Konrad Lorenz - Cele opt pacate capitale ale omenirii - recenzie carti

Autor: Konrad Lorenz
Rating: Nikolai Berdiaev - Un nou Ev Mediu - recenzie

Editura: Humanitas
Anul apariţiei: 2006
128 pagini
Traducător: Vasile V. Poenaru
ISBN: 973-50-1170-0

Konrad Lorenz realizează, în cartea sa, Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate (apărută în traducere românească la Editura Polirom, 2006, ediția a III-ea, trad. de Vasile V. Poienaru) o radiografie pertinentă a maladiilor sociale și culturale contemporane, a cancerului ce a fost produs şi care s-a extins cu repeziciune la nivelul tuturor structurilor vii care țin de existenţa umană, dar și de spaţiul natural. Faptul că acestea sunt trecute atât de uşor cu vederea este un indiciu al orbirii sufleteşti, al atrofierii funcţiilor esenţial umane, al indiferenţei ce ne-a împietrit şi care ne determină să ne contopim impasibili cu gloata – fenomene dezumanizante declanşate în urma instalării acestui cancer, fiindcă, orbiţi, l-am luat drept panaceu al tuturor suferinţelor noastre, fără să ne dăm seama, nici măcar acum, după ce tumora a căpătat dimensiuni uriașe, cât de mult ne-am înşelat.

Este, aşadar, evidenţiată principala cauză a acestor procese nocive prin punerea lor în analogie cu declanşarea şi evoluţia unei tumori canceroase:

Celula unei tumori maligne se deosebeşte de o celulă a unui organism sănătos în primul rând prin faptul că ea a pierdut acea informaţie genetică de care are nevoie pentru a-şi îndeplini rolul de verigă utilă în cadrul comunităţii de interese a organismului… Rămasă fără structurile speciale, ea se divide fără măsură şi fără menajamente, astfel încât ţesutul bolnav se infiltrează în ţesuturile învecinate, care sunt încă sănătoase, distrugându-le.

Structurile sănătoase, ca părţi organice ale unui întreg, ale unui sistem complex, se află într-o profundă interacţiune pentru a asigura echilibrul necesar unei vieţi fireşti, însă acest echilibru poate fi atins doar fiindcă se trage dintr-o informaţie obţinută de-a lungul unei dezvoltări vii istorice. Celula canceroasă pierde această informaţie, distruge structurile vii, se multiplică în nenumărate celule uniforme, sărace în structuri, ducând la dezechilibre şi perturbări în sistemul ca întreg, împiedicând funcţionarea firească a circuitelor de reglare. Prin urmare, acest proces distrugător survine atunci când una dintre funcţiile parţiale ale sistemului ca întreg este amplificată sau diminuată „într-atât de mult încât homeostaza să nu mai poată echivala dezechilibrul apărut”.

Extinzând sensurile, ceea ce se petrece în lumea contemporană se aseamănă acumulării în exces şi în neştire a unor celule maligne ce parazitează şi distrug sistemele vii; după cum observă şi Lorenz, aproape niciodată nu se întâmplă ca sistemele vii să se sugrume în ele însele, întrucât dispun de anumite circuite de reglare care au rolul de a asigura o dezvoltarea firească, armonioasă şi coerentă, iar această forţă de reglare, fireşte, nu se limitează la anumite părţi, ci vizează structura vie în integralitatea ei.

Păcatele nimicitoare la care se referă autorul şi care au contaminat ca o plagă organismele sănătoase îşi au resortul într-o serie de fenomene specifice civilizaţiei contemporane, ale cărei direcţii fireşti de dezvoltare au fost deviate nechibzuit pe o pantă artificială şi nesănătoasă. Konrad Lorenz le analizează extrem de lucid în capitolele sale: Suprapopularea, Pustiirea spaţiului vital, Întrecerea cu sine însuşi, Moartea termică a simţurilor, Decăderea genetică, Sfărâmarea tradiţiei, Receptivitatea la îndoctrinare, Armele nucleare.

Epuizarea realului firesc. Graba şi agitaţia lumii contemporane

Imaginea marilor aglomerări urbane, a masificarii, a extinderii cantitative în dauna calitativului, a acumulării de superfluu (o realitate virtuală şi spectaculară, a insignifiantului, insinuându-se sistematic în mintea şi sufletul nostru pentru a le contamina cu un fals cod de valori, ne acaparează tot mai mult, obnubilând veritabila realitate, pe care ne este tot mai dificil să o recunoaştem – cea vie) ne trimite cu gândul la imaginea celulelor bolnave ce se multiplică excesiv, infestând şi alterând structurile vii.

