„Denia din Sfânta şi Marea Luni din Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Mântuitorului Iisus Hristos se săvârşeşte duminică seara la începutul zilei liturgice. Textele cultice ale acestei Denii gravitează în jurul blestemării smochinului neroditor de către Hristos, aflat pe cale şi flămând de rodirea lumii. Este un gest aparent inexplicabil, de o duritate aparte, străină parcă de blândeţea Celui infinit întru iubire.

Mai explicit, Hristos ajunge pe cale la un smochin, care era complet neroditor, deoarece „nu sosise vremea roadelor”. Atunci mâniindu-se, Mântuitorul blesteamă smochinul: „De acum înainte să nu mai fie în tine rod în veac”. Şi smochinul se usucă în clipa aceea.

Detail of the apse, San Clemente, Rome, 12th cent.Acest gest al lui Dumnezeu faţă de creaţia Sa este unul de cumplită profunzime pentru noi oamenii. Hristos nu aşteaptă de la noi lacrimi doar în Vinerea mare, când El e pironit pe Cruce, ci în fiecare clipă, pătrunşi de dorul Celui care a murit pentru noi. Dumnezeu nu vrea să-L includem în orarul nostru de interes o dată de săptămână, lună sau an, El nu vrea să rodim doar „când e vremea roadelor” ci mereu, ca pomii raiului din Apocalipsă sau din Păstorul lui Herma, care înfloreau şi rodeau necontenit. Fiinţa umană nu este o altă specie, setată să rodească la vremea ei, ci ulciorul în care s-a vărsat toată, străpunsă de piroanele Crucii, iubirea lui Dumnezeu. Umanitatea nu este doar o animalitate evoluată, ci regnul pământesc cu vocaţie cerească. Privirea umană nu este doar cea mai pătrunzătoare din creaţie, ci Dumnezeu Însuşi, a privit, printre lacrimi, cu ochii săi omeneşti. Omul nu este doar un receptacol al harului în doze mici şi succesive, ci Potirul de Lumină în care se varsă Sângele lui Dumnezeu, dăruit prin Euharistie lumii. Hristos nu ne vrea ascultători de ritmul cosmic al vremilor, ci pătrunşi de veşnicia Lui, dăruitori până la sfârşit şi primitori de Dumnezeu. Iubirea Lui nu e doar spaţială, ci umple universul de lumină necreată, jertfa Lui nu e numai temporală, ci eternă în efectivitatea ei mântuitoare, scoţând din iad pe cei trecuţi dincolo, străluminând prezentul şi dăruind sens şi viaţă viitorului acestui univers.

Noi suntem smochinii de pe calea Crucii, aşteptând o viaţă să vină aproape de noi Dumnezeu şi să ceară rod, ridicându-şi mâna Sa spre noi, flămând de iubirea noastră. Trebuie să ne pregătim întreaga viaţă pentru acest moment. Clipa întâlnirii noastre cu Hristos al Crucii şi al Învierii este moartea noastră pământească. Atunci se cere roada strânsă în noi atâta cât am stat la lumina Soarelui dreptăţii şi am băut din seva acestei lumi. Moartea nu vine la soroace bine stabilite, nu poate fi programată, amânată sau anualtă. Ea vine, mai presus decât toate de pe pământ, şi ne cere rodirea noastră cea de taină, ascunsă printre crengile inimii. Avem nevoie urgentă să ne hrănim cu Dumnezeu prin Împărtăşanie, pentru a-L putea hrăni cu smochinele noastre în clipa întoarcerii la El.

Hristos ducand Crucea - manastirea Decani christ-being-led-to-the-crucifixion-monastery-decani-detailÎn acest temei de sens, vedem de ce atmosfera Deniilor din Săptămâna Mare este una de adâncă şi pătrunzătoare suferinţă, împreună cu Hristos, care merge de bună voie pe Drumul Crucii, al Morţii şi al Învierii. În ţesătura de lacrimi din jurul Mielului ce se pregăteşte pentru jertfă, simţim şi noi, părticele din Trupul Lui, această durere mai presus de lume şi de fire. Este durerea cumplită cauzată nu de înainte ştiinţa cuielor, a suliţei şi a bătăilor. Hristos plânge în taină nu pentru biciuirile la care va fi supus, nu pentru piroanele care i vor străpunge mâinile şi picioarele. Nu greutatea Crucii Îl face să suspine adânc. Ceva mult mai greu, de infinite ori mai cumplit Îl apasă. Este cunoştinţa faptului că milioane de oameni Îl vor refuza pentru totdeauna, că îşi vor bate joc de Crucea Lui mântuitoare, că vor arunca la periferia fiinţei Sângele Lui dumnezeiesc, curs din prea multă iubire de oameni. Iadul sădit în minţi şi în inimă prin păcate este mai cumplit decât orice bici.

