educatie646x404Mircea Platon/ Cotidianul: Tactica sistemului de învăţământ pârjolit

1. Ce spun ”experţii”

Ajuns la Iaşi cu ocazia sărbătoririi zilei Unirii din 24 ianuarie 1859, preşedintele Klaus Iohannis a făcut două declaraţii foarte importante. Prima, că se simte bine în postura de ”slugă a americanilor”.

A doua declaraţie sună după cum urmează:

Lecţia Micii Uniri este mai actuală ca niciodată. Una dintre marile reforme din Principatele Unite a fost o nouă lege a şcolii româneşti, cea din 1864. Deplin conştient de importanţa rolului pe care îl are educaţia în viaţa unei naţiuni, sunt determinat să împlinim împreună marele proiect pe care l-am numit «România educată». Chem toţi oamenii politici responsabili să mi se alăture în viitor în acest demers. Piatra de temelie a unei naţiuni o reprezintă educaţia, iar prin intermediul unui sistem de învăţământ eficient şi performant se construieşte viitorul unei ţări. Nu voi ceda tentaţiei să facem lucrurile în grabă. Vreau să clădim cu înţelepciune şi atenţie acest proiect a cărui uriaşă miză este o Românie capabilă să ofere cetăţenilor săi şanse egale şi opţiuni solide de carieră.”1

Iohannis, profesor de fizică la bază, e atât de preocupat de problema educaţiei încât a introdus educaţia în Strategia naţională de apărare a ţării pentru perioada 2015 2019, unde ”dimensiunea educaţională” apare în rândul ”direcţiilor de acţiune şi principalelor modalităţi de asigurare a securităţii naţionale”. Prevederile referitoare la educaţie sunt formulate ambiguu, documentul promiţând că se vor avea în vedere ”conturarea unui amplu proiect naţional de educaţie, care să asigure mecanisme de planificare pe programe, proiecte şi performanţă”, ”stimularea cercetării ştiinţifice, în corelaţie cu sistemul de educaţie, ca demers esenţial pentru înţelegerea naturii ameninţărilor şi provocărilor actuale” şi ”corelarea politicilor privind piaţa muncii cu cele din educaţie şi sănătate în , vederea sprijinirii proceselor de dezvoltare durabilă”.2

Ca urmare a instalării Guvernului Cioloş, adică a ceea ce Iohannis ar putea numi ”guvernul meu” sau un Guvern cu care voi colabora foarte bine” (după cum a declarat la 16 noiembrie 2015)3, planurile de reformă a educaţiei au prins, extrem de iute, contur. În decembrie, Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei a propus spre dezbatere trei planuri-cadru de reorganizare a învăţământului. Ministrul Educaţiei, Adrian Curaj, a numit un grup de ”unsprezece experţi” care să asigure ”coordonarea eforturilor şi proiectelor privind elaborarea arhitecturii curriculare în învăţământul preuniversitar”. Grupul este alcătuit din Solomon Marcus, Tincuţa Apăteanu, Florin Colceag, Radu Dop, Radu Gologan, Alexandru Mironov, Oana Moraru, Florin Munteanu, Marian Ştas, Manuela Prajea şi Ştefan Vlaston.

Încă din prima zi, grupul a repins integral propunerile Institutului de Ştiinţe ale Educaţiei în numele ideii că mai bine operăm o răsturnare totală de valori decât să mai continuăm cu actualul sistem de educaţie.4 Cu alte cuvinte, ”experţii” sunt gata să taie încă o coadă. După ce unii ”experţi” au tăiat coada câinelui industrial, condamnând părinţii la căpşunariat, alţi ”experţi” îşi ascut bisturiele pentru a tăia şi coada câinelui şcolar, condamnând şi copiii la căpşunariat pe viaţă. La ora la care scriu acest articol, opt dintre cei unsprezece membri ai grupului au ales să publice un document prin care cer ”retragerea celor trei variante de plan-cadru propuse de Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei” şi avansează o serie de propuneri “cu statut de cadru de referinţă curricular“, recomandă “asumarea descentralizării curriculare”, “îşi afirmă disponibilitatea de a contribui la elaborarea conţinuturilor curriculare”şi “se oferă să participe la continuarea recenzării drafturilor de manuale propuse de edituri”.5

