24 de ani de la trecerea la Domnul a Sfântului Ardealului, Arsenie Boca, „duhovnicul de foc”, profet al neamului şi luptător neclintit pentru apărarea dreptei credinţe. Un minunat reportaj, mărturii, evocări

„Cea mai curată parte a României se adună la Prislop de ziua Părintelui”

„Exista o zi aparte de sfarsit de noiembrie, cand Tara Hategului se trezeste mai devreme ca de obicei, in tanguirea unor clopote ce cheama parca toata suflarea Ardealului la parastasul parintelui Arsenie Boca. Exista o zi anume in an, cand toate drumurile Hategului se astern grabite spre Prislop, umplandu-se de o mare nesfarsita de oameni si flori. Pe 28 noiembrie, la Prislop, florile sunt biletul de intrare in manastire si semnul de recunoastere intre pelerini. Pe 28 noiembrie, irisii imperiali, daliile galbene si craciunitele imprejmuiesc mormantul parintelui, ca un acoperamant de lacrimi multicolore – acoperamant delicat si plin de scanteieri tomnatice, asa cum era odata chipul transfigurat in rugaciune al celui numit inca din timpul vietii “sfant” si “duhovnic al Ardealului” – parintele Arsenie Boca.
…
De ziua parintelui, cu precizia unui ceasornic stelar, se mai petrec doua lucruri, pe care cei mai vechi pelerini le traiesc aievea, de fiecare data: pe 28 noiembrie, vremea se indulceste negresit (fie ca e deja zapada sau ploaie indesita dusmanos cu moina), iar drumul pana la manastire se arata atat de usor si fara poticnire, incat toti credinciosii dau marturie ca, de fapt, nu au calatorit pe osteneala picioarelor lor, ci intr-un zbor neobisnuit, in chiar causul palmelor sfintite si ocrotitoare ale parintelui.
…
Toata Romania se aduna, in noiembrie, la Prislop. Cea mai curata parte a Romaniei. La Prislop, de ziua parintelui, nu vezi nimic urat din toate cate iti imaginezi ca se pot intampla intr-o procesiune religioasa, la fel de mare si de impozanta ca sarbatoarea Maicii Domnului de la Nicula sau a Cuvioasei Parascheva de la Iasi. … procesiunea de la Prislop iti da impresia unei imense tinde batranesti, la care se aduna aniversar si plin de dragoste toti cei ai casei – rude, prieteni, vecini si cunoscuti veniti de departe. Ceva ii uneste, ii face de nedespartit pe pelerini – felul cuviincios si curat in care sunt imbracati; felul in care pasesc, discuta si se poarta pana ajung la crucea mormantului. Totul le confera un aer apropiat si nestrident. Un aer comun, de familie. Sunt fiii si fiicele duhovnicesti ale parintelui Arsenie.

…
La Prislop, oamenii vin sa multumeasca pentru toate cate li s-au implinit, dau slava si marturie sau se roaga, se tanguie si, intr-un tarziu, pleaca, lasandu-si solemn toate grijile lor in poala parintelui.
Mereu acoperit cu flori ce nu se ofilesc niciodata, nici macar iarna, mormantul e stropit in permanenta de lacrimile credinciosilor, care se trezesc plangand fara motiv, de indata ce se ating de crucea simpla din lemn a Cuviosului. “E darul parintelui. Darul pocaintei”, spun cei care l-au cunoscut indeaproape sau l-au intalnit in duh, asa cum i s-a intamplat, de curand, pelerinului Ioan Iosif, un om intre doua varste, firav si bland ca un copil, caruia Cuviosul Arsenie i-a schimbat cursul vietii, turnandu-i in suflet “dulceata florilor de salcam” si, in minte, indemnul poruncitor de a cinsti iradierea spirituala a Prislopului.

Da, parintele e viu si lucrator. La Prislop, oamenii nu vin sa se inchine la o amintire, la un abur, la o urma de oase. Ordonati intr-un “sir al tacerii”, de-o parte si de alta a cimitirului monahal, unii se roaga sau citesc un acatist, iar altii stau mai retrasi si retraiesc ziua inmormantarii parintelui, cand a aparut o cruce de stele pe cer, desi era miezul zilei; cand, in aceeasi zi, o fata credincioasa si grav bolnava, de scleroza in placi, s-a ridicat din scaunul ei cu rotile si a plecat pe picioare acasa sau cand un copil atins de leucemie, care acum revine mereu la Prislop, cerand sa fie dus sa-l mai vada o data pe “tata Boca”, s-a vindecat numai atingandu-se de racla.

