icoana Sfinții Martiri și Mărturisitori Năsăudeni: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigore din Zagra și Vasile din Telciu„Neamul românesc din Ardeal a avut de îndurat multe nedreptăţi, umilinţe şi prigoane de-a lungul istoriei sale zbuciumate,rămânând, însă, neclintit în cele două repere fundamentale ale sale, care i-au asigurat continuitatea: credinţa strămoşească şi conştiinţa naţională. Deşi supuşi aproape permanent unor presiuni politice, sociale şi religioase din partea stăpânitorilor străini cu scopul de a-i deznaţionaliza şi asimila în mod treptat, românii transilvăneni au rezistat miraculos în vâltoarea vremurilor printr-o miraculoasă tărie de caracter ascunsă sub chipul umilinţei, dar şi arătată din când în când de personalităţi exponenţiale, care sunau ceasul deşteptării în clipele de mare încercare. Unul dintre cei care au ridicat stindardul credinţei şi al neamului în faţa stăpânitorilor a fost şi bătrânul oştean Tănase Todoran din satul Bichigiu, martirizat de autorităţile habsburgice la Salva în 12 noiembrie 1763.

Tănase Todoran, cunoscut din documente şi sub numele de „Todoran a lui Dănilă”, s-a născut în localitatea Bichigiu în jurul anului 1659, fiind perceput în conştiinţa românilor năsăudeni ca un personaj aproape legendar prin vârsta şi faptele sale. În documentele publicate până în prezent de către Augustin Bunea, Eudoxiu Hurmuzaki, Virgil Şotropa, Ioan Lupaş, Silviu Dragomir, Teodor Tanco şi alţii, sunt exprimate păreri conform cărora Tănase Todoran ar fi avut în 1763 vârsta matusalemică de 120 sau 104 ani. Majoritatea istoricilor înclină spre a doua variantă, deşi ambele ipoteze sunt greu de verificat şi de apreciat. Oricum, este cert că Tănase Todoran avea o vârstă foarte înaintată în momentul martiriului său, un fapt excepţional, având în vedere că în epoca respectivă vârsta cea mai înaintată la bărbaţi era undeva în jurul a 60 – 65 de ani.

De tânăr, Todoran al lui Dănilă din Bichigiu pleacă ca soldat în armata imperială, unde timp de aproape 11 ani slujeşte împărăţiei în regimentul „Principele Carol” cu garnizoana în zona Vienei. Din motive neştiute, probabil datorită întârzierii eliberării, se hotărăşte să dezerteze, întorcându-se în Transilvania pe cărările ascunse ale munţilor. Aici, se pare, s-a alăturat cetei de „răzvrătiţi” ai lui Pintea Gligor, vestitul erou al Maramureşului, devenind unul dintre căpitanii acestuia, datorită vastei sale experienţe militare dobândite în armata imperială. După uciderea lui Pintea, căpitanul Tănase Todoran rătăceşte prin munţi şi pe vreme de iarnă trece în Moldova, unde se înrolează în oastea domnitorului Mihail Racoviţă, slujind aici cu credinţă şi devotament mulţi ani. Pentru eroismul lui a fost remarcat şi răsplătit de domnitor prin ridicarea la rangul de răzeş domnesc în anul 1717, primind un domeniu considerabil, care îi asigura acum o viaţă liniştită.

Chiar dacă risca arestarea şi condamnarea pentru dezertare din armata imperială şi implicare în revolta lui Pintea, Tănase Todoran renunţă după o vreme la viaţa liniştită şi respectabilă din Moldova şi se întoarce în Transilvania. Ceea ce l-a determinat să se întoarcă de dincolo de Carpaţi au fost veştile îngrijorătoare despre presiunile şi persecuţiile pornite de habsburgi împotriva românilor pentru a-i convinge să treacă de la credinţa ortodoxă la unirea cu Roma. Era perioada de după tragicul an 1701, când mitropolitul ortodox Atanasie Anghel, în urma unor şantaje şi presiuni morale fără precedent, apostaziază de la Ortodoxie şi devine primul episcop unit cu Roma din Ardeal. Românii de aici rămân pentru multă vreme fără un episcop ortodox, fiind supuşi prin diverse metode unor presiuni morale şi umilinţe sociale din partea autorităţilor pentru a-l urma pe ierarhul lor apostat Atanasie, pe care acum îl numeau Satanasie.

