Home

Cum vor „experții” în educație să distrugă educația, propunând un nou sistem de învătământ public menit să ne pregătească pentru „statutul de căpşunari perpetui, de peoni ai globalizării”

2 Comments

educatie646x404Mircea Platon/ Cotidianul: Tactica sistemului de învăţământ pârjolit

1. Ce spun ”experţii”

Ajuns la Iaşi cu ocazia sărbătoririi zilei Unirii din 24 ianuarie 1859, preşedintele Klaus Iohannis a făcut două declaraţii foarte importante. Prima, că se simte bine în postura de ”slugă a americanilor”.

A doua declaraţie sună după cum urmează: More

Mircea Platon: Deficitul de democraţie şi deşertificarea României

Leave a comment

Iaşi: Înainte

De când cu “aderarea europeană”, în România se tot discută despre cât pierdem pentru că nu reuşim să absorbim fonduri E.U.ropene. Nu se estimează mai deloc ce şi cât pierdem tocmai pentru că absorbim fonduri E.U.ropene

Iaşi: După

Iată, de exemplu, Primăria din Iaşi a tăiat sute de copaci din oraş în cadrul „implementării proiectului DEZVOLTARE REŢEA RUTIERĂ ÎN ZONA CULTURALĂ, ISTORICĂ ŞI TURISTICĂ A MUNICIPIULUI IAŞI”. Proiectul e cofinanţat de Uniunea Europeană prin Fondul European de Dezvoltare Regională Axa 1. Bugetul proiectului e de 91.134.026, 91 lei din care 72.232.211,09 sunt asistenţă financiară nerambursabilă.Nerambursabili sunt şi copacii noştri, duşi pe apa gârlei odată cu fondurile europene.

În cadrul aceluiaşi program, s-au tăiat sute de copaci şi în Bistriţa, pentru a face loc „unui labirint de arbuşti” : Aproape două sute de copaci din parcul municipal al oraşului Bistriţa sunt puşi la pământ în această perioada, acţiunea făcând parte din proiectul de reabilitare a Parcului, proiect finanţat de Uniunea Europeană. Întotal vor fi tăiaţi 196 de copaci pentru a permite reamenajareaparcului municipal, în care va apărea un mic lac, un labirint dinarbuşti şi o piaţeţă pentru diverse adunări publice.” Cetăţenii din Bistriţa au protestat, dar Primăria i-a consolat explicându-le cum, după „reabilitare”, aleile vor fi „iluminate prin pardoseală”.

Presa din Brăila ne informează că, în contextul aceluiaşi Program Operaţional Regional, „Valorificarea potenţialului turistic şi crearea infrastructurii necesare pentru creşterea atractivităţii regiunilor României ca destinaţii turistice”, Primăria a tăiat copaci pentru diverse „reabilitări” operate cu ajutorul unor împrumuturi nerambursabile primite de la Uniunea Europeană.

La Galaţi, cetăţenii se plâng că Parcul Rizer a fost defrişat în cadrul lucrărilor de „reabilitare” desfăşurate în cadrul Programului Operaţional Regional. Fondurile au venit de la Uniunea Europeană. La Slatina, copacii sunt „toaletaţi” până la dispariţie în cadrul aceluiaşi Program Operaţional Regional care se pare că a dus la înmulţirea firmelor căpuşă de copac. Suceava a fost în pericol de a suferi, după cum ne informează scriitoarea Angela Furtună, un „genocid dendrologic” datorită tăierii copacilor istorici din centrul oraşului în cadrul lucrărilor Programului Operaţional Regional desfăşurat cu fonduri E.U.ropene. Ploieştiul nu se simte nici el mai bine, pradă aceleiaşi ploi radioactive de fonduri E.U.ropene investite în Programul Operaţional regional care cere „reabilitarea” oraşului.

Carei: Înainte

Nici Carei nu a scăpat de urgie, curajoasa presă locală documentând nemulţumirea cetăţenilor faţă de modul în care Primăria din Carei a folosit fondurile europene pentru a secera Parcul Dendrologic şi a defrişa copacii maturi şi sănătoşi care dădeau farmec, umbră, răcoare şi oxigen micului orăşel de 20,000 de locuitori.

Carei: După

La Bucureşti, e adevărat că Adrian Videanu a tăiat copaci pentru a face loc curselor de maşini, dar se pare că Elena Udrea, în complicitate cu Primarul Liviu Negoiţă, a finanţat cu fonduri europene din cadrul aceluiaşi Program Operaţional Regional defrişarea unui parc în scopul transformării lui în zonă rezidenţială. 

După cum e uşor de observat, primarii implicaţi în aceste defrişări aparţin întregului spectru politic: sunt primari PSD, PDL, UDMR. Singurul lucru pe care îl au în comun sunt finanţările europene, împrumuturile nerambursabile care le stimulează apetitul defrişant. Şi tocmai aici e problema. Nu putem spune, aşa cum suntem obişnuiţi, că: „Da, dom‘le, păi ce vină are UE dacă noi suntem proşti şi nu ştim să folosim aceste fonduri?”


Cu alte cuvinte, chestiunea gravă e că raza de acţiune a prostiei şi ticăloşiei unor politicieni locali e amplificată, structurată şi orchestrată de fondurile U.E.. Ei acţionează independent unii de alţii, dar la unisonul dat de ritmul şi în direcţia pompării fondurilor.  Am scris încă din 2007 că, departe de a contribui la eradicarea corupţiei, integrarea europeană a României o va spori, branşând minigarhii locali la circuitul corupţiei globale
Problema nu e doar prostia sau ticăloşia unor primari, ci articularea E.U.ropeană a acestei prostii şi ticăloşii, încadrarea ei într-un program de prefaceri structurale ale României, finanţarea nelimitată a campaniilor acestor primari limitaţi. Acestor primari-tonomat, ideile  le vin doar odată cu finanţările. N-au bani, stau la umbră de birou. Au bani, taie copaci ca să justifice cheltuirea banilor. Se află în treabă, cu alte cuvinte, pentru a justifica bugetul primit. Se simt inspiraţi, „iluminaţi” prin dalele frunţilor. Caracatiţa de gutapercă aşezată peste România se umflă brusc de la centru, prinde viaţă odată cu fluxul de fonduri, cu mareea financiară U.E. care inundă ţărmurile noastre.

Într-adevăr, finanţările U.E. îi fac pe politicieni şi mai insensibili la interesele şi doleanţele celor pe care se presupune că îi reprezintă, pentru că banii de la U.E. le permit să depindă şi mai puţin de cetăţeni. Agresiunii lor structurate şi finanţate la nivel E.U.ropean, cetăţenii nu îi pot răspunde decât cu reacţii spontane, sporadice, de slabă intensitate, prost organizate, cu audienţă exclusiv locală. Cine a auzit, în afara oraşului respectiv, de tăierea copacilor din Braşov, Bârlad, Arad, Iaşi, Bistriţa, Carei, Galaţi ş.a.m.d.? Cine, din afara oraşului respectiv,  a luat poziţie? Dar ce importanţă are protestul local în ochii unui politican cu finanţare continentală? Finanţarea E.U.ropeană a acestor primari samavolnici le dă nu doar avantaj logistic (ştiu ce vor să facă şi au şi mijloacele de a-şi duce la îndeplinire planul luându-şi prin suprindere cetăţenii şi co-interesând firme occiddentale), dar le oferă şi luxul independenţei lor faţă de cetăţenii/contribuabilii pe care ar trebui să îi reprezinte şi faţă de care ar trebui să fie responsabili.

Cu alte cuvinte, finanţările E.U.ropene nu fac decât să sporească deficitul de democraţie al României: finanţându-l şi sistematizându-l pe „axe” de atac asupra cărora cetăţenii nu au decât prea puţină influenţă. Dacă, în condiţiile sistării de către U.E. a plăţilor pentru Programul Operaţional Regional, România ar contribui la bugetul U.E. mai mult decât ar primi, ar fi un lucru grav. Dar e o adevărată tragedie faptul că o mare parte din fondurile de miliarde de euro pe care le absorbim merg către elite administrativ-politice corupte. Şi asta deoarece e în firea acestor elite să fie loiale celui care le întreţine. 

Elitele întreţinute de bugetul de stat vor fi „naţionale”. Elitele care trăiesc pe banii de la bugetul de suprastat vor fi elite “europene”. Acceptând ca U.E. să ne redistribuie banii, acceptăm ca U.E. să ne redistribuie suveranitatea reorientând în folosul ei loialitatea elitelor. 

Prin fondurile din Programul Operaţional Regional, U.E. îşi cumpără pe banii noştri loialitatea diverşilor „baroni locali”. E, ca şi corupţia politicienilor de la Bucureşti, o notă de plată pe care U.E. e dispusă să o achite pentru a unge osiile fagocitării E.U.ropene a României. U.E. e în pericol să devină un suprastat dădacă pentru baroni locali şi naţionali cărora le cumpără loialitatea cu ajutorul banilor noştri redistribuiţi de Bruxelles la ordinele Berlinului. 

Un lucru asemănător s-a petrecut în Africa, unde elitele au ajuns să trăiască de pe urma redevenţelor care le sunt plătite de corporaţiile multinaţionale cărora respectivele elite le-au concesionat exploatarea resurselor naturale ale ţărilor pe care le conduc. În aceste condiţii, cetăţenii acelor ţări nu mai contează nici măcar ca plătitori de impozite şi pot foarte bine chiar să dispară. Rămân doar elitele de şacali ale unui peisaj deşertic, elite trăind în oaze occidentalizate de “verdeaţă” şi lux.  

În aceste condiţii, nu văd decât două soluţii: prima ar fi să retezăm accesul elitelor la fonduri E.U.ropene, obligându-i să fure la scară mică, umană. Adică să redevină hoţii de buzunare care ar fi fost dacă nu ar fi putut fura sub acoperirea politicii locale sau naţionale.

A doua, în condiţiile în care orice reacţie politică de mase împotriva acestor elite corupte riscă să fie catalogată de U.E. drept “extremism”, ar fi să cerem ca fondurile de dezvoltare regională să prevadă fonduri nu doar pentru “lucrările” şi lucrăturile primarilor, ci şi pentru cetăţenii şi organizaţiile cetăţeneşti care trebuie să supravegheze drujbele, buldozerele şi minciunile primarilor structuraţi de diverse Axe “ale răului” finanţate de U.E. Nu sunt împotriva ideii de voluntariat, dar experienţa mi-a arătat că oamenii cinstiţi care vor să facă un bine vor fi întotdeauna luaţi pe dinainte de bandiţii mercenari bine plătiţi şi bine organizaţi. 

Joi, 11 aprilieieşenii vor ieşi în stradă pentru a cere replantarea teilor din centrul oraşului, protejarea copacilor din Iaşi şi tragerea la răspundere a celor vinovaţi pentru dezastrul ecologic şi urbanistic. Dar răul local făcut cu bani continentali nu poate primi doar o reacţie locală. Aşadar, cine va sprijini financiar şi logistic o mişcare naţională a cetăţenilor care să arvrea să tragă la răspundere politicenii care şi-au făcut de cap cu bani europeni? Cine va susţine logistic revolta românilor care nu sunt dispuşi să se deşertifice moral şi care se încăpăţânează să nu accepte că România trebuie să devină un pustiu unde se va putea trăi doar cu mască de gaze şi unde ne vom putea plimba doar în aerul condiţionat din mallurile care iau locul parcurilor?