În esenţă, propunerile grupului prevăd:

”• Unirea Matematicii cu Informatica în clasele V-VIII;
• Transformarea Fizicii, Chimiei şi a Biologiei în disciplinele “ştiin
ţele vieţii” şi “ştiinţele mediului”;
• Transformarea Istoriei în “Educaţie pentru societate””.
6

Contopirea Matematicii cu Informatica are, în viziunea celor 8 experţi,

următoarea logică: – matematica poate fi simplificată în predare prin folosirea avantajelor softurilor matematice pe diverse niveluri: de la cele simple de numărare şi calcul, la cele geometrice (tip geogebră) şi mai târziu Matematică, Maple sau altele (…)

– asa cum în matematică, în chimie cu consecinţa ei asupra farmacologiei, în fizica experimentală, biologia genetică ş.a., s-au făcut în ultimii 20 de ani progrese impresionante, în primul rând prin utilizarea unor softuri extraordinare, aşa şi şcoala poate profita de aceste softuri în educaţie

(…) În plus, se poate prelua o parte din timpul pierdut de copil cu jocurile pe calculator îndreptându-l spre bucuria utilizării educative a calculatorului în scopul învăţării”.

În privinţa limbii române, cei opt experţi cer ca accentul să fie mutat ”de la istoria literaturii romane şi teorie literară spre comunicare corectă, scrisă sau orală”. Conform experţilor, e grav că elevii români nu ştiu să descifreze un text literar la vârsta de 15 ani. Dar reformele propuse de ei nu ar face decât să încurajeze analfabetismul, pornind de la o concepţie minimalist-funcţională asupra rolului studiului literaturii, privită ca un soft care te ajută să scrii CV-uri şi scrisori de ”aplicaţie” la ”joburi”:

În viaţa practică, de zi cu zi, viitorii adulţi nu se vor lovi de necunoaşterea intrigii din opere literare precum Fefeleaga sau Răzvan şi Vidra, dar sigur vor fi dezavantajaţi de lipsa de comunicare, de neputinţa de a-şi formula clar şi concis ideile, impresiile, gândurile, opţiunile asupra unor subiecte importante din viaţă, la interviurile pentru un loc de muncă(…) Lectura obligatorie are de obicei efectul contrar. Elevii nu citesc, preferă să preia sinteze şi rezumate din internet. Lectura este o chestiune de opţiune personală. Fiecare elev alege să citească ce-l interesează, ce-l pasionează, ce răspunde structurii personalităţii sale. În acest context, un număr restrâns de opere fundamentale din istoria literaturii române, alături de învăţarea temeinică a gramaticii necesare comunicării orale şi scrise, este suficient pentru nivelul mediu.

Înţelegerea şi explicarea unor texte, literare şi nonliterare, trebuie să fie preocuparea de bază a curriculei de la această disciplină. De asemeni, redactarea unor documente oficiale, cereri, CV-uri, scrisori de intenţie, memorii de activitate şi multe altele. Toate acestea sunt infinit mai importante decât cunoaşterea unui număr impresionant de lucrări din istoria literaturii române (Concluziile asumate de şase membri ai grupului de lucrupentru o abordare nouă a dezvoltării curriculare şi a inovării în curricula pentru învăţământul preuniversitar).

Analfabetismul structural al acestor propuneri devine şi mai evident atunci când vine vorba de Istorie. Istoria ar urma să devină o parte a unei noi metadiscipline intitulate ”Educaţie pentru societate” care ar putea cuprinde, conform Concluziilor asumate de şase membri, următoarele module:

