Roger Kimball – Desfiinţarea istoriei: De ce este relativismul greşit?

Traducere de Irina Bazon1

„Deprinde-i tot timpul pe copiii tăi cu acest exercițiu: dacă s-a întâmplat ceva la o fereastră, dar, în relatarea celor întâmplate, ei afirmă că s-a petrecut la altă fereastră, nu trece asta cu vederea, ci verifică numaidecât; nu ştii unde va duce devierea de la adevăr.”

—Boswell, Viața lui Samuel Johnson

„Nu există fapte, ci doar interpretări.”

—Friedrich Nietzsche

Unde este Dr. Johnson, acum când avem atâta nevoie de el? Cât am avea de câştigat dacă am ține seama de judecata sa onestă în ceea ce privește problema adevărului! Fiindcă trăim într-o epocă în care adevărul este pretutindeni atacat. Nu am în minte ceva enigmatic sau complicat, ci doar adevărul evident, factual, reflectat, de pildă, în afirmația: „Bătălia de la Agincourt a avut loc în octombrie 1415”, sau în enunțul (mai general): „Aceste documente confirmă afirmaţia mea şi o infirmă pe a lui”.

Este, probabil, destul de uşor să nu acorzi atenție unora dintre cele mai evidente exemple de asalt asupra adevărului. Îndrăznesc să spun că puţini oameni cu bun-simţ iau în serios ceea ce susţin negatorii Holocaustului. Semnificativ este totuşi modul în care aceste teorii radicale tind să fie contestate. Tot mai frecvent, ele sunt repudiate nu ca neadevăruri periculoase – fapt asupra căruia ar fi insistat Dr. Johnson –, ci ca „perspective” sau „puncte de vedere” mai mult sau mai puţin nefericite, concepţia încetăţenită fiind aceea că fiecare are dreptul să aiba „păsărelile” lui, indiferent cât de flagrant ar devia aceste viziuni de la adevăr. Se ignoră faptul că o astfel de atitudine nu doar compromite adevărul, dar subminează, de asemenea, legitimitatea oricărei opinii serioase.

Să ne gândim la ultimele filme regizate de Oliver Stone. Oricine analizează mai atent lucrurile, îşi dă seama că portretizările pe care le face Stone preşedinţilor Kennedy şi Nixon constituie exerciţii de ficţiune politică (în manieră stângistă). Totuşi, popularitatea unor astfel de filme nu reflectă (doar) convingerile politice ale celor care le vizionează, ci și uriașul apetit al publicului pentru „reconstrucțiile” istorice, cu alte cuvinte, pentru istoria cosmetizată, despovărată de cerința incomodă a afirmării adevărului, așadar, pentru o istorie care nu necesită aprofundare. Dr. Johnson nu ar fi agreat acest mod de a te raporta la istorie.

Sunt, fără îndoială, multe cauze care au condus la această situație. O cauză importantă este reprezentată de gradul în care elitele intelectuale occidentale – acționând în mass-media, în sfera culturii și, mai ales, în mediul academic – și-au încălcat angajamentul față de adevăr. Această abdicare are o istorie lungă și complexă. Și cunoaște multe forme și grade de manifestare, de la diverse forme de separare temporară până la un divorț irevocabil, în cazuri extreme. Așa cum se întâmplă mereu în lumea ideilor, ceea ce contează nu este atât existența acestui angajament, cât impactul și preponderența pe care o are asumarea adevărului. În cazul de față, atitudinea de dispreț față de adevăr a atins proporții pandemice. Într-adevăr, ea a devenit o tendință a intelectualității epocii noastre, chiar dacă e o tendință nejustificată.

Un indiciu descurajant al acestei stări de fapt îl constituie deplina aversiune față de ideea de „adevăr obiectiv” manifestată în distinsele cercuri academice de astăzi. Alt indiciu este înclinația generală de a reduce faptele la opinii – înclinație care decurge, în mod firesc, din respingerea adevărului obiectiv. Acest lucru este evidențiat în concepția, uimitor de răspândită, că adevărul este „relativ”, altfel spus, că adevărul unei afirmații este determinat, în mod hotărâtor, de preocupările, prejudecățile, chiar de sexul sau de originea etnică a vorbitorului, mai mult decât de veridicitatea sau de falsitatea a ceea ce afirmă acesta. Ideea de bază este că adevărul este mai degrabă inventat decât descoperit. Tipică în acest caz este atitudinea feministă de contestare a epistemologiilor dominate de masculinitate, pe motiv că acestea își afirmă, în mod fals, pretenția la universalitate (un alt cuvânt care stârnește panică) sau obiectivitate.