P.S. Nu vă lăsaţi păcăliţi de nominalismul jos, de viclenia administrativă a birocraţilor. Conform normelor U.E., oraşele trebuie să aibă cel puţin trei copaci la un locuitor. Bucureştiul are 0,88, de exemplu. Primarii taie copacii, dar raportează spectaculoase creşteri la hectar ale “spaţiilor verzi”. Spaţiul verde, adică gazonul, de exemplu, nu e totuna cu arborii. Şi nici nu le poate ţine locul. Din contra, întreţinerea gazonului cu ajutorul maşinilor de tuns iarba contribuie la poluarea chimică şi fonică a oraşelor. E un dezastru.

P.P.S: Sunt foarte dezamăgit de 
 colaboraţionismulMitropoliei Moldovei şi Bucovinei cu opereaţiunea deşertificatorilor de la Primărie. În loc să-şi protejeze copacii din curte, Mitropolia s-a oferit să îi taie singură pentru a face pe placul Primăriei.  

Autor:  Mircea Platon

Articol preluat de la adresa: http://focuriinnoapte.blogspot.ca/2013/04/deficitul-de-democratie-si.html

Mircea Platon: Mitul euro-peşterii: prea mult popor, pană de elită

Leave a comment

Rousseau

Un articol excelent, scris de Mircea Platon:

Una dintre victimele Războiului Rece a fost şi Jean-Jacques Rousseau. Îmbrăţişat selectiv drept “părinte fondator” în Estul spartan-stalinist, unde naţiunile erau sacrificate pe altarul comunismului ca formă de religie civilă si deci de patriotism luminat/modernizator, denunţat en-gros în Vest de J.L. Talmon drept “protototalitar”, încadrat de Louis J. Halle în triada malefică a “ideologilor”, alături de Hobbes şi de Marx, Rousseau a suferit public cel mai mult în mâinile lui Paul Johnson, laburist convertit la neoconservatorism. Ca socialist, Johnson l-a atacat pe Ian Fleming, ca neoconservator, pe Rousseau. Ar fi fost cu adevărat iconoclast dacă proceda invers.

Johnson porneşte de la ideea că, în secolul al optsprezecelea, intelectualii au devenit, pe fondul secularizării, noii pontifi ai Europei. Mişcându-se cu agilitate printre romanticele, sau doar jalnicele, “ruinuri” ale creştinătăţii apusene, scuturaţi de orice fidelitate faţă de înţelepciunea trecutului, faţă de tradiţie, faţă de rânduiala deja existentă, predicând catehismul drepturilor omului şi evanghelia viitorului, intelectualii sunt, în viziunea lui Johnson, nişte impostori. Şi asta deoarece, refuzând tradiţia, intelectualii refuză orice standard obiectiv după care ar putea fi judecaţi. Pretinzând că luptă împotriva ignoranţei, abuzurilor şi despotismului societăţii tradiţional-patriarhale, că, adică, reformează din temelii societatea, intelectualii reformulează de fapt temeiurile teologico-politice ale cetăţii, adică tocmai criteriile după care ar putea fi evaluaţi şi traşi la răspundere.În populara sa carte Intellectuals (1988; ed. româneasca Humanitas, 2006), Johnson îl descrie pe Rousseau drept un “nebun”, drept prototipul intelectualului modern care nu trăieşte ceea ce predică. Cartea lui Johnson e, cu toata frivolitatea ei, folositoare ca fabulă amară pe tema ipocriziei intelectualilor. Dar situarea lui Rousseau la rădăcina arborelui genealogic ale carui fructe au otrăvit modernitatea mi se pare o nedreptate. O nedreptate care dovedeşte ceva.

Dar, deîndată ce refuză să fie doar păstrătorul sau transmiţătorul principiilor vieţii sociale pentru a deveni autorul unui “contract social”, impus cu forţa de statul “totalitar” sau prin mituirea şi coruperea cetăţenilor de statul “dădacă”, “intelectualul” se transformă în sacerdot al autoreferenţialităţii, într-un apologet egotist şi un veşnic trişor axiologic. “Înţelepciunea colectivă a trecutului, moştenirea tradiţiei, codurile prescriptive rezultate din experienţe ancestrale” pot fi, notează Johnson, “urmate selectiv sau respinse în totalitate” de către intelectual, după cum îi dictează acestuia interesele şi ideea că are dreptul “să răstoarne întreaga ordine” şi că întreaga lume poate fi refăcută, în conformitate cu propriile sale principii, prin reforme politice.

Primul intelectual de acest fel a fost, pretinde Johnson, Rousseau, un gânditor care, de vreme ce a denunţat sofisticarea urbană, cultura, cosmopolitanismul şi individualismul “capitalist”, poate fi socotit protopărintele intelectualilor stângişti moderni şi un ideolog “totalitar”. Sub pana lui Johnson, Rousseau devine aproape la fel de “fascist” ca Eminescu sub pana unor politologi neoconservatori de pe la noi. De fapt, ca şi în cazul lui Eminescu, necazul cu Rousseau e că a căzut pe mâna unor “intelectuali” cu misie. În cazul lui Johnson, misia e lichidarea simbolică a adversarilor neoliberalismului.

De fapt, departe de a fi progenitorul intelectualilor moderni, Rousseau a fost primul mare critic al intelectualilor, al ideologilor, al ateilor, al “luminaţilor” şi “iluminatilor” de tot felul, lucru luat în considerare de studiile dedicate lui Rousseau de un Allan Bloom sau de un Graeme Garrard. Dacă creştinismul său e idiosincratic, dacă imitatio Christi devine la Rousseau de multe ori doar un “Jesus complex”, dacă mărturisirea îi e de multe ori compromisă de egotism şi penitenţa îi poate fi suspectată de masochism, dacă luciditatea îi e, deseori, dusă până în pragul vertijului nietzschean (Nietzsche însuşi fiind, ca şi Kant, un devorator al scrierilor lui Rousseau), biografia şi bibliografia lui Rousseau ni-l arată ca pe un om care a văzut, a criticat, şi a pierdut multe din cauză că a criticat, răul ascuns în ascensiunea tipului de intelectual descris dezaprobator de Johnson.“Nu mai întrebăm dacă un om are caracter, ci mai degrabă dacă are talent”, scria Rousseau, dupa ce conformismul generalizat al vremii lui astfel: “Astăzi […] manierele noastre se află sub stăpânirea unui conformism dezgustător şi amăgitor: toate minţile par să fi fost turnate după acelaşi tipar […] Nu mai îndrăznim să apărem aşa cum suntem cu adevărat şi, sub presiunea acestei constrângeri continue, oamenii care formeaza turma numită «societate», găsindu-se cu toţii în aceleaşi circumstanţe, se vor purta cu toţii în exact acelaşi fel.”

Discutând atitudinea dispreţuitoare a “intelectualilor” faţă de omul obişnuit, Rousseau nota că lumea se comportă de parcă “am avea un surplus de ţărani şi ne-am teme de o pană de filosofi“. Dar, întreabă Rousseau: Ce conţin scrierile acestor faimoşi filosofi? Care sunt lecţiile pe care ni le dau aceşti prieteni ai înţelepciunii? Ascultându-i, nu-ţi vine să-i iei drept o bandă de şarlatani, fiecare strigând din colţul lui de piaţă publică: veniţi la mine, fiindcă doar eu nu vă mint? Unul spune că nu exista corpuri şi că totul e doar o închipuire. Altul, că nu există altă substanţă decât materia şi nici un alt Dumnezeu decât lumea. Unul spune că nu exista virtuţi şi vicii şi că binele şi răul moral sunt doar iluzii. Altul, că oamenii sunt lupi şi că se pot devora cu conştiinţa împăcată. O, mari filosofi! De ce nu va ţineţi aceste folositoare lecţii pentru prietenii şi copiii voştri? Voi aţi culege repede ce aţi semanat, iar noi nu ar trebui să ne mai temem mereu că veti face din prietenii şi copiii noştri discipoli de-ai vostri“.

Dacă rândurile de mai sus vă sună mai degrabă conservator decât “comunist”, mai degrabă acuzând decât aprobând ingineriile sociale ale “experţilor” şi îndoctrinarea practicată de sistemul educaţional, mai degrabă încurajând anumite structuri sociale, limbaje, valori şi moduri de viaţă confirmate istoric decât abstracţiunile scoase din pălăria “think-tank”-urilor, nu vă înşelaţi.  

Scrisul lui Rousseau are un potenţial conservator ignorat în România, unde o generaţie spontanee de ideologi neoliberali a îmbrăţişat orbeşte cele mai obosite clişee ale Războiului Rece şi l-a citit pe Rousseau în cheie “totalitară”, ca pe “cel mai sinistru şi cel mai formidabil inamic al libertăţii din întreaga istorie a lumii moderne” (apud Isaiah Berlin). Şi totuşi, în afară de ungherele igrasioase în care istoriografia a stat la ora lui Lester Crocker sau Jacob Talmon, sau prin care ideologi de închiriat îl citează pe Hayek/Marx/Arendt/Toma d’Aquino (mă rog, ce se cere) în legatura cu orice, lectura lui Rousseau s-a diversificat în ultimele decenii. 

Mergind înapoi la surse, s-a redescoperit un Rousseau partizan al “ideologiei nobiliare” (Gordon H. McNeil, Renato Galliani, Roger Barny), un Rousseau patriot, fidel Genevei, oraşul său natal, şi luptând pentru restabilirea “libertăţilor şi drepturilor burghezilor” din acea republică (Helena Rosenblatt), un Rousseau precursor şi inspirator al prudenţei constituţionale, al sistemului de “checks and balances” pus in mişcare cu atât de mult succes de Constituţia americană (Willmoore Kendall, Mads Qvortrup), un Rousseau ale cărui scrieri au avut o influenţă profundă asupra teoriilor lui Adam Smith, economist ale cărui premise rousseauiste, civic-republicane, nu au nimic în comun cu ceea ce sustin adepţii capitalismului financiar şi globalismului corporat multicultural de astazi (Pierre Force), sau un Rousseau (neo)conservator, cel mai sagace critic al “despotismului soft” al “elitelor”, al culturii manipulării şi veşnicei invenţii de sine şi de alţii generate de societăţile dezrădăcinate (Allan Bloom, Paul Rahe).

Toate aceste lecturi mă îndreptăţesc să afirm că, în contextul paradigmei capitalist-seculare în care funcţionăm, o paradigmă în interiorul căreia speculaţia dogmatică nu poate fi niciodată combătuta ca “erezie”, ci doar celebrată ca “diversitate”, Rousseau nu poate fi considerat un “inamic al libertăţii”. Din contra, afimaţia sa conform căreia “omul s-a născut liber dar e pretutindeni în lanţuri” e mai folositoare “libertăţilor şi drepturilor (mic-)burgheze” ca oricând, mai ales dacă o punem în contextul întregii opere a lui Rousseau şi al platonismului ei subiacent, scos la lumină de David Lay Williams (ucenic al lui Patrick Riley şi al lui T.K. Seung) în excelenta monografie Rousseau’s Platonic Enlightenment (Pennsylvania State University Press, 2007).

