pictura grigorescu razboiul de independenta

“Citeam mai de demult că războiul, acest ospăț al morții, este o lecție a istoriei pe care niciodată popoarele nu şi-o amintesc îndeajuns, deși, în cazul nației românești, cel de Independență de la 1877 ar trebui definit drept actul prin care am rezistat nedreptăților cu prețul sângelui, câștigându-ne independența față de puterile asupritoare prin jertfa a peste zece mii de confrați.

Noi, cei de astăzi, din mila Domnului, citim ori aflăm ce înseamnă războiul. Cu greu ne putem imagina cum e să trăiești prin tranșee cu spaima unei morți iminente, pândind din toate părțile, sau să te strecori prin ploile de schije și gloanțe, ori să înfuleci un codru de pâine uscat, înghițit cu năduf și lacrimi, printre împușcături înăbușite sau în șuierul ascuțit al ghiulelelor. Așa au luptat frații noștri români în Războiul de Independență, câştigându-ne libertatea şi posibilitatea de a ne bucura de tot ce-i sfânt și românesc. De aceea se cade să ne amintim de ei, căci nu au fost puțini. Toți tineri, cu fețe îngrijorate și doruri nenumărate. V-ați întrebat vreodată cum e să lupți nu doar pentru idealuri naționale, ci pentru viața proprie? Cu baioneta ori pușca în mâini, mulți dintre eroii noștri au rezistat, ori nu, uraganelor de gloanțe. Oare cine ar izbuti să redea în cuvinte potrivite încleștarea de pe front sau forfota din spatele lui? Cine poate simți astăzi, ca oarecând înaintașii, mirosul morții bântuind peste tot? Cine va reuşi să descrie sentimentele camarazilor ce-și numărau colegii măcelăriți de arme, rămași în tina umezită de sângele lor? Chiar atunci când tunurile ori armele încetau a mai urla, moartea tot înspăimânta, căci mulți ostași loviţi de gloanțele ucigașe zăceau pretutindeni, așteptându-şi izbăvirea de la brancardieri ori doctori, care încercau de multe ori imposibilul. Alteori, constatând sfârșitul bravilor luptători, îi puneau pe tărgi, devenite năsălii, rânduindu-i spre înmormântare. Nici preoților de pe front nu le-a venit ușor. Trebuiau să le insufle curaj și credință celor care își vedeau sfârșitul atât de aproape.

Am scris acum câtăva vreme despre un monah nemțean trimis în acest război, Arhimandritul Chiriac Nicolau. M-am întrebat câți preoți de azi am avea curajul părintelui Chiriac? Dând dovadă de patriotism, de jertfă, dar și de mare râvnă misionară, a cerut implicarea în slujirea ostașilor români de pe câmpul de luptă. Arhimandritul Chiriac a fost confesor al brigăzii de ostași din garnizoana Galați, oficiind totodată slujbele de înmormântare la zeci și sute de soldați. Au avut ei parte de clopote trase, după cum o cere tradiția noastră ortodoxă, la despărțirea sufletelor de lumea pământeană? Mă tem că nu! Zgomotele cazmalelor și hârlețelor ce săpau de zori gropi pentru ei înlocuiau arămile sunătoare ale sfintelor locașuri. Iar preoții de pe fronturi, înălțându-și glasurile, rosteau rânduiala pogribaniei în prezența batalioanelor care se descopereau în fața priveliștii îndurerate, rugându-se pentru camarazii căzuți la datorie.

Într-un cuvânt, războiul aduce răni, sânge și moarte. Nu puține suferințe colaterale îl însoţesc: evacuări; familii despărțite; mame tânguindu-și feciorii pieriți în lupte; soții văduve cu pruncuții în brațe, căutând cu disperare ajutor; copii orfani jelindu-și soarta crudă; sate pustiite; pământuri părăginite; văi cu ape cristaline și răsunătoare ori crânguri însorite rămase fără pașii ori brațele muncitoare ale celor plecați fără întoarcere.