De la sisteme autocratice la sisteme democratice, Societatea europeană, Educaţie civică, norme de comportament social, Sisteme legislative, Coduri (penal, civil, codul familiei), Legislaţie uzuală, Istoria sistemelor economice, Educaţie financiară, Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi ale copilului, Responsabilităţi individuale şi colective, Războaiele în evoluţia umanităţii, Integrarea în piaţa muncii, Pregătirea pentru viaţa de familie, Relaţii de cuplu, Creşterea copiilor, Sensibilitate culturală şi toleranţă la multiculturalism, Axiologie şi valorizare (necesare pentru participarea activă şi responsabilă la viaţa socială), Managementul vieţii personale şi al evoluţiei în carieră, Competenţe antreprenoriale, Selecţia şi procesarea informaţiei, Cunoaşte-ţi aptitudinile, Uniunea Europeană, spaţiu economic şi social comun”.7

Tot acest demers este sprijinit pe o filosofie a educaţiei bazată pe următoarele principii: ”adecvarea la particularităţile de vârstă ale elevilor şi la piaţa muncii, flexibilitate

(“Traseele de invatare, diferite functie de inclinatiile, aptitudinile si talentele diferite de la elev la elev, solicita o flexibilizare curriculara, astfel incat fiecare sa-si regaseasca personalitatea, intersele si curiozitatile in disciplinele din planul de invatamant. Astfel, invatamantul general obligatoriu trebuie sa asigure elevilor competentele esentiale necesare racordarii la curriculumul liceal, dar si la activitatile zilnice (verificarea facturilor, calcule finaciar-bancare, geometrie aplicata in viata cotidiana, elemente de statistica, etc.), variate de la o comunitate scolara la alta.”), atractivitatea, accesibilitatea, digitalizarea curriculei, investigatie/explorare.”8

În viziunea celor opt membri ai grupului, un absolvent de gimnaziu educat conform acestor principii, după aceste metode şi cu acest curriculum, ar fi capabil, printre altele:

  • “Sa comunice corect, oral si scris, in limba romana si in alte doua limbi de circulatie.

  • Sa utilizeze aparatul matematic pentru rezolvarea problemelor cotidiene

  • Sa posede cunostinte tehnologice suficiente pentru utilizarea aparaturii din spatiul casnic si abilitati practice suficiente pentru viata de zi cu zi

  • Sa utilizeze calculatorul si internetul pentru activitati curente

  • Sa posede abilitati de selectarea si procesarea informatiei

  • Sa cunoasca regulile de convietuire sociala si democratica

  • Sa cunoasca aspecte juridice, financiare, economice, esentiale

  • Sa aiba o scara de valori bazata pe drepturile si obligatiile cetatenesti, sa-si defineasca propriile atitudini fata de mediul social, economic, politic

  • Sa aiba capacitatea sa-si managerieze propria cariera profesionala si sociala

  • Sa posede abilitati de constructie a unui proiect, sub aspect financiar, al resurselor umane si materiale, al profitabilitatii

  • Sa fie sensibil la manifestari culturale si tolerant la multiculturalitate

  • Sa aiba capacitatea de a-si schimba domeniul de activitate de cateva ori pe parcursul vietii active”

Potrivit experţilor, “nu trebuie sa mai cadem in capcana de a pregati toti elevii pentru cursuri universitare“.

2. Traducere

Un bun prieten, mentor şi mai apoi coleg, profesor universitar american, om de vastă şi solidă cultură, educat la cele mai bune şcoli americane, îmi spunea la un moment dat: ”Generaţia mea (cei născuţi în anii 40) a făcut multe lucuri bune, dar a greşit un singur lucru: a stricat sistemul de învăţământ american cu reformele neîncetate şi cu diluarea educaţiei. Ar trebui revenit la învăţământul clasic”.

Sub fraze sonore, ca de reclamă la detergent sau ketchup, experţii lui Curaj ne oferă, cincizeci de ani mai târziu decât în SUA, o reformă a învăţământului care va umple România de analfabeţi după model american. M-am întors în România, după ce am trăit cincispezece ani în SUA şi Canada, pentru a-mi feri copiii de efectele unui sistem public de educaţie toxic, bazat pe exact aceleaşi ”principii” şi cu exact aceleaşi ”obiective” ca şi cele avansate astăzi de experţii lui Curaj. Datorită copiilor mei – născuţi în SUA şi Canada, unde au şi mers la şcoală atunci când nu am făcut cu ei homeschooling -, am putut să cunosc din interior un sistem de învăţământ public dezastruos, care produce analfabeţi pe bandă rulantă, din care a dispărut până şi cea mai vagă amintire a educaţiei adevărate.