Aceste structuri vii – fie că înțelegem prin acestea acel fond profund uman din care izvorăsc cele mai nobile însuşiri ale noastre, fie că vorbim despre mediul natural, secătuit şi acaparat de omul ahtiat după câștiguri cu orice preț şi posedat de ambiţia distructivă de a stăpâni totul – sunt sfărâmate, declinul calităţii fiind direct proporţional cu creşterea complexităţii civilizaţiei tehnologice (intervenind în aceste structuri vii, omul produce modificări profunde, care conduc la perturbări ale echilibrului natural, cu efecte nimicitoare). Complexitate reflectată în agitaţia lumii moderne – o lume dislocată din fundamentele ei ontologice şi abandonată derivei relativiste –, angajată într-o continuă şi extenuantă întrecere cu sine însăşi, risipind-şi sufletul şi secătuindu-şi propria viaţă, devastând, în acelaşi timp, spaţiul vital, prin exploatări necugetate, despăduriri şi prin secarea resurselor naturale, toate acestea în râvna ei pentru progres şi pentru obținerea prosperității. E o râvnă care consumă viaţa fiindcă îşi are izvorul în lăcomia orbitoare pentru profit, dar şi în frica de a nu rămâne în urmă sau de a nu face faţă situaţiilor stresante la care ne obligă întrecerea cu semenii noştri. „Agitaţia plină de frică şi frica agitată îşi au rolul lor în a-l văduvi pe om de calităţile lui esenţiale.”

Această aviditate a omului contemporan, ce se traduce, mai exact, prin agitaţie, grabă extenuantă, frică, prin întrecerea cu celălalt, nu numai că pricinuiește mari daune sufleteşti, dar ne toacă nervii, cauzând dezechilibre în fiinţa noastră şi, în final, disoluţia ei, grăbindu-ne moartea. Prosperitatea e doar o etichetă îndărătul căreia se ascund proslavirea valorilor utilitariste, întrecerea economică a omenirii cu sine însăşi, confundarea mijloacelor cu scopul, prioritatea acordată considerentelor comerciale.

Banala formulă „Time is money” exprimă valoarea absolută pe care au căpătat-o pentru noi banii: timpul nu mai înseamnă viaţă, ci bani. Din desfăşurare firească a vieţii, din durată vie, de care suntem organic legaţi, timpul a devenit o nebuloasă în care ne lăsăm absorbiţi pentru a ne pierde de noi înşine şi de propria noastră fiinţă (poate de aici şi senzaţia că timpul trece atât de repede, că nu îl mai simţim – fiindcă nu-l mai trăim, el nu mai are substanţă). Ritmul acesta accelerat şi nefiresc nu face decât să ne consume vieţile. În era tehnologică, ne străduim, solicitaţi nervos şi sufleteşte, să ne adaptăm cât mai bine vitezei şi ritmului năucitor al existenţei (străduinţă de pe urma căreia profită copios industria farmaceutică) –, dar uităm că viteza epuizantă şi ritmul aiuritor sunt străine vieţii! Ni se inoculează sistematic false valori, precum „Time is money” – ceva atât de absurd, şi totuşi, pe care îl primim cu atâta seninătate, lăsându-l să ne mutileze vieţile.

Fiecare fabrică de automobile trebuie să ia măsuri ca noul tip să fie puţin mai rapid decât cel precedent, fiecare stradă trebuie lăţită, fiecare curbă, lărgită… spre a se putea circula încă puţin mai rapid şi, totodată, mai periculos”. Toate aceste măsuri luate pentru creşterea vitezei şi, implicit, a complexităţii lumii tehnologice, sunt puse în aplicare cu preţul consumării unor mari rezerve de energie, cea mai afectată fiind energia vitală umană. În mod paradoxal, trudim cu ardoare pentru a înlesni și a menține dezvoltarea, cu costuri tot mai uriaşe, din resurse umane şi materiale, a unei tumori gigantice şi hipercomplexe, gata să ne înghită pe negândite şi să ne îngroape în structurile ei bolnave, în al căror vid ne risipim sufletul…