Istoricul Simon Schama de la Universitatea Harvard și-a exprimat într-un mod mai rafinat această atitudine față de adevăr în ridicola și foarte populara sa carte Dead Certainties (1991) („Certitudini moarte”). După cum își încredințează dl Schama cititorii, „cerințele privind cunoașterea istorică trebuie să fie mereu în mod fatal circumscrise – rețineți: fatal circumscrise – de caracterul și prejudecățile naratorului”. Cu alte cuvinte, limitările inerente istoricului fac imposibilă dobândirea adevărului istoric. Cât de mulți oameni cu studii superioare de astăzi ar îndrăzni să conteste această afirmație? Dl Schama s-a căznit să nege că perspectiva sa este una „naiv relativistă”; cu toate acestea, în esență, afirmația sa este puțin mai mult decât o parafrază fidelă a faimoasei declarații a nihilismului formulată de Nietzsche: „Nu există fapte, ci doar interpretări”. Păcat că nu avem un batalion de scriitori precum Dr. Johnson: ar remedia considerabil situația furnizând o serie de argumente combative precum cele îndreptate împotriva filozofiei idealiste a episcopului Berkeley.

Nu este surprinzător ca devierea de la adevăr a avut consecințe devastatoare în mediul academic. Printre altele, acest fapt a subminat integritatea multor discipline academice; a contribuit considerabil la compromiterea a însăși ideii de „disciplină” academică – desemnând un domeniu științific în cadrul căruia este studiată o materie general acceptată și sunt utilizate instrumente comune de cercetare.

Proliferarea năucitoare a programelor de „studii” este un simptom important al acestei degenerări. Aceste programe cuprind studiile dedicate feminismului, homosexualilor, afro-americanilor, mișcării Chicano, studiile pentru pace, studiile despre text; metastaza acestor pseudo-materii și a altora de acest fel în spațiul academic semnalează nu extinderea, ci declinul disciplinelor academice. Merită subliniat că astfel de programe, deși promovate ca fiind „interdisciplinare”, sunt, în realitate, anti-disciplinare. Ele nu presupun stăpânirea unor discipline multiple, ci abandonarea rigorii disciplinare în favoarea susținerii unei ideologii prescrise. Paradigma sub care se desfășoară aceste eforturi o reprezintă „studiile culturale”, constituind un factor dizolvant periculos dominant în sferele intelectuale, reflectat nu prin materia de studiu – care poate fi constituită din orice –, ci prin atitudinea celor care promovează astfel de studii. Două caracteristici de bază ale studiilor culturale sunt: 1. natura politică și 2. ostilitatea față de adevărul factual; „conținutul” este decis în mod absolut arbitrar.

Asaltul asupra adevărului în sfera academică pare să fi avut cea mai nocivă influență asupra studiului literaturii – în parte, fiindcă devierile de la adevărul factual nu sunt atât de ușor de detectat atunci când materia de studiu o constituie literatura, în parte, deoarece departamentele de literatura au fost printre primele care au capitulat în fața unor astfel de tendințe la modă distructive precum deconstrucția, structuralismul și studiile culturale, cu toate variantele lor detestabile. Puține domenii – dacă există vreunul – au scăpat nepervertite. Filozofia, dreptul, istoria artei, psihologia, antropologia, sociologia, toate s-au străduit acerb să ajungă din urmă departamentele de literatură care au progresat în această direcție. Chiar istoria – a cărei rațiune de a fi s-ar fi crezut că o constituie angajamentul față de adevărul factual – a fost supusă acestei pervertiri. În aceeași situație se află și științele naturale: teoria și filozofia științei – dacă nu chiar practica actuală a științei – au devenit, într-un grad tot mai ridicat, subjugate unor forme diverse de disoluție la nivel epistemologic, întrucât logica și esența științei sunt confundate în mod deliberat cu sociologia științei. Potrivit unor observatori, astfel de idei au început să pătrundă chiar și in cadrul facultăților de administrare a afacerilor și economie, deși se pare că, din nefericire – spun ei –, ele nu i-au influențat și pe contabilii angajați în cadrul Serviciului pentru Venituri Interne. Un distins domn, pe nume Nicholas Fox, care ține prelegeri la facultățile de medicină din Anglia, a formulat ceea ce ar putea constitui un nec plus ultra al constructivismului social: în cartea sa, Postmodernism, Sociology and Health (1993), dl Fox îi asigură pe cititori că termeni precum „pacient” și „boală” sunt „ficțiuni sociologice” care pot fi explicate prin „elemente ale teoriei feministe și prin conceptele derridiene de différance și intertextualitate”.