Pe de altă parte, predând Istoria mai bine de un deceniu în diferite universităţi nord-americane, am putut să interacţionez cu mulţimile de studenţi semi-analfabeţi care ies de pe băncile şcolilor croite după principiile propuse astăzi românilor de experţii lui Curaj. Studenţii care erau mai buni trecuseră prin şcoli particulare, unde încă se învaţă poezii sau reguli gramaticale pe de rost, unde nu au calculatoare şi unde fac gramatică şi literatură exact aşa cum se făcea în Anglia victoriană sau în România lui Spiru Haret sau a comuniştilor. Ceilalţi îmi spuneau că Napoleon – de care auzeau pentru prima dată la cursul meu – a inventat praful de puşcă. Am văzut, ani de zile, inteligenţe native stâlcite de un sistem de învăţământ croit după principiul că e posibil ca un elev să se exprime pe sine înainte de a învăţa ceva, înainte de a i se oferi nişte puncte cardinale şi mai apoi o hartă tridimensională a lumii, pe longitudinea tradiţiei culturale şi pe latitudinea ştiinţelor. Un sistem care neglijează sau dispreţuieşte valorile perene, care nu încurajează familiaritatea cu sistemele axiologice stabile, cu permanenţele, nu creează altceva decât consumatori tâmpi şi mărunţi birocraţi corporaţi, nişte oameni nesiguri pe ei pentru că nesiguri pe tot ce (nu) ştiu. Nişte oameni aproximativi.

România e pur şi simplu prea săracă pentru a-şi putea permite un sistem de învăţământ atât de dezastruos. SUA şi Canada, două dintre cele mai bogate ţări ale lumii, importă specialiştii pe care nu-i poate crea propriul lor sistem de învăţământ public. Marea Britanie a început să importe profesori de matematică din China. Departamentele de inginerie şi de ştiinţe ale universităţilor nord-americane sunt pline de studenţi arabi, indieni, chinezi, est-europeni, sud-americani care vin cu educaţia lor din clasele I-XII pentru a suplini golurile lăsate de tipul de sistem de educaţie publică pe care vor să-l importe acum ”experţii” lui Curaj la noi. România nu are bani pentru aşa ceva. Ne trebuie o dezvoltare a capitalului intelectual autohton. Şi dezvoltarea capitalului intelectual autohton nu se poate face decât în simbioză cu dezvoltarea economiei naţionale. Oricât am ocoli această problemă, expansiunea culturală a României a coincis cu perioadele de relativ avânt economic, primul val al emigraţiei anti-comuniste şi primul val al emigraţiei post-comuniste stând mărturie pentru acest lucru, pentru capitalul intelectual creat în România de un sistem public de educaţie edificat în conjuncţie cu un efort de modernizare şi dezvoltare economică naţională. Primii români care au fugit de comunism şi primii români care au fugit de post-comunism nu au fugit ca şi căpşunari, ci ca şi profesori universitari, ingineri, istorici, fizicieni sau matematicieni.

Reforma experţilor lui Curaj pare că ne pregăteşte pentru statutul de căpşunari perpetui, de peoni ai globalizării. Altminteri nu se explică de ce vor să cultive în elevi, încă de pe băncile gimnaziului, ideea că vor trebui să-şi schimbe domeniul de activitate de mai multe ori pe parcursul vieţii active. Un adult îşi poate schimba domeniul de activitate de mai multe ori în cursul vieţii dacă a primit o educaţie solidă în gimnaziu şi liceu, prin educaţie solidă înţelegând atât o cultură generală bine sistematizată, cât şi deprinderi intelectuale şi reflexele de comportament – precizie, seriozitate, punctualitate, gândire analitico-sintetică etc. – care să-i permită să-şi extindă domeniile de competenţă. Or, planurile experţilor lui Curaj par a avea drept scop nu educarea românilor pentru independenţa pe care ţi-o îngăduie competenţa, cât propaganda, răspândirea ideologiei conform căreia românii trebuie să fie de plastilină în mâinile corporaţiilor care au nevoie de piese de schimb umane pe care vor să le plătească, după cum ne spunea un alt ministru al guvernului Cioloş, cu doi sfanţi pe oră.

