Dumnezeu să-l odihnească împreună cu sfinții Săi! Sfinte mărturisitorule, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi!
„Figura de sfânt pe care se citea suferința chinurilor îndurate de-a lungul unui calvar de peste 20 de ani în temnițele comuniste, emana bunătatea, blândețea, mila și mai ales dragostea”
“În fața mărturisirilor lui Ioan Ianolide orice adaos este de prisos. Cuvintele ar fi prea goale, neputând să cuprindă o întregire a acestora. […]
L-am cunoscut pe autorul, sus menționat, după eliberarea sa, în anul 1964. Era unul dintre puținii „colegi” de detenție, pe care tatăl meu îl primea în casa noastră.
Figura de sfânt pe care se citea suferința chinurilor îndurate de-a lungul unui calvar de peste 20 de ani în temnițele comuniste, emana bunătatea, blândețea, mila și mai ales dragostea, creîndu-ți o stare sufletească specială, atât de liniște cât și de pace; de resemnare până la iertare.
Se deplasa greu, cu gleznele și picioarele umflate, ca urmare a rănilor lăsate de lanțurile pe care „le purtase cândva”. Nu pregeta să urce anevoie Dealul Patriarhiei, ținându-și de mână nepoțica iubită, pentru a participa la întreaga liturghie, uneori stând în picioare ore întregi, pentru a primi împărtășania creștinească.
Cred că l-a cunoscut pe părintele meu mai bine decât mine, care am fost lipsită de un îndrumător chiar în perioada formării mele ca adolescent și a alegerii unei cariere pe care ar fi dorit să o urmez.
Printre portretele oamenilor de cultură din cartea lui Ioan Ianolide, cel al lui Radu Gyr mi se pare a fi cel mai complet și cel mai elocvent. Controversele și insinuările aruncate ca niște săgeți otrăvite asupra, atât a personalității cât și a caracterului poetului, își găsesc răspunsul în mărturia autorului acestei cărți. […]
Din sufletul meu, eu pun o floare a dragostei și a milei pe mormântui acestui „sfânt al închisorilor”, ca un omagiu pentru suferința lui, mulțumindu-i, dacă mă aude, pentru tot ceea ce a scris și, mai ales, pentru „Adevărul” mărturisit despre părintele meu.”
Fragment din cartea Deținutul profet (ediție îngrijită la Mănăstirea Diaconești, Editura Bonifaciu, 2009):
Tristețile unui deținut
Deţinutul simte că într-un viitor previzibil puterea comunistă va fi anihilată. Şi totuşi el e trist şi îngrijorat. Trist este pentru că vede că aceia care au avut puterea comunizării ţării se profilează ca stăpâni şi ai lumii ce va veni.
Este îngrijorat pentru că înţelege că se deschid perspectivele unei tiranii mondiale fără oponenţi şi fără precedent. Viţelul de aur, zeul străvechi se arată azi ca o uzină atotputernică în spiritul omenirii. Lumea se închină maşinii. E o pseudo-religie a dogmelor materiale, a sensului material şi a finalităţii neantice. Statul care va avea monopolul armelor sofisticate, al ingineriei genetice şi al tehnicii de determinare a conştiinţelor va fi atotputernic şi va nimici omenirea. Nimeni nu garantează libertatea oamenilor în această civilizaţie, nimeni nu poate guverna forţele tehnologice în această civilizaţie.
De aceea omenirea trăieşte pe culmile disperării. Toate problemele lumii se află în Crucea lui Hristos şi a creştinilor, câte ori vom rătăci drumul, ori vom lenevi pe cale, să ne înapoiem la Evanghelie şi la Duhul Sfânt. Suferinţele ce ni se pricinuiesc au menirea biciuiască lenea noastră şi să ne lumineze minţile.