Williams observă, pe bună dreptate, că “lanţurile” de care vorbeşte Rousseau sunt luate din panoplia platoniciană, mai precis din chiar mitul peşterii. În acest mit, Platon descrie un grup de oameni legaţi de pereţii unei pesteri cu lanţuri la gât şi la picioare astfel încât “să-şi ţină capul nemişcat întreaga lor viaţă”. Prizonierii nu pot privi decât drept înainte, la umbrele proiectate pe peretele din faţa lor. În timp, prizonierii ajung să creadă că acele umbre sunt chiar realitatea. De asemenea, ajung chiar să-şi iubească lanţurile, devin nişte “sclavi fericiţi”, refuză mâna întinsă de cei care, după ce au evadat spre lumină, se întorc să-şi elibereze semenii înlănţuiţi. Lanţurile de care vorbeşte Rousseau sunt lanţurile a ceea ce Platon considera a fi, din punct de vedere educaţional, ignoranţa, din punct de vedere metafizic, “opinii”, aparenţe, iluzii, “umbre” ale adevărului, iar din punct de vedere politic, tiranie. Astfel, la Rousseau, ca şi la Platon, tirania politică e legata de minciună, de cenzură, de încercarea de a contraface adevărul. În slujba despotului se află “proiecţioniştii” umbrelor, “elita”, filosofii de curte şi de sistem.

De aceea, dupa cum am spus, Rousseau nu poate fi considerat părintele ideologilor, al intelectualilor siluitori de realitate descrişi de Johnson în cartea sa. Pentru că Rousseau atacă “sofisti” (asa îi şi numeşte pe intelectualii de curte ai vremii sale), adică pe cei interesaţi nu în căutarea şi asumarea adevărului, ci în negustoria de “opinii”, în înmulţirea umbrelor de pe pereţii peşterii, în inflaţia de semne fără acoperire ontologică, a banilor fără acoperire în aur.

Ca şi Platon, Rousseau credea în existenţa unei ordini transcendente. Justiţia ar fi, în acest caz, revenirea la această ordine. Negarea de către filosofi a acestei ordini transcendente, măsluirea criteriilor, predicarea “valorilor” slabe, convenţionale, confirmiste, duce, după cum avertiza Rousseau, la o societate în care “oamenii vor fi nutriţi încă de mici cu o impietate intolerantă, împinsă până la fanatism” şi în care va predomina “libertinajul neruşinat”, “tinereţea fără disciplină”, “regii fără lege”, “femeile fără morală”, “oamenii fără nici un Dumnezeu”. Va fi o societate în care, “odată distruse simţul datoriei şi patriotismul”, nu va mai exista nici o alta “legatură socială în afara fricii”.

Deşi platonician, creştinismul lui Rousseau joacă un rol important în viziunea sa ontologico-politică. Astfel, după cum arată Williams, spre deosebire de Platon, care susţinea că doar “elita” are acces la adevăr, Rousseau, deşi sceptic în privinţa posibilităţii practice de a “elibera” din “lanţuri” întreaga omenire, considera că, ajutaţi de vocea conştiinţei şi de o educaţie în acord cu valorile perene, toţi oamenii pot rupe aceste lanţuri politico-epistemice.

Ca orice creştin (deşi un creştin a-liturgic), Rousseau respinge esoterismul elitelor, etica machiaveliană a lui virtu, ideea de “filosof rege”, pretenţia “experţilor” de a fi depozitarii unor “adevăruri”, şi deci beneficiarii unor libertăţi, neîngăduite “vulgului”. Observând că esoterismul e “o doctrină fatală care desfide raţiunea şi adevărul” şi care “îşi are originea în orgoliu”, Rousseau scria: “Această moralitate secreta şi crudă, doctrina esoterică a tuturor intereselor lor, căreia toate celelalte (exoterice) îi slujesc drept mască, care e singura pe care au practicat-o cu succes […] nu ajută cu nimic la apărare şi e bună doar pentru atac”.Aşadar, Rousseau nota că elitele a-morale, care pretind că “scopul scuză mijloacele”, folosesc un dublu standard şi că acest dublu standard e produsul trufiei.Încercând să preîntimpine orice tentativă de justificare a doctrinei şi practicii dublului standard, Rousseau mai observa şi că o astfel de doctrină (esoterică, codată) nu poate fi folosită pentru apărarea rânduielii, ci doar la distrugerea ei.

Pentru Rousseau, ca pentru orice creştin: “libertatea nu e o comoditate care poate fi negociată. Nu e nici un element contingent al naturii umane. E chiar esenţa umanităţii(Williams). Înteles astfel, ca filosof al libertăţii, ca filosof pentru care libertatea e legată indisolubil de dreptate pentru că e legată de ordinea în care libertatea noastra are sens şi realitate, înţelegem de ce Rousseau nu a fost niciodată pe placul păpuşarilor. Lanţurile de care vorbeşte Rousseau sunt lanţurile politice, ideologice şi lanţurile propriei noastre corupţii, ale patimilor noastre. Orice rege şi orice popor care se abat de la criteriul dreptăţii devin tiranici. În acest sens, Rousseau respinge atât tirania minorităţii, cât şi tirania plebiscitară.

“Omul natural” al lui Rousseau nu e doar omul “deparazitat” de bruiajul epistemologic al culturii mercenare, ci şi omul “despătimit”. Rousseau ne reaminteşte că avem drepturi politice doar în măsura în care recunoaştem că avem îndatoriri fireşti. Ca atare, Rousseau cheamă la scuturarea de lanţurile “sclaviei, iluziilor şi decepţiei” pentru a ne asuma “lanţurile” a ceea ce el numea “natură şi ordine” – limitele propriei noastre firi create după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu am putea spune noi. Între a fi un “sclav fericit” şi a fi “robul lui Dumnezeu” e o diferenţă pe care Rousseau a recunoscut-o când a scris că, “pentru a fi liberi”, trebuie să ne facem “sclavi” ai “dreptăţii”.

Adevăratul sclav e omul care face rău”, scria Rousseau. De aceea, Rousseau i-a combătut pe “intelectualii” corupţi, pe complicii “sistemului”, pe sclavii tiranului sclav al propriilor patimi. În acest sens, necinstita alianţă dintre intelectualii care corup criteriile şi despotul dedat plăcerilor poate fi descrisă ca o cârdăşie între beţia de putere şi beţia la putere.Principalul inamic şi persecutor al lui Rousseau a fost Voltaireadevaratul progenitor al decazutei dinastii a “intelectualilor” ideologi.Voltaire a fost primul “tovarăş de drum” modern, primul mare linguşitor al prinţilor şi apologet al “despoţilor luminaţi “, primul scriitor care a facut avere din duplicitatea sa, primul spirit “UEuropean”, primul mare creator de “reţea” activistă pe care o folosea pentru a-şi prigoni şi cenzura adversarii de idei,primul “intelectual” dedicat distrugerii creştinismului, primul om “civilizat” care îşi ataca preopinenţii cu acuzaţia de “fanatism”.Şi, dacă de la halucinogenele stângii la antidepresantele “dreptei” faimoasa legatură dintre intelectuali şi stupefiante ne face să ne îndoim de legatura dintre “intelectuali” şi realitate, Voltaire a fost, într-un fel, şi primul “intelectual” care îşi liniştea conştiinţa încarcată drogându-se. Se pare că a murit de o supradoză de opium.

Dar, deşi dilematic, duplicitar, slugarnic cu cei puternici şi mişel cu oamenii obişnuiţi (ale căror cauze le îmbrăţişa doar dacă le putea instrumentaliza în favoarea lui şi în defavoarea creştinismului), Voltaire a fost un apologet al paradigmei economice a luxului şi egoismului, un susţinător al lui homo oeconomicus, un ipocrit persecutor al Europei creştine. Ca atare, oricât de mârşavă i-ar fi fost bio-bibliografia,Voltaire e bun deoarece, spre deosebire de Rousseau, a adulmecat dincotro bate vântul. Şi “sistemul” are întotdeauna un loc în panteon pentru oportuniştii utili. 

Trăim într-o EUro-peşteră. Şi păpuşarii ne induc ideea că avem un  surplus de ţărani şi un deficit de filosofi, un excedent de norod (vreo 8 milioane) şi o pană de “elită”. Aşa ne spun toate rapoartele, toate graficele proiectate pe pereţii EUro-peşterii. Dacă ne ţinem capul regulamentar drept şi ochii regulamentar aţintiţi în aceeaşi direcţie, vom reuşi chiar să percepem, în filigranul irealităţii noastre de zi cu zi, chipul Cancelarului, holograma care ne garantează că toate iluziile, că toate minciunile cu care suntem obligaţi să ne hrănim sunt perfect autentice. 

Autor: Mircea Platon

Articol preluat de la adresa: http://focuriinnoapte.blogspot.ro/2013/03/mitul-euro-pesterii-prea-mult-popor.html

Barbaria defrișării teilor și castanilor din centrul Iașiului. Mircea Platon: Primari fără umbră

2 Comments

Defrisare-masiva-pe-Stefan-cel-MarePrimăvara aceasta s-au tăiat teii şi castanii din centrul Iaşului. Din faţa Primăriei, de unde a venit şi ordinul de executare a bătrânilor copaci. Copacii nu erau bolnavi. Dar probabil că cei de la Primărie sunt. Bolnavi sufleteşte. Cum altfel poate fi cineva care consideră răpunerea a zeci de copaci maturi, sănătoşi şi parte din peisajul urban şi cultural al Iaşului drept o simplă „înlocuire de vegetaţie”? E ca şi cum ai substitui unui viceprimar o lăptucă şi ai spune că s-a făcut o simplă primenire de masă biologică.

Cetăţenii au protestat. Degeaba. Cui îi pasă de cetăţeni după alegeri? Ziarele şi televiziunile locale şi naţionale au acuzat. În zadar. Cine mai citeşte azi ziare şi cine să aibă încredere „în televiziuni”? Garda de Mediu a amendat Primăria. Primarul e de la PDSR, şeful Gărzii de Mediu a fost numit cu sprijinul PNL. Ministrul Mediului e de la PDSR. Avantaj Primăria. Că aşa-i în tenis. Se taie copacii şi se fac rachete de badminton politic din ei. Fiecare cu fluturaşii lui. 

Experţii au înaintat memorii curajoase şi au argumentat lucid. Au arătat (vezi http://impotriva.blogspot.ca/) că:

tăierea teilor şi castanilor a fost făcută fără respectarea normelor în vigoare;

teii şi castanii respectivi făceau parte din biosistemul local, de ei depindeau anumite specii de faună locală;

teii rezistă mai bine temperaturilor extreme, absorb mai mult dioxid de carbon şi deci sunt mai rezistenţi la poluare decât puieţii de salcâmi japonezi pitici plantaţi în locul lor. 

