Muzeul Taranului Roman primavaraDr. Mihai Gheorghiu: Scrisoare deschisă către ministrul Culturii, Daniel Barbu. Lichidarea Muzeului Ţăranului Român?

Stimate domnule ministru Daniel Barbu,

Vă scriu cu speranţa că cele scrise vă vor determina să aveţi înţelegerea necesară pentru a iniţia un dialog cu privire la soarta Muzeului Naţional al Ţăranului Român, unul din cele mai prestigioase muzee din România.

Astăzi , în cadrul MŢR, asistăm la o depreciere constantă a actului de conducere a instituţiei, ceea ce duce la nenumărate stări tensionate, la încălcarea gravă şi repetată a normelor deontologice, la anihilarea oricărui tip de consultare reală a specialiştilor. Specialiştii muzeului sunt percepuţi ca simple marionete, puşi în situaţia să execute hotărâri rapide şi dăunătoare programului iniţial al muzeului, hotărâri luate unilateral de către managerul instituţiei, fără să consulte organismele muzeului abilitate în acest sens. Muzeul este literalmente sufocat de o agendă de evenimente contrară misiunii care i-a conferit prestigiul şi recunoaşterea internaţională. Aglomerarea de evenimente, mulţimea târgurilor cu denumiri diferite, care, în realitate, sunt de aceeaşi factură, organizate de terţi, de cele mai multe ori în regim de parteneriat, pun muzeul în situaţia de a nu mai putea funcţiona normal. Identitatea muzeului are enorm de suferit, profilul de instituţie de cultură, de instituţie muzeală este slăbit pentru a pune în valoare latura comercială şi de divertisment. Fără îndoială că sunt printre aceste evenimente şi unele de calitate, dar cele mai multe sunt de proastă calitate, aducând muzeului imense deservicii. Impresia care se creează este de bazar cultural, de loc cu o identitate diluată, îndoielnică, în pofida eforturilor specialiştilor muzeului de a continua şi dezvolta o activitate culturală şi de specialitate care este şi importantă şi vizibilă, dar nu în spaţiul comercial al mall-ului din spatele muzeului. Aşteptăm cu interes decizia pentru desfăşurarea de întreceri sportive, spectacole de circ, numere de magie, seri de spiritism, educaţie sexuală etc.

În numele unei aşa zise deschideri culturale, problemele stringente ale muzeului sunt cu bună ştiinţă ignorate. În locul discuţiilor pe marginea misiunii muzeului, a unei strategii asumate şi discutate mai ales în interiorul instituţiei, dar nu numai acolo, ne aflăm sub impulsul deciziilor arbitrare, în urma cărora muzeul se transformă pe zi ce trece într-o locaţie pentru derularea de acţiuni şi evenimente, cele mai multe fără relevanţă, şi fără nici o legătură cu misiunea specifică a Muzeului Ţăranului Român, dar nici măcar cu scopurile şi funcţiile unei instituţii muzeale, aşa cum aceastea sunt clar definite de organismele naţionale şi internaţionale. În aceeaşi oridine de idei ministerul culturii a aprobat, dvs. personal d-le ministru, un nou regulament şi o nouă organigramă, care defineşte muzeul ca având, pe lângă rolul de muzeu, rolul de centru cultural-educativ, deci i se conferă o misiune (de altfel, complet neprecizată, lăsând loc la interpretări) pentru care nu are nici un fel de resurse alocate, nici personal dedicat şi nici vreo competenţă reală, misiune care este, de altfel, în afara literei şi spritului legii muzeelor. Mai mult decât atât, muzeului i se stabileşte ca obiect de activitate inclusiv: „închirierea spaţiilor deţinute în administrare unor persoane fizice şi juridice”. Şi tot în premieră, muzeul nu mai are un director de specialitate, deci un director care să gestioneze activitatea muzeografică şi cea de cercetare.