In 20 de ani, nu s-au schimbat prea multe. Mai traiesc cei care l-au cunoscut si i-au simtit palma asternuta a binecuvantare pe cap. Mai traiesc si cei care au vazut pe fata parintelui o lacrima ce nu s-a sters niciodata,nici macar pe ultima fotografie facuta inainte de a se inchide cosciugul. Traieste batranul parinte Nicodim, pe care cuviosul l-a pus sa bata patru pocimpi (tarusi) in dealul manastirii, spunand clar si poruncitor: “Pe mine aici ma veti ingropa”. Traieste si azi domnul Valcea, care a migalit crucea de tei a parintelui, dupa ce acesta i-a poruncit sa scrie pe ea anul mortii: “1989… Nici un ceas mai mult”. 
…
Fagarasenii si toti care l-au cunoscut nu cred ca parintele a murit vreodata. Continua sa-i spuna durerea din suflet, sa-l mangaie in gand si sa-l alinte in fel si chip: “Sfantuletul nost”, “Pruncutul lui Dumnezeu”, “Parintelul neamului romanesc”. Cu totii simt ca despre parintele Arsenie nu se poate vorbi decat la timpul prezent. El este in orice piatra, in orice usa sau icoana din biserica, in orice pom sau floare din Prislop. Totul e sculptat, pictat, gandit de el. De ce a indragit atat de mult Prislopul, chiar locul surghiunirii sale? In multe, parintele ramane o enigma. Inaintevazator, stia totul despre oameni, despre lume. Odata, prin 1968, s-a inchis in altar si nu a mai iesit sapte zile de acolo. Nu a spus nimic, dar, in urma, a lasat lespedea podelei uda de lacrimile lui. “Sunt lacrimi pentru tara”, a zis el, repetand apoi rugaciunea insotita de lacrimi in 1989, cu putin timp inainte de a muri, de parca ar fi vazut caderea comunismului si jertfa tinerilor din decembrie.

Pentru parintele, nimic din ale lumii nu putea ramane tainuit. Stia tot, asa cum isi stia si sfarsitul. Maica Pavelida, stareta Prislopului, e convinsa de acest lucru si da marturie, amintindu-si cum cu trei ani inainte de a se muta la Domnul, parintele i-a zis: “Mai sunt trei calendare. Intreaba-ma ce ai de intrebat acum”. Maica nu a inteles si, in emotia momentului, i s-a adresat cu o naivitate ce astazi o face sa zambeasca: “Unde vreti sa plecati, parinte? Acum ne mai ajuta lumea pentru prezenta dumneavoastra. Dar daca plecati, cine ne va mai ajuta sa terminam chiliile si anexele gospodaresti?”. Parintele Arsenie nici nu a certat-o pe maicuta, nici nu i-a explicat talcul rostirii. I-a spus doar atat: “Eu ma avant spre multe acu… Ai sa vezi ca de acolo de unde sunt, va voi ajuta mai mult. Nimic nu o sa lipseasca maicilor. Curand se vor umple dealurile de lume”. 

N-ai cum sa-l cuprinzi pe parintele doar din vorbe si amintiri. “Parintele era unic si fara egal“, continua maica Pavelida. “Nici un alt mare duhovnic al nostru nu a intregit atatea daruri, cate avea cuviosul nostru, Arsenie. Era foarte talentat si haruit in toate – in teologie si in arta, in fizica cuantica si in medicina. Imi amintesc ca la Ramnicu Valcea era un medic endocrinolog de exceptie, dr. Romulus Popescu. Era credincios (pe biroul lui se afla mereu Pravila de la Govora si viata sfantului din ziua respectiva), iar ca medic, parea de neintrecut. Cunostea bolnavul dupa mers, dupa cautatura ochilor. Se uita la el si spunea ceea ce se si intampla negresit: “In doi ani, omul acesta vine la mine”.

Indragindu-l si respectandu-l in mod deosebit, ne-am gandit sa punem la cale o intalnire a medicului cu parintele – lucru care s-a si petrecut. L-am adus pe Romulus Popescu la Prislop, am batut la usa chiliei si, parintele, stand cu spatele la usa, a zis fara sa priveasca spre noi: “Hai doctore. De cand te astept!”. Nimeni nu stie ce au discutat unul cu altul. O zi si o noapte au stat zavorati in chilie. Cand a iesit de la parintele, doctorul era ca de pe alta lume, transfigurat si plin de lumina. Intrebandu-l ce s-a intamplat, Romulus Popescu a spus doar atat: “Nu stiu cand a trecut noaptea”. Insistand, el a mai adaugat, ca un rezumat si o concluzie: “Ce sa va spun, maicilor? Daca cineva n-ar avea picioare si ar implini intocmai ce spune parintele, omului aceluia i-ar creste picioarele la loc!””
…
Mai dureaza ceva pana sa intelegi ca linistea locului e chiar linistea parintelui, bucuria si tihna lui. Alungat din manastire, despuiat de straiele preotesti, hulit si spionat la fiecare pas, vreme de patru decenii, parintele si-a implinit dorul cel mai adanc. S-a intors pentru ultima oara acasa, in raiul de la Prislop, lasand testamentar si profetic, in desavarsita lui smerenie, ca nimeni sa nu se atinga de osemintele lui, “pana la a doua venire a lui Hristos”. Batranul monah Nicodim de la Prislop considera cuvintele parintelui drept porunca de a nu fi canonizat, dar poate ca se inseala. E suficient sa vezi procesiunea pelerinilor la parastasul celor 20 de ani de la Prislop, ca sa-ti dai seama ca aceasta canonizare oficiala a parintelui nu mai are nici o importanta, cata vreme asa cum spunea Prea Sfintitul Daniil: “La Prislop si in tot locul, simti ca mainile lui stau mereu asupra noastra, cuvintele lui asupra cuvintelor noastre, lucrarea lui asupra lucrarii noastre”.
(Sorin Preda, 20 de ani de la moartea parintelui ARSENIE BOCA)