În van! La început de primăvară, când copacii se pregăteau să revină la viaţă, Primăria din Iaşi i-a trimis la moarte. Tăiaţi cu securile şi smulşi din rădăcini cu lanţurile, teii şi castanii falnici de până mai ieri au făcut loc pustiului şi unor vreascuri de salcâmi japonezi pitici care nu dau umbră.

defrisari iasi tei_1_

Întrebat ce părere are despre tăierea copacilor, Rectorul Universităţii din Iaşi ar fi răspuns că el se plimbă pe sub teii din Copou, nu pe sub teii din Centru. Răspunsul dlui Rector, altminteri un fin intelectual preocupat de problemele globale ale omenirii, îl trădează ca pe un adevărat Immanuel Kant, un alt ilustru personaj a cărui rază mică de perambulare nu dăuna cu nimic vastităţii ambitusului intelectual. Dar răspunsul dlui Rector mi-a amintit şi de un alt german, de pastorul Martin Niemöller care, în 1937, când a fost arestat de nazişti, a spus: „Când naziştii au venit să-i caute pe comunişti am tăcut, eu nu eram comunist. Când au venit pentru social-democraţi, am tăcut – eu nu eram social-democrat. Când au venit pentru evrei am tăcut, nu eram evreu. Când au venit să îi ia pe catolici n-am protestat, nu eram catolic. Când au venit să mă ia pe mine nu mai era nimeni care să protesteze.” 

Protestând împotriva tăierii copacilor maturi din centrul Iaşului, am primit mesaje din toată ţara din care am aflat că aceleaşi lucruri s-au petrecut şi în Bucureşti, şi la Braşov, şi în Bârlad, şi în alte oraşe istorice ale ţării. Dar, sigur, se taie copacii în Bucureşti, ne plimbăm pe sub cei din Braşov. Se taie şi cei din Braşov, fugim la Iaşi. Se taie copacii din centrul Iaşului, ne retragem în Copou. Se taie copacii din Copou, scăpăm la munte. Se defrişează pădurile, plecăm la cules căpşuni. Dom Preşedinte ne şi felicită. Stăm acolo, la umbră de căpşună, că e răcoare şi bine. Cu o singură condiţie: să fii pitic. Ca ştrumfii de la Primărie. Caz în care te poţi plimba foarte bine şi pe sub salcâmii japonezi pitici din centrul Iaşului. Dacă pe vremea comunismului ni se cerea să cântăm că noi creştem odată cu ţara, acum trebuie să acceptăm că ne piticim odată cu ţara. Şi ea odată cu noi.

Ce e mai trist e că toate aceste sfrijiri urbane sunt întreprinse în numele „europenizării” şi „occidentalizării” oraşelor noastre. Uneori, ca şi în cazul Iaşului, operaţiunea de defrişare e întreprinsă cu bani EUropeni. Probabil că nici UE nu ştie ce fac edilii noştri cu banii, şi nici edilii noştri nu au habar de ce fac.

Pentru că, odată tăiaţi teii din Centru, nu te vei putea plimba prea mult timp pe sub teii din Copou, care fie vor fi tăiaţi, fie se vor usca şi ei. În condiţiile în care şi aşa masa vegetală a Iaşului a scăzut continuu după căderea comunismului, tăierea unor copaci maturi din centrul oraşului va contribui la deterioarea generală a climatului urban.

E ceea ce se poate observa la orice oraş occidental sărac în vegetaţie. Tăierea copacilor produce un microclimat caracterizat prin poluare (nu mai sunt copaci, nu mai e cine să transforme dioxidul de carbon în oxigen), temperaturi extreme (fără umbră, doar cu beton şi asfalt, vara e foarte cald, iarna e foarte rece), violente furtuni locale, curenţi de aer foarte puternici care mătură străzile lipsite de copaci. Din cauza temperaturilor extreme, asfaltul şi betonul străzilor se crapă mai repede. Deci trebuie mereu re-asfaltate străzile. Deci se produce şi mai multă poluare (sonoră, olfactivă), ambuteiaje, se cheltuie mai multă energie, mai mulţi bani. Din cauza condiţiilor vitrege – temperaturi extreme, poluare – puieţii plantaţi în locul copacilor maturi nu mai cresc niciodată. 

defrisari copaci_taiati_strada_stefan_cel_mare

În toate oraşele nord-americane în care am locuit, casele din cartierele cu copaci maturi sunt mai scumpe decât cele din cartierele fără copaci. Lipsa copacilor e chiar semn de ghetoizare. Copacii sunt unul dintre cei mai subtili, dar mai reali, indicatori ai calităţii vieţii.

Şi cine, din România, poate spune că nu e aşa? Cine din Iaşi îmi poate spune că tăierea teilor lui Eminescu e semnul renaşterii economice, politice, culturale a oraşului? Tăierea copacilor e mărturisirea unei neputinţe. Poate a neputinţei de a „face bani” din altceva. Poate a micimii sufleteşti.

În orice caz, oraşul copacilor care nu dau umbră îmi aminteşte de istoria lui Peter Schlemihl, omul care nu mai avea umbră pentru că şi-o vânduse diavolului pe un sac, fără fund, de galbeni. Şi care descoperă că nimeni nu vrea să aibă de a face cu un om fără umbră.

Să vedem ce le va spune Peter Schlemihl pelerinilor care vor veni să se închine în toamnă la moaştele Sfintei Parascheva – la Mitropolie, pe Ştefan cel Mare – şi care vor descoperi că, în oraşul condus de oameni fără umbră, arşiţa şi ploile îi bat drept în cap.

Articol de Mircea Platon, preluat de la adresa: http://focuriinnoapte.blogspot.ca/2013/03/primari-fara-umbra.html

Opriți barbaria! Nu distrugeți farmecul orașului Iași. Nu ne smulgeți din suflete mireasma dumnezeiască a teilor de pe strada Ștefan cel Mare și Sfînt. Oare voi, cei care ați hotărît asta, nu ați citit pe Eminescu? Nu vi-e teamă c-o să vă ajungă blestemul lui din mormînt? Opriți barbaria, opriți inadmisibilul act de incultură într-un oraș ce se doreșete a fi cultural!”. (poetul Emil Brumaru, pe pagina sa de Facebook)

Cum arata inainte Bulevardul Stefan cel Mare din Iasi:

Str Stefan cel Mare Iasi

Str._Stefan_cel_Mare_din_Iasi

Mircea Platon: Argumente pentru o nouă direcţie culturală

1 Comment

Articol preluat de la adresa: http://focuriinnoapte.blogspot.ro/2013/01/argumente-pentru-o-noua-directie.html

1. La alţii

William Faulkner şi-a petrecut anul 1957-1958 ca Writer in Residence (Scriitorul Casei, am putea traduce liber) la University of Virginia. De pe urma acestui sejur a rămas o carte (Faulkner in the University), foarte interesantă, de seminarii, de sesiuni de discuţii libere cu studenţii, profesorii, soţiile profesorilor, politrucii şi mai oricine dorea să îl întrebe ceva pe Faulkner pe durata şederii sale acolo.

Faulkner primise deja Nobelul pentru Literatură, în 1949. Pe plan mondial, era considerat un clasic al literaturii americane. În S.U.A., scriitorul născut în Oxford, Mississippi, era perceput şi drept cel mai mare scriitor al Sudului, căruia i-a descris nu doar splendoarea conacelor stăpânilor de plantaţii, ci şi suferinţele ascunse ale albilor şi negrilor săraci, discriminaţi, sălbăticiţi. Ca atare, multe din întrebările puse de audienţele virginiene ale lui Faulkner se învârteau în jurul acestor chestiuni.

Iată, de exemplu, comentând numele unor personaje de-ale sale, considerate „ciudate” de un student, Faulkner explică:

Faulkner: […] Erau nume specifice, ai putea spune, acelei clase de oameni aproape subumani care trăiesc între Mississippi şi dig. Nu aparţin niciunui stat, niciunei naţiuni. Ei nu sunt cetăţeni ai nimic şi uneori se comportă ca şi cum nici nu ar aparţine rasei umane.

Student: I-aţi cunoscut pe aceşti oameni?

Faulkner: Da. Da, îmi amintesc că unul din ei a vrut să mă ia odată la vânătoare. M-a invitat să vin şi să stau cu rudele lui – ce fel de rude erau nu am ştiut niciodată – într-o coşmelie construită pe o barcă de pe râu, şi îmi amintesc că a doua zi dimineaţă la micul-dejun a adus un tort de ciocolată cumpărat de la magazin, carne de oposum rece şi whiskey de porumb. Mi-au dat ce aveau ei mai bun. Eram oaspetele lor. Şi mi-au dat cea mai bună mâncare pe care o aveau ei.”

Remarcaţi cum Faulkner, asemenea unui antropolog profesionist, nici nu se scârbeşte, nici nu se indignează, nici nu condamnă, ci înţelege sensul scenei, apreciază textura gestului gazdelor sale sălbăticite. Şi asta pentru că Faulkner era un umanist, nu în sensul că predica vreo ideologie a toleranţei şi moderaţiei universale, ci în sensul că se simţea atras de oamenii concreţi, încerca să-i înţeleagă, să le admire sau regăsească umanitatea: scria, după cum spunea chiar el, despre oameni, nu despre idei. Faulkner nu scria ca un mârlan cu papion sau ţoapă de elită dispreţuind vulgul de la altitudinea spirituală a leşinului preţios.

Iată cum răspunde la o întrebare despre cinismul lui Henri Louis Mencken, un libertarian nietzschean mare dispreţuitor al vulgului:

Întrebare: Domnule Faulkner, chiar dacă iubiţi oamenii, v-aţi înfuriat vreodată atât de tare pe ei încât să vreţi să scrieţi ceva de genul articolelor lui Mencken, un fel de palmă dată mulţimii?

Faulkner: Da, nu ştiu dacă iubesc oamenii. Aş vrea să cred că într-adevăr cred că oamenii sunt

minunaţi, şi am mare compasiune pentru oameni şi pentru greşelile omului şi pentru neliniştea sa sufletească, pentru condiţia lui, dar nu cred că iubesc oamenii. Dar cred că trebuie să urăşti condiţia umană şi să fii frustrat de ea ca să scrii ce a scris Mencken. Putem să detestăm condiţia umană şi să credem că omul vrea să o schimbe, şi că poate să încerce să o schimbe şi că e posibil chiar să o schimbe, dar fără să ne înfuriem pe om din cauză că nu îşi schimbă condiţia peste noapte – ceea ce mi se pare că e necazul cu Mencken. Mencken, într-un fel, e un învins. A abandonat. A spus că omul e ticălos şi că întotdeauna va fi ticălos. Nu sunt de acord cu asta.”

Ce legătură are umanismul cu renaşterea, culturală mai întâi, şi apoi politică, a Sudului? Conform lui Faulkner, înflorirea literaturii Sudului îşi are rădăcinile în Războiul Civil şi în colonizarea şi devastarea culturală a Sudului agrar-patriarhal de către Nordul urban-conţopisto-industrial.

Faulkner nu face apologia sclaviei sau a segregării rasiale, din contra. Dar apără specificitatea culturală, identitatea Sudului împotriva a ceea ce am putea numi „pătura superpusă,” falsa elită a Nordului colonizator.

Astfel, răspunzând unei întrebări despre popularitatea romanelor istorice ale lui Walter Scott în Sudul postbelic, Faulkner spune: „Cred că Scott a fost citit mai mult în Sud din cauză că sudistul avea foarte puţini bani de dat pe cărţi şi din cauză că simţea probabil asemănările dintre Scoţia lui Scott şi viaţa Sudului după Reconstrucţie. Şi sudiştii, ca şi scoţienii, supravieţuiseră unui război în urma căruia pământul lor fusese cucerit şi devastat de oameni vorbind aceeaşi limbă, lucru care nu s-a întâmplat prea des în istorie.”

