colindatori Obiceiuri de Crăciun din 1939 povestite în extemporalul unui elev din Cugir

Colindători – 1939

Versurile fascinante [ale colindelor] ascund o teologie adâncă, înfăţişată într-o frumusețe literară extraordinară. De fapt, ele se dovedesc o continuare a slujbelor din Biserică. Gospodarul de odinioară, ajuns acasă de la dumnezeiasca Liturghie, unde a auzit, din Sfânta Evanghelie ori din predica preotului, istoria întrupării și Nașterii Mântuitorului lumii, la plăpânda lumină a opaițului, candelei sau lumânării, încălzit de focul vetrei humuit, a alcătuit poezii religioase de o sensibilitate aparte, strecurând în ele adevăr evanghelic și farmec artistic.

Bunăoară, una din multele cântări ce ne încântă la Sfintele Sărbători glăsuiește așa: “Pe o scară de argint se coboară Domnul Sfânt.” Verbul “coboară” presupune că autorul textului știa că există două lumi: din cea de sus Se pogoară Domnul în ceastalaltă. Dacă Iacob a văzut pe Maica Domnului ca pe o scară, măiestritul compozitor anonim tot scară o numește pe Preacurata Fecioară, dar nu-i spune de aur, ci de-argint; metalul prețios mai delicat sugerează aici smerenia, cumsecădenia Fecioarei Maria, discreția ei. Cum se coboară? Nu nor, nu arătare de înger, de fulger, ci de prunc, căci se zice în continuare: “mititel și-nfășețel în scutec de bumbăcel.” Așadar, Hristos Domnul devine Dumnezeu-Omul, dar nu bărbat desăvârșit, ci prunc. Prin aceasta, Iisus a voit să ne arate că atât de mult ne iubește, încât a acceptat condiția umană în chip desăvârșit. Cine s-ar putea considera om deplin dacă nu a gustat din fascinația copilăriei?

Colindele ne spun, de asemenea, că, deși a venit pentru mântuirea oamenilor, ei nu L-au acceptat, ignorându-L. Când Iisus, Sfântul Prunc, S-a născut, umanitatea întreagă dormea în adâncul păcatului. Totuși natura L-a întâmpinat nu cu ostilitatea oamenilor, ci cu o nemărginită prietenie:vântul bate, nu-L răzbate, neaua ninge, nu-L atinge.” Vedem aici cu câtă gingășie Îl primesc stihiile, devenindu-I protectoare, nevătămându-L. Dintr-un alt text aflăm că Pruncul Iisus S-a născut într-o dureroasă singurătate: “la Vitleem colo-n jos / cerul arde luminos / Preacurata naște astăzi pe Hristos”. Într-un fel, strămoșii noștri au încercat să aducă Betleemul aproape de casa lor. Acest colo-n jos sugerează că minunea s-a petrecut într-o parte a satului, iar cerul ardea acolo, căci Lumina cea neînserată S-a arătat în lume. Maria, Maica Lui, plângea, fiindcă era singură, nu găsise locaș pentru găzduire. Nu se gândea la condiții confortabile pentru ea, ci pentru dumnezeiescul ei copil. De aceea naște-n ieslea boilor / pe-mpăratul tuturor. / Preacurata stă şi plânge-ncetișor. Ce mamă bună! Nu se vaetă, nu țipă, ca să-și sperie odorul. Plânge-ncetișor. Numai Fecioara Maria se arată delicată, discretă și-n plâns, durere sau suferință, căci n-are scutec de-nfășat / nici hăinuțe de-mbrăcat / Preacurata, pentru pruncul de-mpărat. Cineva o aude, sărind s-o ajute. Ar putea fi bunele noastre mame, dispuse să-i împrumute chiar din scutecele pruncilor lor, sugerând astfel familiaritatea pe care românii o au, sau, mai bine spus, şi-o doresc, cu Dumnezeu. Nu mai plânge, Maica mea, scutecele noi ţi-om da, Preacurată, Pruncul Sfânt de-i înfăşa. Exemplele pot continua. (…)

Nu voi încheia fără să vă aștern la ușa sufletelor câteva cuvintele pline de înțelepciune ale unei străvechi cântări: „Si-acum te las,  fii sănătos și vesel de Crăciun, / Dar nu uita, când ești voios, române, să fii bun”.” (Arhim. Mihail Daniliuc: Colinda, între tradiție și „afacere”)

Fragmente din articolul Colindă-ma, Doamne!:

Colindele ofera un portret extrem de complet si de esentializat al Mantuitorului: «I-a pus numele Hristos/ Ca e nume mai frumos, / E nume mai mangaios;/ I-a pus nume de Hristos,/ Care-n cer sa locuiasca,/ Ca un sfant sa sfatuiasca,/ Cat e lumea sa-mi traiasca,/ Pe pamant sa-mi tot priveasca, sa-mi aleaga/ Toti crestinii din pagani.»