Multe dintre aceste direcții au fost corect observate și contestate. Într-adevăr, începând din 1987, odată cu apariția cărții lui Allan Bloom, The Closing of the American Mind (Criza spiritului american), a apărut un număr redus, dar valoros prin conținut, de cărți și articole care au combătut una sau alta dintre tendințele ce reflectau asaltul academic asupra adevărului. Cartea mea, Tenured radicals (1990), se înscrie în acest curent, precum și lucrarea lui David Lehman, Signs of the Times: Deconstruction and the Fall of Paul de Man (1991) și excelenta radiografie realizată de Paul Gross și Norman Levitt în cartea Higher Superstition: The Academic Left and Its Quarrels with Science (1994) asupra așa-ziselor „dispute asupra științei” [„science wars”]. Cea mai nouă contribuție la acest gen de scrieri disidente se încadrează, de asemenea, printre cele mai devastatoare, mai complexe și mai ample în analiza combativă pe care o efectuează. Scrisă de un istoric australian, Keith Windschuttle, cartea se intitulează The Killing of History: How a Discipline is Being Murdered By Literary Critics and Social Theorists („Desființarea istoriei: cum este distrusă o disciplină de către criticii literari si teoreticienii sociali”). Aceasta este a doua ediție, corectată și extinsă, a cărții care a fost prima dată publicată în Australia în 1994; doar ediția aceasta a fost distribuită în Statele Unite. Dacă titlul pare cam terifiant, fiți siguri că dovezile pe care le furnizează Windschuttle în sprijinul cauzei sale justifică nota gravă a scrierii. Deși publicată la o editură obscură (ceea ce ne spune foarte multe despre prioritățile pe care le au astăzi editurile care publică lucrări academice), aceasta este cea mai importantă lucrare despre criticismul cultural care a apărut pe parcursul întregului an.

Ca formă, The Killing of History este un fel de ghid intelectual. Îi prilejuiește cititorului o incursiune antrenantă printre teoriile exotice care au ajuns predominante în cadrul departamentelor de științe umaniste și sociale ale celor mai multe facultăți vorbitoare de limba engleză. Trăind printre „nativi”, Windschuttle a încercat multe dintre „sortimentele” locale; cunoaște totul despre curiozități precum semiotica și modul cum aceste teorii au ajuns să se impună; înțelege principalele dialecte locale și poate distinge cu acuratețe diferențele dintre structuralism, poststructuralism, deconstrucție, postcolonialism și constructivism social; știe calea cea mai bună prin deșertul „anti-umanismului” lui Michel Foucault și deține abilitatea de a nu se lăsa atras în mocirla teoriei literare postmoderne; mai presus de toate, își înarmează cititorii împotriva teoreticienilor excentrici, a șarlatanilor și a impostorilor intelectuali care populează aceste medii: oferă îndrumări inteligente referitoare la modul cum le putem rezista acestor propagatori de scepticism radical și relativism științific, precum și indicații de bun-simț care să ne ajute să ne ferim de cei care pretind că istoria este doar o specie de ficțiune.

Oricum, Windschuttle are dreptate să afirme că The Killing of History nu este „o altă carte anostă de teorie”. Pe parcursul întregii cărți, cercetarea sa se concentrează intens asupra disciplinei istoriei, asupra modului în care ar trebui aceasta să fie înțeleasă și asupra felului cum cei care neagă necesitatea adevărului empiric subminează esența analizei istorice.

„În cea mai mare parte a ultimilor 2400 de ani – scrie Windschuttle în prefața cărții – esenţa istoriei a continuat să fie reflectată prin ideea că ea trebuie să afirme adevărul, să redea cât mai fidel cu putinţă întâmplările reale. Desigur, pe parcursul acestor ani, a ieşit la iveală faptul că mulţi istorici au prezentat eronat întâmplările, că mulţi au fost părtinitori şi adesea în neconcordanţă totală cu adevărul. Totuşi, criticii lor s-au simtit adesea datori sa arate că istoricii s-au înşelat în legătură cu fapte reale, că afirmaţiile lor cu privire la trecut nu corespund întâmplărilor adevărate. Cu alte cuvinte, criticii încă porneau de la presupunerea că adevărul este accesibil istoricului.

În zilele noastre, aceste supoziţii sunt în mare măsură respinse, chiar în rândul unor persoane care profesează ele însele istoria. În 1990, noii teoreticieni în ştiinţele umaniste şi sociale, care fac parte din curentul dominant, susţin că este imposibilă redarea adevărului despre trecut sau utilizarea istoriei cu scopul dobândirii de cunoştinţe în sens obiectiv. Ei pretind că putem privi trecutul numai prin prisma propriei noastre culturi şi că, prin urmare, ceea ce înţelegem prin istorie constituie reflectarea propriilor noastre preocupări şi nelinişti. Temeiul pe care era fundamentată istoria nu mai este valid: nu mai există o distincţie esenţială între istorie şi mit.”