Noi nu ne-am dorit război, ci ne-am văzut nevoiți să-l purtăm, fiindcă nu exista altă cale de a ne elibera de sub dominația turcească. Împrejurările istorice deveniseră favorabile, căci în 1875 izbucnise răscoala în Bosnia şi Herțegovina, iar în 1876 cea din Bulgaria. Încă o circumstanță propice îndeplinirii visului românesc de libertate a oferit-o în 1877 Rusia, declanșând un nou război împotriva Turciei.  La 4 aprilie 1877, țara noastră parafa pactul cu Rusia prin care permitea armatei imperiale să-i tranziteze teritoriul şi să ocupe linia Dunării până la gura Oltului. Imperiul Otoman a reacționat la acțiunile politice și militare ale românilor, luând o serie de măsuri de descurajare: suspendarea diplomaților români de la Constantinopol, sechestrarea unor nave românești încărcate cu cereale, bombardarea orașelor Brăila și Reni, atacarea pichetelor de frontieră. În aceste condiții, Ministrul de Război Alexandru Cerna a ordonat trupelor române să răspundă hotărât la orice tentativă otomană de traversare a Dunării. În cadrul sesiunii de la sfârșitul lui aprilie, Parlamentul României declara rupte legăturile diplomatice cu Imperiul Otoman și recunoștea existența stării de război dintre cele două state.

Pe 9 mai 1877, Mihail Kogălniceanu, pe atunci Ministru de Externe, a proclamat independența României, iar a doua zi documentul a căpătat putere de lege, prin semnarea lui de către principele Carol I. Guvernul român a hotărât încetarea plății tributului de 914.000 lei, suma direcționându-se către armată. Respectând înțelegerea cu Rusia țaristă, armata română s-a concentrat în Oltenia de sud. În iunie, trupele ruse au trecut Dunărea, începând intervenția militară pe teritoriul Imperiului Otoman. La Plevna s-au lovit de rezistența lui Osman Paşa, comandatul oștirilor turcești, văzându-se obligate să oprească înaintarea. În aceeași lună, armata română a intrat în vârtejul războiului de peste Dunăre. Numărul oștenilor români se ridica la aproximativ 100.000 de oameni, dispunând de 108 tunuri. Oastea română a declanşat ofensiva la finele lui august, cucerind reduta Griviţa 1, apoi, la început de noiembrie, cetatea Rahova, pe când Plevna a rezistat până la 28 noiembrie, fiind încercuită de trupele ruso-române. Osman Paşa a încercat să străpungă încercuirea şi să se retragă, mișcare sortită eșecului, ducând la capturarea lui.

După căderea Plevnei, acțiunile combatante au sporit. Trupele române au cucerit Vidinul, iar cele ruse au pornit către Constantinopol. În situația nou creată, Turcia a fost nevoită să ceară un armistițiu, astfel că la 19 februarie 1878 s-a semnat înțelegerea de la San Stefano. În tratatul de pace, printre altele, se recunoştea şi independența României. Condițiile acestuia, favorabile României, au fost întărite de către țările apusene la Congresul de la Berlin din vara anului 1878, țara noastră fiind recunoscută ca stat independent.

Și toate acestea prin jertfa eroilor noștri, care reprezintă memoria vie a istoriei națiunii românești. De aceea, ziua de 9 mai a fiecărui an să ne fie un binecuvântat prilej de a le fi recunoscători pentru jertfa vieții scrijelită pe răbojul istoriei cu sângele lor vărsat pentru ca noi astăzi să trăim liberi, manifestându-ne în mod plenar credința, cultura și datinile strămoșești.”

Sursa: arhim. Mihail Daniliuc (Doxologia), Cum e în război!?

„Independența României” – film istoric realizat între 1911-1912:

 

“Până la venirea comuniştilor la putere, ziua de 10 mai era ziua naţională a românilor. Între anii 1866 şi 1947 (când a fost proclamată Republica Populară Română), regele, curtea, oştenii şi poporul participau, în
biserici, la slujbe de laudă şi mulţumire, iar familia regală ieşea în mijlocul bucureştenilor, asistând la celebra bătaie cu flori de la şosea şi la focurile de artificii din Cişmigiu. Sărbătoarea se mai numea şi „ziua triplei coroane”, deoarece era legată de trei evenimente cruciale din istoria modernă a ţării.

În primul rând, pe 10 Mai 1866, Carol I a venit în Bucureşti, capitala României, unde a depus jurământul în faţa Parlamentului. Tot în această dată, dar în anul 1877, Carol I proclamă independenţa României. De asemenea, pe 10 mai 1881, Carol I a fost încoronat ca Rege al României. După 1947, regimul comunist a încercat să înlăture urmele monarhiei, mutând Ziua Independenţei României pe data de 9 mai. În sfârşit, să nu uităm că pe data de 10 mai 1877 s-a realizat practic unirea Principatelor cu Dobrogea.