Plafonarea simţurilor. Urâţirea şi nivelarea artificială

Faptul de a ne lăsa înghiţiţi în această hipercomplexitate [1] care ne secătuieşte vieţile nu poate fi înţeles, la o analiză mai atentă, drept progres, întrucât conduce la alterarea simţămintelor profund umane, fireşti, a sensibilităţii estetice şi etice, la nivelarea simţurilor şi, pe cale de consecinţă, la lipsirea omului modern de discernământ între bine şi rău, între frumos şi urât etc. Urâţirea nu este un proces petrecut doar înăuntrul nostru, prin atrofierea însuşirilor profund omeneşti, el se răsfrânge şi asupra mediului înconjurător. Tot mai înstrăinat de armonia mediului natural şi de frumuseţea acestuia, omul tehnologic este angajat într-o operă care nu face decât să pună stavile oricărei energii creatoare izvorând din simţul pentru frumos, o operă de urâţire a oraşelor şi satelor:

Imaginea histologică a celulelor uniforme şi sărace în structuri ale tumorii prezintă o similitudine dezolantă cu o fotografie făcută din avion unei suburbii moderne, formate din clădiri standardizate pe care le-au proiectat într-o pripită concurentă arhitecţi dispunând de o cultură precară, ce n-au stat prea mult pe gânduri înainte de a acţiona. … Nu numai considerentul comercial că prefabricatele în serie sunt mai ieftine, ci şi moda, care nivelează totul, duc la situaţia ca la toate marginile de oraş ale ţărilor civilizate să ia naştere sute de mii de locuinţe identice…, nemeritând numele de «casa», ci fiind mai degrabă baterii de grajduri pentru oamenii folositori…

Oamenii nu sunt meniți să trăiască asemeni unor termite, reduşi la simple elemente anonime, interşanjabile, în spaţii uniformizate sau ferecaţi în cutii de beton, în construirea cărora nu simţul estetic, ci considerentele practice, precum economia spaţiului şi confortul, au prevalat. Insensibilitatea faţă de frumos este semnul orbirii spirituale, care atrage după sine, inevitabil, şi degradarea simţului etic. Într-o lume sofisticată nu mai este posibilă comuniunea firească între semeni, unicul ideal devine confortul şi supravieţuirea, cu alungarea din conştiinţă a existenţei celorlalţi şi mărginirea la sine. Omul evită implicarea emoţională şi va alege să treacă pasiv, de pildă, pe lângă răul petrecut sub ochii lui, incapabil de a mai reacționa la faptele reprobabile din afara zonei sale de confort. Pierzându-şi frumuseţea, omul şi-a pierdut unele dintre cele mai umane însuşiri, şi, mai ales, capacitatea de a înţelege nefirescul condiţiei sale într-o lume schimonosită, artificială, creată de el, din care au fost alungate frumuseţea, iubirea faţă de semeni, interesul faţă de valorile vii ale tradiţiei.

La fenomenul de plafonare a simţurilor, acompaniat de eşuarea relaţiilor interumane, de instaurarea indiferenţei şi a însingurării faţă de celălalt, contribuie şi aglomerarea urbană excesivă (o altă consecinţă a „hipercomplexităţii”), „în mare măsură vinovată de incapacitatea noastră de a mai percepe chipul aproapelui nostru în fantasmagoria chipurilor mereu schimbătoare ce se tot suprapun şi estompează”. „Not to get emotionally involved” („A nu te implica emoţional”) a devenit principala grijă a omului contemporan care tinde să se sustragă oricăror stimuli provocători de suferinţă, singura opţiune „normală” rămânând contopirea cu gloata. Aglomeraţia împiedică tocmai apropierea între oameni, bazată pe sentimente calde şi sincere de prietenie, întrucât nimeni nu poate iubi atât de mulţi oameni: se impune necesitatea de a evita implicarea afectivă şi de a ignora nevoile celorlalţi sau chiar de a ţine la distanţă persoane care ar merita prietenia noastră. Potrivit lui Lorenz, agresivitatea este, de asemenea, o consecinţă a suprapopulării; îngrămădirea a mulţi oameni într-un spaţiu restrâns e ceea ce conduce, cel mai probabil, la declanşarea stării de irascibilitate şi la manifestarea comportamentelor impulsive.

Dezvoltarea tehnologiei şi a farmacologiei a răspuns cu succes năzuinţei omului de a evita neplăcerea sau stimulii cauzatori de suferinţă, rezultatul fiind „moartea termică a simţurilor”.

„…prin stăpânirea progresivă a mediului înconjurător, omul a modificat «starea pieţei» din economia plăcerii şi a neplăcerii în direcţia unei sensibilizări crescânde faţă de orice situaţie de stimulare provocatoare de neplăcere şi a unei atenuări corespunzătoare a receptării situaţiilor provocatoare de plăcere.

