„Lumea, aşa cum e, e zidită bine; n-o poţi schimba. Lumea e-n cuprinsu ei, nu în al nostru”; „Pământul și cerul se țân laolaltă. Și stelele, și copacii și omul țân toate laolaltă. Da cine le poate schimba? Nime! Încă vine primăvara și vara, apoi vine toamna cu ale ei și la sfârșit iarna. Așa sunt rânduite și așa merg… Lumea e așa cum a lăsat-o Dumnezeu; așa cum e, ea se țâne, are o rânduiala, nu vezi?“ [6]

Casă taraneasca tradițională din Bucovina

Cum am arătat într-un articol anterior, casa era pentru ţăran un loc de tihnă şi armonie, benefic şi sănătos. Îi conferea nu numai stabilitate în plan material, dar şi un echilibru interior, al omului ancorat în rânduială. Aceasta fiindcă nu era un spaţiu neutru, ci avea şi o valoare sacră. Omul, pentru a putea nădăjdui în trăinicia şi realitatea lucrurilor pe care le face, „imită ceva ce a făcut Divinitatea” şi „trebuie să creeze nu numai în conformitate cu actul divin, ci şi «în acelaşi timp», deci, simbolic vorbind, reface Creaţia, cosmogonia, cu oricare dintre actele sale orientate spre real” [1].

Astfel munca sa „sfinţeşte locul”, devine roditoare, iar ceea ce construieşte este trainic, un lucru bine împlinit, care izvorăşte dintr-un act de dăruire, având că scop perpetuarea vieţii. Prin aceste însuşiri, el imită actul divin, punând o temelie nu numai materială, dar şi spiritual-ontologică zidirii pe care o ridica. Însă care a fost soarta celor create de om atunci când, în loc să mai imite actul divin, omul a crezut că i se poate substitui, încetând să-l mai ia drept izvor și model al creațiilor sale, sedus de ideea că poate face din lume propria sa creație? Istoria ne confirmă că sistemele construite de un astfel de om, care a ignorat sau a nerespectat sensul Creaţiei divine, precum şi tezaurul de înţelepciune al strămoşilor, nu au fost trainice și benefice, dimpotrivă, roadele lor au otrăvit firea și omul, care a decăzut din demnitatea si vocatia la care Dumnezeu l-a chemat. Unicul lor scop nu a mai fost perpetuarea vieții, ci ambiția autoafirmării omului ca singurul stăpân al Creației, avid de a schimba din temelii ordinea dată.

Or, țăranul știa că este nedemn să fie stăpânit de astfel de ambiții, în care mocnesc patimi fără număr. Scriitorul american agrarian Wendell Berry scria că ţăranii „ştiu că păstrarea identităţii lor depinde de străduinţa lor de a primi cu recunoştinţă, de a folosi cu responsabilitate şi de a transmite mai departe intactă o moştenire – atât naturală, cât şi culturală – venită din trecut” [2]. Ei vorbesc limba vie a tradiţiei, care concentrează adevărurile referitoare la om şi întreaga înţelepciune privind modul cel mai virtuos de vieţuire a lui în lume şi în comuniune cu ceilalţi (din prezent, dar şi cu strămoşii şi urmaşii săi). Însă, fiindcă are această semnificaţie, tradiţia nu înseamnă numai conservare, ci, mai ales, transmitere, dialog, fiind „limba vitală a unei comunităţi tocmai pentru că este orientată spre viitor, spre cei care vin” (Gheorghe Fedorovici [3])