Conform lui Faulkner, literatura Sudului a înflorit ca reacţie la colonizarea nordistă:

Cred că renaşterea literaturii Sudului se pregătea deja cu mult înainte de asta [anii 1920]. Cred că s-a întâmplat următorul lucru: de la Războiul Civil încoace a fost multă neînţelegere – deşi poate că „neînţelegere” nu e cuvântul potrivit. Nordistul, străinul, avea o idee stranie şi greşită despre cum erau oamenii din Sud. Poate că sudiştii au simţit o nevoie instinctivă să îi spună străinului cum eram noi de fapt, ce simţeam noi că avem bun, cu excepţia celor patru ani de război în timpul cărora ştiam că nu putem câştiga. Voiam să spunem: Uite, asta e ceea ce avem şi credeam că preţuieşte ceva. Sau: Uite, aşa suntem noi în realitate.”

Aşadar renaşterea culturală a Sudului a început atunci când scriitorii sudişti au scris nu pentru a se dezice de Sud, pentru a arăta nordiştilor cât de mizerabili şi degenraţi sunt sudiştii, cât de reacţionari şi de troglodiţi sunt compatrioţii lor. Ci atunci când scriitorii sudişti au căutat să explice colonizatorilor şi reeducatorilor frumuseţea şi adevărul Sudului.

Faulkner nu a luat Premiul Nobel pentru Literatură practicând o literatură în care aşeza în opoziţia narcisită minunăţia civilizată a persoanei sale cu primitivismul şi bigotismul sudist. Reconstrucţia Sudului a pornit de la o literatură – validă estetic şi îmbinând creştinismul, romantismul, realismul, naturalismul şi goticul – care închega identitar, care exprima realitatea unei identităţi, a unui caracter: al Sudului şi al scriitorului însuşi. Literatura unei elite lipsite de caracter care acuză mereu poporul că e lipsit de caracter nu duce nicăieri. Nici măcar la Nobel. Duce, pe scriitor şi neamul său, la coş.

2. La noi

Am citit recent într-un săptămânal din Toronto o recenzie (la o culegere de povestiri scurte a unui scriitor maghiar) care se încheia aşa: „Înainte de a citi Asediu 13 îi concediam pe imigranţii est-europeni din Toronto ca pe o adunătură de fascişti antisemiţi” („Before I read Siege 13, I dismissed T.O.’s eastern European immigrants as a bunch of right-wing anti-Semites.”).

Citind această aberaţie, mi-am adus aminte cum, mai bine de un deceniu în urmă, la Boston, la cină la A.K., l-am cunoscut pe lingvistul K. de la MIT, un apropiat al lui Noam Chomsky. K. fusese la Oxford în anii ’50 şi studiase cu J. R. R. Tolkien, îl audiase pe Isaiah Berlin ş. a. m. d. K. mi-a spus nonşalant că îl admiră pe Eugen Ionescu pentru piesele sale antifasciste, că Mircea Eliade a fost un fascist, şi că noi, românii, ne-am meritat soarta sub sovietici pentru că, barbari cum suntem, am pervertit comunismul, singurul viitor al omenirii.

Anterior sau ulterior acestor experienţe citisem sau am citit cărţile – esenţializante, condamnând otova – unor H. R. Patapieivici, Vladimir Tismăneanu, Lucian Boia. Mizeriile “liberale” ale lui Patapievici au fost jutificate, la apariţia lor, prin apelul la delirul fascizant al lui Cioran, cel care visa la cineva care să pună biciul pe români. Apoi am citit declaraţiile lui Teodor Baconsky cu „mahalaua” etc. Apoi am citit presa britanică/italiană/spaniolă urlând despre “hoţii”, “peştii” şi “nespălaţii” de români. Toţi se dau de ceasul morţii să ne “întărească” identitatea pe bază de tratament cu botniţe, graniţe, injurii şi dictatori.  

Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie mi se pare că s-a întrecut măsura. Şi m-am gândit ce se poate face. Concret.

1. Le propun doctoranzilor români din ţară şi din străinătate să scrie teze de doctorat şi articole în limbi de circulaţie internaţională pe tema românofobiei şi a stereotipurilor (din mass-media, din manuale, din monografiile de specialitate) referitoare la români şi la est-europeni. Mă refer la români şi la est-europeni înainte de instaurarea regimului comunist, în timpul regimului comunist şi după căderea regimului comunist. Cum observ că toată lumea e preocupată de filme, le sugerez criticilor şi istoricilor de film să analizeze stereotipurile referitoare la est-europeni (polonezi, români, maghiari, sârbi etc) vehiculate de cinematografiile (benzile desenate, romanele de spionaj) occidentale. Am vreo câţiva ani de când adun/analizez material în acest sens şi garantez că că se pot scrie zeci de teze pe acest subiect.

2. Propun ca statul român să obţină fonduri europene pentru a finanţa studii referitoare la discriminarea la care sunt supuşi cetăţenii români de orice origine etnică şi socială pe piaţa UEuropeană/globală a muncii. Trebuie făcute studii care să cerceteze corelaţia dintre discriminare-alcoolism/consum de droguri-sinucidere în rândul comunităţilor româneşti din străinătate. Există, de exemplu, studii referitoare la discriminarea imigranţilor italieni în Elveţia anilor 1950-60.

3. Trebuie ţinute – şi în ţară (în cadrul facultăţilor de Istorie, Sociologie, Antropologie etc), şi la universităţi din Occident (în cadrul Departamentelor de Istorie sau de Studii Est-Europene) – cursuri despre stereotipurile referitoare la români/est-europeni, cursuri unde să se studieze – cu instrumentarul analitic-conceptual al studiilor culturale-multiculturale din academia zilelor noastre – românofobia şi anti-est-europenismul.

Fac aceste propuneri în ideea că România post-comunistă ar trebui tratată ca orice societate post-colonială şi că traumele ei economice, identitare şi politice ar trebui studiate şi evaluate cu instrumentele studiilor post-coloniale.

Toată literatura occidentală anti-sovietică din timpul Războiului Rece vorbea de Imperiul Sovietic (Imperiul Răului, de care vorbea Ronald Reagan) care includea şi „sfera de influenţă” din Estul Europei, dominată de sovietici cu mână de fier în mănuşă de izmană flauşată. Expertul sovietolog Wlodzimierz Baczkowski vorbea de colonialismul sovietic şi definea colonia astfel: „Singura definiţie validă a coloniei – în sensul politic folosit aici – e cea a unei unităţi politice pentru care deciziile politice importante sunt luate în altă parte, de un guvern străin, de cele mai multe ori în interesul puterii coloniale şi al poporului ei, fie că acest popor a rămas acasă sau s-a stabilit în colonie.” Această definiţie a coloniei dă seama, destul de bine, de statutul comunist şi post-comunist al României în raport cu cele două Uniuni din care a făcut mai mult sau mai puţin benevol parte (Sovietică şi Europeană).

Naţionalismul pe care îl am eu în vedere aici nu e xenofob, şovin sau expansionist, ci cât se poate de liberal, pentru că are în vedere principiul egalităţii între naţiuni. Barbara Ward, o voce extrem de influentă în timpul Războiului Rece şi cu un pedigree anticomunist şi antifascist ireproşabil, scria în 1962, în cartea The Rich Nations and the Poor Nations:Desigur că nu minimalizeze celelalte rădăcini ale naţionalismului: sentimentul apartenenţei la aceeaşi comunitate, limba comună, istoria comună. Dar, când naţiunile se uită la arena internaţională, o mare parte din vigoarea naţionalismului lor vine din sentimentul că sunt la fel de bune ca vecinii lor şi că ar trebui să aibă aceleaşi drepturi: cu alte cuvinte, egalitate. Întregul edificiu al Naţiunilor Unite cu principiul „un stat, un vot” reflectă acest naţionalism egalitar şi principiul auto-determinării – cel mai avansat aspect al naţionalismului pe măsură ce imperiile se destramă – e esenţa noilor pretenţii ale noilor popoare la egalitate naţională cu statele mai vechi. Din acest motiv, naţionalismul ne vine astăzi în mare măsură sub forma egalităţii – egalitatea naţiunilor unele cu altele, egalitate de stimă şi de prestigiu care decurge din faptul că nu eşti condus de alte naţiuni. Aceasta e una dintre forţele conducătoare ale lumii noastre. Şi, când discutăm despre naţionalism, cred că e legitim să îl asociem ideii de egalitate”.

Naţionalismul pe care îl am eu în vedere urmăreşte, după o veche definiţie a naţional-liberalismului, libertatea personală prin independenţa naţională. Libertate căreia statutul de colonie al României, după cum ne-a demonstrat istoria, nu i-a priit

Statul reprezentativ versus statul științific și utilitar

1 Comment

„…problema nu e daca statul e «small» sau «big». Ci daca e reprezentativ. Adica daca reprezinta, apara si aplica randuiala. Si aici trebuie sa spunem ca nu. Si asta pentru ca statul, astazi, face legea. Statul e sursa legii pe care poporul trebuie sa o aplice, desi ar trebui sa fie invers. «Elita» nascoceste «valori» pe care poporul trebuie sa le asimileze, cand de fapt elita ar trebui sa ilustreze valorile organice ale ortodoxiei populare. In locul traditionalei autoritati de judecator a regelui care imparte dreptatea, statul si-a arogat autoritatea de legiuitor. Statul e acum sursa legii, chiar daca in teorie e «poporul». Ca atare, statul nu mai reprezinta nimic altceva decat pe sine (adica elitele birocratic-manageriale). Aceasta criza de reprezentare a statului are la origine transformarea statului traditional in stat stiintific. Trecerea de la statul medieval – care reprezenta totul, dar controla foarte putin – la statul care nu reprezinta nimic, sau doar pe foarte putini, dar controleaza totul, s-a facut sub imperiul aparitiei statului stiintific.

Daca statul stiintific a fost expresia unei anumite intelegeri reductioniste a omului, din secolul XX, omul a inceput sa fie rezultatul ingineriilor sociale. Mai intai statul a fost modelat in acord cu o teorie reductionista a omului. Apoi, odata ce tehnologia a ingaduit-o, omul a inceput sa fie modelat in interesul statului.” (Mircea Platon, Distributismul si statul reprezentativ)

In prezent, domina „statul utilitar”, statul stiintific, care a redus omul „la masura sa utilitara, la calcul economic”, inchizand omul intr-un univers autosuficient, autoreferentialitatea fiind o trasatura definitorie a stiintei, fiind astfel negata existenta vreunui „in afara”. Prin urmare, omul e modelat in interesul statului, prin inginerii sociale (Mircea Platon), nu statul in interesul omului. S-a facut astfel trecerea de la „statul reprezentativ, care reprezenta totul, dar controla foarte putin”, la „statul care nu reprezinta nimic – sau doar pe foarte putini – dar controleaza totul”.

Acum libertatea oamenilor are ca sursa autoritatea statului care se exprima in propriile sale cadre autoreferentiale. Istoria, ca si teologia, a fost eliminata – ca punct de referinta al obiectivelor si practicii politice sau ca obiect de studiu serios – de statul utilitar care nu mai are nevoie de modele umane, ci doar de modele economice si politice. (…) In aceste modele, statul si cetateanul se intalnesc pe palierul «interesului» economic, al utilitatii. Or, statul si cetateanul trebuie sa se intalneasca pe palierul libertatii ca implinire a dreptatii si dragostei lui Dumnezeu. Libertatea i-a fost daruita persoanei, nu statului, nici marfurilor.