Evitarea suferinţei are drept consecință suprimarea unei componente esenţiale a vieţii umane, diminuarea calităţii relaţiilor sociale; „Intoleranţa crescândă faţă de neplăcere, ce se înregistrează în zilele noastre, transformă oscilaţiile profunde ale vieţii umane, conforme cu firea lucrurilor, într-un plan nivelat artificial”.

Anumite forme ale bucuriei care decurg din acţiunea contrastelor, sau care presupun investirea unui efort susţinut pe un termen mai lung, sunt pe cale de dispariţie. Omul este stăpânit de impulsul de a-şi satisface imediat dorinţele (îl încântă, de pildă, cumpărarea „avantajoasă” în rate – deşi alege, astfel, o cale a sclaviei), precum şi de nevoia de confort (nevoi stimulate – şi multe dintre ele multiplicate în mod artificial, întrucât „omul cu multe dorinţe e un bun consumator”, spune Virgiliu Gheorghe în una din cărțile sale – de către marii producători, având la îndemână şi mijloacele pe care le-a furnizat progresul tehnologic: mass media, industria publicitară), nevoia de confort presupunând cultivarea conformismul, a abilităţii de a te adapta uşor situaţiilor şi mediului pentru a evita neplăcerea.

Moartea termică emoţională”, blazarea, plictisul îl conduc pe om, inevitabil, la căutarea unor situaţii de stimulare noi şi din ce în ce mai puternice. Un fenomen tipic este neofilia, care afectează relaţia noastră cu obiectele din mediul ambiant, dar şi relaţia cu semenii: „obiectele îşi pierd, după un timp de posesie, forţa de atracţie, în mod analog cu iubita/iubitul, prietenul sau chiar patria”. Fenomenul este, de asemenea, speculat de către marii producători, fapt realizat cu succes, având în vedere receptivitatea la îndoctrinare a maselor: „built-in obsolation, adică învechire inserată, iată un principiu cu un rol foarte important în moda vestimentară sau în cea a automobilelor”.

Distrugerea ierarhiilor fireşti, degenerarea şi dezechilibrele la nivelul structurilor vii

Are loc un proces dăunător, similar celui descris la început, referitor la modul cum celulele canceroase anihilează structurile vii, multiplicându-se excesiv şi producând dezechilibre şi perturbări în sistemul ca întreg, împiedicând funcţionarea firească a circuitelor de reglare. După cum remarcă Konrad Lorenz, „pentru menţinerea unei stări stabile în sistemele vii este indispensabilă funcţia unui circuit de reglare sau a unei conexiuni inverse negative”. Tendinţa exacerbată de a elimina situaţiile negative sau inacceptabile/inconfortabile, care includ, de asemenea, şi atitudinea critică la adresa unor stări de fapt dominante sau a opiniei publice (ştiut fiind faptul că opinia publică „manifestă inerţie” şi o preferinţa pentru „simplificările grosiere”), nu poate avea alt efect decât degenerarea omului, decăderea lui la stadiul unei fiinţe inferioare. (La fel, multiplicarea excesivă a reglementărilor, a principiilor formale, care impun normalizarea, raţionalizarea şi instrumentalizarea – cu scopul preîntâmpinării riscurilor, al creşterii controlului, şi, mai cu seamă, in sensul înlăturării elementelor greu integrabile, inadaptabile – nu fac decât să sufoce, să epuizeze realul firesc, complexitatea vie, omul, sugrumând sistemele vii, infinit de complexe în integralitatea lor, și, în fond, intervenind în aceste sisteme vii pentru a le mutila.)

Tot ceea ce pare a fi de natură să diminueze suferinţa umană acţionează în mod cutremurător şi paradoxal în sensul distrugerii omenirii”. Autorul mai constată, pe bună dreptate, că „fenomenul intoleranţei la neplăcere şi cel al nivelării simţurilor pot genera un comportament infantil”. Şi cercetătorii cancerului vorbesc despre imaturitate atunci când vor să caracterizeze una dintre principalele însuşiri ale tumorii.

Tehnologizarea, artificializarea, „dresajul” utilitarist, multiplicarea insignifiantului (a falselor valori promovate prin mijloacele media: modă – cea mai eficientă metodă de nivelare a năzuinţelor –, falsele nevoi, divertismentul, desfrâul instituţionalizat, libertinajul luat drept libertate etc.) distrug ierarhiile fireşti, denaturează, abrutizează omul… Necazul constă în faptul că ne lăsăm înşelaţi, aşa cum celulele sănătoase se lasă „amăgite” şi nu mai opun rezistenţă celulelor canceroase a căror multiplicare va da naştere unui monstru. Iar monstrul ce ia fiinţă este o omenire „degradată şi masificată, înstrăinată de natură, care nu mai crede decât în valorile comerciale, fiind domesticită, incapabilă de vreo simţire puternică şi neinteresată de tradiţie”.