După cum arată Windschuttle, atacul asupra cunoașterii istorice nu este un fapt nou; Nietzsche este printre primii gânditori care îl lansează (“Nu există fapte, ci doar interpretări”). Noi sunt prestigiul și raspândirea de care se bucură aceste idei în prezent. În decursul ultimilor 10-20 de ani, idei extrem de discutabile care altă dată subzistau la limita speculației academice (unde se încadrează și pot avea oarecum chiar un efect pozitiv ca un soi de iritare intelectuală) au fost integrate în inima profesiei. Atacul asupra cunoașterii factuale nu mai este întreprins doar de către o mână de metafizicieni nemulțumiți; a devenit un fapt obișnuit în rândul istoricilor din mainstream și al editorilor de lucrări academice. Și dacă mai există încă o mulțime de istorici care admit tacit, în cadrul activității lor, standardele tradiționale de investigație istorică, extrem de puțini sunt dispuși să conteste în mod deschis asaltul desfășurat împotriva disciplinei lor. Acest fapt este, parțial, o cauză a lașității – un viciu endemic printre academicieni –, dar și o consecință a faptului că mulți istorici a căror abordare este tradițională au început ei înșiși să se amestece în ghiveciul anti-empirismului, ignorând cu seninătate, după cum notează Windschuttle, faptul că „adoptă ipoteze care sunt de natură să înlăture orice principii care stau la temeiul disciplinei”. Nu este o exagerare. Ideile propagate sunt că observația și raționamentul inductiv nu oferă o bază legitimă în cunoașterea de tip istoric, că adevărul este relativ, că limbajul este un soi de „închisoare”, raportându-se întotdeauna la sine însuși, și nu la realitate; Windschuttle are dreptate să spună că „dacă istoricii se lasă complet mânați în acest abis teoretic, își vor cauza propria dispariție, precum și pe cea a disciplinei”.

Ca și în cazul studiilor literare, o stratagemă comună constă în a spune că întreaga controversă nu e decât semnul unui „conflict între generații”, că obiecțiile ridicate în privința „noilor metode” sunt doar trăncănelile unor conservatori înapoiați ce opun rezistență ideilor „inovatoare” ale Noilor Turci. Și totuși, după cum subliniază Windschuttle, cele mai multe dintre așa-zisele „idei noi” au fost puse în circulație de către intelectuali pe când aveau vârsta de 40 sau 50 de ani. „Iniţiatorii acestui curent – remarcă autorul – fac parte din tabăra noii stângi constituite în 1960 (…), care, evident, nu este chiar atât de nouă în prezent, dar afiliată ultimelor tendinţe precum era şi in vremea mărgelelor hippy şi a pantalonilor evazaţi.” Diferența este, desigur, aceea că, în 1960, astfel de intelectuali ocupau o poziție periferică în mediul academic. Acum ei sunt cei care îl domină: „Din 1985, disidenții și-au extins enorm teritoriul. Deși le place încă să se caracterizeze drept niște outsideri combatanți, ei sunt în prezent cei care conduc toate operațiunile din sfera academică: conceperea de noi cursuri, contractarea editorilor, încadrarea de personal în noile locuri de muncă, atragerea absolvenților de studii universitare.” Acei profesori ale căror convingeri intelectuale și morale i-ar putea conduce spre a lupta împotriva extinderii unor astfel de tendințe sunt, în general, „prea ocupați, prea obosiți sau prea derutați” pentru a se opune. Pasivitatea lor le-a creat adversarilor o uimitoare legitimitate, permițându-le să-și consolideze autoritatea și beneficiile materiale.

Cercetarea ambițioasă a d-lui Windschuttle se îndreaptă în două direcții: în primul rând, isi propune să prezinte asaltul asupra adevărului factual sub toate aspectele sale încurcate; în al doilea rând, scopul este să arate că „în mod contrar faţă de tot ceea ce se susţine în prezent, istoria poate fi studiată într-un mod obiectiv şi că nu există obstacole de ordin filozofic în calea adevărului şi a cunoaşterii privind umanitatea”.

În ceea ce privește primul obiectiv, Windschuttle realizează o incursiune inteligentă și bine documentată în teoriile importante aflate în competiție pentru o poziție dominantă în științele umaniste și cele sociale. Multe dintre datele pe care le furnizeaza autorul îi vor fi familiare oricărei persoane care se află la curent cu dezbaterile recente privind soarta învățământului superior. Dar chiar și în această direcție Windschuttle are multe de oferit. Mai întâi, după cum sugerează și subtitlul cărții sale, autorul evidențiază, într-o manieră mai amănunțită decât au reușit să o facă alți autori până acum, modul în care atacul asupra istoriei s-a produs mai ales prin aplicarea în cadrul disciplinei a hermeneuticii, a teoriilor literare de inspirație franceză precum deconstructivismul și (prin intermediul antropologiei lui Claude Lévi-Strauss) structuralismul. Pe parcursul analizei sale, autorul arată felul cum vorbăria lor prolixă și scrierea obscură, atât de mult caracteristice discursului academic contemporan, sunt adesea adoptate nu în virtutea vreunei meticulozitați sau profunzimi intelectuale, ci ca un soi de stratagemă. „Obscuritatea observa Windschuttle – constituie o metodă iscusită de a genera adepti” – și, nu în ultimul rând, fiindcă multe persoane cred, în mod eronat, că scrierea obscură indică o gandire profundă.

