constantin_noica

“Avem noi, romanii, un proverb curios : “Unde e multa minte, e si prostie multa.” Sa fie romanul atat de intelept incat se teme de si prea multa intelepciune? In orice caz, ceea ce izbeste, la el – o vedem bine – e masura. Nu numai in viata sa interioara, dar peste tot : in ce face si ce se face in jurul sau. Culorile artei noastre populare sunt “stinse”, spunea sugestiv un critic ; spatiul nostru interior e plin de echilibru; elanul nostru nu e niciodata excesiv ; iar pana si despre peisajul nostru, despre peisajul acesta exterior, cu muntii nostri, un Alecu Russo putea scrie randurile acestea tulburatoare, deosebindu-i cu gandul de maretia Alpilor : “In fata muntilor nostri, sufletul se lasa dus de visare ca intr-o elegie fara sfarsit, parc-ai vedea mariri cazute ori suflete ranite de atingerea lumii…” (Opere complete, Cugetarea, p. 185).

“Avem o masura – dar umbrita parca de atingerea cu lumea. Poate ca masura e tocmai rana aceasta, tristetea aceasta de care vorbeste Russo. Si cata deosebire intre masura noastra, nitel tanguitoare si biblica, masura care-si cunoaste limitele, si cealalta, mediteraneana, rationala, lucida – suficienta. … Masura, dreptate, lege, nu sunt nici gandite, nici resimtite rational si juridic, cum intelegem ca au fost – daca asa au fost – la Roma. Masura noastra e mai putin pusa, decat impusa. E mai angajata in absolut decat cea din Apus si nu cade niciodata in suficienta. De aceea e si mai statornica decat ea. Caci, in timp ce masura de tip rational poate deveni lipsa de masura, prin abuz de rationalitate; in timp ce bunul-simt apusean poate duce, si a si dus, la exces – masura noastra si bunul nostru simt par nestricate.”

“Deplasarea aceasta a intelesului catre lucru – ca fiind inteles nu despre, nici al lucrului, ci in lucru, dincolo de cugetul intelegator, parca – tine de ceva mai adanc de pierderea gandirii in fire. Intelesurile cresc din fire pentru ca gandirea este fire. E functie la fel de fireasca, intr-un sens, la fel de tainica, intr-altul, ca tot ce e functie in natura. Omul nu poate sa nu gandeasca, dar nici nu poate sa-si prapadeasca firea gandind. Caci gandul nu e facut sa se incumete si semeteasca. De aceea, prea multa minte aduce si multa prostie, sminteala. Esentialul e sa nu pierzi masura. Nu tu esti masura lumii, cum voia grecul acela; ci lumea iti e masura tie.”

“…Am putea deci sa ne intrebam – in lumina acestei conceptii, unde arbitrarul divin, iar nu rationalitatea umana e hotaratoare – daca modernismul si industrializarea (sau pur si simplu “agricultura intensiva”) vor fi vreodata acasa la noi. Dar acestea nu sunt decat consecinte, pentru uzul legiuitorilor romani, ale unei trasaturi care ne intereseaza in ea insasi: intemeierea valorii romanesti de masura (poate si de dreptate, lege) pe alta dimensiune decat a rationalitatii.”

“…Dar, in viziunea romaneasca descrisa mai sus omul nu gandeste lumea, ci lumea gandeste in om. Omul nu e subiect, ci parte. Spiritul nu se asaza in fata lumii; caci lumea nu se vrea vazuta, nici inteleasa; ci doar implinita. Exista in viziunea aceasta, romaneasca o dulce continuitate intre fire si spirit. Exista la noi o curioasa si uneori nefilozofica sete de armonie.” (Constantin Noica, Pagini despre sufletul romanesc)