Mărturii puternice despre Părintele Arsenie Boca:

Aspazia Otel-Petrescu: „Parintele Arsenie Boca era numai lumina”

„In perioada in care l-am cunoscut era in plina glorie. Se putea numi, pe drept cuvant, duhovnicul intregului Ardeal si, prin extrapolare, al intregii Romanii.Parintele Arsenie Boca era numai lumina. Cand cadeau privirile Parintelui Arsenie Boca pe tine, simteai, stiai, nu stiu de unde stiai, nu stiu cum simteai, dar erai sigur ca te priveste lumina. Asta era impresia pe care a dat-o celor mai multi Parintele Arsenie Boca: ca te priveste lumina. Tot sufletul plin de intelepciune, plin de credinta, plin de dragostea pentru om, toate astea erau in privirea lui.

E foarte greu sa exprim lucruri care, de fapt, sunt de neexprimat. Sunt lucruri pe care numai le vezi, le simti, stii ca sunt asa, neavand nicio explicatie logica pentru ele. E o traire. Prezenta Parintelui Arsenie Boca, pentru cei care-l aveau alaturi, era traire. Te lua in iubire, te lua in lumina, erai in aura sufletului lui, care era lumina si iubire. Sa nu credeti ca era ceva foarte dulceag. Era foarte aspru. Dar asprimea lui era dulce. Te si certa, cum a fost un moment in scurta mea traire acolo, la Sambata. A fost un moment cand mi-a dat un canon, cand m-a pedepsit, cand m-a certat, dar eram nespus de fericita. Cine a trecut prin ceva similar poate sa inteleaga cum este sa fii fericit cand te cearta un om sfant“.

„…Simteai cum impreuna cu Parintele canta copacii, cantau pasarile – trilurile lor se impleteau cu ale preotilor care cantau. Simteai intr-adevar ca toata natura este in genunchi si se roaga. Şi ca marele preot care oficiaza aceasta slujba nu este de fapt Parintele Arsenie, ci Insusi Mantuitorul.

Avea puterea asta, sa-ti sugereze puterea Mantuitorului in Sfanta Liturghie. Şi pentru Sfintia Sa era atat de prezent lucrul acesta, incat de foarte multe ori, cand rostea cuvintele epiclezei plangea, dar nu se simtea in voce lucrul asta, se vedea numai in felul cum se zguduie umerii. Iar cei care erau prezenti – si cei care erau obisnuiti, si cei care veneau pentru prima oara – plangeau. La cate Liturghii am ascultat eu, ale Parintelui Arsenie – nu au fost multe, au fost putine pentru ca pana la Spovedanie am fost consemnata la chilie, deci n-am avut voie sa asist la rugaciunile Saptamanii Mari, care oricum sunt altele decat cele obisnuite – lumea plangea. 

Şi, mai tarziu, cand l-am intalnit pe Parintele Paisie, mi-am dat seama ca nu poti sa rezisti la prezenta Divinitatii decat plangand. Cand simti izvorul acela de iubire care curge printre lucruri si printre oameni si care-ti da atata maretie faptului ca esti om, nu poti sa primesti lucrul asta decat cu lacrimi, decat plangand. Asa se explica de ce toata lumea plangea. Parintele Arsenie putea sa ni-L faca prezent pe Mantuitorul acolo printre noi, sa-I simtim prezenta. El este prezent oricum in toate bisericile Lui, dar Parintele Arsenie avea darul sa ti-L concretizeze (daca pot sa spun asa), sa-L simti de adevarat. Şi lucrul acesta nu puteai sa-l faci decat cu lacrimi in ochi. Inima insa iti canta de bucurie si plansul era un plans de bucurie, nu era un plans „sentimental”, ca sa zic asa.
…

Era o furtuna afara cum numai la munte poate sa fie. O vijelie in toata regula. Salciile plangatoare care erau de-acum inverzite – ne apropiam de 2 mai – maturau pur si simplu aleea. Parintele luase dintr-un sfesnic o lumanare groasa, dar scurta, aprinsa, si o tinea asa, lateral. El mergea inaintea noastra, a tuturor, si tinea asa, lateral, lumanarea, Şi lumanarea ne lumina aleea. Nu pot sa va spun cum se involburau flacarile. Ma uitam… nu-mi venea a crede… Calcam ca-n strachini, era sa-mi fac o entorsa. Nu puteam sa-mi explic cum de nu se stinge lumanarea. Ziceam: „Acum, acum se stinge”. Se ridicau flacarile – nu stiu daca ma credeti, nu va spun povesti, chiar asa era – se ridica flacara de la lumanare si cadea indarat pe lumanare. Nu se stingea. Parintele mergea cu un pas destul de vioi inainte, noi abia ne tineam dupa el. Eu eram uluita, pur si simplu.