Sunt exprimate in aceste cateva versuri cu o densitate extraordinara, mai multe adevaruri dogmatice. Numele lui Hristos e frumos si mangaios, fapt cat se poate de real, Hristos, in ebraica Masia, insemnand Unsul, unsul lui Dumnezeu, evident. Sunt exprimate, in continuare, dumnezeirea lui Hristos, sfintenia Lui, calitatea Lui de Invatator al lumi vesnici Lui, calitatea de proniator, mereu atent si prezent in viata oamenilor, precum si rolul Lui de judecator, in baza invataturii aduse de El.” [1] [Costion Nicolescu, Elemente de teologie taraneasca, Editura Vremea, 2005]

(…)

colindatori Iata vin colindatori! — at Muzeul Naţional al Satului %22Dimitrie Gusti%22.Taranul se manifesta adesea cu o mare duiosie si cu multa tandrete fata de Dumnezeu, semn al faptului ca Il simte foarte apropiat, prieten chiar. Tandretea aceasta este mai evidenta, in mod firesc poate, fata de Hristos, care a luat chip de om si care a suportat toate vicisitudinile conditiei umane cazute (afara de pacat, bineinteles), pana la patimire si moarte pe cruce. Dumnezeu este dragul lui, al taranului. La nastere spune ca: <<Vine-un drag de Dumnezeu>>. Dar, in general, <<drag, Domnul Hristos>> sau <<dragul Dumnezeu>> sunt formularile des folosite. Cat despre drag, se stie ca este la romani una dintre expresiile de maxima si casta afectiune. In alt colind aceasta duiosie este dusa si mai departe, prin folosirea diminutivului: „Drag Domnut din ceriu“. Iar in alta parte i Se spune: <<dragut Doamne>> in mod repetat, in loc de refren. Parintele Staniloae a staruit adesea asupra acestul fel a taranului de a se raporta la Dumnezeu, in care el vede manifestarea unei <<familiaritati afectuoase fata de Dumnezeu>>. Asadar, pentru taran: <<Dumnezeu nu este un stapan aspru si distant ci un Parinte iubitor, si de aceea drag, ba chiar si dragut. E un diminutiv care, ca aproape toata multimea de diminutive ale poporului romanesc, nu exprima o micime a lui Dumnezeu numit astfel, ci o intimitate si o caldura a relatiei cu el, a venirii Lui in apropierea noastra fapta savarsita de Fiul Lui Dumnezeu prin intruparea Lui (…)>>”[2] [Costion Nicolescu, Elemente de teologie taraneasca]

Nasterea Domnului nu reprezinta o simpla comemorare a unui eveniment istoric remarcabil care a influentat decisiv istoria intregii omenirii, ci un praznic dumnezeiesc, la care fiecare este chemat sa se intalneasca personal cu Hristos. Intre colindatori, care se intalnesc si petrec umbland impreuna cu Domnul, si gazdele care ii primesc in casa pe acesti frati mai mici ai Mantuitorului, se creeaza o legatura intensa, avand temelie chiar Intruparea.

Umbland cu colindatul pe la case, taranul crede ca-L intalneste pe Dumnezeu: «‘N-asta seara-ntunecoasa,/ Pe poteca lucioasa,/ Noi umblam si colindam/ Pe la case si uram./ Dar cu cine ne-ntalnim?/ Cu Dumnezeu ne-ntalnim.»

colindatori copii

La plecare, dupa ce s-a colindat, se considera ca Dumnezeu a fost adus de catre colindatori (…) si a ramas in casa respectiva, care i-a primit: <<Noi iesim, Dumnezeu intra>>. Omul care i-a primit pe colindatori n-a fost numai gazda lor, ci si a lui Hristos Insusi: <<Ramai, om bun, sanatos, / Ca un trandafir frumos, / C-ai fost gazda lui Hristos>>. In alt colind Domnul este chiar invocat sa colinde casa: <<Colinda-ma, Doamne, colinda>>. De fapt, Nasterea lui Hrisos reprezinta nu numai momentul unei intalniri individuale la sarbatorirea ei, in fiecare an de Craciun, ci momentul marii intalniri a intregii umanitati cu Mantuitorul ei: <<Ca azi S-a nascut Hristos,/ Domnul cel prea luminos./ Si umbland/ Si tot colindand,/ Ne-ntalnim cu Dumnezeu.>>[3]” [Costion Nicolescu, Elemente de teologie taraneasca, Editura Vremea, 2005]

Prin versurile colindelor, cei care s-au sfintit in inchisorile comuniste s-au impartasit din teologia profunda, dar simpla, si din muzicalitatea graiului taranului nostru. Astfel, Costantin Dragodan dezvaluie puterea de a ne transforma sufleteste a colindului, ca forma de rugaciune si de impreuna-patimire in nevoi si scarbe, in care s-a savarsit si aceasta mare taina a Nasterii. Chiar colindul in „pridvor de gand” („trimis-am gandul sa colinde” spune un alt poet din inchisoare), impreuna cu starea smerita si asumarea crucii, ne vor conduce, calauziti fiind de steaua de valvatai a harului primit inauntrul nostru, chiar pana la ieslea Ta, Doamne: „Colindăm flămânzi şi goi/ În pridvor de gând./ Anii cern zăpezi pe noi,/ Vise aprinzând./ Zac la uşă drugii grei,/ Rănile ne dor,/ Lanţurile-s clopoţei,/ Ruga noastră-i cor./ Magii merg, tustrei, acum/ Către Vicleim./ Numai steaua noastră-i scrum,/ Drumul nu-l mai ştim./ Doamne, mâna să-ţi întinzi/ Peste robii tăi,/ În adâncuri să ne-aprinzi/ Stea de vâlvătăi./ Vom porni din închisori,/ Fulguiţi de nea, /Ca s-ajungem până-n zori/ Lângă ieslea Ta./ Drept tămâie-am pregătit/ Lacrimi grele-n căni, / Aur – lanţul ruginit,/ Smirnă – sânge-n răni./ Suferinţa vom uita/ Sub cereşti lumini,/ Serafimii vor cânta/ Încărcaţi de crini./ Inimile, în cununi,/ Vom aduce-n dar,/ Peste jertfa lor s-aduni/ Nimburi mari de har“..[4] [Constantin Dragodan, Colind (Linu-i lin)]