Ioan Ianolide, 1985
Hristos Judecatorul
Hristos a venit în lume şi a fost răstignit. Lumea s-a revoltat împotriva lui Hristos şi El a biruit-o. Apoi Hristos s-a aşezat pe Scaunul de Judecată, plin de putere şi de slavă. Judecata Lui trezeşte conştiinţele celor fărădelege şi nedrepţi. Nimic nu va mai putea fi tăinuit, nici un rău nu va mai fi justificat, nimic nu va putea fi falsificat. Crudul adevăr va despica fiinţa până în adâncimile ei.
În faţa Judecăţii au să dispară cele două cauze ce întunecă aici conştiinţa: starea de păcat şi ignoranţa. Oamenii vor fi puşi în faţa evidenţei pe care au ignorat-o, deşi o avuseseră în faţă, încât nu se vor mai putea apăra. Omenirea va deveni transparentă şi tot păcatul va fi privit deschis.
Ni se va spune:
“V-am dat un rai şi l-aţi părăsit, v-am făcut fraţi şi v-aţi ucis între voi. V-am dat o Lege şi v-aţi închinat viţelului de aur, am venit la voi şi nu M-aţi primit. M-aţi răstignit şi v-am iertat neştiinţa şi v-am dat Duhul Sfânt, dar voi continuaţi să Mă ucideţi, împotriva evidenţei.
Aţi dărâmat zeităţile grecilor şi romanilor, dar aţi creat un alt idol. Au fost eliberaţi robii antichităţii, dar aţi creat o robie modernă. S-a prăbuşit un imperiu păgân, dar aţi creat altele, mai păgâne. S-a năruit o orânduire nedreaptă, dar n-aţi fost capabili de una dreaptă. S-a terminat o tiranie, dar s-a înlocuit cu alta.
M-aţi alungat când din inimile voastre, când din orânduirile voastre şi n-aţi împlinit încă voia Mea. Aţi crezut o vreme în Mine, dar apoi v-aţi făcut pe voi înşivă dumnezei.
Eu am umplut lumea cu Duhul Sfânt, dar voi aţi împins lumea spre hăul umanismului. Eu v-am învăţat să stăpâniţi cu Duhul materia, dar voi v-aţi închinat şi v-aţi robit materiei, mutilând chipul Meu din voi.
Eu v-am dat un suflet armonios, în care am pus toate darurile de care aveaţi nevoie, dar voi v-aţi închinat zeiţei raţiunii. Eu făurisem o conştiinţă sfântă în lume, dar voi aţi preferat egoismul capitalismului. Eu ridicam sufletele, viaţa şi ordinea din lume la pacea liberă a desăvârşirii, dar voi aţi preferat pozitivismul ateu, care în numele unor false legi vă mutilează şi vă nefericeşte.
V-am dat înţelepciune, dar vrăjmaşii s-au dovedit adesea mai înţelepţi decât voi. V-am dat puteri sfinte să îndrăzniţi cu duhul, dar adesea au cutezat mai mult vrăjmaşii. V-am dat lumea să o stăpâniţi, dar aţi lăsat-o pradă vrăjmaşului. V-am dat idealul Împărăţiei Mele, dar n-aţi mai crezut în el şi lumea a fost acaparată de falsele împărăţii ale vrăjmaşului.
V-am certat de nenumărate ori, dar nu v-aţi trezit. Trec peste voi încercări apocaliptice, dar încă nu v-aţi umplut de Duh Sfânt.
Eu sunt prezent în lume, Eu lucrez prin voi toţi, dar voi Mă răstigniţi necontenit cu lenea voastră, cu puţinătatea voastră, cu ignoranţa voastră.
Vă cer socoteală pentru tot răul făcut şi pentru tot binele uitat. Vă cer socoteală pentru faptele voastre de acum şi pentru înrâurirea ce aţi avut-o asupra mântuirii lumii întregi, căci răspundeţi solidar în timp şi în spaţiu de tot ce e rău în cugetele voastre şi în orânduirile voastre.