…
Cuvintele rostite de Parintele in rugaciune, si nu numai in rugaciune, in tot ce spune, sunt cuvinte portret, sunt realitati care ti se infatiseaza, ai o alta intelegere a lor. El avea o alta rostire. Impresia asta o am si acum, la adanci batranete, cand ii citesc cartile. Stilul lui are ceva deosebit, are ceva aparte, are o concretete, are o putere de sugestie extraordinar de puternica. Te face sa vezi, nu sa asculti. Sa intelegi vazand, ca un portret. Are vorbe portret, cuvinte portret.”
(Război întru Cuvânt)
Marturisiri, Dna. Aspazia Otel Petrescu:

Parintele Pantelimon (Manastirea Turnu): „Avea un cuvant ca de foc si o putere foarte mare asupra oamenilor”

„El era in mijlocul unei miscari de reinviere duhovniceasca grozava. Duminica de duminica se adunau puhoaie de oameni din toti muntii din jur la Sambata, sa-l vada si sa-l asculte pe Parintele Arsenie. Avea un cuvant ca de foc si o putere foarte mare asupra oamenilor. 
…
E greu de explicat cum era Parintele cand slujea Sfanta Liturghie. Eu l-am vazut la Sambata…Era ca un curent, dar si ca un soare care trecea peste noi toti. Avea aceasta putere, de a ne „cuprinde” pe toti. Pe unde trecea el nu mai simteai contactul cu cele ale lumii acesteia. Ca Parintele, cat am umblat in lumea asta, nu am intalnit si nici nu mai sunt. A fost mare si ca duhovnic, si ca apostol, iar creatia lui a fost inspirata de Duhul Sfant.

Grija pentru poporul roman

Parintele Arsenie Boca pentru romani si pentru poporul nostru s-a intors de la Sfantul Munte.El a simtit ca este mai important sa aduca la noi scrierile Sfintilor Parinti si sa dea un model pentru monahismul de la noi. El a fost legat de tot ce se intampla cu noi si inca mai este. Eu cred ca si cu rugaciunile Parintelui Dumnezeu ne-a pazit pana acum de cutremurul cel mare. Ne spunea mereu:
„Doar sa ma strigati si eu va ajut!”

Cum distrug conducatorii poporul

Nici un duhovnic roman nu tinea si nu vorbea atat de mult de sfintenie. Parintele in general nu vorbea mult, dar despre sfintenie predica cu viata lui. El incepea de la familie, de la copii pana la batrani, la calugari apoi, si cerea sfintenie pentru toata societatea.
„Daca esti intre cei mari, intre conducatorii tarii, si ai deviat un pic de la acest drum al sfinteniei, apoi sa stii ca ai distrus un popor intreg.” 
(Parintele Arsenie Boca, Un om mai presus de oameni. Marturii, volumul 4, Editura Agaton, 2011)

„Citea in cartea vietii fiecaruia”

„Asezat pe stinghia ingusta a patului, parintele Pantelimon nu se mai satura sa-si priveasca duhovnicul. Chiar si in poza, “Sfantul din Fagaras” are ceva care fascineaza. Ii simti forta launtrica. Ii simti ascutisul neiertator al ochilor lui patrunzatori si albastri. Cuvintele nu-l pot cuprinde. Un om navalnic si drept. Cand avea ceva de spus, era de neoprit. Glasul lui era tunet si vorbele sageti. Vedea multe si nu se codea niciodata in fata adevarului. Nimic nu-i puteai ascunde.

De multe ori, nici nu deschideai gura si el iti spunea tot ce ai facut si ce o sa ti se intample. Citea in cartea vietii fiecaruia, din dorinta de a te mantui, de a te intoarce cat mai grabnic la credinta. El insusi se pregatea pentru marea intalnire cu Dumnezeu, cunoscandu-si sfarsitul si toate incercarile prin care avea sa treaca.