Maica Domnului cu sfintii de la Aiud sfintii inchisorilor

Valeriu Gafencu traieste aceeasi simtire a faptului ca praznuirea nu poate fi in absenta Dumnezeului Care Se inomeneste. Dupa cum S-a nascut in pestera smerita pentru nemarginita Sa iubire de oameni, Hristos este prezent cu atat mai mult in  acea inchisoare unde detinutii erau sufereau pentru numele Sau. Domnul se identifica cu acestia, purtand lanturile puscariasilor[5]): “Azi Craciunul s-a mutat/ Din palat la inchisoare/ Unde-I Domnu-ntemnitat;/ Si copilul cel din zare/ A venit la inchisoare/ Sa traiasca Praznic mare.[6][Valeriu Gafenu, Colindul robului]

(…)

Din nefericire, pentru noi sensul acestui praznic dumnezeiesc a fost deturnat de o serie de activitati straine, care muta centrul de greutate dinlauntrul sufletului catre periferia trupescului cazut: cautam cadouri peste cadouri, ne omoram sa asezam masa mare, ca sa ne „bucuram” cat mai lumeste de Nasterea Sa. Biserica – inteleasa atat in sensul de comunitate a celor care participa duhovniceste la slujbele dumnezeiesti, cat si personal, inima fiind salasul nasterii nostre celei de sus – trebuie sa fie locul in care sa petrecem impreuna cu El si cu fratii nostri.

Locul cel mai potrivit pentru a intampina si a sarbatori Nasterea lui Hristos este biserica:<< Sa fii, gazda,-n veselie, / Ca sa merge la litie, / La Nasterea lui Mesie.>>. (…) Timpul sarbatorilor este timp de mers la biserica, timp de mai mare concentrare la cele ale lui Dumnezeu, la cele ce tin de Imparatia Lui, care este cu aceste ocazii pregustata, ca zi a opta eterna, ca vesnica lumina.”[9] [Costion Nicolescu, Elemente de teologie taraneasca]

(…)

Una dintre sansele de a regasi adevarata simtire a sarbatorii Nasterii Domnului este sa ne folosim duhovniceste de aceasta dreapta-traditie prin care putem, sprijinindu-ne de inaintasii nostri – tarani neinvatati, dar credinciosi, sau marturisitori cu stiinta de carte -, sa ne adancim in taina cunoasterii lui Dumnezeu. Sa ne punem, dar,  tot sărutul nostru fierbinte pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane, pe toate ce slobode ne ies înainte[11] [Radu Gyr, Ridica-te, Gheorghe! Ridica-te, Ioane!], care s-au zidit si pastrat doar prin jertfa celor de care adeseori ne rusinam, fie pentru ca sunt tarani, fie pentru ca sunt huliti de tagma celor corecti politic. Sa Il primim pe Hristos in inimile noastre ca intr-un salas sarac si darapanat, insetand dupa apa Sa cea vie, si imbogatindu-ne cu harul de sus sa strabatem straini aceasta pustie, infrumusetand-o cu toata darea cea buna si cu nadejdea bunatatilor viitoare ale Domnului, carora sa ne invrednicim a ne face partasi si a le pregusta inca din viata aceasta”. (Cititi articolul integral pe Cuvant Ortodox)

Vedeti si: Colinde și cântări dedicate sfinților închisorilor

Iulian Capsali, postare pe pagina de Facebook:

Nu cred ca exista un cadou mai frumos de Crăciun decât o Revista Familia Ortodoxă cu un CD absolut genial: ansambul folcloric “Plaiesii” cu Nicolae Gribincea din Basarabia! Îl ascult încontinuu si nu ma mai satur! Colindele sunt de o profunzime a gândului și o teologie atât de înaltă, încât pot sa rușineze orice pastor ultra-calificat in școli de evanghelizare, care nu o cinstește pe Maica Domnului și nici Sfintii.