Întors în Transilvania supusă acestor urgii religioase, Tănase Todoran nu este uitat de către stăpânire pentru nesupunerile lui, fiind arestat şi închis câţiva ani în Turnul Dogarilor din cetatea Bistriţa. În anul 1750 este eliberat din considerarea„adâncei bătrâneţe”, aşa cum aflăm dintr-o însemnare în registrul oraşului Bistriţa, şi se întoarce în Bichigiu. Deşi avea o vârstă înaintată, după eliberare acesta se implică activ în viaţa socială a văii Someşului, fiind până în anul 1758 judele satului Bichigiu, funcţie similară cu primarul de astăzi, şi colector de contribuţie în satele din zonă, care aparţineau magistratului cetăţii Bistriţa. Prozelitismul agresiv şi perfid al catolicismului în satele româneşti a fost făcut cunoscut mai ales prin revolta monahului Sofronie din anii 1759 – 1761, care a cuprins aproape toată Transilvania. Acesta arăta clar că sub masca păstrării ritului ortodox se încearcă schimbarea credinţei şi dezbinarea religioasă a românilor. Se spune că şi Tănase Todoran ar fi intrat în legătură cu vestitul monah din Munţii Apuseni, care a pornit revolta. Cu siguranţă aprigul bărbat din Bichigiu a asistat îngrijorat şi neputincios, ca mulţi alţii, după înăbuşirea răscoalei religioase a lui Sofronie, la masacrul odiosului general von Bokow, care sub binecuvântările perfide ale episcopului unit Petru Pavel Aron, a distrus cu tunurile zeci de sate şi mănăstiri ortodoxe ale Ardealului.În tot acest timp, Tănase Todoran a fost un aprig apărător al drepturilor religioase şi sociale ale românilor năsăudeni, împotriva abuzurilor magistratului Bistriţei. Conştient de intenţiile Vienei şi de subterfugiile Bistriţei, începe să-şi afirme tot mai mult crezul său, accentuând latura religioasă a problemelor românilor prin apărarea credinţei ortodoxe strămoşeşti. Conform tradiţiei păstrate în zona Năsăudului, la moartea fiului său nu a acceptat ca acesta să fie împărtăşit de către un preot unit, considerând actul ca o abatere de la credinţa ortodoxă şi atragere subtilă spre uniatism. În acel moment episcopul unit al Transilvaniei era Petru Pavel Aron, care cu sprijinul Curţii de la Viena încerca să aducă la uniaţie pe toţi românii ardeleni, trimiţând preoţi uniţi în toate satele ortodoxe. Acesta a întâmpinat, chiar după înfrângerea revoltei lui Sofronie, o dârză rezistenţă în zona Năsăudului al cărei pilon de bază era Tănase Todoran din Bichigiu. Bătrânul oştean nu se sfieşte, împreună cu bichigenii, să-l înfrunte pe episcopul unit în mod direct la 4 mai 1763, închizându-i biserica la vizita canonică de pe valea Someşului, chiar înainte cu o săptămână de evenimentele cruciale de la Salva, deşi era conştient de efectele pe care le poate avea această atitudine.
icoana Sf Atanasie TodoranMomentul care l-a consacrat pe Tănase Todoran, atestându-i curajul şi calitatea de martir şi mărturisitor al credinţei ortodoxe, a fost revolta de la Salva din 10 mai 1763. După problemele religioase şi sociale din 1759-1761, împărăteasa Maria Tereza a decis să înfiinţeze două regimente de graniţă pentru întărirea siguranţei imperiului, la Orlat, în zona Sibiului, şi la Năsăud, în ţinutul Bistriţei. În aceste regimente noi urmau să fie înrolaţi români ardeleni, care aveau să dobândească astfel şi anumite drepturi şi privilegii imperiale. Intenţia împărătesei, dusă la îndeplinire de generalul von Bukow, urmărea nu doar militarizarea acestor ţinuturi pentru siguranţa statală, ci şi atragerea la uniaţie a românilor ortodocşi, pentru a fi controlaţi mai bine. În cele două zone, Sibiu şi Năsăud, erau încă multe probleme serioase în ceea ce priveşte răspândirea unirii cu Roma printre români. Aceştia îşi apărau cu dârzenie credinţa strămoşească, mai ales că acum aflaseră, în urma mişcărilor împotriva uniaţiei, de încercările viclene ale habsburgilor de a-i atrage la catolicism.
