda 1946

Valeriu Gafencu cu mama sa şi Ioan Ianolide în lagărul de muncă de la Galda 1946

Chemarea mântuitoare a omului care murise a dat aripi spovedaniei mele. Iubirea lui Valeriu m-a supus desăvârşit iubirii lui Hristos. Ştiu şi simt că Valeriu mă însoţeşte şi mă ajută în toată lucrarea de a discerne cele două „lumi” în care trăim şi care, în planul divin, se află într-o perfectă unitate. Viaţa mea este Hristos. Mintea mea doreşte şi caută numai voia lui Dumnezeu. Nădejdile mele sunt la bucuria făgăduinţelor Lui. Sunt conştient de natura mesianică a credinţei creştine şi vreau să slujesc acestei Credinţe în mod desăvârşit până la moartea mea. Îi iubesc pe oameni şi, pentru mântuirea lor, urmez drumul Crucii. Iubesc viaţa, dar numai în perspectiva eternităţii; de aceea prefer să mor decât să îngădui o degradare sufletească sau a conştiinţei. Ştiu bine că mă găsesc în luptă cu forţe uriaşe care mă pot zdrobi şi mă rog lui Dumnezeu să-mi dăruiască înţelepciune, putere şi ocrotire.

Deşi din punct de vedere fizic sunt bolnav şi cu toate că am nervii peste măsură de sensibili, mintea îmi este sănătoasă şi întreagă, iar gândirea limpede. M-am retras intenţionat din lume, pentru că oamenii din lume mă împung şi mă atacă, iar eu nu mă pot apăra altfel de ei. Nu pot sluji decât doar prin rugăciune, iubire, meditaţie şi dând mărturie. Slujesc pentru a-mi păstra sufletul întreg, nevătămat. Doresc să am un sfârşit creştinesc. Sunt pe deplin conştient că am acumulat experienţe semnificative, dumnezeieşti, omeneşti, şi, prin urmare, am obligaţia să las o moştenire. Nu sunt iubitor de slavă deşartă şi doritor de a-mi scoate în evidenţă propriul eu; doar pe Iisus Hristos vreau să-L arăt.

Trăiesc singur, izolat, tăcut. Văd dezastrul spiritual, politic, economic şi militar în care se găseşte lumea şi nu cred că ar putea fi evitat. Lumea va suferi de pe urma erorilor ei de orientare mereu, până în momentul în care îşi va deschide mintea spre a primi adevărurile lui Dumnezeu, ca să aibă Credinţa mărturisirii autentice. Doresc să-mi fac deplin datoria. Ştim că lumea este cuprinsă în planul dumnezeiesc de mântuire. Cred. Iubesc. Nădăjduiesc.

Astăzi, întocmai ca acum treizeci şi unu de ani, mă simt strâns aproape de Valeriu şi, împreună cu el, strâns aproape de Domnul nostru Iisus Hristos.

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Editura Bonifaciu, Bacău, 2012, pp. 17-18)

“Credeti-ma, ascultati-ma, nu sunt nebun, stiu ce vorbesc: Pretuiti libertatea, nu va vindeti sufletele, intoarceti-va la Hristos!

“In disperarea mea incerc sa trag acest semnal de alarma, cu toate riscurile. Sunt batran si bolnav. Nu mai pot lupta, nu mai pot rezista, dar nu pot muri fara a marturisi tuturor oamenilor, cinstit si obiectiv, cele ce am trait, am vazut si am suferit. (…) Simt ca plesneste in mine coarda suportabilului. Daca nu vorbesc, ma sufoc. Nu-mi fac iluzii despre receptivitatea oamenilor. Multi ma vor calomnia si ma vor uri pentru ca dezvalui aceste secrete. Dar cine are ochi de vazut, poate observa in lumea larga procesul reeducarii.”

“Rog pe oameni sa se opreasca o clipa din iuresul ametitor al vietii si sa cugete mai adanc la rostul lor”.“Va rugam sa intelegeti ca nu exageram cu nimic nici monstruozitatea experientei noastre, nici aprecierea de ansamblu asupra lumii, caci suntem lucizi si urmarim adevarul si numai adevarul, straduindu-ne a trai si a scrie in duhul adevarului, fara ura si fara partinire, dar dur ca insasi realitatea. Datorita experientei facute, noi nu ne-am deformat sufleteste, ci am primit o sensibilitate de a intui duhurile, ideile, curentele, fortele ce se desfasoara in lume – or, oamenii secolului XX sunt mutilati spiritual si tocmai aceasta posibilitate le lipseste”. (Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă)

“E gresit a crede ca materialismul de tip capitalist va elimina comunismul marxist. Dimpotriva. Secularismul statelor occidentale este parintele ateismului statelor socialiste. Educatia libera din Apus a dus la educatia ateist-materialista din Est. Libertinajul, care a devenit neobrazat si in Occident, si in Rasarit, pregateste atmosfera comuna pentru acelasi stil de viata. Legea avortului – abatere fatisa de la legea lui Moise: “sa nu ucizi!” – va indreptati la eutanasie, apoi la uciderea spartana si, in fine, la uciderea stiintifica, programata, necesara ratiunii omenesti. E straniu sa constatam un limbaj comun si idei comune in cele doua tabere ideologice ale lumii de azi!