Nasterea Domnului. Pictor Gabriel Toma Chituc

Nasterea Domnului. Pictor Gabriel Toma Chituc

Nu exista bucurie mai mare pe Pamant decat faptul ca Dumnezeu s-a facut Om, ca sa ia asupra sa păcatele lumii. Tatal isi trimite Fiul intre oameni ca sa-i Mântuiască cu acest preț mare, al morții si Invierii. Nu exista cadou mai scump facut Omenirii decat acesta! Nu-l cautati in magazinele de fițe, nu ascultati Jingle Bells si alte caraghioslâcuri. Bogatia spectrala a colindului popular depaseste cu mult derizoriul consumist al sarbatorii si va readuce sufletul in starea primara, in care îl puteți primi asa cum se cuvine pe cel care va aduce Duminica Veșnică în Viată! 
Maica Domnului il naște pe Mesia intr-o iesle, printre animale, hăituita de puterea vremii, iar acest eveniment schimba complet toată Creația, ii reda sensul primordial!
“Tot Pământul e frumos
Ca pe el a fost Hristos,
Leru-i Doamne flori de mar.
Domnul pe la toți trecea
Ca-i plăcea cum Îl păzim
Si-i plăcea cum Îi vorbim
Leru-i Doamne flori de mar.”

Nu căutați bucuria Crăciunului acolo unde nu exista Hristos.

Daca nu ai ochii înlăcrimați la auzul vestirii Nașterii Mântuitorului, aceea nu este colinda, e un cântec oarecare, o lalaiala care ia Crăciunul ca pretext de castigat lesne niste banuti.
Avem, probabil, ce
le mai frumoase colinde‬ din lume. Sa le cultivam asa cum se cuvine! In sensul acesta, Biserica‬ si Familia Creștină‬ sunt ultimele bastioane ale Tradiției.
Iar 
Tradiția‬ trebuie păstrată cu sfințenie, pentru ca ea da sens acestui neam creștin!”

nasterea domnului Gabriela Mihaita David

Autor desen: Gabriela Mihaita David. Sursa: https://gabimihaita.wordpress.com/2014/12/24/colind/

Nasterea Domnului este inceputul mantuirii noastre, dar si piatra de sminteala pentru cei sovaielnici. Cum sa crezi ca plapandul Prunc din iesle este Facatorul cerului? Cum sa accepti ca Cel care l-a creat pe om se lasa batjocorit de el? Cum sa pricepi nemarginirea invelita in carne si pe Stapanul timpului inchis in vremelnicie? De la iudei si elini pana la liber-cugetatorii lumii noastre, Intruparea Domnului a fost mereu un hotar greu de trecut. E lucru de mirare cum poporul nostru a inteles-o pe deplin si a prins-o in toate colindele. Luminat de Duhul, neamul acesta romanesc s-a dumirit dintru inceput ca Intruparea Logosului e aidoma nespusei Lui smerenii. Si poate fi inteleasa doar de cei smeriti …”
(Editorial în Lumea Monahilor, decembrie 2011)

Prin simplitatea şi curăţia lor, colindele au consti­tuit şi constituie o redută în calea celor care încearcă, pe diverse căi, să rupă unitatea de credinţă, precum şi pe cea naţională a poporului nostru. Or, faptul că în ele respiră puternic duhul creştin de unitate şi se păstrează ceva din frăgezimea creştinismului primar valorează mai mult decât orice apologetică. De aceea, putem spune că în colinde se oglindeşte spiritul autentic al Ortodoxiei: acela de a-L mărturisi sau vesti atât pe Hristos Mântuitorul lumii, cât şi pe Născă­toarea de Dumnezeu. (Calinic Botoșăneanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Iașilor, Maica Domnului în lumina Sfintei Scripturi și a Sfintei Tradiții – O sinteză pentru omul grăbit, Editura Pars Pro Toto, Iași, 2014 http://www.doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/maica-domnului-colindele-populare-romanesti-2)

Dincolo de încărcătura dogmatică şi liturgică, co­lindele lansează un îndemn spre a acorda mai multă importanţă ţinutei morale, prin cultivarea virtuţilor, la loc de seamă fiind iubirea de aproapele, pacea, bună­tatea, generozitatea, smerenia, ascultarea, hărnicia, cinstea. Deopotrivă, sunt înfierate minciuna, înşelă­toria şi alte fapte stricătoare de suflet.

Colindele sunt un liant între generaţii, asigurând continuitatea şi comuniunea. De aceea, prin caracte­rul lor diacronic, ele ne cheamă la comuniune dăruitoare, atât colindătorul, cât şi gazda având ceva de dăruit. Colindătorul îl aduce pe Hristos şi, împreună cu El, toate binecuvântările lui Dumnezeu în casa co­lindată. Gazda întoarce colindătorului din cele primite de la Dumnezeu, adică daruri simbolice, expresii ale unor binecuvântări sau roade pe care le-a primit la rândul său: mere – simbol al dragostei, dar şi al veşni­ciei; nuci – expresie a fertilităţii; colăcei spre pomenirea celor morţi, ca unii care fac parte integrantă din viaţa Bisericii.