Evanghelia Mea e aceeaşi pe pământ şi în ceruri, dar voi aţi făcut-o când pământească fără ceruri, când cerească fără pământ. Mereu aţi răstălmăcit Duhul Sfânt după ignoranţa, ipocrizia şi laşitatea din voi.
Nu vă amăgiţi: Eu sunt aici, Eu lucrez aici, Eu judec aici, Eu împărăţesc aici, fără a mă despărţi de Ceruri, ci ridicându-vă pe voi la Mine. Multe sunt păcatele oamenilor, dar cel mai mare este să creadă că se pot mântui, că pot trăi fără Mine. Priviţi lumea, priviţi universul, priviţi viaţa, priviţi sufletele voastre! Ele nu sunt decât prin Mine şi nu se pot mântui decât prin Mine.
Am fost Iubitorul vostru şi voi fi Judecătorul vostru. Voi cerceta legile voastre, voi cerceta orânduirile voastre, voi cerceta cultura voastră, voi cerceta modul vostru de viaţă, voi cerceta cugetele voastre.
Veţi da socoteală nu numai de faptele voastre, ci şi de năzuinţele voastre, de idealurile voastre, de crezurile lumii voastre. Cu cât înrâurirea voastră a fost mai mare în lume, cu atât vă este şi răspunderea mai mare.
Iată că s-a destrămat învelişul de materie al lumii voastre, iată că v-am scos din îngustimea timpului, iată că simţurile voastre s-au curăţit, iată că acum vedeţi slava tainică a lumii.
Cei ce aţi înţeles voia Mea şi aţi împlinit-o, vă bucuraţi de viaţa cea pururi fericită, iar cei ce nu aţi făcut voia Mea, ci aţi făcut voia voastră, vă veţi chinui în veci, fără iubire, fără har, fără bucurie, într-o disperare ce nu piere, căci veţi plânge veşnica voastră înfrângere”.
Hristos Împăratul
Omul a fost creat liber, asemeni lui Dumnezeu şi atâta vreme cât şi-a păstrat libertatea în bine, el a trăit iluminat de Dumnezeu, plin de cunoştinţă şi de neprihănire, în Rai.
Prin păcat, oamenii au intrat în zona libertăţilor dramatice dintre bine şi rău. Starea harică a dispărut din oameni, dar le-a rămas credinţa şi nostalgia paradisului pierdut. Răul a luat forme tot mai ample şi tot mai puternice, încât oamenii au pierdut contactul cu Dumnezeu. În dragostea Lui de oameni, Dumnezeu S-a revelat în poporul evreu, alegându-l să primească pe Hristos, Cel ce va fi Mântuitorul lumii.
Hristos a dat creştinătăţii învăţătura Sa, Duhul Sfânt şi Însuşi Trupul Său tainic, încât ea este sfântă prin El, este desăvârşită prin El şi este veşnică prin El.
Hristos lucrează în lume prin creştinătate. El vine mereu în lume prin creştinătate. El biruie păcatul şi răul din lume prin creştinătate. Tot ce este sfânt în lume este lucrarea Duhului Sfânt din creştinătate. Ţinta creştinătăţii este Împărăţia lui Dumnezeu şi frumuseţea ei trezeşte la viaţă toate generaţiile lumii.
Spiritualitatea creştină conduce lumea, o înnoieşte şi o desăvârşeşte, atât sub aspect spiritual, cât şi material. Creştinătatea dispune de harul nesecat al Duhului Sfânt, care îi dă putere nebiruită, încât nimeni nu o va putea sfărâma.
Încercările satanice de a imita creştinătatea sunt sortite eşecului prin simplul fapt că nu sunt de ordin divin şi nici nu năzuiesc spre Împărăţia lui Dumnezeu.
Răul în lume nu va veni numai prin forma antihristică, ci şi prin forma hristoşilor mincinoşi, adică acei creştini care nu vor fi autentici reprezentanţi ai spiritualităţii creştine.
Creştinătatea are datoria să lupte şi să învingă puterile răului, sub toate formele în care o atacă.
