„Părinte 1” şi „părinte 2”. Impunerea totalitară a anormalului

S-a întâmplat ieri în Franţa: Primăria din Paris a decis înlocuirea termenilor „mamă și tată” cu „părinte 1 și părinte 2” în documentele oficiale (linkul, la sfârşit). 
În Franţa, în ianuarie 2013, au avut loc manifestaţii uraşe, un milion de cetăţeni apărători ai firescului, ai familiei, ieşind în stradă în centrul Parisului. Totuşi, nu s-a ţinut cont de voinţa majorităţii (un principiu fundamental al democraţiei) şi s-a votat legalizarea nefirescului. Anormalul a fost consfinţit la nivel oficial, iar astăzi se vrea şi înlăturarea termenilor de mamă şi tată pentru ca limbajul şi, împreună cu el, gândirea, să fie „resetate” şi ajustate după nou-vorba Revoluţiei globaliste saxo-marxiste. Orice abatere de la „nouvorbă” trebuie sancţionată.

Nefericirea copiilor noştri în era digitală (I)

Fragment din articolul pe care l-am scris în numărul 110 (martie 2018) al revistei Familia Ortodoxă:

În articolul anterior am vorbit despre câteva din cele mai grave boli de care suferă tot mai mulţi oameni în era noastră digitală: depresia, sentimentul apăsător al singurătăţii, sentimentul neîmplinirii. Acestea sunt determinate de dificultatea tot mai accentuată – şi resimţită foarte dureros – a omului contemporan de a comunica în mod real şi de a construi relaţii autentice, ca izvor al stabilităţii emoţionale, al echilibrului sufletesc şi al împlinirii. Arătam că, pentru a ne salva ca societate, trebuie să începem cu fiinţele cele mai vulnerabile – copiii şi tinerii –, fiindcă sistemul lor imunitar nu este deloc pregătit să lupte şi să facă faţă acestor boli sufleteşti necruţătoare.

Fiindu-le furată inocenţa (păstrarea inocenţei jucând un rol esenţial în formarea sistemului lor imunitar), fiind lăsaţi pradă lumii virtuale şi aruncaţi în braţele tehnologiei, ale cărei tentacule se întind insidios, acaparând şi sufocând tot mai multe zone de realitate şi înlocuind braţele vii, calde, ale părinţilor, ale Bisericii, ale comunităţii, nu ne mai putem aştepta ca tinerii şi copiii noştri să se dezvolte normal, să aibă reuşite şi o viaţă echilibrată şi împlinită. Copiii şi tinerii noştri ajung să se rupă de noi, de familie, de credinţă, de ţara lor, de ceea ce le dă sens şi identitate, şi să rătăcească, precum nişte fii risipitori, într-o ţară străină – tărâmul utopic unde totul stă sub imperiul pseudoculturii¹ –, care-i seduce cu promisiuni de fericire, spre a-i înrobi cu totul.

Conferinţe excepţionale despre icoană: Întruparea Logosului creator în istorie/ Mormântul gol şi roz/ Icoana ortodoxă – de la imagine la chipul slavei divine

John Chrysostom Médaille, Spre o piaţă cu adevărat liberă (recenzie)

Preiau de pe blogul lui Radu Iliescu o recenzie la cartea pe care am tradus-o în 2012, John Chrysostom Médaille, Spre o piaţă cu adevărat liberă (Editura Logos, Bucureşti, 2012, 224 p., traducere: Irina Bazon)

Motto: “Trei specialişti, un chimist, un fizician şi un economist, naufragiază pe o insulă pustie. Au la ei doar o conservă de carne. Fizicianul: “Eu propun să ne urcăm pe faleza aceasta abruptă şi să izbim conserva de o stâncă.” Chimistul spune: “Eu propun să lăsăm conserva să se corodeze timp de câteva decenii în apa mării.” Economistul spune: “Eu am o teorie…”

 Cartea profesorului John Chrysostom Médaille de la Universitatea din Dallas este despre lucrurile esenţiale pe care teoriile economice moderne le trec întotdeauna sub tăcere. Este o încercare coerentă de a corecta nişte erori peste care trecem, în absenţa reflecţiei adecvate, prea uşor cu vederea. Ca restaurare intelectuală, este sinonimă cu lipirea braţelor lui Venus din Milo. Este o reîntregire a unei discipline ştiinţifice văduvită de cele mai importante capitole. Este o însufleţire a unui mecanism care se învârte de prea mult timp în gol. Iar argumentul este simplu: ştiinţa economică actuală nu poate descrie adecvat economia, nu-i poate prevedea nici cursul, iar regulile trasate de ea sunt de natură să agraveze problemele. Este o lectură despre ceea ce teoria economică omite, şi e de departe mai important decât tot ceea ce pretinde că înţelege.