Aşadar, colindele păstrează nealterat duhul creş­tin, înveşnicindu-l, şi, totodată, înlesnesc legătura cu Dumnezeu şi întreolaltă. „Colindul sfânt şi bun” des­chide inimile tuturor celor care vor ca Hristos „Să Se nască şi să crească” în inima fiecăruia, precum odi­nioară în pântecele Maicii Sale, şi, prin aceasta, să ne mântuiască!” (Calinic Botoșăneanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Iașilor, Maica Domnului în lumina Sfintei Scripturi și a Sfintei Tradiții – O sinteză pentru omul grăbit, http://www.doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/maica-domnului-colindele-populare-romanesti-5)

“De multe ori mă întreb cum arăta sărbătoarea Crăciunului cu secole în urmă? Specialiştii în marketing de la Coca-Cola încă nu inventaseră chipul bonom şi neapărat înveşmântat în roşu al lui Moş-Crăciun. Brazii, sărmane victime de sezon, încă puteau fi contemplaţi doar în splendoarea fulgilor de nea, pe crestele munţilor sau în desişul codrilor. Colindele puteau fi ascultate numai în ajun, şi aproape întotdeauna din glasuri angelice de copii înfriguraţi, dar mereu veseli şi jucăuşi. Încă nu se inventaseră hipermarketurile şi implicit şirurile imense de oameni tăcuţi, istoviţi, înaintând mecanic în spatele unor stive mişcătoare. Darurile însemnau mai degrabă inimă bună, bucurie şi iertare şi nu existau promoţii pentru iluzii vândute cu discount. Nu apăruse încă moda emailurilor de felicitare trimise la sute de necunoscuţi şi nici obsesia urărilor pentru colaboratorii sau clienţii fideli. Crăciunul însemna mai mult NASTEREA DOMNULUI.” (Ionut Bursuc, “Craciun sau Nasterea Domnului”)

Poporul român afirmă importanţa credinţei sale, numind-o „lege românească” sau „lege strămoşească”. Ea reprezintă astfel pentru el fundamentul tuturor legilor de viaţă într-o convieţuire de reciprocă preţuire şi conlucrare, care-i asigură unitatea şi identitatea. Spunându-i „legea românească” şi „strămoşească”, poporul nostru afirmă trăirea în ea de la începuturile existenţei sale, care coincide cu timpul apariţiei creştinismului şi răspândirii lui prin apostolii lui Iisus Hristos.
Dar această îndelungată şi necurmată trăire în legea de supremă nobleţe a lui Hristos, a produs o deosebit de afectuoasă alipire a lui la Dumnezeu, care i-a devenit întru totul familiar.
Această familiaritate afectuoasă faţă de Dumnezeu, care a pus o pecete de afecţiune şi pe relaţiile fiecărui ins cu semenii săi, o tâlcuieşte poporul nostru prin expresia «Dumnezeu drăguţu». Dumnezeu nu este un Stăpân aspru şi distant, ci un Părinte iubitor şi de aceea drag, ba chiar drăguţ. Este un diminutiv care, ca aproape toată mulţimea de diminutive ale poporului românesc, nu exprimă o micime a lui Dumnezeu numit astfel, ci o intimitate şi o căldură a relaţiei cu El, a venirii Lui în apropierea noastră, faptă săvârşită de Fiul lui Dumnezeu prin întruparea Lui, numită de Sfântul Apostol Pavel „chenoză”, smerire, dezbrăcare de slava exterioară, ca să-L putem simţi apropiat de noi. Cum spune copilul tatălui său „tăicuţu”, fără a înceta să-l vadă în mărimea lui, dar simţindu-i în acelaşi timp coborârea iubitoare la el, aşa spune poporul nostru „Dumnezeu drăguţu”, simţind coborârea Lui la comunicare iubitoare cu sine.

In acelaşi înţeles foloseşte poporul nostru expresia „Măicuţa Domnului”, văzând-o “Măicuţă” nu numai pentru Fiul ei iubitor, ci şi pentru tot cel ce se adresează ei… Simt pe „Măicuţa Domnului” tot aşa de apropiată de mine şi trăiesc aceeaşi afecţiune faţă de ea, cum o simt şi cum o simte şi maica mea, când îi spun „măicuţă”.

Este de menţionat că numai poporul nostru foloseşte expresia „Maica Domnului”. Grecii spun „Maica lui Dumnezeu”. In legătură cu aceasta stă şi faptul că numai poporul român numeşte existenţa supremă nu simplu „zeu”, ca toate celelalte popoare, ci „Domnul Dumnezeu”, care s-a prescurtat în „Dumnezeu”. Prin aceasta deosebeşte pe Dumnezeul credinţei creştine de zeii păgâni, ca forţe ale naturii. Dumnezeu este Domnul sau unicul Stăpân al tuturor. Acest nume s-a dat încă de Apostoli Domnului Hristos, ca să-L arate ca Dumnezeul Stăpân al tuturor. Acest nume îl foloseşte şi poporul românesc, de la începuturile Lui, dar l-a folosit şi pentru Tatăl, arătând că şi Tatăl este Persoană şi totodată Stăpânul tuturor. El afirma prin aceasta stăpânirea lui Dumnezeu peste toate. Orice alt domn este un domn relativ, depinzând de alte puteri mai presus de el.
Prin expresiile acestea poporul român arată delicateţea sufletească care i s-a imprimat prin credinţa lui.
Delicateţea aceasta şi-a exprimat-o şi faţă de Domnul Iisus Hristos în colindele lui, în care foloseşte cele mai gingaşe cuvinte pentru Pruncul dumnezeiesc născut în ieslea din Betleem.
Dar tot în aceste cuvinte de o mare bogăţie de conţinut este descrisă toată lucrarea mântuitoare a lui Hristos. Intre altele, pruncul este prezentat ca Dumnezeu care îşi însuşeşte plânsul nostru, dar nu pentru trebuinţele Lui, ci pentru păcatele noastre, plâns care-L va duce până la moartea pe cruce pentru noi.” (Părintele Dumitru Stăniloae, „De ce suntem ortodocși”, în Teologie și viață, serie nouă, anul I (LXVII), nr. 4-8, aprilie-august, 1991, pp. 15-27).