Este cât se poate de clar că afirmaţii precum acelea conform cărora absolventul de gimnaziu al experţilor lui Curaj va trebui să ”posede abilitati de constructie a unui proiect, sub aspect financiar, al resurselor umane si materiale, al profitabilitatii” şi să-şi ”managerieze propria carieră profesională şi socială” sunt nu doar scrise într-o română descalificantă pentru nişte experţi în educaţie, dar şi nerealiste şi, de fapt, vătămătoare. Cum poate un minor să-şi ”managerieze” propria viaţă, rebotezată ”carieră profesională şi socială”? E viaţa unui copil o combinaţie de cariere? Trebuie el să se gândească la ”profitabilitatea” financiară a ”proiectelor” lui? Rolul şcolii gimnaziale e, oare, acela de a-i învăţa pe copii să gândească în categorii de adulţi mercenari, de comis-voiajori? Pe de o parte ni se spune că elevii trebuie să se simtă bine la şcoală, unde totul trebuie să fie ”atractiv” pentru ei, iar pe de alta viaţa le e reformulată drept ”carieră” căreia trebuie să-i calculeze profitabilitatea. Despre ce tipuri de frumos, adevăr şi bine le vorbeşte şcoala experţilor lui Curaj? Pentru că toată această combinaţie de pragmatism financiar şi joc/distracţie nu duce decât la consumerism cinic.

Un sistem de educaţie nu poate exista fără structură, fără disciplina pe care o antrenează nişte obiecte de studiu bine definite. Răciturile pedagogice bucăţile de matematică în gelatină de silicon informatizat – şi ghiveciurile în care o istorie dezosată e tocată mărunt şi amestecată cu barabulele ideologice curente nu vor da naştere la cetăţeni responsabili, ci la sclavi dezorientaţi, învăţaţi să gândească în clişeele stăpânilor zilei.

„Digitalizarea” curriculei nu va face decât să-i arunce pe copii şi mai mult în direcţia noianului de „informaţii” şi de impulsuri care le macină capacitatea de concentrare şi le tocesc discernământul. Omul liber nu se naşte la capătul unui terminal de calculator. Şi nici nu se naşte ignorându-şi istoria – literară, socială, culturală, politică, diplomatică, economică. Doar sclavii nu îşi cunosc istoria, oamenii liberi au rădăcini.

Timpul e o dimensiune a existenţei pe care actul pedagogic nu o poate nesocoti de dragul educaţiei modulare. Odată ce te dezbari de dimensiunea temporală, de cronologie, nu mai poţi scoate în evidenţă devenirea istorică, adică succesiunea de cauze şi de efecte care nu doar că fac uşoară predarea istoriei, dar constituie unul dintre modurile fundamentale de a gândi: de a gândi nu doar literar-mitic, ci şi ştiinţific. Unul din câştigurile istoriografiei moderne a fost acela că nu s-a mai mulţumit să invoce Providenţa pentru a explica evenimentele istorice (o soluţie comodă şi în cele din urmă necreştină pentru că simplificatoare), ci a căutat să scoată la lumină cauzele şi originile sublunare ale istoriei, să explice în termeni contingenţi, de cauzalitate terestră – umană, climaterică şamd – desfăşurarea trecutului. Nu întâmplător secolul al nouăsprezecelea, epoca de afirmare a Istoriei ca disciplină academică, a fost şi epoca în care evoluţionismul organic a fost preferat revoluţiilor. Libertatea la moderni s-a născut odată cu istoriografia şi conştiinţa istorică. Or, modulele propuse de experţii lui Curaj abolesc această înţelegere a istoriei ca manifestare a libertăţii pentru a reintroduce în câmpul Istoriei şi al altor ştiinţe socio-umane te(le)ologia dubioasă a unei religii seculare. Cu alte cuvinte, în loc să judecăm istoria în propriii ei termeni, în curgerea ei firească, o judecăm din punctul fix al „societăţii democratice” de astăzi, din punctul fix al unor zei mărunţi la suflet, gata oricând să-şi caute profitul personal şi jubilând fariseic la contemplarea propriei lor superiorităţi morale.