…. In 1989, pe cand securistii il anchetau si-l loveau cu picioarele, a prorocit ca Ceausescu nu o sa mai apuce sfarsitul anului si multi tineri vor muri, jertfiti ca niste miei. Parintele Pantelimon nu are nici cea mai mica indoiala ca Arsenie Boca era inainte-vazator.” (Marturia Parintelui Pantelimon – Sfântul părinte Arsenie Boca, pag. 76-78) 

Pr. Prof. Dr. Ilie Moldovan: „A semnalat cel mai grav pacat, avortul”

„Parintele Arsenie avea darul profetiei, dupa cum avea darul identificarii prezentei fie a ingerului bun, fie a ingerului rau, a celor care il cercetau si carora le spunea pe nume. Adica sa iau unul dintre ele: predica Parintele Arsenie Boca la Altarul bisericii Manastirii Sambata din padure, pana nu existau zidurile acestea care despart padurea de biserica. Şi daca are un merit parintele, este tocmai acela de a semnala cel mai grav pacat, avortul, care s-a abatut asupra poporului roman si care la vremea interbelica si-a aratat capul si a inceput sa secere puternic in sanul biologic al neamului romanesc. Dupa slujba era inconjurat mai ales de femei, caci cel mai des au alergat la el femeile, de parca cineva le-ar fi chemat acolo. Acel cineva, zic eu, au fost ingerii Domnului, care le-au indemnat pe femei sa se duca sa-l asculte pe Parintele Arsenie la Sambata. Şi vorbea despre avort, dar inainte de a incheia a tinut sa spuna:
„Vezi ca si tu ai facut avort!”
Şi le arata cu degetul:
„Şi tu ai facut, si tu ai facut! Nu va uitati!”
Şi nu avea curajul sa se uite nimeni la cele care erau identificate, specificate de degetul Parintelui Arsenie…
(…)
A prevazut si revolutia din 1989… atragandu-i atentia actualului episcop Preasfintitul Daniil de la Varset, care pe vremea aceea l-a cercetat si caruia i-a spus:
„Mai, Daniele… la granita de vest miroase a praf de pusca”.
N-a trecut mult si in vremea revolutiei, la granita de vest, praful de pusca a fost al unei interventii gata sa intre cu un scop la care trebuie sa luam aminte caci, intr-un fel oarecare, mai exista si azi, al pierderii Ardealului.” 
(Parintele Ilie Moldovan, „Calendarul Viu – dialoguri euharistice intre generatii”‘, Ed. Reintregirea, Alba Iulia 2007)

„În fiecare noapte, la orele 12.00, se deschideau singure ușile închisorii”

„Securitatea l-a ridicat pe parintele Arsenie de la Sambata pentru ca se stia ca face minuni si vin puhoaie de oameni la el. In `44, de exemplu, a spus la slujba oamenilor sa-si aduca copiii de la Bucuresti acasa ca va veni un prapad, si la putin timp dupa aceea a fost cumplitul bombardament american. Le era groaza ca acum, in timpul comunismului, le va spune oamenilor cu aceeasi claritate care este realitatea. Si din cauza aceasta l-au luat la Securitate si l-au schingiuit mult, saracul de el. Mie mi-a spus lucrurile acestea unchiul meu. Problema era ca desi el nu se misca din fundul celulei, ci sta in genunchi si se ruga, in fiecare noapte la ora 12.00 se deschideau usile inchisorii. Celula era un loc imprejmuit, intr-o sala uriasa ca o hala. Iar in mijlocul acestei hale, statea la o masa, permanent, un subofiter de paza, care-l supraveghea fara incetare. L-au scos, l-au batut si l-au facut in fel si chip sa le spuna cum face, caci ei credeau ca are iarba fiarelor, cu care umbla aricii in bot, iar el cum a stat tot timpul in padure la Sambata, a facut rost de iarba aceea si o pune pe lacat. Dar el cum sa puie iarba pe lacat daca statea tot timpul in genunchi in fundul celulei si erau si doua randuri de usi? 

Intr-o noapte, au bagat doua iscoade securiste la el in celula ca sa-l vada cum face. Parintele, insa, nu a avut treaba cu ei. Ei il tot intrebau, se tot luau de el, iar el in celula tot sta in genunchi si se tot ruga. Noaptea, la ora 12.00, cand s-au deschis lacatele, pe securisti parca i-ar fi lovit fulgerul lui Dumnezeu, i-a razbit frica si au fugit de acolo. Si, de la o vreme, nimeni nu mai voia sa faca de paza, pentru ca le era frica. Pe comandant l-a luat si pe el frica si ce-a zis: eu, ca sa scap si sa-mi spal mainile, ii aduc pe toti aici sa vada si pe urma nu il mai tin.