Fragmente din Sabina Ispas: O taină încifrată într-un text de colind sau o reconsiderare pe temeiuri autentice a viziunii etnologice asupra colindei româneşti:

“…Dacă semnificaţiile străvechi, ale căror rădăcini merg spre era precreştină, au fost şi continuă să fie scoase la lumină şi analizate, semnificaţiile pe care creatorii le-au putut da aceloraşi unităţi, din perspectivă creştină ortodoxă, în ultimii cca. 1500 de ani, nu par să-i fi preocupat prea mult pe folclorişti. În cazul colindatului nu s-a ţinut cont nici de tipul eminamente ritual al speciei, care este practicată la dată fixă şi deţine un foarte bogat şi unitar repertoriu de texte în circulaţie orală.

Este ştiut faptul că memoria colectivă funcţionează în limitele a 150-200 de ani şi, din această perspectivă, ar părea cel puţin neobişnuită menţinerea unei asemenea unităţi şi a vitalităţii de care specia încă dă dovadă, dacă nu am accepta că la baza fenomenului stau tocmai elementele de creştinism ortodox despre care am amintit. Nu intenţionăm să discutăm acum datele furnizate de arheologie şi istorie referitoare la vechimea şi continuitatea creştinismului pe teritoriul României. Cei interesaţi pot consulta atât tratatele de istorie a bisericii româneşti şi universale, cât şi documentele arheologice, filologice, istorice de care dispun disciplinele astăzi. Este suficient să specificăm atestarea Episcopiei de Tomis în secolul al III-lea d.Hr., etimologiile latine ale cuvintelor de bază care deservesc cultul creştin la români, atestarea documentară a sfinţilor şi martirilor, încă din primele secole ale creştinismului, pe teritoriul românesc pentru a susţine impregnarea culturii noastre tradiţionale orale cu concepte şi elemente de simbolică creştină. Nu se poate trece cu vederea nici întreaga perioadă medievală a culturii româneşti care a stat, în toate unităţile ei componente, sub semnul ortodoxiei.

Fapt cunoscut astăzi şi atestat încă din secolul trecut, colindatul este legat, la români, de sărbătorile Crăciunului şi Anului Nou, sărbători care, de cel puţin un mileniu şi jumătate, sunt exclusiv creştine (…). Este evident că până în prezent studiile nu au urmărit descifrarea acestor legături şi semnificaţii creştine, mai ales la nivelul textului literar, cel mai accesibil şi, totodată, cel mai încărcat de asemenea specificitate. Considerăm că textele de colind, departe de a alcătui un fel de „bloc unitar”, pe ansamblul repertoriului, aparţin mai multor straturi succesive, a căror ordine de apariţie, în timp, ar putea fi stabilită cu un oarecare grad de aproximaţie. Primul strat, cel mai vechi, dezvoltă o simbolică creştină legată de credinţa din începuturi, din perioada imediat următoare apostolatului mergând până prin secolul al IX-lea. O a doua perioadă acoperă întregul ev mediu şi perioada de medievalitate târzie, de la noi, perioadă care deţine o doctrină teologică închegată, unitară, în care se puteau încadra toate conceptele fundamentale ale existenţei. În sfârşit, cea de a treia perioadă este cea a ultimilor 200 de ani, care a produs texte uşor de identificat şi analizat. Pentru descifrarea şi înţelegerea textelor din prima perioadă sunt necesare subtile şi profunde cunoştinţe teologice, unele din domenii foarte specializate ale teologiei.

A fost o veche strădanie a noastră aceea de a încerca să descifrăm acele ciudate mecanisme prin care s-ar fi putut păstra în preajma unei atât de mari sărbători creştine, cum este Naşterea Domnului, într-o ţară cu tradiţie apostolică, semnificaţiile păgâne, arhaice, nealterate, nemodificate, neîmbogăţite de adânca schimbare pe care a adus-o creştinismul în concepţiile privind modul de vieţuire al omului, în conceptele fundamentale referitoare la viaţă, moarte, destin, suflet, creaţie, liber arbitru, Dumnezeu, mântuire, păcat etc. Şi, în cele din urmă, singurul răspuns acceptabil a fost acela că cercetătorii au neglijat, din motive care îşi află explicaţia în istoria trăită, tocmai simbolica şi semnificaţiile creştine ale multor practici, credinţe şi obiceiuri şi, între acestea, şi ale colindatului, obicei legat de una dintre cele mai mari sărbători creştine, celebrată de aproape 1500 de ani.9

(…)

Credem că asemenea texte aveau rolul să realizeze acea comuniune care caracterizează biserica creştină, integrând comunitatea colindată în misterul naşterii, vieţii şi morţii Mântuitorului.