Aderența la acest gen de scriere este și un mod de autoperpetuare: studenții care s-au trudit să-și însușească o terminologie dificilă nu vor fi, in mod firesc, dispuși să admită că vocabularul a cărui asimilare le-a cerut irosirea unui atât de mare efort este falimentar din punct de vedere intelectual. Mai mult, cei care sunt seduși de obscuritate, manifestă, corelativ, și meteahna de a crede că o scriere ușor de înțeles este lipsită de profunzime sau inferioră ca valoare. Mas’d Zavarzadeh, un adept al lui Derrida, a lămurit problema cand l-a discreditat pe un critic al semioticianului din pricina „scrisului său neechivoc şi a clarităţii prezentării” trăsături care constituie, dupa cum citim, „uneltele conceptuale ale conservatorismului”. Îngrozitor!

Contribuţia cu adevărat semnificativă pe care o aduce Windschuttle prin cartea sa constă, oricum, în apărarea obiectivităţii şi a adevărului factual. Trebuie spus că el vorbeşte, în primul rând, ca istoric ce-şi practică profesia, şi nu ca filozof. Astfel, deşi discursul său este unul complex din punct de vedere filozofic (mai ales în comparaţie cu operele celor mai mulţi dintre adversarii săi), ceea ce-l preocupă pe autor cu precădere nu este posibilitatea abstractă a adevărului obiectiv, ci faptul că este descoperit – sau ratat – în anumite lucrări de istorie. Acest aspect conferă, în fond, cea mai mare forță cărții Desființarea istoriei. Windschuttle îşi susţine argumentele apelând la „opera istoricilor autentici cu scopul de a-i combate pe oponenţii lor teoreticieni”.

Analizând o serie de studii de caz specifice, Windschuttle supune noile teorii istorice unui fel de „test de drum” pentru a vedea cum fac acestea faţă „terenului mai denivelat că oricând al istoriei la ora actuala”. Evenimentele respective includ descoperirea Americii şi cucerirea Mexicului de către spanioli, descoperirea şi explorarea insulelor din Oceanul Pacific de către britanici, începutul colonizării europene a Australiei, istoria azilurilor pentru bolnavi mintal, a spitalelor şi a politicii penale din Europa şi căderea Comunismului în 1989. Evenimentele la care se referă Windschuttle sunt relevante întrucât acestea au atras atenţia susţinătorilor celor mai în vogă şi mai influenţi ai teoriilor pe care istoricul intenţionează să le combată. Metoda sa constă în a prezenta analiza unui anumit eveniment istoric din perspectiva unei „teorii” şi a demasca apoi deficienţele acelei analize apelând la opera istoricilor tradiţionali. Având în vedere că scopul autorului este de a recupera adevărul istoric, nu este deloc surprinzător că, în fiecare caz, tradiţionaliştii ies învingători. Demne de remarcat sunt, oricum, atenţia şi vigilenţa antrenate în cercetarea sa. Autorul se străduieşte să expună în întregime şi în mod echitabil relatările oponenţilor; scopul contraargumentelor sale nu este acela de a exprima în mod eficient ideile autorului, ci de a articula obiecţii de bun-simţ împotriva „teoriilor” şi relativismului cultural, care cunosc un câmp de aplicare mult mai larg, dincolo de cazurile specifice analizate de Windschuttle.

Să ne gândim, de exemplu, la modul cum temele referitoare la descoperirea „Lumii Noi” de către Columb şi la cucerirea spaniolă a Mexicului au fost dezbătute de către academicieni bien pensant pe parcursul ultimului deceniu. Nu au existat numai romancieri pătimaşi, corecţi politic, precum Kirkpatrick Sale, care au profitat de ocazie pentru a-l înfăţişa pe Columb drept un prădător malefic, iar pe indieni ca pe nişte fiinţe paşnice, sensibile faţă de mediul natural, care trăiau într-o fericită armonie unii cu ceilalţi şi cu natura. În 1992, a apărut la Oxford University Press cartea American Holocaust: Columbus and the Conquest of the New World („Holocaustul american: Columb şi cucerirea Lumii Noi”) a istoricului David Stannard, unde citim, după cum ne înştiinţează Windschuttle, că „drumul spre Auschwitz a trecut direct prin inima Americilor” – o comparaţie pe care Windschuttle o respinge, pe bună dreptate, ca fiind „nu doar total anacronică, dar respingătoare din punct de vedere conceptual”.