Războiul de Independenţă al României (Războiul Ruso-Româno-Turc) din 1877-1878 a fost un pas important al României spre unificarea deplină. Folosindu-se de lupta dintre Imperiul Otoman şi Imperiul Rus, România şi-a declarat independenţa faţă de cele două mari puteri (puterea suzerană era Imperiul Otoman, iar puterea protectoare era Imperiul Ţarist), devenind o ţară importantă în Balcani. După aproape cinci secole de luptă împotriva dominaţiei otomane, proclamarea independenţei şi recunoaşterea internaţională a acesteia au înlăturat legăturile de subordonare faţă de Imperiul Otoman, punând capăt oricărei asupriri străine.

Sunt fericit că putui muri luptându-mă pentru ţara mea, frumoasa mea Românie…

La acţiunile militare desfăşurate la sud de Dunăre au participat peste 52.000 militari români, din care peste 10.000 au pierit în încleştările de la Plevna, Rahova, Smârdan, Tatargik, Belogradcik şi Vidin. Ziarul „România liberă” din 3 septembrie 1877 subliniază eroismul ostaşilor români: „S-au luptat ca nişte lei copiii Carpaţilor! Împotriva întăriturilor păgâne, care zvârleau plumbi încinşi, ei şi-au aruncat piepturile înflăcărate. Au murit mulţi dar au murit ca eroi, au murit jertfindu-se pentru o patrie adevărată, pentru dreptatea trecutului glorios al României”.

Între numeroasele mărturii privind luptele purtate de ostaşii români pentru cucerirea independenţei noastre de stat se numără şi scrisorile expediate de pe front în anii 1877 – 1878 de către căpitanul Grigore Bănulescu, întors de pe front cu gradul de maior. Scrisorile sunt adresate soţiei sale şi evocă momente dramatice înregistrate pe tot parcursul războiului. Iată, spre ilustrare, un fragment din scrisoarea expediată în ziua de 31 august 1877, imediat după un mare asalt asupra Plevnei:

“Dragă Titza,

În scrisoarea aceasta nu vei avea mult de citit, căci din cauză că mă grăbesc să nu pierd poşta, trebuie să fiu mai scurt şi, prin urmare, pentru a termina scrisoarea mai iute sînt silit a-ţi scrie mai puţin. Dar îţi voi da, cu toate acestea, cîteva noutăţi care cred că te interesează, căci ele tratează despre cîmpul de luptă. Iată-le: în luptele de la 27, 30 şi 31 august au căzut următorii ofiţeri, parte morţi, parte răniţi; la 27 august au căzut răniţi căpitanul Morţun, care va pierde mîna, poate, şi locotenentul Marinescu din Reg. nr. 5 de linie şi sublocotenentul Hartel din artilerie, iarăşi uşor rănit. Din gradele inferioare au căzut peste 130, între care şi caporalul Iancu Pastia care, fiind grav rănit de o bucată de obuz (care i-a rupt pîntecele) a murit peste trei ore în durerile cele mai mari, însă era de un curaj fără egal şi în ultimele momente a murit zicînd: „Mor foarte vesel, căci poziţia (reduta) s-a luat şi sînt fericit că putui muri luptîndu-mă pentru ţara mea, frumoasa mea Românie“.(…)

În luptele de la 30 şi 31 august, numărul ofiţerilor morţi şi răniţi se urcă la 55, între care maiorul Şonţu, căpitanul Valter Mărăcineanu, Cracalia, Panu Nicolae, Măcărescu, Buşilă şi Romano şi alţi foarte mulţi locotenenţi şi sublocotenenţi, ale căror nume nu le ştiu, iar grade inferioare au căzut aproape la 2000 cu morţi şi răniţi, din care 1300 la 1400 sînt răniţi şi restul morţi.