Istorisirea vieţii Fiului lui Dumnezeu, de la naştere la răstignire, este, de fapt, Liturghia oficiată în timpul slujbelor religioase, iar colindatul reface, prin toate momentele lui, uniunea comunităţii creştine înaintea desfăşurării serviciului sacru, în cadrul bisericii, mediază participarea comunităţii colindate la misterul naşterii. Sfânta Liturghie este slujba în timpul căreia se pregăteşte şi se aduce jertfa Sfintei Euharistii şi are în componenţă istorisirea vieţii Mântuitorului sub formă simbolică.

(…)

Din ciclul vieţii Mântuitorului, care credem că alcătuieşte substanţa simbolică a colindatului „de ceată”, din ajunul Crăciunului, trei grupaje de texte, conţinute în câteva tipuri, încifrează cele trei taine menţionate anterior: Botezul, Mirungerea şi Sfânta Euharistie. Cele despre mirungere şi euharistie se grupează în secvenţele tematice ale răstignirii, în tipologia colindei la tipul 187, „Originea grâului, vinului şi mirului” şi la tipul 151, „Disputa plantelor: grâu, vin şi mir”; cele despre botez, în secvenţa scaldei în cele trei râuri minunate, în tipul 173 şi în „Omul bun în preajma sfinţilor”, tip 160 a.

Taina, în conformitate cu teologia dogmatică şi simbolică12 este „o lucrare sfântă, instituită de Dumnezeu întrupat, prin care într-o formă văzută se împărtăşeşte primitorului harul divin nevăzut”. Botezul este o „acţiune sau un rit de purificare în multe religii; numai în creştinism este o Taină şi a rămas ca atare numai în Biserica Ortodoxă”. Noul Testament aminteşte de botezul lui Ioan, sau „botezul pocăinţei”, botezul lui Hristos, care ridică păcatele lumii şi este o epifanie şi „botezul creştin”, taină şi botez al Sfintei Treimi, condiţie a intrării în împărăţia cerească. Considerăm că în colindele noastre sunt menţionate toate cele trei forme de expresie a botezului.

În Evanghelia lui Ioan (3,5) citim cuvintele Mântuitorului: „Adevărat zic ţie, de nu se va naşte cineva din apă şi din Duh nu va putea să intre întru împărăţia lui Dumnezeu”. Materializarea acestei Taine se face prin cufundarea în apă în numele Sfintei Treimi, pentru curăţirea de păcatul strămoşesc, de toate cele făcute până la botez şi naşterea întru viaţa spirituală nouă, când cel botezat devine membru al Bisericii lui Hristos, care este „trupul tainic al lui Dumnezeu”. Conform Catehezelor Sfântului Chiril al Ierusalimului cufundarea în apă de trei ori este îngroparea cea de trei zile a lui Hristos. „În aceeaşi clipă aţi şi murit dar v-aţi şi născut, iar acea mântuitoare apă v-a fost şi mormânt şi mamă”.13 Botezul nu dă numai „iertarea păcatelor”, ci şi „harul înfierii”. Este ceea ce în Epistola către romani este numit „asemănarea morţii”. Hristos s-a spălat în râul Iordanului, a „împărtăşit apele cu buna mireasmă a dumnezeirii” şi apele curgătoare s-au sfinţit în acest chip. Iată un fragment din textul colindului:

„În bătătura cestui domn, /Nouă peri şi nouă meri./ ’N vârf de nouă meri şi peri/ Mi-arde nouă lumânări,/ Pică nouă picături,/ Ruptu-mi-s-au trei râuri:/ Râu de vin şi-altu de mir,/ Şi-unu-i râu lui Iordan./ În vale de dumnealor/ Coborâ-tu-le-au Hristos./ S-a scăldat şi s-a-mbăiat,/ Mi-a ieşit, S-a limpezit”; urmează să se boteze: Maica Domnului, Crăciun, Sfântul Ion, sfinţii şi… „Domnul cestor curţi/ S-a scăldat şi s-a-mbăiat,/ A ieşit, s-a limpezit,/ Cu sfânt mir s-a miruit,/ Lui Hristos i-a mulţumit”.14

Sunt multe semnificaţii creştine încifrate în aceste texte, în care fiecare secţiune aduce o nouă informaţie. Astfel, atingerea apelor curgătoare (râu de apă limpejoară) de trupul lui Hristos (Dumnezeu), cel dintâi care se scaldă în râul Iordan, face ca acestea să ia cu ele sfinţenia Lui şi să intermedieze contactul celor care, prin intrarea în apele botezului, vor lua parte la cunoaştere. Hristos, cel dintâi care se botează în apa Iordanului sau în „apă limpejoară” este o „recapitulare a întregului neam omenesc”, persoană divină şi natură umană. Izvorul celor trei râuri – de apă, de vin şi de mir – este „lumina” închipuită prin lumânările aprinse ce-şi scutură substanţa în cele trei elemente menţionate. Lumina aceasta are, de fapt, o semnificaţie spirituală, este „sensul spiritual sau figurat prin care este numit Dumnezeu care este lumină”. Hristos este numit „lumina lumii”, creştinii se numeau „fii ai luminii” şi pentru aceasta ei trebuie să fie „îmbrăcaţi în Hristos”.