Creştinătatea se va regenera prin Hristos chiar şi din cele mai grele erori, căci omeneşte vorbind, misiunea creştinătăţii trece prin epoci de criză şi prin dezastre apocaliptice, deoarece aşa se dovedeşte măreţia oamenilor care cred în Dumnezeu.
Biruinţa lui Hristos este certitudine. El nu poate fi învins. Nici creştinătatea nu poate fi învinsă. Creştinătatea rămâne o taină în mijlocul lumii, prin care lucrează Însuşi Hristos. Creştinătatea triumfă fără a aborda un spirit triumfalist, căci în acest veac ea rămâne mereu slujitoare, şi nu se poate odihni decât când lumea va fi fost pregătită, atât spiritual cât şi material, de a avea Împărat pe Hristos, moment care echivalează cu transfigurarea lumii. Atunci va fi o lume nouă şi un cer nou, va fi o lume care va şti să facă tot binele după voia lui Dumnezeu. Creştinătatea trebuie să fie în acest veac o imagine a acestei lumi cereşti desăvârşite, căci numai aşa îşi poate juca rolul de mântuitoare a lumii. Creştinătatea trebuie să fie asemenea lui Hristos, ca prin El, cu El şi în El să mântuiască lumea.
În primul rând e nevoie de credinţă, ba încă nebunie în credinţă – şi nu o credinţă ignorantă, ci o credinţă lucidă a adâncii înţelegeri a misiunii oamenilor pe pământ.
În al doilea rând e nevoie de dragoste, care să mobilizeze deplin şi definitiv pe oameni în elanul sfânt al mântuirii lumii.
În al treilea rând e nevoie de nădejde, care angajează creştinătatea în idealul măreţ al împărăţiei cereşti, iar cerurile se zidesc acum, în materie, spiritualizând materia, desăvârşind lumea, transfigurând firea, restaurând natura.
Opera de mântuire nu este o problemă unilaterală a lumii, ci o problemă integrală. Credinţa creştină antrenează şi lucrează prin toţi factorii de cultură, creând spiritualitatea ce va mântui lumea. Ordinea naturală a lumii va fi spiritualizată şi lumea se va orândui pe criterii morale. Materia, omul, familia, neamul, omenirea, toate vor fi înduhovnicite şi vor participa la ordinea divină a lumii.
Biserica are rol sfânt în lume, căci prin ea se păstrează şi se perpetuează prezenţa tainică a lui Hristos, lucrarea Sfântului Duh, cât şi învăţătura autentică. Deci Biserica dispune de harul dumnezeiesc care poate curăţa, ilumina şi desăvârşi lumea. Fără Biserică nu este posibilă mântuirea.
Creştinătatea ar fi deci Biserica luptătoare, în care poporul are cuvântul greu al concretizării istorice a credinţei. În acest scop este necesară o elită harică, o elită slujitoare, atât clericală cât şi laică, elită care să gândească şi să desfăşoare lucrările necesare mântuirii lumii.
Creştinătatea trebuie să rămână fidelă lui Hristos, altfel nu îşi mai îndeplineşte misiunea de mântuire a lumii. Toată frumuseţea spiritualităţii creştine este în funcţie de vrednicia creştinătăţii. Creştinătatea nu se slujeşte pe sine, ci pe oameni. Slujirea nu se rezumă la rituri şi oficieri, ci e trăire, e lucrare, e faptă, e viaţă, e istorie, e concretizare.
Lumea îşi aşteaptă Mântuitorul.
Lumea îşi aşteaptă Împăratul.
Creştinătatea face din mântuire un mod de a împărăţi, şi din împărăţie un mod de a sluji, deci îşi asumă rolul de iconom al Împărăţiei lui Dumnezeu.
Deşi pare abstractă, credinţa e concretă.
Deşi pare imposibilă, credinţa e reală.
Deşi pare grea, credinţa e uşoară.
Deşi pare oarbă, credinţa e lumină.