Crucea pe care o poartă Hristos până la sfârşitul acestei lumi este indiferenţa noastră, depărtarea noastră voluntară de Cel ce ne iubeşte de o veşnicie, batjocura pe care o aducem lacrimilor Lui de sânge de pe Ghetsimani. Nu este nimic mai îngrozitor decât batjocura şi refuzul celor pentru care eşti pregătit să mori, fiind fără de păcat. Hristos a luat păcatele noastre pe Cruce şi le-a purtat prin sânge la Tronul Treimii pentru a le cufunda în oceanul infinit al Dumnezeirii Sale. Însă oamenii pentru care a murit, mulţi dintre ei, au refuzat să-L vadă înviat, au blestemat lumina care a pătruns întregul univers, au întors spatele Celui străpuns pentru păcatele lor.

E timpul pentru rodire de taină prin rugăciune şi prin lacrimi. Orice clipă pierdută de noi nu se mai întoarce niciodată. Hristos trece pe lângă noi, întristat, înlăcrimat, flămând de iubirea noastră, şi suntem la un pas să ne strângem crengile ca pe aripi şi să-l privim trecând, indiferenţi, nesimţitori la durerea Lui. Ne iubeşte atât de mult încât nicicând nu ne va silui libertatea, forţându-ne să intrăm în lumina Lui. Va trece plângând pe lângă noi şi nu-L vom mai vedea niciodată.” (Sursa: Pr. Ioan Valentin Istrati, Smochinul şi taina morţii – meditaţie în Sfânta şi Marea Luni)

“Astăzi s-a spânzurat pe lemn Cel ce a spânzurat pământul pe ape. Cu cunună de spini s-a încununat Împăratul îngerilor. Cu porfiră mincinoasă s-a îmbrăcat Cel ce îmbracă cerul cu nori. Lovire peste obraz a luat Cel ce a liberat în Iordan pe Adam. Cu piroane de fier s-a pironit Mirele Bisericii. Cu suliţa s-a împuns Fiul Fecioarei. Închinămu-ne patimilor Tale, Hristoase. Arată-ne nouă şi slăvită învierea Ta!”

 

În mormânt, Viaţă,
Pus ai fost, Hristoase,
Şi s-au spăimântat oştirile îngereşti
Plecăciunea Ta cea multă preamărind.

Dar cum mori, Viaţă,
Şi cum şezi în mormânt?
Şi împărăţia morţii Tu o zdrobeşti
Şi pe morţii cei din iad îi înviezi?

Te mărim pe Tine,
Iisuse Doamne,
Şi-ngroparea Îţi cinstim şi patimile,
Că din stricăciune Tu ne-ai izbăvit.

Cuvine-se, dar,
Să cădem la Tine, Ziditorul,
Cela ce pe cruce mâinile Ţi-ai întins,
Şi-ai zdrobit de tot puterea celui rău.

Cuvine-se, dar,
Să-ţi dăm slavă, a toate Ziditorule,
Căci din patimi Tu ne-ai scos, prin patima Ta,
Şi din stricăciune toţi ne-am izbăvit.

Soarele-a apus
Iar pământul s-a clătit, Cuvinte,
Apunând Tu, ne-nseratul Soare, Hristos,
Şi cu trupul în mormânt punându-Te.

Neamurile toate
Laudă-ngroparii
Ţi-aduc, Hristoase-al meu.
(Prohodul Domnului)

Sfântul Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, Editura Sophia, 2008, vol. I, pp. 56-58:

“Aţi vrut să ştiţi înţelesul celor şapte spuse pe care Domnul le-a rostit de pe cruce. Dar nu sunt limpezi?