Intr-o seara, vine unchiul meu si-mi spune ca in noaptea aceea ma ia cu el sa vedem un calugar de la Sambata, care deschide rugandu-se usile de la inchisoare. Asa ca am ajuns acolo seara, fiind si eu curios sa vad. Toata Securitatea era atunci acolo. Eu am stat pe scari, ca nu am mai avut loc sa intru, si cu totii asteptam sa vina ora 12.00 noaptea sa vedem daca-i adevarat. Si, ce sa vezi, nu asa ca s-a deschis doar un lacat, norocul meu a fost ca m-am tinut de balustrada scarilor, ca la 12.00 noaptea bara de la usa temnitei a sarit cat colo si tot amarul de lume care era jos s-a napustit inspaimantata pe scari in sus. De frica nu mai stiau ce sa faca, se calcau in picioare. Din ceasul acela, nu l-au mai tinut acolo, i-au dat drumul cu domiciliu fortat. Mie mi-a spus unele din lucrurile acestea unchiul meu. Dar am vazut cu ochii mei lacatele deschizandu-se si bara aceea sarind in laturi si securistii aceia care erau oameni in varsta, nu tineri ca mine, care aveam 18-19 ani, fugind de mancau pamantul. Multa vreme dupa aceea, cand mai mergeam cu unchiul meu pe la restaurant, prietenii lui securisti numai de asta vorbeau.
(Mărturia lui Baglazan Dumitru din Porumbacu de Sus – Sfântul părinte Arsenie Boca, pp. 45-46)

„Să-mi faci crucea”

Noiembrie, 1989. Afară ninge uşor şi fulgii se lipesc de fereastră. Dalta muşcă încet din lemnul tare. Printre lacrimi, cu o durere surdă în inimă, tâmplarul a sculptat deja un nume – “Arsenie”. Ar trebui să mai scrie încă un cuvânt. Doar atât. “Ieromonahul”. Un­spre­­zece litere. Dar nu poate. Durerea îl apasă din ce în ce mai tare şi gândul că nu-l va mai vedea niciodată pe părintele Arsenie Boca îi sfredeleşte inima. Îi răsună în minte cuvintele de la ultima întâlnire: “Să vii la mine la mor­mânt, că te voi putea ajuta mai bine decât acum“. (Gheorghe Vâlcea, tâmplarul părintelui Arsenie Boca – „Unul ca el se naște o dată la o mie de ani)

Prorociri despre România 

„Măi, hai să-ţi spun ţie ceva, că stiu că tu nu mă spui la nimeni”. Şi continuă: „Hai, să-ţi spun cum se va descotorosi România de comunism. Toate celelalte ţări comuniste vor face paşnic trecerea de putere de la comunism la capitalism – ca şi când dai cămaşa de pe tine şi iei altă cămaşă – numai România va face trecerea prin vărsare de sânge şi vor muri mulţi”. L-am întrebat pe Părintele dacă voi muri şi eu. Atunci, sfinţia sa s-a aşezat către Răsărit, cu mâinile împreunate, ca şi când s-ar fi rugat (nu cum fac preoţii, cu mâinile în sus). A stat aşa, cu faţa către cer, vreo 15 minute. Mi-a spus, apoi, că nu voi muri la revoluţie, dar că „ăsta” va muri în ziua de Crăciun. L-am întrebat: „Care ăsta?”. „Ăsta, mă, care ziceţi voi că nu vi-l mai schimbă Dumnezeu”. Am întrebat încet: „Ceauşescu, Părinte?”. Dânsul mi-a zis: „Da, mă, ăsta. Şi voi muri şi eu, cu vreo 3 săptămâni înaintea lui”. (Părintele Arsenie Boca, Prorociri despre România)

„Pe oriunde calcau pasii parintelui Arsenie, satele si bisericile se vindecau prin minune. „A schimbat toata zona Fagarasului”, spune Ion Ghindea, asemuindu-l uneori cu “apostolii din Biblie” si “toti il urmau, oriunde-ar fi mers”. Il urmau, mai intai fiindca vedeau ca are puteri mari. Putin dupa inceperea razboiului, intr-o seara de vara, se stransesera in jurul lui toti credinciosii veniti la slujba vecerniei. Nu stateau in biserica, ci afara, pe iarba, iar parintele – in picioare, deasupra tuturor, cu crestetul capului inconjurat de stele. Ion Ghindea tine minte vorbele acelea, mustind de primejdii, cuvant cu cuvant, pana la cele mai gingase intonatii: “Nu va mai trece multa vreme pana cand vor intra secera si ciocanul in tara si nu vor mai iesi aproape o jumatate de veac. Vi s-or lua pamanturile si veti lucra doua-trei familii cu cate-o vita. Viti duce si veti bea apa din parau si nu veti putea bea, caci apa va fi infectata si mirositoare. Se va termina acest razboi si cand va spune toata lumea [pace!, pace!], atunci sfarsitul va fi aproape. Se va certa frate cu frate, se va ucide copil cu parinte, va veti duce la morminte sa spuneti mortilor [iesiti voi, ca intram noi]. Cand n-or mai fi hotare intre tari, cand s-or inmulti religiile si oamenii vor avea libertatea de-a face ce voiesc, atunci va fi vremea sa va pregatiti de Judecata cea Mare…”. (ArsenieBoca.Ro, Roncea.ro)

Părintele Ieromonah Arsenie „poate fi numit, pe drept cuvânt, ctitor de frunte al Filocaliei româneşti” (Părintele Dumitru Stăniloae):