Deşi are origini divine, credinţa se plineşte prin oameni. Deşi are o eshatologie transcendentă, credinţa se plineşte pe pământ, în prezentul istoric.
Creştinătatea nu se poate identifica cu împărăţiile din lume decât în măsura în care ele se identifică cu Hristos, atât în spiritualitatea lor cât şi în istoricitatea lor.
Împărăţia lui Dumnezeu îşi arată forma ei desăvârşită în viaţa lui Iisus, dar ea se continuă prin Duhul Sfânt, care este şi împărăţia tainică a lui Hristos cel rămas în istorie şi care are menirea să umple veacul şi să pregătească lumea pentru cea de-a doua Venire.
Istoria este teatrul în care se joacă mântuirea lumii, lucrare universală şi permanentă care angajează toate aspectele vieţii umane pe calea mântuirii, încât şi sufletele, şi fiinţele şi orânduirile sociale să crească în desăvârşire, conform harului şi voii lui Dumnezeu, iar aceasta nu la modul gratuit, ci în confruntarea cu puterile întunericului, făcând lumea vrednică de a-L primi pe Hristos.
Nu este verosimilă şi nici convingătoare o împărăţie a lui Dumnezeu care ar lucra numai asupra conştiinţelor, dar ar fi indiferentă la orânduirile politico-sociale ori la fenomenele cultural-ştiinţifice ale omenirii.
Antihrist
Istoria e confruntarea dintre bine şi rău, dintre Dumnezeu şi satana, dintre Hristos şi antihrist.Păcatul, satana şi antihrist se află în necurmată ofensivă de a stăpâni lumea, de a o duce spre iad: iad istoric şi veşnic, iad spiritual şi material. Virtutea, harul şi Hristos luptă necontenit spre a sfinţi lumea şi a o conduce spre rai: rai pe pământ şi în ceruri, rai în duh şi în materie.
În această bătălie nu întotdeauna înving creştinii, ci sunt şi epoci de triumf antihristic.
În această bătălie nu întotdeauna sunt bine delimitate forţele virtuţii de forţele păcatului, ori slujitorii lui Dumnezeu de slujitorii satanei. Antihrist foloseşte şi masca binelui spre a-i înşela pe oameni.
Antihrist nu e un om păcătos, ci e un om demonizat, în care răul devine concepţie şi acţiune antihristică şi antiumană. Antihrist are ură conştientă împotriva lui Hristos, fiindcă Hristos nu S-a închinat satanei şi n-a vrut să devină împăratul unei lumi păcătoase şi mincinoase.
Sunt mai multe forţe apocaliptice ce se desfăşoară în istorie – desfrânata, şarpele, balaurul – dar toate transmit puterea lor Fiarei cu numărul 666 – acesta este Antihristul. Forţele antihristice se recunosc prin faptul că sunt mincinoase, rele, viciate, necredincioase, corupte, tiranice, pline de ură, de nelegiuire şi de blasfemie.
De cealaltă parte, creştinătatea formează forţele hristice în luptă cu păcatul, satana şi antihrist.Ele mărturisesc adevărul, iubirea, dreptatea, frumuseţea, bucuria veşnică, credincioşia şi slava lui Dumnezeu. Biruinţa lor e asigurată de puterea lui Hristos Dumnezeu.
Păcatul a viciat fiinţa duhovnicească şi materială a oamenilor, pătrunzând în societatea lor, în istoria lor şi în natura lor. Prin păcat omul a pierdut comuniunea cu Dumnezeu şi a rătăcit fie prin propriile erori umane, fie prin ispitirea satanică.
Păcatul este individual, este comunitar şi este politic, de aceea şi pedepsele sunt personale, comunitare şi politice. Păcatul tinde să orienteze, să organizeze şi să stăpânească lumea. Păcatul personal este grav în profunzime, dar nu are suprafaţă mare. Păcatul organizat, legalizat şi guvernamental preia toată gravitatea păcatului personal şi-i adaugă orizont larg, tinzând să corupă şi să piardă lumea toată. Suferinţele cele mai cumplite ale lumii sunt cele comunitar-politice şi atrag şi cele mai grave pedepse.
