pictura Ludovic Bassarab – Intoarcerea carelor cu fan

„Satul copilăriei mele era întocmai ca toate satele Basarabiei de dinainte de război. Aşezat de-a lungul unui fir de apă, cu case josuţe, făcute din nuiele pe furci, cu acoperiş din ocoloţi [snopi din paie de secară ]. Toate casele erau construite cam la fel. Uneori gospodarii le ridicau singuri, dar cel mai adesea erau zidite prin clăci, la care lua parte tot satul: vara, se făcea lut, călcătură vârtoasă, bărbaţii suflecau mânecile şi care lipea lutul de nuiele, care netezea pereţii, care punea podul. Femeile pregăteau mâncare multă şi când te uitai, casa era ridicată într-o zi! În luna lui cuptor aşteptau să se usuce, pe urmă îi puneau acoperişul şi apoi se putea trăi într-însa.

Pe vatra satului era o bisericuţă veche de lemn, unde se adunau duminica toţi gospodarii. Oamenii erau credincioşi, era lucru de ruşine să nu fii la slujbă de sărbători.

Şi acasă, rugăciunea stătea întâi de toate. Bunica mea, Alexandra, avea rânduiala ei în fiece dimineaţă şi seară – să fi ars satul, să fi ars casa că ea tot n-ar fi renunţat la rugăciune! După ce termina să se roage, se aşeza, îşi pieptăna părul negru ca pana corbului, îl prindea în foflic [coc ] şi după ce încheia tot ritualul acesta: hai la lucru! Se ducea la cuptoraşul de piatră şi lut din faţa casei şi acolo îşi făcea munca ei toată ziua: două-trei măligi pe zi – măligă cu scrob, măligă cu peşte, măligă cu jumeră, măligă cu brânză de oaie – ca tot românul de pe la noi. […]

În zilele de sărbătoare era altă tocmeală, că sărbătorile la noi erau sfinte. Sâmbăta, pe la chindii, când soarele se dădea în jos de trei suliţe, bunicul se ducea, cosea lucernă, aducea mâncare pentru cai, pentru vite, ca să nu aibă de cosit duminica. Bunica, la fel, făcea mâncare din vreme, iar dimineaţa mergeam toţi la biserică.

Oamenii pe atunci nu aveau multă ştiinţă de carte, traiul lor curgea firesc, după datul vieţii. Multe ştiau a le face din firea lucrurilor. Bunelul, de pildă, nu ştia agronomie multă, însă ştia precis când să semene păpuşoiul. Primăvara, numai ce-l auzeam că-mi spunea:

– Vaniuşa, hai şi-om vedea dacă-i de semănat!

Pe pământul nostru era o cruce mare de piatră, puţin prăvălită pe o coastă. Bunelul făcea o ţigară din pănuş de păpuşoi, se aşeza pe piatră şi pufăia ţaharca, o pufăia, o pufăia şi la un moment dat se ridica:

– Hai acasă, că nu-i de semănat!

Şi mă întrebam: cum de ştia? Pe urmă mi-am dat seama de unde-i venea ştiinţa: piatra era rece, lui nu-i trebuiau studii academice ca să priceapă că-i prea frig pentru semănat.

Oamenii din sat erau mai toţi gospodari cu inimă bună, însă se găseau şi din ceilalţi, ca peste tot. Erau şi hoţi mărunţei, găinari, erau şi hoţi de drumul mare. Aceştia din urmă, mai ales, spiritual vorbind, erau condamnaţi definitiv, erau respinşi total de către sat. Nu-i sufereau nicăieri, nu erau poftiţi la nunţi, la cumetrii, nu erau chemaţi la clăci. 

Majoritatea ţăranilor erau însă la locul lor, oameni cu respect pentru tradiţii. Când veneau sărbătorile de iarnă sau Sfintele Paşti, în sat cobora parcă împărăţia cerului pe pământ. Să fi auzit la Crăciun câte colinzi frumoase legate de numele Mântuitorului, câte urături şi datini… Sărbătoarea sărbătorilor era însă Paştele. Învierea Mântuitorului pentru toţi era minunea minunilor! Oamenii credeau şi nădăjduiau că va fi şi pentru ei această Înviere. Cum va fi însă, nimeni nu ştia, şi de aceea moartea era privită cu frică. De cum se vestea în sat că cineva, fie de boală, fie de bătrâneţe, e pe cale să plece, veneau toţi să îşi ia iertare de la dânsul şi-i străjuiau în preajmă să-i ţie lumânarea, că se socotea păcat să mori fără lumânare. 

Cununiile se făceau şi ele după datină. Se luau şi cu flăcăi ori cu fete din alte sate, numai să fie din gospodari cu nume bun. Dacă fata nu era fată, a doua zi, când se juca cearceaful, era mare scandal, chiar şi despărţire era. Se mai întâmplau şi dintr-astea, că de la Eva până acum omu-i păcătos şi patimile trupeşti se încaieră cu sufletul omului…

În sat, cuvântul preotului era lege de Evanghelie. De altfel, preotul era foarte respectat, chiar dacă avea şi el metehne. În sinea lui putea să fie păcătos ca toţi ceilalţi, dar era înveşmântat cu harul preoţiei şi prin asta el cobora binecuvântarea lui Dumnezeu pe pământ. În afară de slujbele din sărbători, preotul preda religia în şcoală, o oră pe săptămână la fiecare clasă. Iar în Postul Paştelui şi al Crăciunului, toţi copiii mergeau de mânuţă, doi câte doi, la spovedanie şi împărtăşanie.

Cei mai stimaţi oameni din sat erau preotul şi învăţătorul. […]”

(Ion Moraru , Sub semnul „Sabiei Dreptăţii” , fragment din cartea de mărturii despre suferinţele românilor din Basarabia, seria “Să nu ne răzbunaţi”, coordonată de monaul Moise)

În acest fragment, Ion Moraru povesteşte despre cum era viaţa în satul copilăriei sale înainte de venirea sovieticilor.

Pictură: Ludovic Bassarab – Întoarcerea carelor cu fân

Citiți și: Viața în vechile sate basarabene, înainte de venirea sovieticilor (I): „Oamenii trăiau cu înţelepciune şi aveau toată îndestularea”

Respectul față de fire și valoarea pământului în concepția țăranului român

Valoarea spirituală și socială a casei tradiționale țărănești

Consecințele îndepărtării de firescul tradiției. Casa țărănească și casa modernă

Ovidiu Papadima, O viziune românească a lumii (fragment)

Geneza satului românesc

Ilie Bădescu, despre rolul decisiv al “societăţilor ţărăneşti” în istoria poporului român

Semnificaţii ale satului și clasificarea aşezărilor rurale româneşti 

Muzica neamului – cu imagini din România profundă

Advertisements