Prin urmare, țăranii porneau de la lucrurile date, pe care le respectau ca daruri de la Dumnezeu: pământ, apă, plante, animale, vremea, roadele sănătoase ale naturii şi cunoştinţele moştenite de la strămoşi [4]. În opoziție cu omul tradițional, omul civilizaţiei industriale şi tehnologice e stăpânit de ambiţia vanitoasă de a inventa, prin inginerii şi tehnologie, o nouă ordine, o nouă creaţie, riscând să alunece, inconștient, pe panta propriei extincții. Mai ales atunci când efectele acțiunilor sale sunt anularea tradiţiilor şi a specificului local, devastarea bunurilor naturale și spirituale și instrumentalizarea omului, forțat să trăiască şi să muncească într-un mediu tot mai toxic pentru sănătatea sa fizică şi sufletească. Viața omului simplu nu se mai desfășoară firesc din cauza solicitării nervoase și sufletești la care este supus, nevoit să se adapteze la o ordine prea sofisticată şi artificială, care îi complică şi îi scumpeşte infinit traiul. Ceea ce definește aceasta orânduire este lipsa măsurii și a smereniei. Negând rânduiala divină a lucrurilor, consecința iminentă a acestei noi ordini este alterarea Creaţiei. 

Când industrialismul şi finanţele domină și pervertesc o lume dedicată trup și suflet nu acoperirii nevoilor reale, ci „progresul” cu orice preţ, a avea o casă, în cadrul acestui sistem, nu mai ţine de o ordine a firescului, ca în lumea ţăranului. Omul nu mai apucă să cunoască tihna şi sentimentul securităţii care stau, de fapt, la baza motivaţiei de a avea o casa: aproape toată viaţa va trăi sub presiunea obligaţiei de a achita rate şi dobânzi enorme unor bancheri specializaţi în „ştiinţa” creării banilor din nimic. Locuinţa lui este, în general, golită de însuşirile estetice şi spirituale care umanizau casa ţăranului, integrandu-se într-o serie de alte spaţii uniformizate în construirea cărora au primat criterii comerciale şi cantitativul nivelator.

De fapt, casa omului contemporan contrazice, din ce în ce mai izbitor, arhitrâmbițatele valori ale progresului, printre care eficiența, sporirea fericirii si a confortului, îmbunătățirea calității vieții. Nu numai că sunt construite din materiale dăunătoare sănătăţii şi mediului, dar este necesar un consum imens de energie şi resurse pentru fabricarea unor astfel de case lipsite de frumuseţe. Ceea ce rezultă e o locuinţă care, pe lângă nefirescul ei, este exorbitant de scumpă. Omul este nevoit să-şi consume zilele într-o munca înrobitoare pentru a intra, după o viaţă întreaga irosită, în posesia unei cutii de beton scumpe, nesănătoase şi netrainice. Aşa cum hrana pe care ne-o oferă producţia industrială (al cărei „motor” e pus în mişcare prin stimularea consumului nemăsurat şi dominaţia cantităţii) nu mai este un dar sănătos din roadele naturii, ci un produs comercial toxic, la fel şi locuinţele pe care le obţinem cu eforturi şi sacrificii imense sunt o imitaţie proastă a ceea ce înseamnă, în mod firesc, casa.

Cum am putea să ne sustragem acestui miraj industrialist care ne promite un paradis terestru, dar ne oferă, în schimb, imitaţii proaste, inestetice şi costisitoare? Să luăm exemplu de la ţăranul român care dispunea de multă ştiinţă şi înţelepciune de vreme ce îşi construia singur casa şi era domn peste o gospodărie care îi asigura toate cele necesare sănătăţii trupului şi sufletului.

Ţăranul avea cea mai strânsă legătură cu pământul – cuvântul „ţăran” provine din latinescul „terra” – „pământ”: „ţăran” înseamnă „omul pământului”, iar „ţăran fără pământ e un nonsens”, cum spunea filologul George Pruteanu (de asemenea, după cum sugerează chiar termenul, ţăranul este omul cel mai ataşat de ţară şi cel mai devotat acesteia, cuvântul „ţară” având şi înţelesul vechi de „ţărănime”: „la ţară” înseamnă „la sat”). El era conştient de valoarea pământului pe care trebuia să-l lucreze cu grijă şi să-l sfinţească şi a tuturor bunurilor provenind din natură. Nu numai hrana sănătoasă, dar şi materialele de construcţie îi erau la îndemână. Oricât ar părea de uimitor, materialele de construcţie erau (şi încă sunt) uşor de procurat din natură şi accesibile oricui, la un preţ derizoriu comparativ cu cel al produselor industriei materialelor de construcţii, una dintre cele mai costisitoare şi poluante la nivel mondial. [5]

Fiindcă pentru ţăran avea întâietate ordinea naturală deja existentă; el îşi cunoştea propriile limite, fără să fie stăpânit de ambiţia trufaşă de a domina firea (Constantin Noica spunea că la noi există „o dulce continuitate între fire şi spirit”); iată două cugetări ţărăneşti care fac parte dintr-o colecţie de ziceri culese de Ernest Bernea în cartea Spațiu, timp și cauzalitate la poporul român: „Lumea, aşa cum e, e zidită bine; n-o poţi schimba. Lumea e-n cuprinsu ei, nu în al nostru”; „Pământul și cerul se țân laolaltă. Și stelele, și copacii și omul țân toate laolaltă. Da cine le poate schimba? Nime! Încă vine primăvara și vara, apoi vine toamna cu ale ei și la sfârșit iarna. Așa sunt rânduite și așa merg… Lumea e așa cum a lăsat-o Dumnezeu; așa cum e, ea se țâne, are o rânduiala, nu vezi?“ [6].

Or, omul care s-a separat de fire printr-un exces de raţionalitate (mai ales omul occidental) a pregătit terenul pentru transformările aduse de civilizaţia industrială în cadrul căreia ordinea naturală este forţată să se supună raţionalităţii umane: adică omului „iluminat ştiinţific” care planifică de zor și cu mult zel modificarea naturii (sau a normalităţii) – până la redefinirea ei – conform unei reţete gândite de el prin care aspiră, în numele „progresului”, să facă din lume propria sa creaţie. A reuşit acest om devotat progresului şi pus pe fapte mari să-şi împlinească aspiraţia? Ca să răspundem, e suficient să cităm un înţelept proverb românesc care spune că „unde e multă minte, e şi prostie multă” [7].

O altă cugetare ţărănească foarte sugestivă, care, pentru omul vremurilor pe care le traversăm, ar trebui să sune ca o avertizare pe care ne-o transmite, peste timp, înțelepciunea străbunilor: „Am auzit că-s oameni învățați; da’ ce ştiu ei? Ştiu ce-i rânduit da’ ştiu în parte, că odată mintea, oricât de deşteaptă ar fi, să scrânteşte de nu mai e bună de nimic. Lasă lucrurile să meargă în legea lor; ce te bagi în treburi dumnezeiești? Te crezi mare, da’ te frângi. Și diavolu’ a vrut odată să întoarcă lumea altfeliu și-o căzut. Omu’ să rămâna om!“ [8]

Irina Bazon, Tezaur Românesc (tezaur-romanesc.ro)

Note:

[1] Mircea Eliade, Comentarii la Legenda Meşterului Manole, Editura Publicom, Bucureşţi, 1943, p. 98.
[2] Wendell Berry, The Agrarian Standard http://www.orionmagazine.org/index.php/articles/article/115/.
[3] Gheorghe Fedorovici, Satul românesc de la demolare la deconstrucţie http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2009/10/satul-romanesc-de-la-demolare-la.html.
[4] Wendell Berry, art. cit.
[5] Recomand un articol excelent, compus din trei părți, despre construcțiile ecologice: Radu Iliescu, Introducere la construcţiile ecologice
http://agricultura-sustenabila.blogspot.ro/2012/02/introducere-la-constructiile-ecologice.html.
[6] Ernest Bernea, Spațiu, timp și cauzalitate la poporul român, Editura Humanitas, București, 1997, pp. 64; 68.
[7] O explicaţie foarte lămuritoare a proverbului o oferă Constantin Noica în cartea sa Pagini despre sufletul românesc.
[8] Ernest Bernea, Spațiu, timp și cauzalitate…, p. 69.