Progresul căruia i se închină atâtea osanale e similar progresului unei tumori maligne. Omul îşi reneagă însuşirile care îi dau calitatea de fiinţă liberă, matură şi responsabilă, regresând într-o fiinţă veşnic imatură, „programată” să se ghideze după propriile dorinţe şi instincte egoiste, dezrădăcinată, ruptă de tradiţie, de trecut, înstrăinată de acel tip de cunoaştere, filtrată prin selecţie, a unei culturi vechi, dar vii şi durabile fiindcă e singura menită să ofere reperele calitative – nu există astfel de repere fără o bază ontologică. (Omul imatur şi fragmentar este dezechilibrat, fără repere, nehotărât, fiindcă a ieşit din rost, şi-a rătăcit propria identitate. Nu se mai diferențiază atunci, în esenţă, de celula unei tumori canceroase, fiindcă încetează a mai fi parte organică a unei structuri vii, aflată deci într-o interacţiune autentică, profundă şi coerentă cu celelalte părţi ale structurii sănătoase reprezentate de Biserică, familie, neam, cultură, tradiţie etc., devine o monadă izolată de acestea, şi totuşi trăind parazitar în ele, dezintegrându-le şi distrugându-le, în cele din urmă; omul masificat, deculturalizat, descrestinat, gregar nu mai este parte a unei structuri sănătoase, ci a unei tumori; tocmai de aceea, nevoia noastră prioritară este acum, înainte de toate, recuperarea identităţii).

Acest tip de cunoaştere şi fond de valori poate fi asociat cu „informaţia obţinută de-a lungul unei dezvoltări vii istorice” – despre care vorbeam la început –, fără de care nu mai este atins echilibrul necesar unei vieţi fireşti şi nu mai este posibilă dăinuirea fiinţei umane, în integralitatea ei. A renega această informaţie – constituind un conţinut viu de valori moştenite – este un act de imaturitate, ce pregăteşte catastrofe. După cum am arătat, celula canceroasă pierde această informaţie, suprimă structurile vii…

În consecinţă, pierderea acestei informaţii conduce la fenomenul decăderii genetice analizat de Konrad Lorenz. Un astfel de fenomen este reprezentat, de pildă, de „eliminarea simţului natural al dreptului prin tendinţa actuală către toleranţă absolută” [2], pericolul ce rezultă de aici fiind amplificat de înstăpânirea „doctrinei pseudodemocratice [teoria behavioristă], ce afirmă că întregul comportament uman ar fi însuşit prin învăţare”.

Doctrinele pseudodemocratice. Teoria behavioristă şi stiinţele reducţioniste

Indiscutabil, toţi oamenii au dreptul la aceleaşi posibilităţi de dezvoltare. Dar nu este corect să se afirme, denaturându-se acest adevăr, că toţi oamenii au, în mod potenţial, aceeaşi valoare (pentru a se ajunge la idealul egalitarist) (după cum notează autorul, „când încerci să împarţi oamenii în persoane normale şi persoane cu deficienţe, eşti suspectat că pledezi pentru camera de gazare”). Pseudodemocraţii au făcut din această concepţie falsă un principiu al libertăţii şi democraţiei, însă, în definitiv, nu au reuşit prin aceasta decât să infecteze cu un virus cancerigen esenţa sănătoasă a democraţiei şi libertăţii.

Doctrina behavioristă ignoră acea parte umană esenţială constituită din însuşirile înnăscute, moştenite, ce-şi trag obârşia dintr-o dezvoltare filogenetică, proclamând ideea că omul este exclusiv o „construcţie” socială (în vederea nivelării diferenţelor, doctrinele pseudodemocratice au avut un rol hotărâtor în demersul desfiinţării tradiţiei, a moştenirii culturale şi spirituale). Adepţii acestei teorii „afirmă cu convingere că omul s-a născut ca o pagină nescrisă şi că tot ceea ce gândeşte, simte, ştie şi crede ar fi rezultatul condiţionării sale”; conform acestei doctrine mecaniciste (care analizează comportamentul uman pe baza reflexului şi a reacţiei condiţionate), „toţi oamenii ar putea ajunge egali între ei dacă ar evolua în condiţii exterioare identice, ajungând cu toţii oameni ideali dacă aceste condiţii ar fi ideale. Pentru aceasta însă, oamenii nu ar putea, sau mai bine zis nu ar trebui, să aibă nici un fel de însuşiri moştenite…” [3]

