Ilie Bădescu, despre rolul decisiv al “societăţilor ţărăneşti” în istoria poporului român

“Dacă în Europa occidentală “eşecul imperiului” (I. Wallerstein)
este legat de opera burgheziilor urbane, în Europa răsăriteană acest proces este rezultatul mişcării naţiunilor care, în “temelia” lor, erau popoare ţărăneşti.

Istoria românilor s-ar fi “întrerupt” în primul mileniu, asupra
căruia ne-a rămas bogăţia probelor arheologice, religioase şi
etnografice, dacă societăţile ţărăneşti din aria “Romaniei orientale” n-ar fi edificat acele uimitoare “confederaţii intercomunitare” de tipul “obştei celei mari a Vrancei toată”, pe a căror temelie s-au înălţat voievodatele şi cnezatele româneşti. Nici un moment din lunga serie a istoriei românilor nu poate fi despărţit de rolul decisiv al “societăţilor ţărăneşti”.

“[..] comunităţile noastre, remarcă Henri H. Stahl, se dovedesc a nu fi fost mase amorfe şi inerte, ci, dimpotrivă, capabile de acţiuni militare, fiind organizate confederal şi dispunând de o categorie socială de căpetenii capabile să se organizeze şi în forme sociale. Fenomenul “republicilor ţărăneşti”, la care se referă D. Cantemir, este o realitate certă care nu se cade a fi minimalizată ci, dimpotrivă, se cere interpretată, în istoria noastră socială ca una din piesele ei de bază (…). O deosebire importantă faţă de despoţiile asiatice consta astfel tocmai în această existenţă a unor formaţiuni confederale locale, care au făcut ca seria comunităţilor pastorale şi agrare de la noi să fie capabilă să opună rezistenţă năvălitorilor asiatici”.

Geneza satului românesc (II)

„Vechile noastre sate sunt păstrătoare ale unei tradiții culturale cu rădăcini atât de adânci, încât merg până departe în preistorie.

Țăranii români liberi, moșneni și răzeși, cu deosebire cei așezați în satele de la poalele Carpaților, au făurit o civilizație rurală care nu numai că are un caracter de originalitate mai vie decât al altor neamuri, dar a dovedit o putere de creație culturală care uimește pe oricine ajunge să o cunoască” (Henri H. Stahl, Civilizația vechilor sate românești, 1968) 

Henri H. Stahl este primul cercetător care a examinat în profunzime chestiunea țărănimii libere, dovedind, în urma investigațiilor sale, că existența satelor devălmașe libere (alcătuite doar din răzeși – cum erau numiți țăranii liberi) a constituit un fenomen important și dominant în trecut. Cum am arătat, el răstoarnă astfel „teza boierească” privind geneza satelor românești, teză care nu explică existența satelor libere, care ocupau, în trecut, o parte însemnată din teritoriul românesc. Stahl oferă argumente statistice prin care arată că „trăsătura originală atât a Munteniei, cât şi a Moldovei era munca directă a pământului de către ţăranii liberi (moşneni şi răzeşi). Astfel, putem observa faptul că, în Conscripţia virmontiană din Oltenia realizată sub stăpânirea austriacă în anul 1718, satele megieşeşti înţelese aici drept sate libere constituie 47% din totalul satelor fiind de departe elementul dominant. Nici satele boiereşti, domneşti sau mănăstireşti nu ating un procent mai mare din totalul satelor. În anul 1831 situaţia satelor libere se schimbă, însă nu în mod radical, ele continuând să deţină în Oltenia plus Muntenia 25% din total. În Moldova situaţia este aproape aceeaşi, satele răzeşeşti alcătuind 23,2% din total.”[1]

Satele de țărani liberi existau în proporție de masă în depresiunile carpatice și în zonele de deal, iar în Moldova

Geneza satului românesc (I)

„Civilizația vechilor noastre sate este, în primul rând, o civilizație a satelor libere”

Henri H. Stahl (Civilizația vechilor sate românești, 1968)

Cercetările lui Henri H. Stahl (1901-1991), cel mai de seamă reprezentant al Școlii de sociologie monografică înființate de Dimitrie Gusti, au scos la iveală informații valoroase cu privire la geneza satelor românești, evoluția lor istorică și vechile forme de organizare ale acestora. Investigațiile sale de teren, efectuate, mai ales, în satele Nerej (Ţara Vrancei), Drăguş (Ţara Oltului), Fundu Moldovei (Câmpulung Moldovenesc), Runcu (judeţul Gorj), Cornova (fostul ținut al Orheiului), au condus la elaborarea unor ample studii, printre care Contribuții la studiul satelor devălmașe românești, în trei volume, lucrare de referință despre obștile devalmașe ca formă de organizare a satului românesc tradițional, dar și despre procesele de disoluție a acestor comunități rurale cu origini străvechi. 

În lucrările sale, Henri H. Stahl a contestat unele concepții clasice cu privire la originea satelor românești, precum și vechiul mod de clasificare a acestora. El arată că nu se susține teoria conform căreia satele erau, la origine, de tip „geneaolgic”, adică sate descinzând dintr-un strămoș comun (o familie originară). Satele arhaice aveau ca mod de organizare specific devălmășia, caracterizată prin faptul că proprietatea era deținută și exploatată în comun, iar organul de conducere era colectiv, reprezentat de obștea sătească, adică sfatul la care se adunau capii de gospodarie și bătrânii din sat. Aceasta, în forma ei arhaică, „nu avea nimic familial în ea”[1] – dupa cum afirmă sociologul –, în sensul că, inițial, rudenia de sânge a avut o importanță redusă în formarea satului[2]; apartenența unei familii la o spiță de neam nu era un factor decisiv în distribuirea proprietății, din cauza caracterului pasager al posesiunii asupra pământului[3]. Așadar, deși era vorba de gospodării familiale asociate în obști, descendența dintr-o familie originară fondatoare nu a fost decisivă în modul de structurare a comunităților.