Rolul social al muzeelor este unul foarte important, numai că acest rol nu poate deveni pretext pentru transformarea unui muzeu în unitate de producţie a „industriei” culturale. Rolul social al unui muzeu este implicit şi explicit generat de patrimoniul pe care trebuie să-l afirme şi să-l protejeze, nu de activitatea economică de spaţiu de desfăşurare pentru iniţiativele unor terţi. Muzeul contemporan trebuie să fie deschis, trebuie să fie o platformă de dialog cultural şi social, dar în marginile decenţei şi ale bunei măsuri, care singură poate da dimensiunea adecvării mijloacelor la scop. Tot ceea ce este excesiv, devine dăunător, ameninţând însăşi misiunea de bază a muzeului. Mall-ul cultural prefigurat de acest nou regulament poate că este mai tentant pentru afacerea culturală privată, dar, în mod cert mai puţin adecvat misiunii culturale. Desigur, crearea la MNŢR a unei platforme de divertisment a aşa zisei noi industrii culturale ar fi poate mai profitabilă din punct de vedere comercial, dar în acest caz vom avea o altă instituţie, cu alte scopuri şi alte obiective. Aglomerarea excesivă şi permanentă a evenimentelor culturale, semi-culturale şi kitsch (pe baze contractuale şi comerciale) nu face decât să pună în practică dizolvarea misiunii fundamentale a MNŢR. Astăzi muzeul este mai cunoscut unei anumite categorii a publicului bucureştean pentru iniţiativele private care se desfăşoară în interiorul muzeului, decât pentru patrimoniul său de excepţie, pentru expoziţia sa permanentă sau pentru realizările specialiştilor săi. Prea multă „culoare” face ca tabloul general să devină pestriţ.

Care este viitorul muzeului? Cum se poate continua muzeografia berniană? Care este amestecul optim între cercetare etnologică, muzeografie şi acţiune culturală? Ce trebuie să se schimbe, ce trebuie să rămână neschimbat? Toate aceste întrebări şi multe altele sunt, din păcate, întrebări care nici măcar nu sunt puse, cu atât mai puţin să fie găsite şi răspunsuri la ele.

După douăzeci de ani muzeul se găseşte într-o situaţie de confuzie conflictuală. Unii dintre noii membri ai familiei muzeului au devenit confuzi şi violenţi, animaţi de dorinţa de a impune un program ideologic care să vină să disloce puterea simbolică a muzeului, aşa cum a fost el construit şi gândit până acum. Programului ideologic deja instaurat îi va urma un şantier de construcţii care va fi pretextul perfect pentru demantelarea unei lungi tradiţii de muzeografie instaurată de Horia Bernea. Ceea ce este în curs la ora actuală este un proces ramificat de transformare a muzeului în unitate de producţie şi consum cultural pe scară largă.

Muzeul rămâne astfel prizonierul unei noi apariţii fantomatice care acoperă vechiul chip, în mod insidios, tenace şi covârşitor. Materia acoperă spiritul muzeului, exerciţiul managementului acefal şi apter devine atotprezent, făcând tabula rasa din orice tradiţie, pentru că tradiţiile sunt, nu-i aşa, doar construcţii fantasmatice ale unor intelectuali inutili.

Muzeul se atrofiază, chircit în această atotprezentă violenţă a discursului activismului cultural, a afacerii culturale, a supravieţuirii financiar-contabile. Şi odată cu el se atrofiază şi figura ţăranului român, aspra sa materialitate simbolică, puterea sa de a îndura totul, inclusiv propria moarte, propria distrugere. Muzeul se închide astfel asupra lui însuşi, prăbuşit în rama unei vechi apologetici menţinută doar pentru a semnaliza reclama pentru o firmă veche şi respectabilă, aptă în schimb numai să producă noi reuniri ale pieţei, ale deconstrucţiei universale şi discursurilor empirio-criticiste. Curtea muzeului, adevărată curte a miracolelor, a devenit „adevăratul muzeu”, adevărata expunere, exhibare a ceea ce muzeul oferă acum cu generozitate nouă, sporită, redimensionată. Cultul noului, al contemporanului cu orice preţ, al ofertei cool, abrazive în noutatea ei reducţionistă şi triumfalistă. Curtea muzeului redefineşte muzeul, îl dizlocă, îl impinge într-un loc al nefiinţei, al spectacolului şi al prezentificării spectaculare. Muzeul cedează, a cedat locul unei întreprinderi culturale dubioase, unei afaceri de bunuri culturale echivoce, ţipătoare. Modestiei iniţiale a discursului, a tăcerii, a semnului îi este preferată gesticulaţia, sonorizarea puternică a temelor care prezentifică sau deşertifică, videază de orice conţinut aşezarea muzeului, care devine el însuşi doar un accesoriu, un instrument pentru altceva decât sinele său. Ne mişcăm deci între Scylla şi Caribda, între teozofia labilă ideologicului de ultimă extracţie, care desfiinţează o viziune şi o administraţie care încurgitează totul pentru a expectora o noua afacere „culturală” de succes.