După cum remarcă Lorenz, această doctrină este străină specificului uman, salutând fenomenele de dezumanizare pe care le-a prezentat şi autorul în tratatul său. Autorul continuă, notând că „atât marii producători capitalişti, cât şi funcţionarii sovietici sunt interesaţi în aceeaşi măsură să-i condiţioneze pe oameni, făcând din ei nişte supuşi uniformi, lipsiţi în mod ideal de apărare, exact cum a arătat Aldous Huxley în românul sau de groază Brave New World”. În demersul lor, aceştia s-au slujit de sondajele de opinie, de tehnica reclamelor, de moda abil dirijată. Tehnologizarea tot mai accentuată care a cucerit omenirea a înlesnit punerea eficientă în practică a teoriilor condiţionării.

Pentru aceasta a fost necesară subminarea elementelor independente, de pildă, lipsirea micilor întreprinzători, inclusiv a ţăranilor, de posibilitatea de a-şi asigura traiul, sau înlăturarea meşteşugurilor prin concurenţa exercitată de industrie, de marile concerne, a căror putere este tot mai acaparatoare și dominantă. Astfel încât toţi oamenii sunt constrânşi să se supună intereselor marilor producători industriali.

Pentru manipulatorii civilizaţiei consumeriste, condiţionarea este folosită în sensul stimulării instinctelor egoiste, hedoniste, a pornirilor inferioare şi a conformismului, fenomene dezumanizante încurajate prin intermediul „mijloacelor de informare în masă”. Pentru a păstra analogia prezentată la început, atunci când aceste părți inferioare sunt stimulate în mod excesiv, întreaga structură vie este supusă disoluţiei, întrucât sistemele de reglare, care ar fi asigurat o dezvoltare echilibrată şi sănătoasă, sunt perturbate. Este împiedicată funcţionarea firească a acestei structuri atât de complexe şi vii, care este fiinţa umană în integralitatea ei, precum şi a celorlalte structuri, de pildă familia; inevitabil, sunt afectate şi legăturile fireşti dintre oameni.

Contestarea tradiţiei, a valorilor moştenite, a condus la sfărâmarea structurilor ierarhice. Într-un grup în care lipseşte structura ierarhică, situaţia unui copil este extrem de nefirească. Lipsa modelului patern, faptul că „omul batrân” nu mai impune respect, toate acestea produc modificări periculoase în structura familiei. „Una dintre cele mai mari crime ale doctrinei pseudodemocratice este aceea că ea consideră existenţa unei ierarhii naturale între doi oameni că fiind un obstacol care i-ar frustra de orice sentimente mai calde. Fără această ierarhie, nu ar exista nici măcar cea mai naturală formă a dragostei umane. Educaţia de tip «non-frustration» a făcut din mii de copii nişte bieţi nevrozaţi.” Aceasta a dus la slăbirea contactului dintre părinţi şi copii, precum şi la perturbarea implicării umane, la atrofierea sentimentelor fireşti de dragoste şi, odată cu dispariţia respectului faţă de ierarhie, la instalarea indiferenţei faţă de tradiţie şi, de aici, la imposibilitatea identificării cu o anumită comunitate bazată pe împărtăşirea unor valori reale comune, statornicite prin tradiţie. Cum notează Lorenz, „numai atunci când iubeşti un om din adâncul sufletului şi priveşti totodată in sus către el eşti în stare sa-ţi însuşeşti tradiţia lui culturală.”

Hipercomplexitatea lumii tehnologice nu trebuie, prin urmare, să ne amăgească. Lăsându-se subjugat tehnologizării, omul nu a devenit mai complex, ci mai redus sufleteşte, mai „simplificat”. Ingineriile sociale, mijloacele de programare şi condiţionare, raţionalizarea instrumentală, doctrina behavioristă mai curând au ignorat complexitatea sistemului viu ca întreg, omul în integralitatea sa, l-au redus la părţile sale inferioare [4] (de pildă, doctrina behavioristă înţelege omul prin reducerea acestuia la anumite componente inferioare: reflexul, reacţia condiţionată – omițând faptul că aceste componente sunt subordonate unei structuri infinit mai complexe; astfel de teorii se caracterizează prin atomism şi reducţionism), au făcut din om un „construct”, i-au artificializat viaţa. Se cuvine însă să privim fiinţa umană în plinătatea ei, în firescul ei, şi să nu o reducem la laturile ei inferioare. Structurile organice complexe, cu un grad înalt de integrare, au fost trecute cu vederea în favoarea sistemelor subordonate şi a nivelurilor inferioare de integrare. Metodele recunoscute ca legimite şi „ştiinţifice” au ajuns să fie, exclusiv, cele operaţionale şi statistice.