Hristos pe CrucePrima: „Parinte, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac”. Prin aceste cuvinte, Domnul a aratat în primul rând mila Sa fata de ucigasi, a caror rautate nu L-a lasat nici în chinurile de pe Cruce; iar în al doilea rând a proclamat de pe vârful stâncii Golgotei un adevar dovedit, dar niciodata bagat la cap – si anume: ca facatorii de rele nu stiu niciodata ce fac. Omorându-l pe cel drept, ei se omoara în fapt pe sine, în vreme ce pe drept îl proslavesc. Calcând legea lui Dumnezeu, ei nu vad piatra de moara ce se pogoara nevazut asupra lor ca sa îi macine. Batjocorindu-L pe Dumnezeu, ei nu vad cum îsi preschimba propria fata în bot de animal. Îmbatati de rau, ei niciodata nu stiu ce fac.

A doua: „Adevarat zic tie: astazi vei fi cu Mine în Rai”. Aceasta spusa a fost îndreptata catre tâlharul care s-a pocait pe Cruce. Foarte mângâietor cuvânt pentru pacatosii care se pocaiesc fie si în ultima clipa. Milostivirea lui Dumnezeu e negrait de mare. Domnul îsi savârseste misiunea si pe Cruce. Pâna la ultima suflare, El mântuieste pe cei care arata fie si cea mai mica vointa de a se mântui.

A treia: „Femeie, iata fiul tau”. Asa i-a zis Domnul sfintei Sale Maici, care statea sub Crucea iubitului ei Fiu rastignit. Iar apostolului Ioan i-a zis: iata mama ta. Cuvintele acestea arata grija de fiu, pe care oricine o datoreaza parintilor. Iata, Cel ce a dat porunca: „sa cinstesti pe tatal tau si pe mama ta” împlineste El însusi porunca Sa pâna în ultima clipa.

A patra: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai parasit?”. Cuvintele acestea arata pe câta neputinta a firii omenesti, pe atâta clarviziune – fiindca omul este cel care patimeste. Aici, însa, sub suferinta omeneasca se ascunde o taina. Iata, fie si doar cuvintele acestea puteau zdrobi erezia ce avea sa cutremure mai târziu Biserica si care învata gresit ca Dumnezeirea a patimit pe Cruce. Însa Vesnicul Fiu al lui Dumnezeu S-a întrupat ca om tocmai pentru a putea ca om, cu trupul si cu sufletul, în clipa rânduita sa patimeasca pentru om si sa moara pentru om; caci daca în Hristos a patimit Dumnezeirea, înseamna ca Dumnezeirea a murit în El – iar acest lucru e de neconceput. Adânciti-va cât mai mult în aceste mari si înfricosatoare cuvinte: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai parasit?”

A cincea: „Mi-e sete”. I se scursese sângele. De aici setea. Soarele care apunea îi batea în fata, si una peste alta cu celelalte chinuri îl ardea cumplit. Fireste ca Îi era sete. Dar – o, Doamne! – oare chiar Ti-e sete de apa sau esti, cumva, însetat de dragoste? Esti însetat ca om sau ca Dumnezeu? Sau si una si alta? Iata, legionarul roman Îti da buretele înmuiat în otet. O singura picatura de mila pe care ai simtit-o de la oameni în trei ceasuri cât ai fost atârnat pe Cruce! Soldatul roman micsoreaza pacatul lui Pilat – pacatul împaratiei romane – fata de Tine, fie si cu otet. De aceea, Tu vei strica împaratia Romei, însa în locul ei vei zidi o împaratie noua.

A sasea: „Parinte, în mâinile Tale îmi dau duhul”. Fiul îsi da duhul în mâinile Tatalui Sau. Ca sa se stie ca de la Tatal a venit, nu cu de la Sine putere, cum îl învinuiau evreii. Cuvintele acestea au fost rostite, însa, si ca sa auda si sa priceapa budistii, pitagoreii, ocultistii si toti acei filosofi care basmuiesc despre salasluirea sufletelor celor morti în alti oameni, sau în animale, sau în plante, sau în stele si minerale. Lepadati toate aceste fantezii si priviti încotro se îndreapta duhul Dreptului mort: „Parinte, în mâinile Tale îmi dau duhul”.