Imediat după decretul imperial din 1762, prin care se înfiinţau cele două regimente, Tănase Todoran împreună cu alţi lideri ai satelor, care urmau a fi militarizate, a plecat la Viena pentru a solicita Curţii garanţii în privinţa drepturilor şi privilegiilor promise românilor, dar mai ales dreptul de a păstra credinţa ortodoxă. Aceştia s-au întors cu promisiunea că le vor fi acceptate toate cererile, producând mare bucurie năsăudenilor, care s-au declarat gata de a primi armele, intrând în regimentul grăniceresc. Lucrurile au mers astfel relativ bine sub organizarea generalului Bukow, urmând ca în cursul anului 1763 noii grăniceri români să depună jurământul de credinţă, devenind cetăţeni liberi ai imperiului cu drepturi depline. Existau astfel mari speranţe că românii intraţi în regimentele grănicereşti pot rămâne în credinţa lor ortodoxă strămoşească, mai ales că împărăteasa Maria Tereza, după răscoala lui Sofronie, a acceptat ca ortodocşii să aibă episcopul lor, după o perioadă de 60 de ani, în persoana ierarhului Dionisie Novacovici, de neam sârb, instalat la Răşinari în 1761.La 10 mai 1763 avea loc la Salva, pe locul numit „La Mocirlă”, acţiunea de inaugurare a regimentului grăniceresc năsăudean, prin depunerea jurământului de credinţă în faţa generalului imperial Bukow şi, surprinzător pentru cei prezenţi, a episcopului unit Petru Pavel Aron. Surprinzătoare era prezenţa episcopului unit la acest moment, deşi noii grăniceri români erau de credinţă ortodoxă şi aveau în acel moment un ierarh la Răşinari, iar Curtea imperială le promisese dreptul de a-şi păstra credinţa strămoşească. Acum are loc episodul crucial pentru valea Someşului a revoltei lui Tănase Todoran, care a avut curajul să ia în mâinile sale întreaga greutate a confruntării cu imperiul, împotrivindu-se demn temutului general Bukow şi ambiţiosului episcop unit Aron. După citirea hotărârii imperiale, în faţă a ieşit bătrânul Todoran care a poruncit grănicerilor să arunce armele, pentru că actul imperial nu cuprindea şi drepturile promise, în special păstrarea credinţei ortodoxe şi eliberarea deplină din iobăgie. Se spune că Tănase Todoran a mers chiar lângă episcopul Aron şi l-a întrebat: „De unde eşti, fătul meu?”, iar episcopul i-a răspuns: „De la Blaj”; după care bătrânul i-a spus răspicat: „No, atunci dacă eşti de la Blaj şi acolo ţi-o dat împărăteasa domeniu, du-te la locul tău şi nu mai veni pe aici să ne tulburi pe noi”! Şi l-a scos de după umăr prin mulţime la drum.
Imediat pe platoul „La Mocirlă” s-a produs o adevărată învălmăşeală, pe care n-au reuşit să o potolească nici generalul, nici episcopul, nici reprezentanţii locali ai imperiului. Istoricii Virgil Şotropa şi Teodor Tanco arată că trei factori i-au determinat pe români să se împotrivească deciziei imperiale: încercarea deghizată de a-i converti pe grăniceri la catolicism, prin jurământ faţă de episcopul unit; conscrierea în regiment cu acelaşi statut de iobagi, problemă clarificată doar în 1766 prin noul statut militar; şi faptul că toţi ofiţerii regimentului erau străini de neam şi îi dispreţuiau pe români, tratându-i cu o severitate excesivă. Toţi au fost cuprinşi de neîncredere şi amărăciune şi au izbucnit într-o revoltă spontană, încât atât generalul Nicolae Adolph von Bukow, cât şi episcopul Petru Pavel Aron au scăpat cu greu, fugind peste dealurile din jur. Oamenii revoltaţi, deşi i-au alungat pe reprezentanţii autorităţilor, nu s-au