Metodelor reducţioniste şi simplificatoare li s-a dat privilegiul de a fi considerate ştiinţifice, stabilindu-se prin ele, în mod greșit, o măsură de necontestat a cunoaşterii umane. Ideea că „o ştiinţă a naturii ar fi o ştiinţă în măsura în care conţine matematică ori că ştiinţa ar presupune să măsori ceea ce este măsurabil şi să faci măsurabil ceea ce nu este măsurabil” reprezintă, „atât din punctul de vedere al teoriei cunoaşterii, cât şi din punct de vedere uman, cea mai mare prostie spusă vreodată de nişte oameni care ar fi trebuit să se priceapă mai bine la aceste chestiuni.” Pentru operaționalistul, reducționistul, cuantificatorul şi statisticianul modern, a analiza comportamentul uman fără experimente sau chiar fără a număra este un fapt demodat şi „neştiinţific”.

Examinarea structurilor unui sistem trebuie să prezinte, pentru ei, imaginea unei simplicităţi „exacte” – asemănătoare fizicii – pentru a fi considerată „ştiinţifică”. Aceştia ignoră „faptul că «particulele» cercetate sunt oameni, şi nu neutroni – ceea ce presupune să se facă abstracţie de toate aspectele cu adevărat interesante ale sistemelor organice cu un înalt grad de integrare, incluzând omul”. Asemenea modei vestimentare sau a automobilelor, impunerea aceastei mode ştiinţifice a fost înlesnită de „receptivitatea la îndoctrinare”.

După cum remarcă Konrad Lorenz, „se poate întâmpla ca o ipoteză să fie în aşa fel alcătuită încât toate experimentele pe care ea le dictează nu pot decât să o confirme din capul locului”. Ipoteza că reflexul ar fi „singura performanţă elementară a sistemului nervos central” a determinat exclusiv experimente în care să se înregistreze reacţiile de răspuns ale organismului la acţiunea a diverşi stimuli. Această doctrină a fost transformată într-o „religie” atotcuprinzătoare, cu ajutorul mijloacelor de comunicare în masă. În general, capătă prioritate şi câştigă aderenţă mare teoriile palpabile, uşor de înţeles, mecanice. Iar satisfacţia subiectivă de a cunoaşte, în mod absolut, caracterul revelaţiei este mult prea mare ca să nu capteze cât mai mulţi adepţi. Toate faptele care contrazic această „religie” vor fi negate sau ignorate, iar cei care vor atrage atenţia asupra declinului spre care se îndreaptă omenirea sub îndrumarea „grijulie” a promotorilor unor astfel de teorii străine de esenţa umană vor fi discreditaţi, ridiculizaţi sau reduşi la tăcere.

S-a încetăţenit concepţia că doar ceea ce poate fi dovedit ştiinţific sau explicat pe cale raţională ar avea meritul de a alcătui tezaurul stabil de cunoştinţe al omenirii. Această concepție are urmări nefaste. „Iluminaţi ştiinţific”, tinerii nu mai manifestă nici un interes faţă de fondul de valori profunde, spirituale ale tradiţiei, ce s-au transmis peste timp, faţă de conţinutul nepreţuit de înţelepciune pe care se fundamentează spiritualitatea unui popor. La fel de nefericită este şi concepţia că progresul științific trebuie să ajungă pe asemenea „culmi” încât să facă posibilă „îmbunătăţirea” omului, în mod arbitrar, prin efectuarea unor intervenţii asupra genomului uman. Datorită intensei lor mediatizări, astfel de idei, alături de doctrinele prezentate mai sus, sunt de natură să influenţeze opinia publică şi să conducă la o uniformizare a mentalităţilor. Iar o persoană care se sustrage în mod conştient influenţei mijloacelor de informare în masă riscă să fie considerată un caz patologic. „Efectele pierderii individualităţii [în urma receptivităţii maselor la îndoctrinare] sunt salutate de către toţi aceia care vor să manipuleze mari mase de oameni”.