Survenind într-un moment când corectitudinea politică şi intoxicarea cu teorii luaseră un mare avânt, celebrarea a 500 de ani de la descoperirea Americii a suscitat tot soiul de dezbateri dubioase în rândul criticilor literari, al istoricilor, antropologilor şi al altor academicieni avizi să se întrece unul pe altul în demersul compromiterii moştenirii europene (şi, prin extensie, a Statele Unite) şi în celebrarea virtuţilor popoarelor indigene persecutate.

Eminentul semiotician şi teoretician literar Tzvetan Todorov, prin cartea sa, The Conquest of America („Cucerirea Americii”) (1982), oferise deja una dintre cele mai întristătoare anticipări a tendințelor care aveau să se impună. Todorov avea câte ceva din toate. Academicieii fascinați de limbaj puteau savura afirmația lui că „datorită stăpânirii semnelor, Cortez și-a asigurat controlul asupra vechiului imperiu mexican” (fără a ține seama de faptul că tehnologia militară spaniolă era considerabil superioară celor a aztecilor). Partizanii corectitudinii politice au privit cu satisfacție condamnarea imperialismului european și astfel de aserțiuni precum „în secolul al XVI-lea a fost comis cel mai mare genocid din istoria umanității”. La aceasta se adaugă și dezbaterea lui Todorov cu privire la incapacitatea manifestată de Columb și de cultura europeană în general în a stabili un raport adecvat cu „celălalt”, altfel spus, incapacitatea de a percepe „existența unei esențe umane cu adevărat diferite, ceva menit să însemne mai mult decât o stare imperfectă a acelor oameni.”

După cum observă Windschuttle, unul dintre multele probleme trecute cu vederea de Todorov și de cei care susțin popoarele indigene din Americi în defavoarea cuceritorilor lor europeni este „practica sacrificiilor umane răspândită în perioada cuceririi spaniole”. Aztecii, mayașii, incașii, cayții, băștinașii din Guyana, triburile pawnee și huron din America de Nord au practicat sacrificii umane deseori pe scară largă (numai aztecii ucideau câteva mii de oameni pe an), însoțite uneori și de canibalism. De pildă, cayții mâncau echipajul fiecărui vas portughez naufragiat pe care îl găseau. „La un ospăț – relatează un antropologist citat de Windschuttle – au fost mâncați primul episcop al Bahiei, doi preoți, reprezentantul trezoreriei regale portugheze, două femei însărcinate și mai mulți copii.” Todorov, conchide Windschuttle, „vrea să impună o judecată morală în privința cuceririi spaniole și, în același timp, să minimalizeze problema sacrificiilor umane astfel încât cititorii să-i considere pe azdeci drept niște victime care sunt mai virtuoase și vrednice de mai multă compasiune. Pentru a-și sustine argumentația, Todorov este nevoit să demonstreze că toate societățile umane sunt vinovate de săvârșirea sistematică a unor masacre în masă, doar că unele poartă o vină mai mare decât altele. Dar, odată ce dispare distincția dintre societățile care comiteau sacrificii/masacre, lui Todorov nu-i mai rămâne decât soluția de a recurge la natura umană comună pentru a explica predispoziția spre crimă a speciei umane. Iar ideea unei naturi umane comune este o idee pe care întreaga sa carte a fost concepută în scopul de a o respinge.”

Combinația dintre tendința anti-europeană, corectitudine politică și negarea evidențelor empirice constituie o trăsătură pregnantă întâlnită la mulți scriitori pe care îi analizează Windschuttle în Desființarea istoriei. De exemplu, în capitolul despre întemeierea Australiei, Windschuttle prezintă cititorilor o carte a scriitorului Paul Carter, intitulată The Road to Botany Bay (Drumul spre Botany Bay) (1987). George Orwell, scriind despre Mahatma Gandhi, a făcut observația că sfinții ar trebui considerați vinovați până când le este probată nevinovăția. Acesta este cu siguranță un principiu demn de a fi aplicat când avem de-a face cu lucrări precum The Road to Botany Bay, care se bucură de susținere din partea lui Edward Said („Metode uimitor de originale de investigație culturală… O lucrare edificatoare de mare forță intelectuală”) sau a lui Susan Sontag („O carte strălucită pentru multe gusturi”). Scriind despre istoria timpurie a britanicilor din Australia, Carter propune o nouă metodă de analiză istorică: „istoria spațială”, menită să ia locul „istoriei lineare, narative” (pe care, de asemenea, o discreditează ca fiind „istorie imperială”) întâlnită la alți scriitori. Împănându-și textul cu citate din Derrida, Giles Deleuze și (nu întâmplător) Edward Said, printre altele, Carter caută să examineze modul cum „spațiul este transformat simbolic în loc, cu alte cuvinte, într-un spațiu cu o istorie.”