dedat la acte reprobabile, ci s-au întors dezamăgiţi la casele lor, având credinţa că au fost înşelaţi şi minţiţi pe faţă.Acţiunea de împotrivire a năsăudenilor a fost raportată imediat Vienei, care a calificat-o drept răscoală militară, stabilind o comisie care să o cerceteze după legile militare. La scurt timp este arestat bătrânul Tănase Todoran, considerat capul răzvrătirii, împreună cu alţi 20 de ţărani năsăudeni, şi judecaţi pentru atitudinea lor demnă şi curajoasă faţă de imperiu. În mai puţin de o lună cei învinuiţi au fost condamnaţi după legile militare la pedeapsa cu moartea, pentru afrontul hotărât adus deciziilor imperiale habsburgice. Execuţia a avut loc la 12 noiembrie 1763 la Salva, exact pe locul revoltei din luna mai: Tănase Todoran din Bichigiu, în vârstă de 104 ani, a fost zdrobit cu roata, ca principal vinovat, iar alţi trei răzvrătiţi, Vasile Oichi din Telciu, Grigore Manu din Zagra şi Vasile Dumitru din Mocod, au fost spânzuraţi; celorlalţi li s-a comutat pedeapsa cu moartea în închisoare sau biciuire publică. Se povesteşte despre bătrânul Todoran că şi atunci când era pe roată şi i se sfărâmau oasele încă striga: „Nu vă daţi, fraţilor”. Câteva zile trupurile celor patru martiri au fost lăsate la vedere pentru ca ţăranii români să ia aminte, după care au fost îngropate chiar în acelaşi loc pe platoul Salvei.
În acest fel s-au jertfit pentru credinţa şi demnitatea lor cei patru români vrednici de neamul lor, anticipând oarecum marea răscoală românească a lui Horea din 1784, cauzată tot de iobăgie şi presiunea trecerii la catolicism. După executarea celor patru martiri, a urmat o mare prigoană în satele din jur, încât mulţi dintre cei care au participat activ la revoltă şi-au căutat scăparea prin ascunzişurile munţilor sau au trecut în Moldova, părăsindu-şi vetrele părinteşti. Timp de aproape un an a ţinut teroarea şi frica în zona văii Someşului, până când Viena a trimis alţi ofiţeri la regimentul grăniceresc de aici, în frunte cu colonelul Carol de Enzemberg, care cu prudenţă şi mult tact au reuşit să-i liniştească pe români. Chiar şi în aceste condiţii, Curtea de la Viena a fost nevoită să facă unele concesii românilor de aici, încercând în schimb prin toate metodele să-i atragă la catolicism, pentru că acesta era scopul ascuns al măsurilor sale şi una dintre condiţiile întăririi controlului imperial asupra zonei văii Someşului.Evenimentele de la Salva din 1763 confirmă întru totul faptul că autorităţile habsburgice nu doreau decât o supunere a someşenilor indiferent de condiţii. Modificarea termenilor unei înţelegeri nu era un obicei nou şi reacţia lui Todoran a fost determinată nu de formula jurământului, ci de conţinutul actului respectiv, care nu mai corespundea cu cele făgăduite la Viena de către împărăteasă. Tănase Todoran a înţeles că la umbra pachetului cu promisiuni se ascunde altceva, şi anume, intenţia vicleană a imperialilor de a-i atrage pe români la unirea cu Roma. Catolicizarea era un scop foarte important pentru habsburgi, deoarece prin intermediul credinţei se putea foarte bine coordona şi controla populaţia românească. De aceea, ulterior unirea s-a realizat în multe zone ale Ardealului prin interesul direct al Curţii de la Viena, care în schimbul unor drepturi şi privilegii sociale şi economice, a obţinut din partea unor români aderarea formală la Biserica Română Unită cu Roma, păstrând ritul şi tradiţia ortodoxă în mare măsură.