Problemele «societatii deschise» pe orizontala in care traim astazi nu pot fi rezolvate prin solutii de tipul statului «minimal» sau al statului «dadaca». Si «small government» si «nany state» sunt expresia si incubatorul antropologiei lui homo economicus. Si acest homo economicus e, la randul lui, rezultatul unui limbaj, stiintific, autosuficient, care nu trimite spre altceva.”

Istoria, spre deosebire de stiinta, nu este autoreferentiala. De aceea, restabileste o realitate si obisnuinta raportarii la o realitate. Monarhul crestin traditional isi recunostea rolul de pastrator al legii si era legat dinastic si cutumiar, ca pastrator al legii, de istorie. Taranul liber, razesul, era legat de parohie si de mosie. Autoritatea statului si libertatea oamenilor aveau ca sursa pe Dumnezeul cel viu si se exprimau in cadrele Creatiei Sale. Acum libertatea oamenilor are ca sursa autoritatea statului care se exprima in propriile sale cadre autoreferentiale. Istoria, ca si teologia, a fost eliminata …”

Citate din Mircea Platon, „Distributismul şi statul reprezentativ” in A Treia Forţă. Economia libertatii: Renaşterea Româ niei profunde, John C. Medaille, Ovidiu Hurduzeu (eds.), Logos, 2009, pp. 161-179.

Icoana versus (foto)model

Leave a comment

2e0bc925d36a7e21020d74d45b0a95a1Ni s-a tot spus, în ultimii 20 de ani, că România are nevoie de modele. România are nevoie de adevăr, nu de modele. România are nevoie de icoane, adică de ferestre către adevăr, nu de modele. Din 1945 încoace, românilor li s-au oferit doar modele, fotomodele, manechine politice, păpuşi: lideri de carton, guru de plastic, siluete intelectuale proiectate pe pereţii peşterii.

Caracteristic (foto)modelului e faptul că îţi vinde ceva. Caracteristic icoanei e faptul că mărturiseşte. (Foto)Modelul îţi ia ochii. Icoana îţi curăţă, şi astfel îţi redă, privirea. (Foto)Modelul dă din şolduri, din glezne sau din barbă. Icoana e liniştită, eliberând statornic lumină. (Foto)Modelul driblează, cu mijloace fizice sau intelectuale. Icoana ţi se dăruieşte. Modelul te momeşte din tine în urmărirea dorinţei. Icoana te întoarce la matca acelui “chip” şi te porneşte pe drumul acelei “asemănări” pe care le porţi deja în tine. Modelul te aţâţă să te lepezi, egoist, de realitate ca să-ţi astâmperi pofta de a poseda o himeră. Icoana te face să asumi realitatea ta şi pe a celorlalţi, te face liber.”


„Daca un om sau o realitate nu e icoana, atunci nu e nimic”


(citate din Mircea Platon, din articolele „Eminescu si nevoia de modele” si „De la letargie la liturghie. Un dialog despre normalitate”)

Mircea Platon: Economia de “servicii” a lui Herr Syrup

Leave a comment

1. De când în România nu se mai produce nimic, a crescut numărul locurilor de muncă în “servicii”. Scanăm şi suntem scanaţi. Vindem şi suntem vânduţi. De aceea Mihai Răzvan Ungureanu a putut fi detaşat atât de uşor de la cârma unui serviciu la cea a economiei bazate pe servicii. Făcea, ca tot omul, un serviciu celor care nu ne lasă să fabricăm decât reputaţii.

Ştirea că Tractorul Braşov (întemeiata în România anilor ’20 ca fabrică de avioane!) va deveni mall Auchan m-a făcut să mă întreb înca o dată dacă guvernanţii acestei ţări nu pot sau nu vor. Boala vacii nebune a apărut ca urmare a faptului că vacile sunt hrănite cu alte vaci (nebune), transformate industrial în granule furajere. Guvernanţii noştri au înnebunit autofurajându-se cu granulele, cu hălcile, cu ciozvârtele toxice ale unei Românii pe care tot ei au îmbolnavit-o, poluat-o, corupt-o.

Cum poate crede cineva că drumul spre stabilitatea economică şi sănătatea socială ale unei ţări trece prin transformarea unei fabrici în mall şi complex de locuinţe e dincolo de priceperea mea. Poate că mallul va funcţiona ca centru de distribuire a ajutoarelor sociale, iar complexul de locuinţe va deveni azil de noapte pentru muncitorii braşoveni rămaşi fără locuri de muncă. Da, ştiu, mi se va spune că mallul va furniza locuri de muncă. Locuri de muncă temporară, tristă şi prost plătită. Locuri de muncă în “servicii”, că de produs pot produce doar alţii: cei care ne vând idealul locurilor de muncă în “servicii”.

2. Să luăm, de exemplu, cazul Germaniei, cea mai puternică economie a continentului în momentul de faţă şi ţară al cărei guvern pare dedicat celei mai austere economii de piaţă. Fundaţiile partidelor de guvernământ din Germania – Karl Adenauer (a partidului Creştin-Democrat) şi Hans Seidel (a partidului Social-Creştin) [1] – s-au remarcat în ultimii ani prin susţinerea ideilor, programelor, partidelor şi fundaţiilor neoliberale din România. [2] PDL, FCD, Noua Republică, Băsescu, Baconsky, în fine, orice prieten al privatizării cu orice preţ a României a fost un prieten al fundaţiilor de (centru)dreapta din Germania.Printre fundaţiile care au pus umărul financiar la coagularea unei elite pro-neoliberale în România s-a aflat şi Fundaţia Volkswagen, care în 1998 a donat 1,000,000 de mărci Colegiului Noua Europă, pepiniera miniştrilor de externe PDL Adrian Cioroianu, Teodor Baconsky şi Mihai Răzvan Ungureanu (de asemenea prim-ministru ex-Terminator) şi a piticilor moral, intelectual şi neoliberal de sub fusta Albei ca Zăpada. Dar adevărul e că prosperitatea Volkswagen e rodul controlului statului asupra firmei.

3. VW a fost înfiintata în 1937 sub denumirea de “Compania pentru Dezvoltarea Volkswagenului German”. În 1938 a fost incorporată sub denumirea de Volkswagenwerk GmbH. Imensele costuri de proiectare a maşinii şi de construire a fabricii din Wolfsburg au fost asumate de statul nazist. Hitler era personal interesat în construirea de către germani, la concurenţă cu americanii care deţineau firma rivală Opel, a unei maşini ieftine pentru “rasa superioară”. Piatra de temelie a fabricii VW din Wolfsburg a fost pusă de Hitler însusi, iar actele fondatoare ale companiei prevedeau că VW e o firmă de utilitate publică, non-profit, care urma să pună în aplicare ordinele Fuhrerului cu privire la “manufacturarea, proiectarea şi punerea în vânzare a maşinii VW”. [3]

În perioada războiului (1939-45), VW a construit mai ales vehicule militare, dar şi 50,000 de maşini. Goring a folosit fabrica pentru a repara avioane Junker 88 şi pentru fabricarea de bazooka şi rachete V1. Din 1941, VW a folosit ca forţă de muncă ieftină prizonieri din lagăre, puşi sub supraveghere SS. [4] După cum notează Simon Reich, compania a prosperat datorită unui neîncetat influx de lichidităţi, accesului discreţionar la materii prime şi deţinuţilor folosiţi ca forţă de muncă ieftină. [5] Dacă în primii doi ani VW a înregistrat pierderi de 18,000,000 de mărci, în 1943 înregistra deja un profit de 10,000,000 de mărci. La începutul lui aprilie 1945, în faţa ofensivei trupelor americane, conducerea fabricii din Wolfsburg a ars toate documentele incriminatoare şi a fugit împreuna cu trupele SS care păziseră deţinuţii.

4. După 1945, VW s-a aflat în sectorul britanic de ocupaţie. Departamentul de Comerţ britanic a considerat că VW – ca firmă fanion a Germaniei naziste – ar trebui desfiinţată. Măsura propusă avea în vedere atât pedepsirea unei companii asociate regimului nazist, cât şi eliminarea de pe piaţă globală a unui competitor al firmelor britanice de automobile. Oficialii Ministerului de Finanţe britanic însa, au susţinut că VW, alături de alte firme germane, trebuie ajutată să se refacă pentru a lua povara de pe umerii trezoreriei Marii Britanii, care trebuia să hrănească şi să îmbrace populaţia germană aflată sub ocupaţie.

Viitorul ministru german al economiei, Ludwig Erhard, a susţinut şi el că, de vreme ce poporul german a construit VW, poporul german era proprietarul de drept al VW. La cererea autorităţilor federale germane şi cu acordul autorităţilor de ocupaţie britanice, VW a fost deci naţionalizată şi pusă sub autoritatea guvernului federal în Septembrie 1949. Landul Saxonia Inferioară urma să exercite controlul direct asupra VW în numele guvernului federal şi în interesul poporului german. [6] La conducerea VW a fost adus Heinrich Nordhoff, care deţinuse sub nazişti funcţii de conducere în concernul Opel. Şi el folosise în fabrica sa deţinuţi ca forţă de muncă.

Fără acţionari, şi deci fără obligaţia de a plăti dividende, VW a putut folosi cea mai mare parte din profituri pentru achiziţia de echipament, pentru cercetare şi pentru salarii care să asigure cooperarea muncitorilor şi dezactivarea sindicatelor comuniste. Din 1948, VW a început să domine deci piaţa germană de maşini.

5. Deşi Erhard declarase că VW va fi naţionalizată doar pentru a fi privatizată, şi deşi propunerea lui avea suportul industriaşilor germani, elitele politice şi administrative ale Germaniei Federale au pus piedică procesului de privatizare. Ministerul de Finanţe, condus de Creştin-Democraţi, prefera o relaţie mai strânsă între stat şi marile concerne decât o permitea neoliberalismul lui Erhard. Creştin-Democraţii şi Social-Democraţii erau, împreuna cu sindicatele, de acord că naţionalizarea marilor firme permite statului să instituie politicile cele mai utile la nivel micro şi macro-economic. Liderul Uniunii Creştin-Sociale, Franz Josef Strauss, susţinea chiar că statul trebuie  să joace un rol economic hotărâtor, în tradiţia “conservator dirijistă”. [7]

Când, în 1955 şi 1957, Erhard a cerut din nou privatizarea VW, oficialii Creştin-Democraţi ai Ministerului de Finanţe, împreuna cu Nordhoff, au susţinut că privatizarea ar fi prematură din cauză că firma nu era destul de competitivă pentru a rezista pe piaţă neprotejată de stat. Fritz Schaffer, ministrul de Finanţe, şi unul dintre cei mai respectaţi membri ai Partidului Creştin-Democrat, a argumentat că, din raţiuni naţionaliste, dacă VW e să fie vândută, în nici un caz nu poate fi vândută unor străini.