Un banc bun spune că, la începutul unei crize economice (nu reţin care, au fost prea multe), doi economişti ar fi purtat următorul dialog: “Te rog frumos, poţi să mă faci să înţeleg ce se petrece acum cu bursa de valori?”, ar fi întrebat primul. “Cum să nu, îţi explic imediat”, ar fi zis al doilea. “Nu, te rog frumos, şi eu pot să explic. Ceea ce vreau este să mă faci să înţeleg.” Din dorinţa de a epata, în secolul XX ştiinţa umanistă numită economie s-a străduit să dea impresia că este o ştiinţă exactă, folosind modele matematice aşa cum au făcut ştiinţele naturii. Evacuarea eticii din economie şi înlocuirea ei cu câteva modele facile a fost corolarul acestei tendinţe spre “matematizare”. Este una dintre situaţiile în care o ştiinţă s-a adaptat la imperativul veacului de a exprima adevărul în cifre, cu preţul pierderii adevărului.

Bijuterii muzicale în ton cu primăvara

Regăsirea frumosului pierdut

View original post 54 more words

Săptămâna Patimilor. “Hristos trece pe lângă noi, întristat, înlăcrimat, flămând de iubirea noastră…” / Cele șapte rostiri de pe Cruce/ Preotul martir Constantin Sârbu, despre trădarea lui Iuda

“Crucea pe care o poartă Hristos până la sfârşitul acestei lumi este indiferenţa noastră, depărtarea noastră voluntară de Cel ce ne iubeşte de o veşnicie, batjocura pe care o aducem lacrimilor Lui de sânge de pe Ghetsimani. Nu este nimic mai îngrozitor decât batjocura şi refuzul celor pentru care eşti pregătit să mori, fiind fără de păcat. Hristos a luat păcatele noastre pe Cruce şi le-a purtat prin sânge la Tronul Treimii pentru a le cufunda în oceanul infinit al Dumnezeirii Sale. Însă oamenii pentru care a murit, mulţi dintre ei, au refuzat să-L vadă înviat, au blestemat lumina care a pătruns întregul univers, au întors spatele Celui străpuns pentru păcatele lor.

E timpul pentru rodire de taină prin rugăciune şi prin lacrimi. Orice clipă pierdută de noi nu se mai întoarce niciodată. Hristos trece pe lângă noi, întristat, înlăcrimat, flămând de iubirea noastră, şi suntem la un pas să ne strângem crengile ca pe aripi şi să-l privim trecând, indiferenţi, nesimţitori la durerea Lui. Ne iubeşte atât de mult încât nicicând nu ne va silui libertatea, forţându-ne să intrăm în lumina Lui. Va trece plângând pe lângă noi şi nu-L vom mai vedea niciodată.”

Regăsirea frumosului pierdut

„Denia din Sfânta şi Marea Luni din Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Mântuitorului Iisus Hristos se săvârşeşte duminică seara la începutul zilei liturgice. Textele cultice ale acestei Denii gravitează în jurul blestemării smochinului neroditor de către Hristos, aflat pe cale şi flămând de rodirea lumii. Este un gest aparent inexplicabil, de o duritate aparte, străină parcă de blândeţea Celui infinit întru iubire.

Mai explicit, Hristos ajunge pe cale la un smochin, care era complet neroditor, deoarece „nu sosise vremea roadelor”. Atunci mâniindu-se, Mântuitorul blesteamă smochinul: „De acum înainte să nu mai fie în tine rod în veac”. Şi smochinul se usucă în clipa aceea.