Printre multe alte lucruri, Carter urmarește să reconstituie experiența deținuților britanici care au populat la început Australia și care, potrivit lui Carter, au fost niște subversivi exemplari prin faptul că au respins empirismul iluminist și imperialismul. Inconvenientul la care se referă Carter este acela că perspectiva asupra lumii pe care o aveau condamnații nu poate fi cunoscută decât prin „oglinda deformatoare” a celor care dețineau autoritatea, întrucât, susține Carter, relatările realizate direct de la sursă privind experiența condamnaților au fost pierdute. Soluția propusă de el este de a aplica metoda „istoriei spațiale” la descrierile oferite de „cronicile clasei dominante” în scopul de „a recupera ceea ce logica iluministă a raportului cauză-efect a suprimat. În special, putem reuși recuperarea acelei dimensiuni din existența condamnatului pe care întemnițarea și transportul lui au fost în mod categoric menite să o excludă: ocuparea de către el a spațiului istoric.” Ar fi, desigur, foarte multe de zis în legătură cu acest soi de stratagemă hermeneutică. În fond, nu era nevoie ca Paul Carter să fie atât de ingenios. El pretinde că un act de reconstrucție imaginativă este necesar pentru a reconstitui experiența condamnatului.

Dar, după cum subliniază Windschuttle, „condamnații australieni au realizat mai multe documente consemnând, în propriile lor cuvinte, observațiile și activitățile lor, visurile, sentimentele lor de ură și de iubire decât orice altă clasă inferioară de-a lungul istoriei. În plus, au fost înființate mai multe programe de doctorat, lectorate si catedre în Australia pornind de la aceste surse decât în cazul a aproape oricărui alt subiect de cercetare. Condamnații au furnizat academicienilor australieni documente pentru unul dintre subiectele lor majore de cercetare.”

Cu alte cuvinte, „aroganța lui Carter de a pretinde că îi salvează pe condamnați de la uitare este egalată doar de totala sa ignoranță cu privire la ceea ce au scris istoricii australieni pe parcursul ultimilor 40 de ani.”

Dl Windschuttle aplică aceeași analiză în cazul multor altor „staruri” academice, incluzându-o pe una dintre cele mai strălucite, Michel Foucault. Printre aspectele care l-au facut pe Foucault un academician de un renume atât de înalt a fost radicalismul său antiburghez, combinat cu insistența că adevărul reprezintă mereu și pretutindeni un coeficient al puterii. Merită să observăm totuși că Foucault și-a câștigat reputația la început ca istoric al unor insistuții precum azilurile pentru boli mintale, spitale și închisori. În orice caz, principala tactică a lui Foucault a fost să arate că eforturile din perioada Iluminismului și din cea posterioară Iluminismului de a reforma aceste instituții au fost de fapt pretexte pentru extinderea puterii statului.

De exemplu, în prima sa carte, Nebunie și civilizație (1961), Foucault pune în contrast perioada respectivă cu vremurile fericite din Evul Mediu când nebunii hoinăreau liber dintr-un oraș în altul sau călătoreau pe o adevărată Corabie a nebunilor în susul și în josul Rinului. Înființarea azilurilor a fost, potrivit lui Foucault, începutul unor vremuri negre pentru nebuni, întrucât nu erau doar încarcerați, dar li se nega și statutul de ființe umane. Foucault afirmă lucruri asemănătoare referitor la spitale și la politica penală. După cum arată Windschuttle prin argumente strivitoare, în fiecare caz relatările lui Foucault sunt extrem de incorecte. De pildă, nu a existat nicio Corabie a nebunilor, după cum descrie Foucault; datele sale sunt adesea greșite, deviind cu un secol sau mai mult față de cele reale; cât despre tratamentul nebunilor, istoricul Andrew Scull rectifică relatarea: „În cazul în care oamenii care sufereau de boli mintale se dovedeau periculoși, se puteau aștepta la a fi bătuți sau închiși; altminteri, puteau hoinări în voie. În orice caz, opoziția facilă dintre opresiunea psihiatrică și un tratament tolerant, aproape anarhic, dintr-o perioadă anterioară, este fără îndoială iluzorie.” Windschuttle formulează argumentul mai general: „Nebunia a devenit o problemă de politică publică odată cu apariția societăților democratice, egalitare, în special deoarece aceste societăți îl acceptau pe omul bolnav psihic nu ca pe un „altul” sau ca pe cineva din afara umanității, ci ca pe o altă ființă umană, ca pe un individ deținând același statut ca oricare alt om.”