Spiritul este în credinţa creştină culmea de lumină a părţii materiale a omului, parte superioară a vieţuirii. Acest text citat al Colindului mare este o formă clară de exprimare a tuturor semnificaţiilor majore ale botezului creştin. Cifra trei şi multiplul de trei este cifră sacră: trei zile şi trei nopţi a stat Mântuitorul în groapă, trei cufundări în apa botezului.

Colindul discutat este numit fie Colindul lui Dumnezeu, fie Colindul mare, Cântec dumnezeiesc, Colindă dumnezeiască, Colinda curţii şi este răspândit în zonele geografice: Buzău, Vrancea, Brăila, Galaţi, Dobrogea, lalomiţa, Prahova, Argeş, Dâmboviţa, Tulcea, Ilfov, Bucureşti, Teleorman. Este o colindă muntenească, reprezentată în tipologia colindei prin 34 de variante.15

În textul citat omul care se scaldă în apa sfinţită, alături de Dumnezeu, se şi miruieşte. La botez, într-o altă variantă, este miruit şi pruncul Iisus care este, în acelaşi timp şi izvor al mirului:

Mititel, înfăşeţel,/ Curge mirul după el”.16 Texte numeroase amintesc originea mirului. Ele se pot grupa în două unităţi tematice: cele despre disputa florilor şi cele ale Colindului răstignirii. În toate la originea mirului se află sudoarea care scaldă trupul Mântuitorului în timpul patimilor de pe cruce: „Cum Lui că-i puneare/ Cunună de spini,/ Spin mărăcinos,/ Cununa-L strângeare,/ Sudoare-L treceare,/ Pe pământ cădeare,/ Mirul se făceare,/ ’N lume trimeteare,/ Fini-ş botezare”;17„Cunună de spini/ Şi-n cap mi-o punea,/ Sudoare-mi curgea/ Şi unde-mi cădea,/ Sfânt mir se făcea,/ Creştinii venea / Şi se miruia”.18

(…)

Cea de a treia taină, a Sfintei Euharistii, este simbolizată de imaginea grâului, aici într-un sens metaforic, figurat, pâinea preînchipuind Biserica, trupul lui Hristos, alcătuit din mai multe mădulare ca şi pâinea din grâu. Grâul reprezintă pe cei drepţi, credincioşii care se mântuiesc în ziua dreptei judecăţi. Taina Sfintei Euharistii a fost aşezată, conform învăţăturii de credinţă creştină ortodoxă, de însuşi Mântuitorul la Cina cea de taină. El este numit încă înainte de patimi „pâinea vieţii”, pâinea cea vie care s-a pogorât din cer. Sfânta Împărtăşanie este şi jertfă, ea continuă şi săvârşeşte jertfa de pe Golgota.

Pâinea ca jertfă apare în Cina cea de Taină când s-a instituit Sfânta Euharistie, care reproduce, „tainic şi nesângeros jertfa Lui sângeroasă”.21 Sfântul Chiril spune că El „n-a intrat cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu propriul Său sânge şi a găsit răscumpărare veşnică”.22 Textul colindului spune următoarele:

„Şi unde-mi bătea/ În mâini şi-n picioare/ Cuie şi piroane,/ Sângele pornea/ Şi unde cădea,/ Vin că se făcea/ Şi se aduna./ Şi când îmi făcea/ Un brâu de măcieş/ Şi când mă-ncingea,/ Carnea-mi curgea/ Şi unde-mi cădea,/ Sfânt grâu se făcea,/ Creştinii venea/ Şi se hrănea”.23

„În chipul pâinii ţi se dă trupul, iar în chipul vinului ţi se dă sângele ca să ajungi prin împărtăşirea cu trupul şi sângele lui Hristos unit într-un singur trup şi sânge cu el. Astfel ajungem „purtători de Hristos”, ajungem „părtaşi firii dumnezeieşti”.24Sfântul Ignatie o numeşte „leacul nemuririi”. Liturghiile Sfinţilor Vasile şi Ioan Gură de Aur exprimă acest lucru. În Vechiul Testament erau „pâinile punerii înainte”, dar odată „cu legea cea nouă” ele au luat sfârşit.

Euharistia, în greacă, înseamnă „mulţumire”, iar împărtăşania semnifică „a avea parte de ceva împreună cu alţii”, „un bun comun” prin care cei ce se împărtăşesc devin „părtaşi”. Taina aceasta contribuie la înfrăţirea sau unirea tuturor membrilor Bisericii.25 Textul Colindului răstignirii are ca temă centrală tocmai această taină a Sfintei Euharistii.26

Demonstraţia pe care ne-am străduit să o facem este, de fapt, o tentativă de a-i sensibiliza pe specialişti în speranţa că vor acorda atenţie deosebită acestui capitol neglijat din istoria culturii orale prezenţa elementului creştin în formele de manifestare ale culturii noastre populare.

colindatori Ovidiu Stefeliga