„Pe lângă trăirea spirituală, centrul ortodox de la Sâmbăta trebuia să reprezinte şi un focar de redescoperire şi promovare a valorilor duhovniceşti pe care Ortodoxia le-a acumulat de-a lungul istoriei. Este vorba de traducerea şi publicarea celor mai exemplare trăiri spirituale strânse în cunoscuta lucrare numită Filocalia. Prin călătoria sa la Muntele Athos, părintele Arsenie Boca aducea părintelui profesor Dumitru Stăniloae câteva manuscrise cu aceste nepreţuite izvoare duhovniceşti. De altfel, acesta a şi colaborat la traducerea şi îngrijirea primelor patru volume din această serie, apărute în 1946-1948. 

Chiar preotul profesor Dumitru Stăniloae spunea în prefaţa celui de-al doilea volum că, „ajutorul hotărâtor la tipărirea acestui volum l-a dat însă iarăşi bunul meu fost student, Părintele Ieromonah Arsenie de la mănăstirea Brâncoveanu. Datorită abonamentelor masive ce le-a procurat P.C. Sa am putut face faţă unor greutăţi ce se ridicau ca munţii în calea tipăririi acestui volum. P.C. Sa poate fi numit pe drept cuvânt ctitor de frunte al Filocaliei româneşti. După imboldul ce mi l-a dat necontenit la traducerea acestei opere acum susţine cu putere neslăbită lucrarea de tipărire. Dacă Dumnezeu va ajuta să apară întreaga operă în româneşte, acest act va rămâne legat într-o mare măsură de numele P.C. Sale şi de mişcarea religioasă care a trezit-o în jurul mănăstirii de la Sâmbăta de Sus, pe cele mai autentice baze şi cu mijloacele celei mai curate duhovnicii, ale învăţăturii stăruitoare şi ale dragostei de suflete“.
(Adrian Nicolae Petcu, Părintele Arsenie Boca – un slujitor al Domnului, un slujitor pentru oameni, Revista Rost, nr. 20 din octombrie 2004)

Pictura transfigurată de la Biserica Drăgănescu

După ce iese la pensie, în anul 1968, începe pictura bisericii din Dragănescu, la care a lucrat vreme de 15 ani.

„E o lumină de tonuri deschise către lume, ca spiritul şi chipul Măntuitorului coborât să ne aducă lumina de sus, ce iradiază din pictura sfinţiei tale. E un stil nou, e o pictură nouă, după viziunea nouă pe care o porţi în suflet.“ Sunt cuvintele lui Nichifor Crainic, fascinat de pictura transfigurată de la Drăgănescu. Ea nu este una obişnuită, părintele Arsenie nelimitându-se strict la canoanele iconografice clasice. Deşi i s-a interzis să predice, acum o făcea într-un alt chip – cu ajutorul penelului şi al culorilor. Pictura de la Drăgănescu ne prezintă, pe lângă altele, momente din viaţa şi patimile Cuviosului Ştefan cel Nou, de pe vremea împăratului iconoclast Constantin Copronimul, sfânt care a primit mucenicia în ziua de 28 noiembrie. Astfel se accentuează latura profetică a personalităţii părintelui Arsenie, remarcând asemănările dintre cele două vieţi, a Cuviosului Ştefan cel Nou şi a sa, amândoi săvârşindu-se din viaţă în aceeaşi zi.

La nici un an de la finalizarea picturii bisericii de la Drăgănescu, părintele Arsenie Boca va trece la Domnul la Mănăstirea Sinaia, locul unde unde obişnuia să se retragă tot mai des. Prohodit de o mulţime impresionată de credincioşi, părintele Arsenie a fost înmormântat aşa cum şi-a dorit, în cimitirul Mănăstirii Prislop, în ziua de 4 decembrie.

Părintele Arsenie dă mărturie prin trăirea sa duhovnicească, prin nestrămutata iubire pentru Hristos de însemnătatea misiunii cu care a fost încredinţat. Pe lângă preotul şi slujitorul sfântului altar, în persoana lui putem zări şi un adevărat mărturisitor al Evangheliei, un profet al neamului şi un luptător pentru apărarea dreptei credinţei. Ca şi dreptul din vechiul Testament, deşi prigonit şi întemniţat, părintele ne cheamă pe toţi cei din neamul „creştinesc şi iubitor de Dumnezeu“ să gustăm din Lumina lui Hristos”
(Augustin Păunoiu, Arsenie Boca – pictorul de suflete)