Deși cele mai multe exemple pe care Windschuttle le menționează în Desființarea istoriei provin de la stânga academică, se cuvine să observăm că stânga nu deține monopolul asupra anti-empirismului. Să ne gândim, de exemplu, la celebra teză a „sfârșitului istoriei” lansată de Francis Fukuyama la sfârșitul anilor 1980 pentru a explica declinul comunismului. Sursa majoră de inspirație a lui Fukuyama pentru teoria sa provine de la filozoful german Georg Hegel. Dar Windschuttle evidențiază modul cum teoriile care proclamă „sfârșitul” (în artă, filozofie, istorie etc.) au fost preluate de gânditorii antiempiriști de la comuniști precum Alexandre Kojève până la Arnold Gehlen – un psiholog social care a lucrat pentru al treilea Reich și care, scriind despre artă în 1961, își încredința cititorii că „procesul dezvoltării a fost încheiat, iar ce urmează este deja un fapt observabil: sincretismul confuz al tuturor stilurilor și posibilităților – postistoria.” Windschuttle demontează teza „sfârșitului istoriei”, constatând că „una dintre ideile importante la care a condus abordarea empirică (…) este că istoria nu poate fi determinată. Procesul istoric nu se desfășoară în mod inexorabil într-o singură direcție sau spre un anumit scop sau punct final. Nu există un plan sau un itinerariu ascuns care așteaptă să fie descoperit. Munca unui istoric nu constă în a căuta o anumită teorie care va explica totul sau o anumită interpretare teleologică menită să reveleze scopul lucrurilor. Ci ea constă, mai curând, în a reconstitui evenimentele din trecut așa cum s-au petrecut ele.”

Acuratețea și specificitatea istorică pe care Windschuttle le conferă analizei dau un caracter deosebit de tranșant criticilor sale. Dar, în definitiv, scopul său nu este acela de a discredita anumiți istorici sau teoreticieni, ci de a restabili o perspectivă asupra istoriei care să se raporteze în mod ferm la cunoașteara factuală. După cum spune Windschuttle, „Studierea istoriei este în mod esențial o căutare a adevărului.” Asta nu înseamnă că istoria nu poate avea și o valoare literară, așa cum (de exemplu) o evidențiază în mod indubitabil lucrările Gibbon, Macaulay și Tocqueville. Windschuttle se referă la faptul că istoria nu coincide cu literatura și că „cei care susțin că toate evidențele istorice sunt inerent subiective fac o eroare”. El recunoaște fără ezitare faptul că istoricii, așa cum se întâmplă cu oricine dintre noi, pornesc de la un anumit punct de vedere și își comunică propriile lor înclinații subiective și preconcepții. Și totuși, cu ce ar schimba asta situația? Faptul că „una dintre situațiile cele mai comune în experiența istoricilor este că dovezile pe care le găsesc îi obligă, adesea fără voia lor, să-și schimbe punctul de vedere pe care inițial intenționau să-l adopte” arată că istoricii nu sunt în mod obligatoriu încătușați în propria lor subiectivitate. Și aceasta îl conduce pe Windschuttle spre constatarea esențială că istoricii care neagă premisele adevărului empiric în numele relativismului cultural și al ideologiei dominante a „eurocentrismului” nu fac decât să înlocuiască o perspectivă europeană – reprezentată de istoriografia empirică tradițională – cu o alta, reflectată de relativismul cultural. „Cei care acceptă relativismul cultural – subliniază Windschuttle – argumentează că metodele occidentale de cunoaștere nu sunt vrednice de vreun statut privilegiat.” Dar, într-o vreme în care ceea ce Windschuttle numește „întoarcerea tribalismului” amenință multe părți ale lumii cu un regres spre barbarism, a îmbrățișa relativismul cultural echivalează, de asemenea, cu a îmbrățișa o politică funestă care a condus la dezlănțuirea catastrofei în Sri Lanka, Sudan, Africa Centrală, Balcani și în alte regiuni. Ei abandonează constrângerile adevărului empiric în numele „eliberării”. Însă rezultatul la care ajung în final nu este libertatea, ci o nouă și mai teribilă sclavie.

Traducere: Irina Bazon

Articol publicat de Roger Kimball în The New Criterion, Vol. 15, septembrie 1996. http://www.newcriterion.com/articles.cfm/The-killing-of-History–why-relativism-is-wrong-3484

1 Traducere apărută inițial pe data de 17 iunie 2010, pe http://www.proiectul-arche.org/2010/06/traducere-roger-kimball-desfiintarea.html. Publicată cu acordul autorului.