Posesiunea pasageră a pământului se explică prin faptul că, în devălmășia originară, se practica o agricultură itinerantă (mutătoare – după exploatarea unui teren agricol până când acesta devenea infertil, erau desțelenite noi pământuri); membrii obștii aveau, în mod egal, dreptul de folosi, de a desțeleni și lăzui (despăduri), oriunde și cât aveau nevoie, din pământul devălmaș al satului. Trecerea la satul „genealogic” (în cadrul căruia apartententa la un grup familial originar a constituit un criteriu decisiv în delimitarea proprietăților), reprezintă un fenomen mai târziu, rezultat din disoluția unor forme anterioare de devălmășie (absolută).

H. Stahl arată că, în cazul devălmășiei originare, „o întreagă regiune cunoștea o organizare socială care se aseamănă mai mult cu Statul decât cu familia”, iar „Titularii de drepturi de proprietate sunt colectivitățile organizate, și nu gospodăriile individuale. Acestea se constituie abia mai târziu, printr-un proces de dezagregare a unor mari spații prin trasarea unor limite despărțitoare între diverse colectivități”[4].

Prin aceasta, H. H. Stahl s-a delimitat critic de adepții „tezei boierești” privind geneza comunităților rurale românești, printre care istoricii C. C. Giurescu, I. C. Filitti, G. Panu, R. Rosetti[5]. Unii susținători ai teoriei eroului eponim (strămoșul întemeietor al întregii comunități și, la origine, proprietar unic al pământului) erau de părere că satele ar fi fost, la origine, fondate de către cneji, un fel de stăpâni ai satelor, care, deși nu aveau proprietate asupra satelor, aveau judecie, putere care le oferea dreptul de a pretinde dijmă și clacă de la țărani, precum și de a-i judeca[6]. Însă această teorie neagă, de fapt, originea răzășească (razeșii – numiti astfel în Moldova, sau moșnenii, cum erau numiți în Țara Românească, erau țărani liberi organizați în obști) a unor forme de devălmășie care erau predominante în trecut.

Or, cum arată H. H. Stahl, obștile devalmașe libere erau un model de democrație țărănească directă, fără sa fie conduse de lideri formali[7] sau de un stăpân boier, presupunând egalitatea tuturor membrilor obștii (ele erau „o formă de asociație egalitară a unor gospodării”[8]) și având doar reprezentanți din rândul țăranilor – dintre cei mai bătrâni și vrednici – pentru relațiile cu exteriorul și pentru conducerea colectivă a comunității. Astfel, în locul „tezei boierești”, H. H. Stahl împărtășește „teza țărănească”, la care adera și Nicolae Iorga[9] (care susținea existența țăranilor liberi[10] și a democrației rurale a vechilor sate, deși credea în ipoteza descinderii satelor dintr-un erou eponim, marele istoric fiind cel care le-a dat numele de „sate genealogice”). Conform acestei teze, satele libere existau, în trecut, într-o proporție dominantă pe teritoriul românesc. În cazul devălmășiei originare, se punea în evidență nu un descălecător unic, ci o ceată străveche constituită[11]. După cum a evidențiat H. H. Stahl, aceste comunități rurale organizate în devălmășie proveneau din formațiuni tribale existente din vremea satelor dacice libere (perioada preromană), păstrând multă vreme caracteristicile acestor formațiuni arhaice.

Irina Bazon

Aparut pe Tezaur Românesc.

Note:

[1] Henri H. Stahl, Sociologia satului devălmaș românesc, Fundaţia Regele Mihai I, Bucureşti, 1946.

[2] Cornelia Rada, Comunități agrare stabile, în Ilie Bădescu, Darie Cristea (coordonatori), Elemente pentru un dicționar de sociologie rurală, Editura Mica Valahie, 2011, p. 32.

[3] Gheorghe Șișeștean, Proprietatea în comunitățile țărănești europene, în Ilie Bădescu, Darie Cristea (coordonatori), op. cit. p. 81.

[4] Henri H. Stahl, op. cit., apud Ilie Bădescu şi Ozana Cucu-Oancea (coord.),Dicţionar de sociologie rurală, Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2004, p. 539.

[5] Maria Larionescu, Devălmășie, în Catalin Zamfir, Lazar Vlasceanu, Dicționar de Sociologie, Ed. Babel, București, 1993, apud Ilie Badescu, Darie Cristea (coordonatori), op. cit., p. 34.

[6] Toma Roman, Sociologie economică rurală, Editura ASE, Bucureşti, 2004.

[7] Gheorghe Șișeștean, Obștea, înDicţionar de sociologie rurală, p 344.

[8] Henri H. Stahl, op. cit., p. 47.

[9] Maria Larionescu, op. cit., apud Ilie Badescu, Darie Cristea (coordonatori), op. cit., p. 33.

[10] „Clasa care a creat Statul în legătură cu ideea natională, prin mijlocirea democratiei; clasa care a creat cea dintâi domnie în munții Argeșului, clasa aceasta tărănească era, fără îndoială liberă. […] Cu oameni neliberi nu se întemeiază o tară, cu oameni neliberi nu se apără o tară și cu oameni neliberi nu progresează o tară.” (Nicolae Iorga, Doctrina naționalistă, Institutul Social Român, Fundația Carol I, 10 decembrie 1922).

[11] Cornelia Rada, Sat devălmaș, în Ilie Badescu, Darie Cristea (coordonatori), op. cit., p. 33.

Sursa foto: Kurt Hielscher, album de fotografie, Romania anilor ’30