A saptea: „Savârsitu-s-a”. Aceasta nu înseamna: „S-a savârsit viata”. Nu; ci înseamna: „S-a savârsit misiunea rascumpararii si mântuirii neamului omenesc”. Savârsitu-s-a, si s-a pecetluit cu sânge si moarte pe pamânt, lucrarea cea dumnezeiasca a singurului Mesia adevarat al oamenilor. Savârsitu-s-a chinul, dar viata de-abia apare. Savârsitu-s-a tragedia, însa nu drama. Urmeaza ultimul, maretul act: biruinta asupra mortii, învierea, slava!” (Sfântul Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, Editura Sophia, 2008, vol. I, pp. 56-58)

Cuvânt al Părintelui Constantin Sârbu, despre trădarea lui Iuda (extras din Preotul martir Constantin Sârbu, Lacrimă și Har, Editura Bonifaciu, 2010, pp.  125-173):

satutul lui_iuda-iscarioteanul

„O, fratele si sora mea! Nu am destula tarie in cuvant ca sa-ti pot spune asa cum as vrea si cum ai tu nevoie sa stii, cat de treaz trebuie sa veghezi asupra inimii tale intotdeauna, nu numai atunci cand vin gandurile negre cu gramada inlauntrul tau, dar si atunci cand vine mai ales un singur gand! Caci daca din cele multe, unele pot sa ramana si sa se aseze pe inima ta, sau pot sa zboare toate, apoi cand vine unul singur, acela se aseaza cel mai sigur si se cuibareste in inima.

Nu poti opri ciorile sa zboare peste casa ta, dar le poti opri sa-si faca cuib acolo!

Nici gandurile rele nu le poti opri sa nu-si vina, dar le poti alunga pentru a nu-si face loc in inima ta.

De aceea, ochii mintii tale sa fie totdeauna treji. Si cand un gand se repede ca un lup sa-ti muste inima, sau ca un uliu se roteste deasupra inimii, cautand sa gaseasca un loc sa se aseze, lupta-te cu toata puterea si alunga-l! Caci de multe ori, dupa cinci minute va fi prea tarziu. Odata ce sageata arzatoare ti-a strapuns scutul inimii tale, numai Dumnezeu stie cum se va stinge si ce prapad poate sa faca in inima ta, si prin ea in atatea alte inimi.

Doamne Dumnezeule, Facatorul inimii omului, tu stii cat de slaba este inima noastra, pentru ca ai facut-o asa spre a patrunde cu usurinta in ea dragostea de Tine si de semenii nostri, bunatatea, mila si credinciosia! Dar Tu stii si cat de viclean este vrajmasul manturii noastre, cu cata siretenie se foloseste el de slabiciunile inimii noastre ca sa patrunda inlauntru si sa ne piarda cu otrava si cu focul pacatului. De aceea Te rugam: pune straja inimii noastre si da-ne o minte treaza, care sa nu lase niciodata sa patrunda inlauntrul nostru un gand venit de la diavol. Ca sa nu ne duca apoi la fapte ucigase si vinovate de un pacat vesnic, asa cum l-a dus pe Iuda, a carui minte n-a vegheat.

Cel ce mănâncă pâine cu Mine…

Domnul stătea la masă cu ucenicii Săi, în seara Cinei de Taină… Era ceasul cel mai zguduitor! Totdeauna le spusese ucenicilor adevăruri mari şi neaşteptate, dar niciodată ca acum. Despre Patimile Sale, Domnul le mai vorbise şi altădată, dar ei, chiar dacă le crezuseră, le priveau ca pe ceva îndepărtat, pentru cine ştie când. Despre vânzător le mai vorbise, dar acum lumina cuvintelor Domnului se apropie tot mai mult de cineva anume, până când se opreşte asupra celui care mânca din acelaşi blid cu El, care rupea din aceeaşi pâine.

Să te pârască poate oricine, dar să te vândă nu poate decât acela care mănâncă pâine cu tine. Rău poate să-ţi facă orice semen, cât de străin şi de depărtat ar fi de tine, dar cel mai mare rău nu ţi-l poate face decât acela care neapărat îţi stă cel mai aproape. De aceea, nici durere mai mare nu poate produce nimeni pe lume, ca acela de la care ai dreptul să aştepţi cea mai mare bucurie.