Armele nucleare

Lorenz constată, pe drept cuvânt, că, dintre toate cele opt păcate capitale, acesta este cel mai uşor de evitat. Colapsul omenirii se va produce, cel mai probabil, nu în urma exploziei unei bombe atomice, ci atunci când fenomenele pe care Lorenz le-a sesizat atât de precis, dar care pentru omul tehnologizat trec neobservate, se vor fi agravat iremediabil. Adevărata primejdie se ascunde sub aparenţa unor aspecte pe care am ajuns să le considerăm cele mai „normale”.

Încheiere

Bolile pe care le analizează în cartea sa Konrad Lorenz nu vor putea fi tratate decât atunci când vom privi în faţă, conştient şi responsabil, păcatele capitale care au condus la aceste fenomene dezumanizante. Nevoia vindecării de plaga ce a contaminat toate structurile organismului societăţii contemporane, anemizandu-i funcţiile vitale, se va trezi ca o forţă regeneratoare în noi când vom recunoaşte, vom mărturisi şi ne vom căi de aceste păcate. Să sperăm că se va întâmpla asta înainte ca structurile vii să se fi măcinat cu totul din pricina orbirii noastre.

Note:

[1] Referitor la hipercomplexitatea civilizaţiei tehnologice, recomand Ovidiu Hurduzeu, Hipercomplexitatea păguboasă.

[2] „…credinţa în existenţa unui drept natural independent de vreo legislaţie determinată cultural e legată, fără îndoială, încă din vechime, de părerea că acest drept ar fi de origine supranaturală, nemijlocit divina” (Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate, p. 54).

[3] Despre educaţia după metodele behavioriste, în societatea tehnologică: „Fiecare profesor american de şcoală elementară sau medie păstrează la îndemână borcane cu fel de fel de dulciuri. Dacă Jimmy este «good boy» şi învaţă tabla înmulţirii, profesorul îi spune «good job, Jimmy!» (treabă bună), şi haţ! Îi aruncă bomboana. După un timp, Jimmy nici nu mai are nevoie de recompense, inconştientul său continuând să asocieze învăţarea tablei înmulţirii cu gustul ciocolăţelelor «Mars». Tabla înmulţirii se transformă dintr-un element impersonal de cunoaştere într-o dorinţă «personală» abil manipulată de profesor. Dacă Jimmy refuză să înveţe tabla înmulţirii, i se va refuza ciocolăţica. Un sentiment dezagreabil, mai ales că profesorul va avea grijă să ofere recompense tuturor copiilor care şi-au făcut treaba. Mediul educaţional nu-i cere lui Jimmy nici efort, nici sacrificiu, îl îndeamnă doar să dea curs «bunelor» sale sentimente şi dorinţe personale. Jimmy învaţă astfel că doar ce este agreabil este «bun», iar «bune» sunt plăcerile care-l pun în armonie cu el însuşi şi cu mediul social. Desigur, pliat în permanenţă asupra lui însuşi, copilul «se simte bine», «în siguranţă».

Profesorul american din învăţământul public (dominat de stângişti) acţionează potrivit teoriei behavioriste: un anumit stimulent, administrat copilului în mod repetat, va declanşa automat reflexul dorit. Părinţii sistemului educaţional din SUA, John Dewey, Edward Lee Thorndike, B.F. Skinner considerau că omul este un animal social care trebuie să se adapteze mediului social. Prin urmare, scopul educaţiei este să creeze «well-adjusted children» (copii adaptaţi normelor de comportament social) pe baza mecanismelor de «stimulare şi răspuns»” (Ovidiu Hurduzeu, Sclavii fericiţi. Lumea văzută din Silicon Valley, Editura Timpul, 2005, pp. 92, 93).

[4] „O individualitate care nu trăieşte după legea care o exprimă ca întreg, ca individualitate respectivă, ci lasă să fie copleşită această lege de legea de viaţă a vreunui element component, a vreunei unităţi subsumate, merge, fireşte, spre disoluţie. …omul care nu mai trăieşte după legea spiritului, care este legea supremă a omului ca întreg, a omului ca om, ci dă preponderenţă pornirilor vreunei părţi componente subalterne, promovează o hipertrofie unilaterală a pornirilor acelei părţi şi cade în complexe psihologice care duc spre dezintegrarea individualităţii sale adevărate” (Dumitru Stăniloae, Naţiune şi Creştinism, Editura Elion, 2004, p.103).

Scrisă de Irina Bazon

 22 Oct 2009

Sursa: http://constiinte.ro/cele-opt-pacate-capitale-ale-omenirii-civilizate

Advertisements