Daca crestinii din tarile libere nu sunt in stare sa invinga forta comunista ce asediaza lumea, atunci lumea este slabanoaga si-si merita robia. (…) Pacea fara libertate, fara dreptate, fara Dumnezeu, e cumplita robie” (Ioan Ianolide, 1981 – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, pp. 297-298)

Constanţa Ianolide: “Era aşa de blând şi de bun”

“Numai credinţa l-a ajutat să reziste. Ne povestea mereu de Valeriu, pe care l-a iubit mai mult ca pe fraţii lui. Despre el însuşi nu ne povestea nimic. Nici noi nu-l întrebam ca să nu-l răscolim. Atâta doar, odată când îi tăiam unghiile mi-a spus: „Ah, tu mi le tai, şi ei mi le smulgeau.” Mama, când a auzit de tumoarea din spatele ficatului care i-a grăbit sfârşitul, l-a întrebat: „Nu cumva te-au lovit şi la ficat?” „Oh, de câte ori cu bocancii!…” Şi a mai zis: „Am avut noroc că am scăpat de reeducarea de la Piteşti”. Eu mai târziu, după Revoluţie, când au început să apară cărţile am aflat ce a fost cu Piteştiul, ce s-a întâmplat, pentru că nu am ştiut, nu spunea. 

Pe urmă, tot de la alţii am aflat cum îi bătea cu fierul la talpă, iar el nu scotea un sunet. Cinci ani a stat izolat singur într-o celulă, pe ciment, dezbrăcat, nemâncat. În ultimii doi ani, văzând că, în ciuda ameninţărilor cu reeducarea sau a promisiunilor că-l vor scoate din puşcărie dacă renunţă, el nu cedează – le-a spus la un moment dat: „Cred în Iisus Hristos şi voi crede în Iisus Hristos în continuare!” –, l-au băgat într-o celulă mare cu 20 de persoane care înnebuniseră ca să-şi piardă şi el minţile. Dumnezeu l-a ajutat şi nu şi le-a pierdut. Dar zicea că era ceva cumplit. 

Sunt convinsă că numai credinţa l-a ajutat să reziste la chinurile cumplite din cei 23 de ani de închisoare. Mama l-a întrebat odată: „Dar pe ăştia care te-au chinuit aşa atâţia ani nu-i urăşti?” „Nu. Mă rog pentru mântuirea lor.” (Constanţa Ianolide: “Era aşa de blând şi de bun”)

Cititi si: Ioan Ianolide, Scrisoare catre duhovnicul meu

Trăiesc flămând – versuri de Valeriu Gafencu

Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie,
Frumoasă ca un crin din Paradis,
Potirul florii e mereu deschis
Şi-i plin cu lacrimi şi cu apă vie;
Potirul florii e o-mpărăţie.

Când răii mă defaimă şi mă-njură
Şi-n clocot de mânie ura-şi varsă,
Potirul lacrimilor se revarsă
Şi-mi primeneşte sufletul de zgură,
Atunci Iisus de mine mult Se-ndură.

Nu plangeţi că mă duc de lângă voi,
Sau c-o să fiu zvârlit ca un gunoi,
Cu hoţii in acelaşi cimitir,
Căci crezul pentru care m-am jertfit
Cerea o viaţă grea şi-o moarte de martir.

Sub crucea grea ce mă apasă sânger
Cu trupu-ncovoiat de neputinţă,
Din când în când din cer coboar-un înger
Şi sufletul mi-l umple cu credinţă;
M-apropii tot mai mult de biruinţă.

Mă plouă-n taină razele de soare,
Iisus m-adapă-n veci cu Apă Vie,
Grăuntele zvârlit în groapă-nvie
Cu haina îmbrăcat, de sărbătoare;
Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie.

Refren: Sub flacăra iubirii arzătoare
Din zori de zi şi până-n noapte-aştept,
Te chem şi noaptea, ghemuit cu capu-n piept:
Iisuse, Iisuse!
Încet mă mistui, ca o lumânare.