Dar acestea par a fi consideraţii mult deasupra nivelului epistemologic al majorităţii experţilor ministrului Curaj. Nici nu mi-am propus să epuizez chestiunea într-un singur articol, de aceea mă voi opri asupra unui singur alt punct, pe care sunt sigur că îl vor pricepe şi ”experţii”. Şi anume, mă voi opri la aspectul politic al acestui desant.

3. Cine ne sunt educatorii?

După câte ştiu eu, Vlaston a fost membru marcant al mai multor partide de buzunar băsist (Noua Republică, al lui Mihail Neamţu, apoi PMP al Elenei Udrea) pe care nu le-a votat nimeni. Dacă românii ar fi vrut ca Vlaston să le facă reforma educaţiei, ar fi votat partidele basiote şi l-am fi avut pe Vlaston ca tartor al educaţiei. Dar nu l-a vrut nimeni. Atunci cum de a ajuns Vlaston să ne facă reforma educaţiei sub un preşedinte care s-a prezentat drept alternativa la Băsescu? Cum poate Vlaston – care în vara referendumului din 2012 a spus că electoratul USL e ”România pomanagiilor” şi care cerea ca ”electoratul de dreapta” să se trezească şi să ”se încoloneze în trupe, necesare campaniei preşedintelui Băsescu” – să facă reforma educaţiei sub Iohannis?9

Cum poate Oana Moraru, care e ”managerul” unei şcoli private, să facă reforma învăţământului public din România? Nu exstă aici un conflict de interese? Cu cât e mai prost sistemul public, cu atât se vor înmulţi argumentele în favoarea celui privat, inaccesibil oamenilor săraci, care în România alcătuiesc o zdrobitoare majoritate.

Deocamdată, învăţământul public din România e încă bun şi asigură accesul la educţie şi copiilor ai căror părinţi nu îşi pot permite să plătească taxele din învăţământul privat. Cu alte cuvinte, un sistem de educaţie public bun asigură mobilitatea socială: au şi săracii o şansă să urce pe scara competenţelor şi, deci, pe scara socială. ”Muncă şi merit” cerea Eminescu acum mai bine de o sută de ani. Învăţământul privat nu face decât să perpetueze ierarhiile sociale existente: copiii bogătaşilor merg la şcoli private bune şi moştenesc averea tăticului; copiii săracilor moştenesc subsolul social părintesc. Am văzut asta în şcolile private nord-americane, unde bogătaşii îşi trimit copiii pentru a fi şlefuiţi şi a învăţa cam ce învaţă elevii din România. Doar că ei plătesc 25.000 de dolari pe an pentru fiecare copil. Elevii din şcolile publice nord-americane nu învaţă mai nimic: doar se descoperă pe sine, adică îşi descoperă golul şi frustrările oricărui copil căruia nu i se dau instrumentele şi antrenamentul necesare pentru a sta drept în faţa lumii şi a o înţelege.

Tincuţa Apăteanu, un alt ”expert” al comisiei lui Curaj, a absolvit în 2007 programul de MBA al Bucharest School of Management şi apoi a urmat cursurile organizate pentru liderii societăţii civile de către Harvard Kennedy School – Executive Education (NGO Legitimacy, Advocacy and Partnerships şi Non-profit Financial Stewardship). Apăteanu a îmbobocit ca ”expert” întru ale educaţiei în 2012. Până atunci a ocupat următoarele funcţii: 2000-2007,Coordonator comunicare internă şi responsabilitate socială, Grupul Rompetrol – Bucureşti; 2007-2012, Director General Fundaţia Dinu Patriciu – Bucureşti. Din 2012 este Preşedinte/Fondator al ONG-ului Edusfera, organizaţie care ”promovează importanţa educaţiei în domeniul ştiinţelor şi tehnologiei în rândul copiilor şi tinerilor. Programul cel mai important este Digital Kids”.Digital Kidsoferă cursuri de programare pentru copii între 8 şi 14 ani”. 10