Dragă suflete care ai avut pe lume harul de a avea un învăţător din pâinea căruia te hrăneşti, fii cu luare-aminte şi nu lăsa nici un fel de gând satanic să-ţi pătrundă în inimă împotriva învăţătorului tău! Oricât de mare îţi pare fericirea pe care ai putea să ţi-o cumperi prin vânzarea binefăcătorului tău, nu o dori!

Oricât de mare rău ţi s-ar părea că ţi-a făcut el, nu dori niciodată să te răzbuni pe părintele tău, pe învăţătorul tău, pe binefăcătorul tău, căci preţul cu care îl vei vinde şi săgeata cu care îl vei străpunge vor arde în vecii vecilor mâinile şi inima ta.

Unul din voi Mă va vinde!

Ce cumplită clipă trebuie să fi fost pentru ucenicii Domnului aceea când Mântuitorul le-a spus la masă: „Unul din voi Mă va vinde!”. Ca un trăsnet căzut dintr-o dată şi pe neaşteptate vor fi zdrobit aceste cuvinte toată bucuria lor. Aşa părtăşie sfântă se închegase în inimile lor unii faţă de alţii şi toţi faţă de Domnul, încât ar fi fost cu neputinţă vreunuia dintre ei să-şi închipuie că vreodată careva ar putea ajunge să se rupă de ceilalţi. Cei nevinovaţi, auzind aceste cuvinte, au început să se uite unii la alţii, pentru prima dată bănuitori, în clipa aceea se spărgea în ţăndări, ca un vas foarte scump, toată încrederea nemărginită şi armonia unităţii lor. In inima fiecăruia năvălea acum apa neagră şi rece a neîncrederii, năruind totul.

Cât de zdrobită trebuie să fi fost inima lor, când se uitau unii la alţii pentru prima dată cu ochi încruntaţi şi bănuitori! O, cum trebuie să fi răvăşit sufletul lor o mie de gânduri deznădăjduite! Satana se bucura din plin când vedea că mica şi sfânta obşte credincioasă lui Hristos se destramă. Şi va fi şoptit fiecăruia dintre cei unsprezece ucenici destule îndemnuri ispititoare, sfătuindu-i pe fiecare să se retragă, să se ducă acasă şi să se întoarcă la treaba lui. Le va fi şoptit cât de bine ar fi fost dacă ar fi făcut aşa mai demult, sau chiar să nu fi apucat de la început pe acest drum, că iată acum unde s-a ajuns! Iată pe cine au iubit, iată în cine s-au încrezut, iată cu cine s-au însoţit! Ce bine ar fi fost dacă ar fi ascultat de soţie, sau de părinţi, sau de prieteni şi ar fi stat acasă! Cu astfel de gânduri le-a zdrobit satan sufletul.

Vai, cât de mult rău fac, nu numai lucrării lui Dumnezeu, ci şi semenilor lor, acei oameni nelegiuiţi care vând pe ai lor şi care trădează dragostea, prietenia, frăţietatea, cinstea şi cuvântul lor. Căci aceştia nimicesc chiar bunul cel mai scump pentru inimile omeneşti, care este încrederea în om.

Până există încredere, ce sfântă este legătura dintre credincioşi, părtăşia dintre soţi, iubirea dintre prieteni, armonia dintre oameni. Când însă diavolul pune în inima unuia dintre ei gândul vânzării şi înşelăciunii, se prăbuşesc toate acestea. Şi câtă jale şi prăpăd rămâne în inima lor! Ce gust amar le va veni pe buze şi se va preface în cele mai înveninate cuvinte pentru acela care a trădat!

Dragul meu, care auzi aceste amare lucruri, ia bine seama la tine însuţi! Roagă-te lui Dumnezeu şi priveghează, ca nu cumva să ajungi şi tu un vânzător de Hristos, căci aceasta te va rupe de Hristos şi de fraţi, iar păcatul tău va otrăvi nu numai veşnicia ta, ci şi părtăşia altora, căci fiecare va începe să se teamă de celălalt şi să se îndoiască de toţi. Iar aceasta este o nenorocire mai mare şi mai largă decât oricare alta.

Binecuvintează, Doamne, pe ucenicii Tăi curaţi şi statornici şi mângâie inimile lor!

Doamne, cine este?

sarutul-lui-iuda-giotto-di-bondoneDe câte ori îl va fi privit Domnul pe Iuda în ochi, când vorbea ucenicilor Săi despre trădare, despre vânzare, cu faţa plină de tristeţe şi cu Duhul tulburat?! Şi cât va fi cercetat Domnul să vadă dacă nu cumva în ochii vânzătorului s-a ivit măcar o umbră de căinţă pentru fapta lui! O umbră de căinţă pentru gândul pe care-l purta în inimă, căutând doar prilejul să-l înfăptuiască; pentru argintii care îi avea chiar în buzunar şi pe care îi pipăia cu tăinuită lăcomie şi dragoste…

Dar ochii vinovati ori se ascund, ori se obrăznicesc, atunci când nu vor să se plece. La început, ochii lui Iuda se vor fi ferit de privirile duios-mustrătoare ale Domnului. Dar mai târziu, când gândul s-a făcut faptă, ochii lui Iuda au devenit obraznici, înfruntând cu cerbicie şi cu neînduplecare îndrăzneaţă orice privire a ochilor Domnului, arătând astfel că nu se lasă biruiţi, ci sunt hotărâţi să lupte cu îndârjire şi cutezanţă vrăjmaşă contra Duhului lui Iisus.

In ultimele zile pe care le petreceau împreună şi mai ales în ultimele clipe pe care le petreceau acum, în seara aceasta, cu toţi ceilalţi, cu ce dureri trebuie să se fi resemnat Domnul Iisus în această rupere definitivă de unul dintre cei iubiţi, pe care El şi-l alesese să-I fie un prieten pe vecie, iar nu un ucigaş!

Dar când nici lacrimile, nici rugăciunea, nici arătarea celei mai răbdătoare iubiri nu mai pot mişca pe cineva, atunci nu-ţi mai rămâne spre inima lui nici o punte. Atunci petrecerea împreună nu va mai fi decât o stare de gheaţă, pe care şi unul şi altul nu doresc decât s-o termine cât mai repede.

Fiul lui Simon Iscarioteanul…

Acela care era vânzătorul lui Hristos era Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul.

Iată, din nou sfântul cuvânt al lui Dumnezeu ne vorbeşte astfel cutremurător despre partea pe care părinţii o au în faptele copiilor lor şi urmările acestor fapte, fie bune, fie rele. Fiindcă creşterea pe care le-au dat-o părinţii în cei şapte ani de acasă şi pilda de viaţă pe care copiii au văzut-o, mai ales în aceşti ani, la părinţii lor, se întipăreşte adânc pe toată viaţa lor, care atunci începe să se formeze pentru viitor.

Simon Iscarioteanul poate era plecat demult în veşnicie atunci când fiul său ajungea să arate prin faptele lui ce fel de creştere primise în casa părintească; dar şi acolo, în locuinţa morţilor, îl urmăreau faptele fiului său. Viaţa ticăloasă pe care se pare că o trăise tot aşa şi tatăl, se prelungea acum în fiul ticălos. Iuda era fiul lui Simon Iscarioteanul şi la fapta fiului era pomenit şi numele tatălui, ca un părtaş cu aceeaşi răspundere la greutatea ei. Şi va fi pomenit aşa până în vecii vecilor.

Rare şi binecuvântate sunt cazurile în care din nişte părinţi stricaţi să se dezvolte copii buni şi folositori societăţii. De cele mai multe ori, din fiii unor astfel de părinţi stricaţi ies toţi cei care, în timpul vieţii lor, ajung stricaţi şi ei, hoţi, ucigaşi, trădători şi ceilalţi blestemaţi, făcători ai tuturor relelor, care otrăvesc viaţa semenilor lor pe pământ şi batjocoresc numele sfânt al Domnului şi voia cea sfântă a lui Dumnezeu.

Dragă frate şi soră, care sunteţi părinţii cuiva sau vreţi să fiţi părinţii unor copii ce vor rămâne în lume după voi, aveţi multă grijă şi luaţi bine seama cum vă creşteţi copiii şi mai ales ce pildă le daţi prin viaţa pe care copiii voştri o văd la voi! Aveţi grijă acum, fiindcă peste puţină vreme copilul vostru vă va scăpa din mâini şi după aceea în zadar veţi plânge!

Dacă mama este o femeie uşuratică, destrăbălată, certăreaţă sau beţivă, cum va creşte fiica ei lângă ea?! Dacă tatăl este un fumător, un jucător de cărţi, un seducător şi hoţ, ce va ieşi din fiul său, care creşte umblând după el prin cârciumi?! Când vor fi mari, astfel de copii se vor căsători şi ce se va alege din sufletul care va ajunge să fie soţ sau soţie unui astfel de fiu beţiv sau fiică desfrânată?! Ce se va alege de fiii care se vor naşte după aceea dintr-o astfel de familie?! Ce se va alege mai departe de tot neamul de urmaşi ieşiţi din ei?!

Dragi părinţi, luptaţi cu toate piedicile şi stăruiţi să vă creşteţi copiii în frica lui Dumnezeu, în credinţă şi în dragoste! Să nu le daţi decât pildă bună, că şi pe pământ şi sub el vă vor urmări faptele copiilor voştri, ori ca o binecuvântare, ori ca un blestem.

Iar dacă fiul vostru ticălos sau fiica voastră desfrânată chinuie pe soţia sa, sau soţia sa chinuie pe soţul său, nu apăraţi pe cel vinovat în contra celui nevinovat, căci vă uniţi cu păcatul şi veţi primi o osândă şi mai mare!

Ce vrei să faci, fă repede!

Indată ce i-a fost dată bucăţica, satana a intrat în Iuda, iar Iisus i-a mai zis apoi lui Iuda doar atât: “Ce vrei să faci, fă repede!“. Fiindcă atunci când vezi că nu mai poţi împiedica o faptă, nu mai doreşti nimic decât să treacă mai repede. Orice amânare este o chinuitoare otravă a întregii fiinţe care aşteaptă. De multe ori amânarea e mai grea decât însăşi durerea pe care o pregăteşte.

In Iuda, gândul trădării stăruia de mult. Inştiinţările cutremurătoare şi miscatoare ale Domnului nu-i zdrobisera inima. In loc sa se opreasca din drumul primejdios pe care apucase, mergea cu si mai mare indrazneala pe el.

Iata grozavia: pe urma gandului satanic intra si satana insusi in inima care i-a fost deschisa. Gandul ascuns, pacatul ascuns este solul care ii pregateste intrarea si stapanirea inimii. Pe urma omul nu mai e decat un posedat total, un asociat nelegiuit, o unealta blestemata in mana duhului care de la inceput a fost ucigas (Ioan 8, 44). Iata unde duce un gand rau pe care l-ai primit in inima! Te poate duce la iad un gand de desfranare, de furt, de vanzare, de razbunare, pe care si tu, si altul se poate ca l-ati primit in inima voastra si-l mai purtati inca, asteptand doar prilejul de a-l indeplini. Astepti poate sa plece sotul de acasa? Sau sa vina noaptea, cand trecatorii se vor rari, sau sa-ti vina la indemana o clipa prielnica, pe care satana ti-o va pregati, dupa ce mai intai te-a orbit si ti-a intunecat mintea, ca sa nu-ti dai seama ce faci? Apoi cu mare usurinta te va arunca in prapastie dintr-o data si se pune intrebarea: cum vei mai iesi?!

Cand Dumnezeu iti pune in inima un gand bun, ai grija si implineste-l cat mai repede, pana nu vine satana sa-l ia din inima ta, daca tot amani implinirea lui (Luca 8, 12). Dar cand in inima ti-a fost pus un gand care este indoielnic, nu te grabi sa-l asculti, caci de firul acestui gand este legata sabia cu care satana te poate ucide pe tine si pe multi altii.

Suflete care auzi aceste instiintari, opreste-te o clipa aici, langa Hristos si asculta-L cum te intreaba: Ce vrei sa faci? Ce gand ai in inima ta? Ce gand ti-ai pus in inima sa infaptuiesti? Ti-a venit gandul sa o rupi cu satana si sa-l alungi cu totul din inima ta si din viata ta? Hotaraste-te odata pentru Domnul si fa repede, cat mai repede acest lucru! Asculta-L pe Domnul, vino si ramai apoi cu El pana la moarte! Vei fi fericit pe veci. Sau nu cumva ti-a pus si tie satana in inima vreun gand rau si ti-l impinge mereu in fata ca sa-l implinesti? O, dragul meu, nu-l asculta, caci tot ce iti promite este minciuna si te va nenoroci si pe tine in veci de veci!

Doamne Iisuse Hristoase, Mantuitorul meu, curateste inima mea de tot felul de ganduri rele si pune in toata fiinta mea numai gandul Tau: gandul smerit al ascultarii de voia Tatalui, gandul curat al umblarii in sfintenie, gandul iubitor al alipirii de Tine si de fratii mei, gandul curajos al rabdarii si patimirii pentru credinta si gandul sfant de a ramane statornic in aceste binecuvantate ganduri, staruind mereu pentru ca ele sa ajunga in viata mea o implinire buna zi de zi, pana la capatul drumului.

Era noapte!

Iuda, după ce a luat bucăţica, a ieşit afară în grabă. Era noapte… E noapte totdeauna când gândul diavolesc biruieşte în vreun fel un suflet de ucenic credincios. Este o întunecare a minţii totdeauna când păcatul pune stăpânire pe o inimă, iar diavolul reuşeşte să o smulgă din părtăşia frăţească, făcând-o o unealtă de vânzare. E noapte totdeauna când frăţietatea se dezbină, când ucenicii se despart, când legământul dintâi este călcat, când mânia şi ura împing omul la răzbunare.

sarutul_lui_iuda

Ce grozavă este o astfel de noapte şi ce mult prăpăd poate face ea când răzbate acolo unde lumina n-ar trebui să dispară niciodată!

Ce minunată e convieţuirea unei familii când este armonie între soţi, grijă pentru copii, dragoste şi înţelegere între ei! Şi dintr-o dată, în inima unuia dintre soţi pătrunde o săgeată străină! Mintea se întunecă, inima se aprinde veninos, viaţa se otrăveşte, sufletele se zdrobesc. Şi dragostea dintâi nu se mai poate reface niciodată, sau niciodată aşa cum a fost.

Ce minunată este viaţa unui suflet cu Hristos! Ascultarea lui faţă de fraţi este smerită şi sinceră. Dragostea lui pentru ai săi şi pentru toţi semenii este prietenoasă şi înţelegătoare. Blândeţea e domoală şi caldă. Vorba cuviincioasă şi dulce, faţa luminoasă şi plină de bunătate. Inima lui este deschisă şi apropiată; totul este luminos! Dar deodată un păcat ascuns, un duh străin, o învăţătură duşmănoasă vine în suflet prin altă uşă în locul acesta sfânt şi stingând toată lumina dulce, aduce dintr-o dată o noapte fioroasă peste tot.

Şi vai, când noaptea se prăvăleşte deodată în plină zi, totdeauna are loc o răstignire şi o moarte nevinovată: uneori moare credinţa, alteori nădejdea, alteori dragostea. Mai grozav este atunci când mor toate deodată.

Nu ne duce, Doamne, pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău!

După ce a ieşit Iuda

După ce pleacă un vânzător, rămâne în locul lui o oroare. După ce pleacă un vrăjmaş, rămâne o primejdie. După ce pleacă un frate, rămâne o durere. După ce pleacă un soţ, rămâne un gol amar, nu numai în casă, ci mai ales în suflet. După ce pleacă un răzbunător, rămâne totdeauna o ameninţare.

Iuda a plecat singur, dar s-a întors cu o gloată, căci ura reuşeşte să-i strângă pe oameni mult mai grabnic decât dragostea, dar reuşeşte să-i păstreze mult mai puţin.

După ce a ieşit Iuda, Iisus a zis: „Acum Fiul Omului a fost proslăvit şi Dumnezeu a fost proslăvit în El!“. Nu poţi ajunge la Inviere decât prin Cruce. Nu poţi ajunge la slava veşnică decât prin pătimiri, aşa cum nu poţi ajunge în cer decât prin pământ.”

(extras din Preotul martir Constantin Sârbu, Lacrimă și Har, Editura Bonifaciu, 2010, pp.  125-173)