Trebuie să se ştie că a fost un măcel teribil, căci reduta aceea mare, foarte importantă pentru turci şi alte poziţiuni s-au luat mai mult cu pieptul, afară de citeva focuri ale trăgătorilor, care împuşcau din mers şi de focul neîntrerupt al artileriei noastre, altfel, cum zisei, s-a luat mai mult cu pieptul la asalt, dar, în fine, s-a luat şi trupele noastre se menţin în ele făcînd chiar mult rău turcilor, care au atacat cu multă înverşunare poziţiile pe toată linia aliată ruso-română chiar în noaptea de 31 august spre 1 septembrie şi fură respinşi de români cu mari pierderi, lâsînd pe cîmpul de luptă peste 3000 de morţi şi răniţi, pe care nu-i pot ridica, iar ruşii au pierdut trei redute cu pierderi enorme […], pe cînd la noi Vodă, văzînd că mor atît de mulţi ofiţeri, a dat ordin să nu mai iasă toţi în capul coloanei, ci să meargă fiecare la plutonul său, căci toţi ofiţerii, cum se da semnalul de asalt, fugeau înaintea coloanei şi se duceau ca nebunii urmaţi ca nişte eroi de soldaţii toţi, pînă cînd cădeau zdrobiţi de gloanţele şi obuzele turceşti. Această conduită a ofiţerilor a făcut ca toată armata să fie bravă şi să cîştige victorii mari asupra turcilor în toate luptele. (…)” (Sursa: Dumitru Văcariu, Noi mărturii privind eroismul ostaşilor români, Cronica nr. 48 (618), vineri, 2, decembrie 1977)

Biserica Ortodoxă a avut un rol important în susţinerea soldaţilor români, cărora preoţii militari le-au insuflat curajul şi bărbăţia, întărindu-le încrederea în victorie şi în dreptatea cauzei pentru care luptau. Numeroşi preoţi încadraţi în serviciul religios al armatei s-au aflat permanent în mijlocul soldaţilor, iar o parte dintre ei şi-au dat viaţa pe câmpul de luptă. Cei care au supravieţuit războiului au fost decoraţi cu medalii – „Virtutea militară“, „Serviciul credincios“ – sau au primit ordinul „Steaua României“ în gradul „Crucea de cavaler“. Meritele deosebite ale clerului român au fost recunoscute şi apreciate şi de conducerea armatelor ruseşti: ţarul Alexandru al II-lea a acordat ordinul „Sfânta Ana“, în diferite clase, mitropoliţilor Calinic Miclescu şi Iosif Naniescu şi arhim. Ieronim Ştefănescu, iar ordinul „Sfântul Vladimir“, episcopului Melchisedec al Dunării de Jos.

Între preoţii militari care au fost prezenţi pe front, în anii 1877-1878, amintim: Ieromonahul Narcis Creţulescu, de la garnizoana Iaşi, Ieromonahul Irinarh Grădeanu, de la garnizoana Brăila, Protosinghelul Agatanghel Guţu, de la garnizoana Craiova, arhimandriţii Ignatie şi Ghenadie Merişescu, de la garnizoana Bucureşti. În Războiul de Independenţă, pe lângă preoţii militari, au mai fost angajaţi şi alţi preoţi, la propria lor cerere, unul dintre ei, Gavrilă Ursu, confesorul Regimentului IV Artilerie din Iaşi, fiind decorat cu “Virtutea Militară”. De asemenea, armata română a fost ajutată şi de sute de călugări şi călugăriţe, care s-au pus voluntar în serviciul ei, în calitate de infirmieri şi brancardieri. Activitatea clericilor români în timpul războiului s-a manifestat şi prin servicii divine şi rugăciuni pentru biruinţă, prin pastoralele ierarhilor şi cuvântările preoţilor, prin articole şi apeluri, prin îndemnuri şi strângeri de ajutoare în folosul ostaşilor de pe front, al familiilor lor, prin ofrande şi material sanitar pentru răniți.

Ziua Independenţei sau Ziua Victoriei reprezintă un bun prilej pentru ca fiecare dintre noi să-şi amintească de efortul uriaş, economic şi militar, al armatei şi al întreg poporului român, pus în slujba ţării,  precum şi de jertfele miilor de eroi căzuiţi la datorie, pentru suveranitatea ţării. Trei divizii româneşti au participat la a treia bătălie a Plevnei, până la capitularea ei, ceea ce a însemnat o importantă jertfă pentru ţara noastră.