Marian Staş a studiat la Academia Militară şi apoi şi-a luat licenţa în matematică-informatică. CV-ul lui Staş cuprinde următoarele realizări:

”doctor inginer, fiabilitate software · 2002 – Academia Tehnică Militară, Bucureşti
¨Master in Public Administration (MC/MPA) · 1999 – John F. Kennedy School of Government, Harvard University
¨curs postuniversitar, managementul resurselor de apărare · 1998 – Defense Resources Management Institute, Naval Postgraduate School, Monterey, CA (IDMC 98-1)
¨licenţă în matematică-informatică · 1996 – Universitatea Bucureşti
¨curs postuniverstar, automatizarea conducerii trupelor (eşalon tactic) · 1990 – Academia Militară de Transmisiuni, Leningrad/Sankt Petersburg
¨ofiţer inginer, specialitatea sisteme informatice (calculatoare electronice) · 1985 – Academia (Tehnică) Militară, Bucureşti (şef de promoţie).”11

Conform CV-ului pe care îl deţin, după ce a atins gradul de locotenent-colonel ca şef secţie reconversie profesională, în 2001, Staş a înfiinţat Fundaţia CODECS pentru Leadership, căreia i se dedică de atunci. CODECS propagă o educaţie pentru ”leadership” care include metode corporate de creştere a productivităţii şi management al riscului de tip Six Sigma, adică metode simplificator-statistice în esenţă şi criticate pentru faptul că înăbuşă creativitatea.

CODECS a organizat în 2009, împreună cu Fundaţia Dinu Patriciu, condusă atunci de Apăteanu, ”competiţia colegială “Professoria – Profesori mai buni pentru copiii nostri”. Acest program este adresat universităţilor din România, având ca obiectiv „dezvoltarea unor programe inovative de Master în Educaţie”. Din juriul competiţiei făceau parte, pe lângă profesori de liceu, şi experţi recunoscuţi în educaţie precum Adrian Stanciu (Human Synergistics), Cosmin Alexandru (Consultant în branding şi strategie şi trainer) şi prof. Dr. Niels Schnecker (Schnecker van WYK & Pearson).12

Staş povesteşte cu mândrie că Schnecker l-a lăudat pentru capacitatea lui de a vinde ”frigidere eschimoşilor şi calorifere papuaşilor”.13 Într-adevăr, trebuie să ne întrebăm ce lucruri de care nu avem nevoie vor să ne vândă Staş şi ceilalţi onegişti din comisie prin acest program curricular pe care îl susţin. Întreg programul pare a fi pus la punct de o echipă de ”sales managers” care i-au luat repede pe profesorii de matematici prezenţi în comisie pentru a le vinde o arhitectură curriculară capabilă să producă doar agenţi de vânzări şi telemarketers. Degeaba au pus pe blatul lor plin de E-uri cancerigene vişinele confiate ale Latinei şi mai multor ore de gramatică. Cum se vor face aceste ore de Latină şi de gramatică, tot prin exerciţii pe calculator? În condiţiile în care o mare parte a problemelor şcolare ale copiilor au de a face şi cu scufundarea lor în lumea virtuală, acolo unde nu e întristare şi nici suspin pentru că lucrurile nu au consecinţe şi cu o simplă fluturare de deget mare peste interfaţă schimbi jocul, a pretinde că îmbunătăţeşti învăţământul din România digitalizându-l e fie iresponsabil, fie de-a dreptul subversiv. Rezultatele acestei arhitecturi curriculare vor fi dez-alfabetizarea totală a României, deşertificarea intelectuală şi culturală.

Grupul de experţi convocat de ministrul Curaj e format aşadar din ingineri şi matematicieni/fizicieni la care se adaugă ONG-işti legaţi ombilical de mediul corporaţiilor globale (cât va costa această reformă şi cât vor câştiga firmele de soft?). Nu există niciun umanist printre membrii comisiei. O comisie care pregăteşte programul de studiu al unei Românii distopice

Citiți și: Planul-cadru pentru gimnaziu – cronica unui dezastru anunţat