Acest gest al lui Dumnezeu faţă de creaţia Sa este unul de cumplită profunzime pentru noi oamenii. Hristos nu aşteaptă de la noi lacrimi doar în Vinerea mare, când El e pironit pe Cruce, ci în fiecare clipă, pătrunşi de dorul Celui care a murit pentru noi…

View original post 4,634 more words

Corectitudinea politică: Deconstrucţie şi literatură

de Jamie McDonald

traducere şi note de Irina Bazon^

(Textul este un subcapitol al cărţii Corectitudinea politică – o ideologie neomarxistă. Marxismul cultural – noua utopie, Editura Reîntregirea, 2017)

Literatura constituie, dacă nu cel mai important indicator cultural, cel puţin un barometru semnificativ al nivelului de civilizaţie al unei societăţi. Natura umană şi mediul intră în relaţie pentru a alcătui fiecare conştiinţă individuală care, la rândul ei, se exprimă prin cuvinte. Literatura – constând în acele cuvinte pe care societatea, în ansamblul ei, le consideră drept exemplare – reprezintă atunci, am putea spune, un punct de pornire, o fereastră spre cultură.

Prin urmare, sfera literaturii de astăzi merită să fie examinată pentru viziunea pe care o oferă asupra climatului cultural actual. Literatura americană contemporană este impregnată de „-isme”: marxism, freudianism, feminism şi aşa mai departe. Cele mai multe reprezintă echivalentul academic a ceea ce în cultura comună poartă numele de „corectitudine politică”. Teoreticienii literari preiau un anumit model teoretic şi îl aplică literaturii în efortul de a „descoperi” în text o nouă semnificaţie, corespunzătoare teoriei.

Conferinţă excepţională a maestrului Sorin Dumitrescu: „Lupta icoanei cu sistemul”

Conferinţă susţinută la Cluj, 9 martie 2017: „Lupta icoanei cu sistemul. Miracolul iconic al Sfinților Ostași Militari”

Mihai Eminescu şi lupta sa pentru unitatea neamului

Articol pe care l-am scris pentru ziarul Lumina de Duminică, 14 ianuarie 2018: „Unirea Românimei e visul meu de fier!”

Dacă prin opera sa poetică – acest tezaur nepreţuit al culturii române, definitoriu al fiinţei noastre – Eminescu este „sumă lirică de voievozi” (Petre Ţuţea), fiind făuritor de limbă şi de cultură română, prin scrierile sale jurnalistice s-a impus ca analist social, economic şi politic riguros, lucid, curajos şi foarte bine informat (poate cel mai informat din timpul său). Luând parte „la tragedia neamului românesc”, cum spunea Mircea Eliade, Eminescu s-a consacrat, cu întreaga sa fiinţă, până la jertfa de sine, idealului unității naţionale, pe care nu a mai trăit pentru a-l vedea împlinit.

Manifestând o ­înaltă conştiinţă de român, Eminescu s-a pus deplin în slujba acestei ţări, a adevărului, a intereselor românilor oprimaţi sau privaţi de drepturi în teritoriile ocupate, ale ţăranilor exploataţi şi înrobiţi, fiind un neclintit apărător al drepturilor naţionale, un luptător dârz, incoruptibil, intransigent în faţa nedreptăților şi, tocmai de aceea, incomod.

Monarhia și importanța ei în înfăptuirea și consolidarea unității neamului românesc. Ce a însemnat și ce mai înseamnă astăzi regalitatea pentru România

Motto: „Coroana regală nu este un simbol al trecutului, ci o reprezentare unică a independenței, suveranității și unității noastre.” (Regele Mihai)

Încetarea din viață a Regelui Mihai I a lăsat un gol în sufletul românilor fiindcă Majestatea Sa a reprezentat nu numai „un simbol al unității și demnității poporului român”, cum a spus Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române în mesajul său de condoleanțe, ci și o instituție care a avut prestigiu în România, a fost respectată și iubită de români. Mai ales având în vedere că monarhia a constituit o formă de guvernământ legitimă și firească pentru poporul român, un popor patriarhal, care a simțit dintotdeauna că nu poate fi reprezentat în mod deplin, organic, decât de un domnitor uns de Biserică. Astfel, legătura dintre neam și Dumnezeu a fost realizată și prin voievod, domnitor, iar mai apoi prin rege. 

Plecarea dintre noi a Regelui Mihai încheie o pagină importantă de istorie, către care românii pot privi cu recunoștință și respect. Ultimul rege al României era singurul prin care ne mai puteam simți legați, chiar dacă simbolic, de România anterioară comunismului – România interbelică, România Mare. Adică de acea Românie unită și demnă, către care ne îndreptăm gândurile astăzi, în prag de Centenar, amintindu-ne de idealurile care i-au animat pe înaintașii noștri, de jertfele lor pentru unitatea neamului, pentru păstrarea credinței, limbii și pământului strămoșesc.