Ceea ce domină astăzi agenda muzeului este marea afacere culturală şi de marketing, urmărirea acerbă a agendei personale, punerea muzeului la teasc, să producă evenimente, şi afaceri profitabile. Muzeul – proiect intelectual, proiect etnologic?! Nici pe departe, un simplu proiect imobiliar şi de marketing. Cum „natura are oroare de vid”, va înghesui întotdeauna în locuri anume create fiinţe sau entităţi care să folosească resurse în interes personal şi de grup. Cultura devine aici simplă mişcare a resurselor, a banilor, mobilitate continuă în sprijinul unei profitabilităţi bine ţintite. Există în acest sens un modus operandi bine pus la punct. Un joc foarte uşor de jucat, foarte profitabil pentru jucători, totul sub aparenţa actului adminstrativ dedicat binelui public. Instituţia muzeului devine astfel o unitate de producţie a profitului personal şi de grup. Proiectul cultural este părăsit pentru marketingul continuu etalat care poate conduce pe orice necunoscător la dimensiuni false ale lumii ţărănescului servindu-i-se ersatz-uri scumpe şi ţipătoare. Formula este aceea a nonşalanţei şi a agresivităţii, a abuzului, dublate de urmărirea atentă a profitabilităţii, a intruziuni permanente şi totale pentru a avea acces la orice înseamnă resursă. Muzeul a căzut astfel în plasa unei administrări care ştie să extragă toate beneficiile din precaritatea noii situaţii şi a noii situări a muzeului. Noua filozofie managerială îşi impune insidios agenda de marketing, în dauna oricărei proiecţii intelectuale, sub semnul unei aşa-zise modernizări care este în fond o excesivă şi violentă politică de transformare a muzeului într-un mall cultural, loc al oricăror întâlniri, expuneri şi evenimente, unele de o condiţie cel puţin chestionabilă. Finalul previzibil al acestei aventuri este disoluţia tradiţiei MŢR, reconfigurarea sa din afară spre înăuntru în conformitate cu interesele celor care presimt afacerea modernizării şi a refacerii expunerii permanente din raţiuni comerciale şi de marketing. Muzeul nu mai este scopul, ci vehiculul care trebuie utilizat la maximum pentru a asigura vizibilitate şi profitabilitate unui management care se face întors cu faţa de la trecutul instituţional, pentru a privi în viitorul luminos al unei mega-afaceri în care se vor investi şi se vor cheltui milioane de euro, atâtea câte H. Bernea nici nu putea visa, cel care a construit un muzeu cu o echipă de colaboratori şi cu fonduri mereu modeste şi insuficiente, mizând în schimb pe creativitate şi imaginaţie. Noua eră trebuie să fie, se spune, era unei modernizări care să aducă muzeul mai aproape de public într-o epocă a comunicării virtuale, dar folosirea instrumentelor de ultimă generaţie nu poate înlocui nici realitatea muzeului, nici mesajul său pentru contemporani, care este acela al unei liniştite şi educate priviri spre origini şi spre prezentul care devine trecut. Ar putea să aibă succes această întreprindere, care se revendică din atâtea izvoare ideologice, încât cu greu mai putem descurca iţele? Greu de crezut. Să sperăm că propria confuzie a agenţilor manageriali şi primitivismul demonstrat până acum, precum şi eliberarea unora dintre noi de laşitate şi indiferenţă, vor garanta eşecul unei întreprinderi, sperăm, falimentare. Nu trebuie să ne lăsăm cuceriţi de pesimism, instituţia este, sper, destul de solidă, ca să poată rezista unui astfel de atac concertat.

Care este şansa de a salva muzeul de la degradare prin disoluţia misiunii sale? Solidaritatea celor din interior şi a celor din afara muzeului pentru prezervarea misiunii reale a muzeului, pentru păstrarea moştenirii fondatorilor muzeului. Muzeul poate fi şi trebuie salvat de eroziunea continuă a intereselor comerciale, nonculturale şi ideologice, care pun cu agresivitate problema unei aşa-zise neadecvări a MŢR la o anumită modernitate impregnată de politica culturală a disoluţiei identitare.

Dr. Mihai Gheorghiu

Cititi si: Muzeul Țăranului Român, părtaș la propaganda homosexuală. Despre „muzeografia mărturisitoare” a lui Horia Bernea și sacrilegiul la adresa memoriei sale.