„Si asteptandu-l, am inceput sa ma uit la pictura parintelui, care m-a zguduit profund! Atunci era pictata cupola, si deja cobora pe partile laterale. M-a impresionat chipul Mantuitorului. Parca era viu. Si la fel, chipul Maicii Domnului, care domina altarul. Iar Icoana Invierii m-a incremenit: arata de parca atunci coborase din Sfanta Liturghie! Ca zice la slujba: “Piatra fiind pecetluita de iudei si ostasii strajuind Preacurat Trupul Tau, inviata-I a treia zi, Mantuitorule”. Si Mantuitorul invie, fara sa se strice sigiliul de la Mormant, caci prin sigiliu a trecut Transparenta insasi si Lumina – exact ca in pictura parintelui Arsenie… Nu L-am vazut nicaieri pictat asa intens si duios pe Mantuitorul Hristos.” (Sfântul Ardealului evocat de preotul Viorel Trifa din Câmpeni)

„Să adăugăm că biserica Drăgănescu nu este singura pictată de Părintele, ci doar singura pictată integral de acesta. E interesant de ştiut că există în Bucureşti câteva picturi şi icoane ale Părintelui. Biserica Sf. Elefterie Nou, de pildă, unde Părintele a lucrat ca pictor secund în anii 1959-1960, deţine o superbă frescă a Maicii Domnului cu Pruncul în absida centrală a altarului. Realizată în timpul prigoanei comuniste (ultimul val de arestări începuse în 1958), fresca pare să înfăţişeze un Prunc Iisus îmbrăcat în zeghe de deţinut („În temniţă am fost şi aţi venit la Mine” Matei 25,36), cu mâinile deschise iubitor şi jertfelnic. Fapt cu totul remarcabil, „efectul de zeghe” este obţinut prin dispunerea cutelor şi a umbrelor. Pruncul suferă alături de cei întemniţaţi pe nedrept, ar putea fi „tâlcul” acestei tulburătoare scene (de a cărei singularitate în iconografia ortodoxă nu ne îndoim). E curios faptul că nimeni nu a sesizat acest lucru până astăzi. De parcă „ochii noştri au fost ţinuţi să vadă”… (Alexandru Valentin Crăciun, Privirea Veșniciei – Pictura Părintelui Arsenie Boca)

„Cred ca este unul dintre cei mai apropiati prieteni ai Mantuitorului”

„Eu asa cred, ca parintele este unul dintre cei mai apropiati prieteni ai Mantuitorului. Ba chiar cel mai apropiat. Iar poporul il considera sfant. Si parintele, de pilda, se purta ca un sfant, chiar si cand savarsea Sfanta Liturghie. Atunci tot timpul plangea. Cu lacrimi rostea cuvintele slujbei. Si nici eu nu ma indoiesc ca parintele e sfant. Am simtit-o pe pielea mea, de-atatea ori! Iar parintele Arsenie ar trebui canonizat. Dar poate asa vrea Dumnezeu, sa-l canonizeze poporul, sa arate ca merita verdictul Sfantului Sinod. Desi parintele a fost smerit si a cerut sa nu fie deshumat, pana la “A Doua Venire”.
… “Cel mai bine ii simti duhul si forta parintelui Arsenie Boca la mormantul lui, la care vin puzderie de credinciosi”, spune parintele Trifa. “De pilda, anul trecut, in noiembrie, la praznicul mortii sale, au slujit 150 de preoti si au venit 10.000 de oameni [In 2009 au venit 40.000! http://portal.tfm.ro/peste-40-000-de-pelerini-la-mormantul-parintelui-arsenie-boca-de-la-manastirea-prislop/]! Parintele a lasat cuvintele acestea drept testament: “Eu acum nu va pot ajuta, dar daca am sa plec de aici sa stiti ca v-ajut, numai sa veniti la mine! Pentru cel ce varsa o lacrima la mormantul meu, eu ma voi ruga la Dumnezeu!”. Si asa e, am simtit-o si eu, si multi alti preoti, la fel.” (Sfântul Ardealului evocat de preotul Viorel Trifa din Câmpeni)

„Parintele Arsenie Boca a avut acest dar de la Dumnezeu de a descoperi pacatele oamenilor si a incercat sa le vindece, sa le cauterizeze. A avut in mana buretele cu otet sau cu vin pe care il are samarineanul milostiv, dar nu l-a lasat deoparte nici pe cel cu untdelemn, pentru a sterge ranile poporului, ale neamului acestuia pe care l-a iubit, dar si de a le curata, de a repara ce se mai poate repara.” (Mărturia părintelui Ciprian Negreanu)

Pr. Ciprian Negreanu – Marturisire despre sfințenia Pr. Arsenie Boca:

Parintele Arsenie Boca – toate documentarele radiofonice (AUDIO):
http://www.razbointrucuvant.net/files/P_Arsenie_Boca/

Documentar despre Parintele Arsenie Boca:

Parintele Arsenie Boca in duh si adevar:
https://www.youtube.com/watch?v=HB4zJ9yXCZ4

Omul lui Dumnezeu: 

Citiți și: Din învățăturile Parintelui Arsenie Boca. „Pentru o alunecare a omului de la nume la număr au să dea seama toţi înzestraţii lui Dumnezeu”