Chiar dacă prin trecerea la uniaţie s-au deschis pentru românii ardeleni noi perspective şi condiţii mai bune de viaţă, ea a însemnat în fapt ruperea de credinţa strămoşească ortodoxă, care asigura unitatea neamului românesc, şi dezbinarea religioasă a românilor, aşa cum doreau, având tot interesul, stăpânii habsburgi. Teza că prin unirea cu Roma s-a salvat neamul românesc de la calvinizare este una strict de propagandă greco-catolică şi nu are nici o valoare sau acoperire istorică. Aceasta pentru că acţiunile de calvinizare au încetat după venirea habsburgilor în 1686, iar apoi, a existat în paralel după uniaţia din 1701 şi o Biserică Ortodoxă în Transilvania care nu s-a calvinizat şi nici nu s-a catolicizat, ci a cunoscut o mare dezvoltare şi creştere duhovnicească mai ales în vremea marelui mitropolit Andrei Şaguna. Pe de altă parte, este absurd să se spună că prin unirea cu Roma, adică prin trecerea la catolicism, s-a salvat credinţa ortodoxă de calvinizare, întrucât atât aderarea la calvinism, cât şi unirea cu catolicii însemnă apostazia de la Ortodoxie şi pierderea ei.Tănase Todoran, împreună cu ceilalţi trei martiri români ortodocşi, Vasile Oichi, Grigore Manu şi Vasile Dumitru, s-au jertfit pentru credinţă şi neam, nesuportând să vadă cum Ortodoxia românească este „batjocorită” de cei străini. Pentru curajul şi demnitatea lor martirică, dragostea de credinţa ortodoxă şi asumarea deplină a spiritului românesc, în anul 2007 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canonizarea celor patru mucenici ai Ortodoxiei ardelene şi cinstirea lor în rândul sfinţilor mărturisitori ai lui Hristos pe pământ românesc, având ca zi de prăznuire data de 12 noiembrie. Slujba de canonizare a avut loc la 11 mai 2008, chiar pe platoul „La Mocirlă” de la Salva, locul martiriului, unde exact cu 245 de ani şi o zi înainte Tănase Todoran a strigat fraţilor români din regiment: „Jos armele!”, în faţa generalului austriac şi a episcopului unit.
Astfel, pământul sfânt al Transilvaniei a mai adăugat încă patru mucenici ai lui Hristos pe altarul credinţei strămoşeşti, alături deierarhii Ilie Iorest şi Sava Brancovici, care s-au împotrivit calvinizării, de ieromonahii Visarion Sarai şi Sofronie de la Cioara, de preoţii Ioan din Galeş şi Moise Măcinic din Sibiel, de credincioşii Nicolae Oprea Miclăuş din Sălişte şi Ioan Oancea din Făgăraş, care s-au opus uniaţiei, luptând pentru Ortodoxie, unitatea neamului, libertatea şi demnitatea noastră.Legendarul Tănase Todoran din Bichigiu, care a ţinut sus steagul credinţei românilor năsăudeni, devine acum pentru noi Sfântul Mucenic şi Mărturisitor Atanasie Todoran, descris cel mai bine de troparul întocmit în cinstea sa: „Luptător pentru credinţă şi neam, biruitor al potrivnicilor lui Hristos şi apărător neînfricat al Ortodoxiei, ai odrăslit în ţara Năsăudului, primind cu bărbăţie moarte de martir. Pentru aceasta, nimicind amăgirile asupritorilor, ai câştigat cununa cea neveştejită a sfinţeniei. Fericite Atanasie, roagă-L pe Hristos Dumnezeu să miluiască şi să mântuiască sufletele noastre” (Pr. Adrian Cherhaţ: Sfântul Atanasie Todoran – mărturisitor al credinţei ortodoxe din zona NăsăuduluiRevista „Ecoul”)
icoana sf-martiri-nasaudeni-icoane01
Când militarii erau pregătiţi pentru depunerea jurământului, în faţă a ieşit, călare, „moş Tănase Todoran”, în vârstă de 104 ani, şi le-a rostit grănicerilor o cuvântare. Printre altele le spunea: „De doi ani noi suntem grăniceri şi carte n-am primit de la înalta împărăteasă că suntem oameni liberi!… şi apoi aşa nu vom purta armele ca sfânta credinţă să ne-o batjocorească! Jos armele!”.
Soldaţii care urmau să depună jurământ de credinţă faţă de Viena au trecut de partea lui Atanasie aruncând armele jos, în semn de protest şi nesupunere.Mărturisirea credinţei strămoșești şi atitudinea eroică a bătrânului Atanasie din Bichigiu au rămas în conştiinţa colectivă, care le-a transpus şi în creaţiile populare: 
„În pământ de m-or băga
Nu mă las de legea mea 
Asta-i legea lui Hristos 
Sloboziţi puştile jos[…] 
*
De la-nalta Împărăţie 
O venit o comnişie 
Şi pe mulţi îi judecară 
Feştecare cum să piară: 
Unii-n temniţă băgaţi,
Opt să fie spânzuraţi,
Numa moşu Todoran,
Ne-nfricatu veteran,
El s-o sfârşit tras pe roată 
Plâns şi azi de lumea toată.