Creştinismul opune păcatului curăţirea, virtutea şi sfinţenia, dar spre a înfrunta forţele organizate ale păcatului, credinţa trebuie să fie mai lucrătoare, mai puternică şi mai convingătoare decât tentaţiile păcatului. Lupta se dă la modul individual, comunitar şi politic.
Biserica nu se poate rezuma la păcatul personal, ci trebuie să dispună de conceptele şi mijloacele luptei cu păcatul comunitar şi politic. Restaurarea lumii e un proces complex şi complet prin biruinţa lui Hristos în toate planurile şi dimensiunile vieţii. Hristos a biruit lumea – aceasta este nădejdea lumii.
Satana este prima creatură ce s-a opus lui Dumnezeu. Păcatul originar a început prin ispitirea omului de către satana. Satana a iscat în om “eul”, tentându-l cu orgoliul şi plăcerea şi ispitindu-l să se despartă de Dumnezeu. Aşa a ajuns omul „eu fără Dumnezeu”, sau chiar „eu împotriva lui Dumnezeu”.
Duhul satanic ispiteşte din afară pe om, se strecoară într-un gând şi în cele din urmă umple omul în toată fiinţa lui sufletească şi trupească. Oamenii satanizaţi folosesc magia neagră, dar de multe ori nu mai au conştiinţa satanizării lor, ba chiar îl neagă pe satana, însă sfârşitul lor este nebunia şi sinuciderea.
Satana ajunge să stăpânească omul, apoi îl face agent al său, al răului comunitar şi al răului politic. Omul satanizat este un pericol social, cultural, politic şi spiritual. Satanizarea colectivă şi organizată politic este un monument de răutate, ce se asemuieşte sfatului satanic din iad, oştirilor demonilor şi ordinii demonice din iad. Satanizarea ajunsă stare de lege, de ordine şi de guvernare creează o atmosferă satanică, o pseudo-spiritualitate şi o modalitate de vieţuire satanică. Sunt astăzi organizaţii omeneşti satanizate ce răspândesc satanismul. Satanizarea e mai rea decât păgânismul.
Când forţele satanice ajung să cucerească puterea în lume, ele îşi fac oştiri ca să le apere, legicare să le organizeze, ideologii care să le justifice şi chiar religii ca să-i înşele pe oameni.
Guvernarea puterilor satanice se justifică prin starea de păcat şi necredinţă şi ea are o durată corespunzătoare iconomiei providenţiale, prin care lumea îşi va plăti rătăcirile ei până ce se va pocăi şi va reintra în rânduiala dumnezeiască a vieţii. Creştinii nu trebuie să lase forţele satanice să cucerească puterea; iar dacă au cucerit-o, ei trebuie să-şi organizeze forţele şi să o învingă în numele lui Hristos.
Creştinismul este veghea şi puterea sfântă care răspunde de mântuirea lumii. Şi vai de creştinii ce nu corespund sfintei misiuni ce le este încredinţată, căci Dumnezeu va ridica şi din pietre pe alţi aleşi ai Săi, care să-I zidească Împărăţia!
Antihrist este un om, şi anume un om politic ce va stăpâni lumea descreştinând-o, satanizând-o şi pierzând-o.
Antihrist e persoană, dar fenomenul antihristic e social-politic. Hristos este şi El persoană, dar creştinismul este fenomen general-uman. Iată cele două poziţii, cele două lumi şi cele două persoane ce stau faţă în faţă în confruntarea apocaliptică: Hristos şi antihrist.
Antihrist are neamul său, oştirea sa, filozofii săi, activiştii săi, legile sale, spiritualitatea sa, cultura sa, civilizaţia sa, lumea sa, aliaţii săi, tovarăşii săi de lucru, slugile sale, spionii săi, călăii săi, metodele sale şi este plin de înţelepciune, iscusinţă şi putere. El ştie să fie şi frumos, şi bun, şi omenos, spre a induce lumea în eroare[1]. El convinge şi pe unii creştini, până ce-i va pierde, căci el nu suferă pe Hristos.