La capătul războiului, România devenea un stat suveran, egal în drepturi cu celelalte state independente, îi erau recunoscute Dobrogea, Delta Dunării şi Insula Şerpilor, obţinând egalitatea juridică cu toate statele suverane, creându-se, astfel, premisele pentru Marea Unire din 1918.”

Sursa: Irina Nastasiu (Doxologia),Plecat-am nouă din Vaslui

independenta romaniei

„Poporul român a participat în bătăliile războiului de Independență (1877 – 1878), purtate pentru neatârnarea țării cu peste 58.000 de oameni pe fronturi, din care mai mult de jumătate au fost omorâți sau răniți. Și toate acestea pentru ca urmașii lor să trăiască într-o țară liberă, nesupusă niciunei puteri străine. Iar noi, cei de astăzi, obidienți puterilor apusene, îi uităm, ca să plăcem celor care ne asupresc

În ultimii ani sărbătorim cu fast ziua de 9 mai ca „Ziua Europei”, facem tot felul de proiecte și concursuri școlare, în acest sens; însă pentru 9 mai „Ziua Independenței Naționale” abia schițăm două-trei cuvinte, așa în treacăt…, șoapte în vânt!

Marele defect al acestui popor este acela că-i place a se linguși pe lângă puternicii zilei, spre uitarea înaintașilor și spre amuțirea urmașilor, fără a lua la cunoștință faptul că facem exact cum se dorește: dintr-un popor cu rădăcini adânc înfipte în aceste locuri și-o istorie tumultoasă cu voievozi și domnitori neîmpăcați cu jugurile străine ce ne-au asuprit, și încă mai doresc s-o facă, devenim o populație, riscând a ne pierde identitatea națională și cea de credință! Am ajuns să ne dăm țara străinilor, bucată cu bucată, de bună voie! De tristă amintire fiind tratatul dintre România și Ucraina din 2 iunie 1997, prin care am renunțat de bună voie la „drepturile românești asupra nordului Bucovinei, nordului și sudului Basarabiei, ținutului Herței, insulelor de pe brațul Chilia și Insulei Șerpilor” sub pretextul unui „sacrificiu istoric”.

Acum care este pretextul prin care lăsăm urmașilor noștri Pustia Bărăganului, Cheliile Munților Noștri și burta goală a Pământului Strămoșesc? Unde este Grânarul Europei, dar pădurile noastre în care țări le-am dus…, aurul, argintul…, cui le vom mai da? Sufletul și credința noastră străbună Ortodoxă cui le vom vinde? Urmașilor noștri ce le vom lăsa? „O viață avem români… și-o cinste! Deșteptați-vă că am dormit destul!” (Mihai Viteazul)

(fragment din articolul 9 mai, Ziua Independenței versus ziua Noului Imperiu)

“Ne ștergem cu buretele istoria și identitatea naționala? De ce nu serbăm Ziua Independenței României?” – emisiune din 12 mai 2013:

http://www.dailymotion.com/video/xztkpo_secvential-ne-stergem-cu-buretele-istoria-de-ce-nu-serbam-ziua-independentei_shortfilms#from=embed

“Nu voi, stimabile, sa stiu de Europa d-tale, eu voi sa stiu de Romania mea si numai de Romania… Progresul, stimabile, progresul! In zadar veniti cu gogorite, cu inventiuni antipatriotice, cu Europa, ca sa amagiti opinia publica…” “‎Sa-si vaza de treburile ei Europa. Noi ne amestecam in treburile ei? Nu… n-are prin urmare dreptul sa se amestece intr-ale noastre…” (Ion Luca Caragiale)

VETERANI

Citiți și:

Ziua Națională a României

Mitropolitul Bartolomeu Anania. Cuvinte puternice despre Europa, toleranță și duhul perfid instaurat în lume

Europa trebuie să fie „o simfonie, și nu o cântare omofonă”. Despre pericolul subminării fundamentelor creștine ale Europei

Mircea Platon: Europa lor şi şomajul nostru

Mircea Eliade: „Luntrea statului nostru este condusă de niște piloți orbi”

Sf. Nicolae Velimirovici: „Să nu călcăm cele sfinte ale străbunilor noştri, ca să nu fim din nou striviţi!”

Demostene Andronescu, despre Uniunea Europeană ca prelungire totalitară „soft” a comunismului bolșevic/ Despre colonizarea euro-americană prin FMI si Banca Mondială

Advertisements