*
[…] Când Todoran a murit 
Soarele n-a strălucit,
Luna nu s-a arătat 
Şi nici ceriul n-a-nstelat, 
Făr` a fost numai o jele 
De pe pământ pân` la stele”
Persecuțiile românilor din Transilvania și lupta lor pentru a rămâne în biserica strămoșească
„Într-o cerere din 1755, românii din scaunul Selistei, se roagă mitropolitului din Carlowitz: «Pentru Hristos nu ne vei uita, nici dorirea noastră că suntem dosăditi si legati si bătuti pentru sfânta lege, că acum nu mai stim ce să mai facem de atâtea necazuri si legături si bătăi, prăzi si geruri, care ne-au degerat mâinile si picioarele noastre în legăturile lor, că ce-am pătit înainte, iar de când a venit Aron (episcop unit) toate temnitele le-au umplut de robi preoti si mireni, cari nu s-au făcut din zilele lui Maximilian si Diocletian, împăratii cei tirani, precum face Aron cu protopopul lui acum cu crestinii pentru legea cea grecească» [7]. Într-o altă cerere, adresată mitropolitului din Carlowitz la 4 decembrie 1756, pentru a li se da un arhiereu ortodox, românii din Săliste si din toată marginea de la Brasov până la Dobra spun: «Nu mai avem puteri a răbda răul ce ne cade asupra noastră de la popii cei uniti în toate zilele si supărările, că în toate zilele ne prind la arest si ne căsnesc cum este mai rău, încă ne dau si în mâna biraelor, de ne închid prin temnite. Deci de al lor mare rău ne-am pustiit toti si case si mosii si sedem tot fugiti prin păduri, fiindcă nouă nu ne trebuiesc popii cei uniti până la moarte. Mai bucuros moartea vom pafti ca pe ei să ne stăpînească».Într-o altă plângere către acelasi mitropolit se descriu cazuri de arestări de preoti si de tărani ortodocsi din mai multe sate (Săsciori, Sebesel, Jina, Poiana, Tărtăria). Metoda era cam aceeasi pretutindeni: plutoane de soldati intrau noaptea în sat, legau străjile, arestau pe preoti, «îi băteau de moarte» pe preoti si pe preotese, jefuiau tot din case, luau si vitele, apoi plecau cu preotul legat, iar în lipsa lui cu preoteasa, uneori cu copilul mic în brate, cum au făcut cu preoteasa din Deal, al cărei copil a murit degerat pe drum. (…) La Schitul Cioara venind «12 unguri» să prindă pe călugăr si acela fugind în pădure, «s-a suit pe Sfântul altar si au început a-l descoperi si a-l strica si au doborît acoperisul si peretii» [10]. Călugărul care a fugit era Sofronie care va deveni peste doi ani căpetenia răscoalei religioase antihabsburgice din Transilvania
(…) Ortodocsii români mureau în toate părtile ca martiri pentru credinta lor, fie împuscati sau spînzurati, fie în bătăi si în temnite, însăsi împărăteasa Maria Tereza trebui să recunoască în rescriptul din 1760 că «multimea a fost tratată în acel principat al nostru cu moartea si cu alte mijloace de cruzime pentru religia neunită de rit grec» după ce poporul se linisteste si se duce pe la vetre, generalul începe o actiune de represiune si mai cruntă si mai sistematică decât cele anterioare. El a ordonat la 9 aprilie o anchetă pentru a afla care dintre români s-au declarat până la l aprilie 1761 contra uniatiei sau nu s-a declarat contra ei si care din ei revin acum asupra declaratiei împotriva uniatiei, pentru a atribui bisericile si posesiile lor majoritătii. Ancheta s-a făcut de comisii alcătuite din functionari subordonati generalului, asistati de către doi preoti uniti. Deci comisiile erau lipsite de impartialitate.Rezultatul nefavorabil al anchetei l-a făcut pe general să schimbe promisiunea în privinta bunurilor bisericesti si să refuze a atribui ortodocsilor bisericile si bunurile bisericesti, pe motiv că religia ortodoxă nu e recepta, ci numai tolerată. Aplicarea acestei măsuri întâmpina însă în unele părti greutăti, în Ocna Sibiului, în Săliste, în Sadu, de exemplu, românii declarându-se toti ortodocsi au refuzat să împlinească ordinul de a preda totusi biserica preotilor uniti. A trebuit ca companii de soldati să le ia biserica si s-o predea episcopului Petru Aron, iar pe fruntasi să-i aresteze si să-i supună la bastonade în piata Sibiului. În 6 iulie 1761, în prezenta celor doi episcopi, Petru Pavel Aron si Dionisie Novacovici, generalul Bucow personal a luat cheile ambelor biserici din Alba Iulia de la ortodocsi si le-a dat unitilor. După aceasta ambii episcopi slujiră liturghia, Petru Pavel Aron în biserică fără nici un credincios, Dionisie Novacovici în grădina casei unde locuia, având asa de multi credinciosi, încât multimea n-a încăput nici în grădina, nici în piata publică. 