Autorităţile landului Saxonia Inferioară – şi cele Creştin-Democrate sau Creştin-Sociale şi cele Social Democrate – se opuneau şi ele privatizării. Când, în 1961, s-a căzut de acord asupra unui plan de privatizare a VW, acesta nu avea nimic de a face cu neoliberalismul. 40% dintre acţiuni urmau să rămână în posesia guvernului federal şi a landului Saxonia Inferioară (dividendele urmau să finanţeze Fundaţia Vokswagen).  Restul de 60% urma să fie vândut cetăţenilor germani în loturi de maximum 5 acţiuni care nu puteau fi revândute fără aprobarea companiei. Practic, privatizarea VW nu însemna denaţionalizarea VW. Guvernul, băncile şi partidele (Social-Democraţii, Creştin-Socialii, Creştin-Democraţii) au căzut de acord că menţinearea controlului asupra sectoarelor cheie ale industriei şi economiei naţionale e de importanţi vitală.

Ca urmare, în 1960,  guvernul a blocat cumpărarea BMW – falimentară la acel moment – de către firma britanică GEC. Guvernul Creştin-Social al landului Bavaria a declarat că “din raţiuni de mândrie locală şi din grijă pentru cei 15,000 de salariaţi ai BMW” preferă să achiziţioneze el însusi firma BMW decât să o vândă britanicilor de la GEC. [8] În 1968, guvernul federal a blocat achiziţionarea NSU de către Fiat. Iar la mijlocul anilor ’70 a blocat achiziţionarea Daimler-Benz de către investitori iranieni.

6. La conducerea Daimler-Benz se afla Friedrich Flick, condamnat pentru crime de război în 1947. Flick fusese, ca proprietar al fabricii de armamente Flick, unul din principalii furnizori ai maşinii de război naziste. Flick a fost şi unul dintre cei mai mari jefuitori ai averilor evreieşti din zonele ocupate de Germania nazistă. Imperiul său industrial era, de asemenea, clădit pe munca  deţinuţilor. În 1947 a fost deci expropriat şi condamnat la şapte ani de închisoare. Din care a executat trei. La ieşirea din închisoare, guvernul de la Bonn i-a restituit cea mai mare parte a proprietăţii, inclusiv cele 39 de procente în compania Daimler-Benz. În noua/vechea sa calitate de manager al Daimler-Benz, Herr Flick era în intime relaţii cu oficiallii Creştin-Democraţi, inclusiv cu secretarul personal al lui Adenauer, care a fost mituit de Daimler-Benz cu “maşini în schimbul asistenţei guvernului pentru sporirea exporturilor.” [9]

În 1975, legislaţia germană a interzis explicit, prin lege, vânzarea către străini a tuturor companiilor care au de a face cu interesele vitale naţionale ale Germaniei (industria de maşini, căile ferate, poşta, regiile de consum). Abia la sfârşitul  anilor 80 au fost privatizate companii precum VW şi Lufthansa, şi chiar şi atunci în condiţii care păstrau controlul german asupra firmelor supuse privatizării. Înainte de a trece la concluzii, trebuie să mai precizăm un singur punct.

7. Şi anume că primul program de “privatizare” din istoria Europei îi aparţine lui Hitler. La acea dată, în 1934, nemţii nici măcar nu aveau un cuvânt pentru ceea ce era opusul “naţionalizării” sau al “socializării”. Aşa că au născocit termenul “Reprivatisierung”. Germa Bel arată că, sub Hitler, privatizarea avea două scopuri: 1. asigurarea sprijinului industriaşilor pentru regimul nazist şi 2. încurajarea austerităţii bugetare, a deprinderii de a consuma puţin, deprindere esenţială pentru o Germanie care se pregătea de război şi care deci avea nevoie de canalizarea resurselor către viitorul front, nu către consumul intern. [10]

Cu mici excepţii, marii industriaşi germani au dus-o într-adevăr bine în Germania nazistă. Dacă programul de campanie electorală al Partidului Naţional-Socialist cerea naţionalizarea marilor trusturi, Germania lui Hitler a aruncat în braţele trusturilor multe din monopolurile statului sau din firmele/băncile naţionalizate (de la cetăţenii germani de origine evreiască). De exemplu, vechea noastră cunoştinţă Friedrich Flick a făcut epocă. În 1932, Flick a vândut statului, cu un preţ de trei ori mai mare decât cotaţia la bursă, majoritatea acţiunilor concernului de prelucrare de oţelului Stahlverein, falimentar la acea dată. În 1936, guvernul Germaniei i-a înapoiat lui Flick – care oricum contribuise financiar la ascensiunea nazisţilor – toate acţiunile. [11]

Lista malversaţiunilor de genul acesta este uriaşă, şi uimitor de asemănătoare cu ceea ce s-a petrecut în România ultimilor 20 de ani în numele privatizării, neoliberalismului, “individualismului”, “atlantismului”, “capitalismului” şi “democraţiei”. Şi atunci, ca şi acum, cei care au suferit au fost oamenii normali, obişnuiţi, micii întreprinzatori. Guvernul nazist a coordonat creditele către marea industrie şi a silit firmele mici, care câştigau sub 10,000 de mărci pe an, să se închida (vă mai amintiţi de “impozitul forfetar” al lui Boc?).

În ianuarie 1929, Herr Budian, de la conducerea Frontului Muncii, cerea să se diminueze cu 35,000 numărul tinerilor admişi în şcolile profesionale. [12] Erau vizate în special meseriile de: brutar, cofetar, măcelar, croitor, tâmplar şi tapiţer. Zeci de Mii de mici ateliere, lăptării, tutungerii, brutării au fost închise cu forţa de regimul nazist, care voia să pună capăt independenţei economice a micului întreprinzator. Noua generaţie, afirma răspicat Herr Budian, trebuia să se îndrepte către industria grea, de construcţii, inginerie şi minerit. [13] Şi mai profetic era însa Herr Syrup, preşedintele Consiliului Naţional de Asigurări Sociale care aplauda în 1938: “Transferul accelerat de întreprinzatori mici şi mijlocii din domeniul vânzării cu amănuntul în câmpul muncitorilor şi al funcţionarilor de birou.” [14]

Confruntaţi cu ascensiunea neruşinată a plutocraţiei îmbogatite de privatizarea nazistă, cetăţenii obişnuiţi ai celui de-al Treilea Reich au început să-şi manifeste nemulţumirea. Oficialităţile naziste au reacţionat dur, punând aceste cârteli pe seama frustrărilor şi urii populare faţă de oamenii superiori moral şi intelectual. Inegalităţile sociale rezultate din transferul ilicit de bogăţie de la stat la oligarhii nazişti erau justificate de propaganda oficială nazistă prin apelul la ideologia neoliberală. Astfel, pe 30 iunie 1938, oficiosul SS Schwartze Korps clama: “Avem înca printre noi anumiţi vechi camarazi care nu se pot dezbăra de obiceiul de a-i considera pe unii dintre semenii lor ca fiind vătămători celorlalţi, doar pentru că se întâmpla să câştige mai mulţi bani decât restul. Nu vor să realizeze că aceste câştiguri sporite sunt rezultatul mai marii capacităţi şi sporitelor performanţe ale acestora. Dar regimul are nevoie de oameni inteligenţi care pot să realizeze şi deci să câştige mai mult.” Curat neoliberală, vocea organului lui Herr Himmler.   

8. Cu alte cuvinte, privatizarea României e un dezastru pentru că nu are cum să fie altfel. Macro-privatizarea, după cum arată şi Janine R. Wedel într-una din strălucitele ei cărţi, nu implică doar transferul de proprietate de la stat la particulari, ci “privatizarea informaţiei oficiale, a legitimităţii, a expertizei, a memoriei instituţionale şi a conducerii.” [15] După cum recunoaşte E. Wayne Merry, analistul politic şef al Ambasadei SUA la Moscova în timpul preşedinţiei lui Boris Elţîn, rezultatul “privatizării” a fost că: “Am [adică SUA] declarat sezon deschis furtului la nivel naţional şi am dat undă verde fugii de capital la nivel de sute de miliarde de dolari şi la jaful resurselor naturale.” [16]

Singurii care au profitat de pe urma privatizării sunt “flexienii” – termenul îi aparţine lui Wedel -, adică persoanele şi reţelele mişcându-se oportunist şi lipsit de scrupul între public şi privat: oamenii conflictelor de interese.

Problema economiei româneşti nu e statul. Şi soluţia economiei româneşti nu e privatizarea cu orice preţ.

9. Privatizarea nu e decât o modalitate de a distrage atenţia de la faptul că statul român nu mai are o misiune, o direcţie. Nu mai e reprezentativ. Am moştenit un stat nereprezentativ de la regimul comunist al lui Nicolae Ceauşescu. Privatizarea nu a făcut decât să ascundă deriva statului român şi să profite de pe urma ei. După cum ne-o dovedeşte exemplul “miracolului economic” german, petrecut sub patronajul statului, nu economia de stat e problema. Ci statul fără căpătâi şi elitele flexiene pe care le cloceşte.

Nu vom rezolva problema României privatizând totul. Ci rezolvând criza de identitate a statului român.

10. Am afirmat cândva că, după patru decenii de comunism, după 1989, România a avut parte, absurd, de denazificare. Imediat după 1989, toţi opozanţii lui Ion Iliescu erau denunţaţi drept legionari! La nivelul discursului politic aşa au stat lucrurile. La nivelul practicii economice însa, după 1989, am avut, cu mici excepţii, o Românie cu două regimuri: fascism pentru micul investitor, sufocat de stat şi de marile companii, libertate de mişcare pentru marii flexieni sau băieţii deştepţi.

Cred că a sosit timpul ca aceleaşi legi să fie aplicate uniform tuturor. Pentru că legile sunt ale statului român. Şi statul român ar trebui să fie un stat reprezentativ, adică responsabil şi răspunzător faţă de naţiunea română. Iar naţiunea română are nişte interese naţionale care trebuie apărate. Şi aceste interese naţionale au de a face cu o anumită conştiinţă naţională. Fără de care plutim în derivă, pradă flexienilor. Flexieni care ar trebui să înceteze cu acuzaţiile de “fascism”, “colectivism”, “antisemitism” azvârlite la tot pasul în obrazul celor care le denunţă corupţia. Lozincile – “individualism”, “atlantism” etc – nu pot îmbunatati modul de viaţă al unei întregi naţiuni. Servesc, doar, la plata chiriei unor trântori de lux. 


[2] Vezi Laurentiu Diaconu-Colintineanu, “Dreapta germană face PDL un cadou îndoielnic” (contributors.ro din 28 iunie 2011) (http://www.contributors.ro/administratie/dreapta-germana-face-pd-l-un-cadou-indoielnic/).   În noiembrie 2011, Traian Basescu a vizitat Germania: “În acest context, preşedintele Traian Băsescu a reconfirmat menţinerea anului 2015 ca dată ţintă de aderare a României la euro, decizie salutată de domna Merkel care a apreciat, în acelaşi timp, efectul avut până acum de măsurile de austeritate luate de guvernul de la Bucureşti.” http://www.cotidianul.ro/basescu-la-berlin-deficit-zero-in-2013-si-euro-in-2015-163509/

Preşedintele PDL al României nu s-a dus acolo cu mâna goală. Traian Băsescu a fost cu o invitaţie la shopping. Domnul Băsescu le-a transmis investitorilor germani că-i aşteaptă să cumpere companiile din domeniile energetic şi feroviar ( http://www.cotidianul.ro/germania-si-fmi-la-shopping-in-romania-163711/).  