Antihrist e ofensiv, cuceritor şi revoluţionar. El foloseşte aurul ca zeu şi ca putere, minciuna ca argument şi capcană, tirania ca guvernare. El ştie să dizolve prin libertate, să anuleze prinegalitate şi să stăpânească prin putere.
Sabia e argumentul său suprem: ucide pe toţi cei ce nu i se supun. Urăşte adevărul, dragostea, dreptatea şi toate valorile ce vin de la Dumnezeu. Antihrist e spiritul caiafic perpetuat în istorie prin uciderea lui Hristos. Pentru antihrist, Iuda şi Caiafa sunt sfinţi, iar Hristos este trădătorul.Antihrist se vrea pe sine centrul lumii, prin alungarea hristocentrismului.
Pe mulţi sfinţi îi va sili el să i se închine, dar tot nu-şi va asigura puterea. Puterea lui e tolerată de iconomia dumnezeiască pentru a se respecta libertatea omului. Puterea lui se explică prin păcatele şi necredinţa oamenilor, prin orgoliul de a stăpâni lumea şi prin ispitirea satanică.Oamenii au de ales între a sluji lui Hristos sau lui antihrist.
Puterea lui antihrist are un caracter local şi altul universal, un caracter temporar şi altul etern. Bătălia apocaliptică este necurmată până la biruinţa finală a Mielului.
Puterea lui antihrist e tolerată pentru o vreme, iar vremea aceea este în funcţie de trezirea creştinilor, căci creştinii vor suferi până ce vor deveni vrednici de Hristos, asemenea Lui, biruitori prin El.
Creştinii participă cu Hristos la mântuirea lumii, după cum antihrist participă cu fiii întunericului la pierzania lumii. Creştinii să nu uite că adesea fiii întunericului sunt mai înţelepţi, mai viguroşi şi mai puternici decât fiii luminii. Creştinii să înţeleagă că neprihănirea lor, energia şi puterea lor trebuie să depăşească şi să învingă pe a fiilor întunericului.
Creştinătatea va triumfa prin Hristos. El vine să desăvârşească şi să facă posibilă mântuirea lumii căzută în păcat.
Antihrist va fi biruit de Hristos.”
[1] „Cu acest fel de chip va veni, preapângăritul, ca un fur, ca să înşele pe toţi: smerit, liniştit, urând cele nedrepte, dinspre idoli întorcându-se, evlavia mai cu seamă cinstindu-o, bun, iubitor de săraci, peste măsură de frumos, prea cu bună aşezare, blând către toţi, cinstind cu cuviinţă neamul iudeilor, fiindcă ei aşteaptă venirea aceluia. Şi după ce multe noroade şi gloate vor vedea nişte fapte bune ca acestea şi puteri, toţi cu o socoteală se vor face şi cu bucurie mare îl vor propovădui pe el împărat, zicând unii către alţii: Au doară se mai află vreun om bun şi drept ca acesta?” (Sf. Efrem Sirul, Cuvânt pentru a doua venire a Domnului, sfârşitul lumii şi venirea lui Antihrist în Apostazia şi Antihristul după învăţăturile Sfinţilor Părinţi, Constanţa 2008).
(Ioan Ianolide, Deținutul profet, ediție îngrijită la Mănăstirea Diaconești, Editura Bonifaciu, 2009, pp. 15, 58-83)
Valeriu Gafencu şi Ioan Ianolide. Despre duhul „sfinţilor închisorilor”
Povestiri pline de lumina, dar si de durere, cu Ioan Ianolide
Viaţa lui Ioan Ianolide, Deţinutul profet. 23 de ani închis pentru Hristos
Regăsirea frumosului pierdut 
Leave a comment