Generalul Bucow a procedat si la represiuni numeroase. Petru Pavel Aron apărea acum din nou în diferite părti în convoiul generalului. La Cuzdrioara, lângă Dej, fiind trimisă o trupă de soldati să aresteze niste preoti ortodocsi si poporul smulgând pe cei arestati din mâna soldatilor, generalul Bucow a trimis acolo pentru represiune trei companii din Turda, 100 de soldati din Cluj si o companie de dragoni. În raportul către împărăteasă, Bucow scrie la 8 septembrie 1761: «La atac s-a distins căpitanul baron Cavallence din dragoni care a împresurat satul cu atâta precautie cu trupa sa, încât nici unul din cei ce au voit să se refugieze n-a reusit să răzbată. Conducătorii au fost arestati si judecati pe loc si anume doi la moarte prin streang si doi la serviciu militar pe viată»”
(…)
Sofronie se duce în Zarandul apărat de munti si rezultatul actiunii lui printre moti îl vedem într- un memoriu adus în mai 1760 de o delegatie de tărani Congregatiei nobililor din judetul Hunedoara, adunată la Deva.
In memoriu se spunea, îmbinîndu-se respectul cu hotărîrea: «Dacă vreti să scoateti de la noi ceva, sub cuvânt de contributie, ori altă trebuintă a Principatului, noi suntem gata la toate, dar religia nu ne-o părăsim până când trăim. Toate neamurile îsi au legea lor si trăiesc în pace în legea lor… Iar noi suntem prigoniti neîncetat pentru legea noastră. De ce nu ne dati pace ca să ne odihnim? De ce să dăm unitilor bisericile, pe care bietii de noi le-am zidit cu cheltuiala si cu mâinile noastre? Nu, niciodată până ce suntem vii!… Prea deajuns ne-am rugat cu toată cuviinta si n-am primit nici un răspuns… Măriile Voastre, nici noi nu suntem ca vitele, cum credeti, ci avem Biserica noastră. Iar bisericile nu de aceea sunt clădite ca să rămână goale, si nici noi nu ne vom mai închina în grajduri, ci ne vom duce la biserici, ca să ne rugăm acolo si să nu rămână goale!»”
(fragmente din Dumitru Stăniloae, Lupta românilor din Transilvania pentru a rămâne în biserica strămoșească și persecuțiile neîntrerupte)
„O acţiune puternică de revenire la Ortodoxie a întreprins popa Cosma din Deal, care, împreună cu credinciosul Constantin Petric din Jina, a cutreierat până la 1755 patruzeci şi două de sate, încât, pe la începutul acestui an, guvernul ardelean, deja sesizat, va da ordin ca cei doi să fie arestaţi. Cutreierând sat de sat, începând de la Sibiu şi Sebeş pe Valea Mureşului până la Orăştie, redactează peste tot «cărţi» în care descriau pe scurt suferinţele pe care le-au îndurat românii ortodocşi, preoţi şi ţărani, în cei 11 ani de la mişcarea lui Visarion, mişcare de trezire a conştiinţelor. Din cuprinsul lor aflăm numele a nenumăraţi preoţi şi preotese care au fost ucişi, întemniţaţi, jefuiţi, maltrataţi pentru acelaşi refuz categoric de a îmbrăţişa uniaţia.«Cărţile» preotului Cosma din Deal sunt documente elocvente ale vremii despre suferinţele îndurate de românii ortodocşi.”
(Atitudinea clerului ortodox ardelean din secolul al XVIII-lea față de uniatism)
(Culegerea și selecția textelor: Irina Bazon)
Advertisements