[3] Simon Reich, The Fruits of Fascism: Postwar Prosperity in Historical Perspectcive (Ithaca: Cornell Universitz Press, 1990), 156.

[4] Reich, Fruits of Fascism, 164-65.

[5] Reich, Fruits of Fascism, 167.

[6] Reich, Fruits of Fascism, 177-79.  

[7] Reich, Fruits of Fascism,  187-88.  

[8] Reich, Fruits of Fascism, 255.  

[9] Reich, Fruits of Fascism, 253-54.  

[10] Germa Bel, “The Coining of “Privatization” and Germany’s National Socialist Party”, Journal of Economic Perspectives,  20: 3 (Summer 2006), 187–194.  

[11] Hans Behrend, The Real Rulers of Germany (London: Lawrence & Wishart, 1939), 102.  

[13] Behrend, The Real Rulers of Germany, 78.  

[14] Behrend, The Real Rulers of Germany, 70.  

[15] Janine R. Wedel, Shadow Elite: How the World’s New Power Brokers Undermine Democracy, Government, and the Free Market  (New York: Basic Books, 2009), 90.  

[16] Wedel, Shadow Elite, 125.

Autor: Mircea PlatonArticol preluat de la adresa: 

 http://mirceaplaton.com/html/articole_tara.html

“Daca ne-am întelege rostul, nu ne-am mai vinde atât de usor”

2 Comments

Fragmente din articolul Interviu cu Mircea Platon: De la letargie la liturghie. Un dialog despre normalitate :

Scoala ar trebui sa ne invete sa privim si sa numim realitatea. Si realitatea este, pentru cei nascuti aici, România. De ce nu pornim, cu onestitate, fara demagogie vadimista, de la aceasta realitate atunci când ne construim programele de învatamânt? Scoala ar trebui sa ne ajute sa întelegem România: oamenii, istoria, locurile, locul si rostul în lume. În filmele cu gangsteri, veti vedea ca ucigasul profesionist nu vrea niciodata sa stea de vorba cu victima, nu vrea sa îi afle povestea, nu vrea sa stie prea multe despre victima, pentru a o putea lichida mai usor. Ucizi mai usor lucrurile pe care nu le cunosti, carora nu le stii povestea, pe care nu le vezi sau nu le poti numi. Scoala ar trebui sa ne faca familiari cu povestea lucrurilor, sa ne ajute sa numim, sa rostim acea poveste. Daca stim povestea, istoria, biografia României, nu vom mai cauta sa o ucidem. Daca stim istoria românilor, nu îi vom mai abandona atât de usor malaxorului multicultural. Daca ne-am întelege rostul, nu ne-am mai vinde atât de usor.

Scoala ar trebui deci sa ne educe, sa ne ofere criteriile, sa ne antreneze sa gasim si sa dam glas acestui rost. Adica sa punem în lucrare acest rost. Pentru ca vorba nelucratoare e demagogie. De ce nu se oficiaza liturghia în gând? De ce se oficiaza cu voce tare? Deoarece cuvântul liturgic e cuvânt adevarat si de aceea cuvântul liturgic e lucrare. Hristos se întrupeaza la liturghie. Restaurarea României trebuie deci sa porneasca de la Biserica deoarece Biserica a ramas singura depozitara a cuvintelor adevarate, a cuvintelor care chiar numesc, care chiar lucreaza, a cuvintelor care pot fi rostite cu voce tare.

Scoala trebuie sa antreneze talentele, predispozitiile firesti. Liceul trebuie sa creeze oameni onesti intelectual. Iar universitatea trebuie sa creeze competente. Dar toate acestea nu pot exista fara o economie de piata reala. Competitia e singura care da masura valorii. Or, în România, singura competitie pare a fi legata de furat, lingusit si adoptat sloganul zilei. Exista tehnocrati ai jafului si ai dezinformarii. Daca oamenii de talent si competenti nu sunt pretuiti în România, e pentru ca în România nu exista înca o piata libera. Monopolul si manipularea creeaza false ierarhii valorice: de la cele intelectuale pâna la cele fotbalistice. Valorile autentice sunt silite sa apuce calea exilului interior sau exterior. În aceste conditii, e dificil de identificat adevarata natura a învatamântului din România pentru ca îi lipseste acel poligon de încercare care e o adevarata economie de piata libera.

În mod paradoxal, degradarea învatamântului de stat la care a dus politica stângista a corectitudinii politice si a distrugerii standardelor educationale a daunat mai degraba decât a slujit familiilor cu venituri modeste care nu-si pot îngadui sa-si trimita copiii la scoli private. … Parintii trebuie sa recapete influenta asupra programei si disciplinei scolare. Învatamântul din România trebuie deci reasezat pe bazele învatamântului clasic, canonic. Copiii nu trebuie socializati în mod politic corect la scoala, ci educati în spiritul valorilor clasice si al moralei crestine. Scoala însa trebuie completata de o economie de piata libera în care valorile sa poata straluci si competentele sa îsi gaseasca o întrebuintare. Altminteri, daca nu exista o piata pentru „produsele” livrate de un sistem educational de calitate, sistemul educational respectiv decade sau îsi livreaza produsele la export, asa cum a facut România în ultimele decenii. Trebuie deci sa ne trezim si sa începem sa cladim de la baza. Nu solutii improvizate peste noapte, ci munca asidua cu un scop precis si dupa criterii ferm stabilite.

Cred ca restaurarea României va începe în familie si în parohie, singurele locuri unde se mai poate auzi cuvântul adevarat. Cartierele si circumscriptiile electorale cred ca sunt moarte. Dar familia si parohia cred ca pot juca un rol în restaurarea României. De ce sa nu propunem, de exemplu, candidati independenti, sustinuti de parohii, oameni cu agende precise si care sa reprezinte interesele României reale, ale României „parohiale”. Oamenii care vor rosti pasurile României reale vor face vizibila si România profunda. Nu ne trebuie „elita”, ci elite: fruntasii tuturor domeniilor de activitate si ai tuturor paturilor sociale. Comunistii au distrus elitele si le-au înlocuit cu „elita (conducerea) de partid si de stat”. Noua ne trebuie elite. Si mai trebuie ca acele elite sa fie lasate sa lucreze, sa aiba mâna libera. Dar elitele nu pot avea mâna libera daca nu sunt elite organice. Actuala elita politica si culturala e ineficienta din cauza nereprezentativitatii ei. De aceea se si teme, si reactioneaza piezis, atunci când voci precum cea a domnului Dan Puric, sau carti precum A Treia Forta: România profunda, sau episcopi precum ÎPS Bartolomeu Anania încearca si chiar reusesc sa trezeasca oamenii din letargie. Din letargie catre liturghie, acesta trebuie sa fie drumul României.” (Mircea Platon)

Linkuri similare

Copilul e reeducat să se integreze

Școala pregătește individul pentru societatea de consum

Criza din educație

Ce este România profundă?

Despre salvarea satului românesc și România profundă

4 Comments

(Fragmente din articolul Destinul românesc şi mântuirea mecanică, de Mircea Platon)

În repetate rânduri, în cartea A treia forţă: România profundă (2008), în recentul volum Măsura vremii: îndemn la normalitate (Bucureşti, 2009), în interviuri şi în articole, am vorbit despre necesitatea refacerii satului românesc. Am vorbit despre importanţa restaurării satului românesc, despre importanţa protejării şi transmiterii a ceea ce a mai rămas viu şi bun în satul românesc. Pentru că sunt încă sate şi regiuni înfloritoare. Nu e totul în paragină. Dar nu aş fi vorbit despre refacerea satului românesc dacă nu aş fi fost conştient de starea precară în care, în general, a fost adus de stăpânirile ultimilor şase decenii care au trecut satul românesc prin colectivizare forţată, prin proletarizare forţată, prin sistematizare forţată, prin amânarea restituirii proprietăţii vreme de un deceniu după 1990 şi prin inginerie economico-socială care i-a silit pe oameni să apuce calea emigraţiei sau a cârciumii. Satul românesc nu e idilic, deşi poate fi.

Satul românesc nu trebuie salvat din cauză că acolo cântă lumea doine. Satul românesc trebuie salvat pentru că, dincolo de raţiunile economice care ne arată importanţa micii proprietăţi în condiţiile crizei sistemului global-corporatist, dincolo de raţiunile sociale care ne arată dezastrele produse de urbanizarea forţată a ţăranilor deposedaţi de pământ, dincolo de raţiunile antropologice, ecologie şi istorice care fac din ţăran substanţa necesară a istoriei, dincolo de raţiunile pitoreşti care ne cer să menţinem oaze de odihnă şi verdeaţă altele decât cimitirele, satul românesc e locul unde locuiesc şi trăiesc oameni, români. Cu sau fără „doine, ghicitori, eresuri”, satul românesc trebuie salvat. Şi asta nu în numele „politicilor asistenţiale”, despre care un pedicurist al oligarhiei neoliberale spunea că au ruinat satul românesc. Ceea ce trebuie să facem pentru satul românesc e ceea ce trebuie făcut pentru oraşele României: trebuie să stopăm ingineria economico-socială care ne văduveşte de suflete (în sensul creştin-gogolian al cuvântului).

În sensul acesta, am vorbit despre România profundă ca despre România care scapă sistemului. România profundă nu e o categorie demografică sau socială, ci o categorie ontologică. România profundă nu e o clasă socială, ci o „zonă”, un loc şi un timp. E România liberă, oriunde şi de către oricine ar fi ea întrupată. …Nu abandonez satul românesc pentru că e, după cum îl descrieţi dumneavoastră, urât. Tocmai pentru că e urât, tocmai pentru că l-aţi urâţit şi l-aţi distrus şi l-aţi măcelărit şi l-aţi comasat, tocmai de aceea trebuie salvat. Urâţenia satului românesc nu e o fatalitate. Frumuseţea satului românesc poate însă deveni un destin. Poate fi linia de forţă a libertăţii noastre.”

“Cu cât eşti mai pliat pe osiile sistemului, cu atât te vei uita mai duşmănos la cei care umblă pe propriile lor picioare. Omul reificat e nerăbdător cu oamenii vii şi răbdător cu sistemul. Omul reificat are încredere în birocraţiile supranaţionale, are răbdare cu sistemele computerizate, e nuanţat când vine vorba de dezastrele produse de ingineria socială, e entuziast când vine vorba de abstracţiunea „pieţei globale”, vorbeşte cu pietate de „drepturile omului” în numele cărora e gata să-i stârpească pe toţi conaţionalii lui „retardaţi” şi „retardatari”. Ţăranul de pe bancheta din faţă e scrutat cu detectorul de nostalgii, păcate şi mirosuri. Toaleta Consiliului European însă dă naştere la extaze mistice. Cu sistemul avem răbdare pentru că „merge şi aşa”. Omul, românul, însă, trebuie să fie un înger de ultimă generaţie sau să nu existe. Acolo unde totul trebuie făcut cu delicateţe şi răbdare, în zona omului şi a culturii, totul e judecat după criterii androide. Nu lăsăm să crească nimic. Vrem să fabricăm totul.” (Mircea Platon)

(Sursa foto: Mirifica Românie în alb și negru)

Linkuri similare:

Dor de România profundă

Mircea Platon: Mioriţa, Irozii şi Nerozii

Older Entries

%d bloggers like this: