Home

Mărturisiri de credinţă ortodoxă în temniţe

3 Comments

(Fragmente preluate din cartea Din temniţe spre sinaxare, coordonată de către teologul şi mărturisitorul Danion Vasile, Editura Egumeniţa, 2008)

Mărturisiri de credinţă ortodoxă în temniţe[1]

Mărturisirea este un act prin care, în mod voit şi în deplinătatea cunoştinţei, un credincios afirmă un adevăr de credinţă. Astfel de momente de mărturisire a credinţei au avut foarte mulţi deţinuţi de-a lungul detenţiei. Majoritatea dintre ei au fost închişi tocmai datorită declaraţiilor deschise şi faptelor lor ce dovedeau credinţa în Dumnezeu şi prin care se împotriveau sistemului ateu.

[…]

La pronunţarea sentinţelor din procesul de la Cluj, după relatarea Aspaziei Oţel, majoritatea acuzaţilor au mărturisit: „Îmi asum vina de a crede în Dumnezeu, de a-mi iubi patria şi de a mă jertfi pentru binele neamului meu. Voi primi cu stoicism osânda şi voi fi bucuros să o ispăşesc[2].

Deosebită a fost mărturisirea studentului Ioan Bohotici: „Ne-aţi acuzat că suntem nişte duşmani înrăiţi ai poporului, că urâm clasa muncitoare, că suntem nişte produse nefericite ale burghezo-moşierimii în declin. Nu suntem duşmani ai propriului popor, nu suntem nici pe departe fii de moşieri, nu avem nicio relaţie cu pătura burgheziei exploatatoare şi nu urâm pe muncitori. Sunt fiu al Maramureşului şi cunosc foarte bine cât a suferit şi cât a sângerat întregul neam sărac. Noi, generaţia aceasta pe care o aveţi în faţă, pe băncile acuzării, suntem foarte conştienţi de toate nedreptăţile care ne-au umplut de revoltă şi durere. De aceea ne-am făurit un crez, un vis, şi ne-am angajat în realizarea lui. Noi am vrut să ne formăm şi să ne pregătim pentru a fi apţi să schimbăm acea ordine socială care se exprimă prin homo homini lupus cu o alta care să se exprime prin homo homini res sacra. … Şi nu este deloc întâmplător că suntem judecaţi în Săptămâna Patimilor. Cu aproape 2000 de ani în urmă, Însuşi Fiul lui Dumnezeu, Iisus, urca din greu Golgota, osândit la suplicii şi moarte prin crucificare, tocmai pentru că vroia să restabilească omul, să-i restabilească demnitatea divină pierdută, să-l readucă la starea de Eden”[3].

[…]

Tot de la Mislea, Nicole Valery ne relatează un alt caz de mărturisire creştină. Tânăra de 26 de ani, Cristina, este chemată de doi ofiţeri politici care îi prezintă o scrisoare de la mama sa. Aceasta îi sugera ca, spre binele ei, să accepte ce-i cer aceştia pentru a fi eliberată. Ei îi propuneau eliberarea, condiţionată de colaborarea ca informator în libertate. Refuzând, Cristina le-a răspuns categoric: „Credeţi-mă, am remuşcări pentru durerea ei… Dar, în faţa condiţiilor voastre, domnilor, prefer să ştiu că mama suferă departe de mine decât să fac să plângă atâtea alte mame din pricina laşităţii mele. Conştiinţa mea nu-mi îngăduie să mă angajez în acest joc sinistru. Sunt creştină![4]

Dumitru Bordeianu descrie atitudinea lui Ţurcanu în august 1951, când procesul de reeducare se apropia de final la Piteşti. El mergea din cameră în cameră şi afirma: „Vreau să vă atrag însă atenţia că cei mai periculoşi dintre voi, bandiţilor, aţi rămas cei care mărturisiţi credinţa voastră în Dumnezeu… De aceea, pentru aceştia vor continua încă ani de zile demascările, aşa cum le-aţi cunoscut şi încă cu alte metode. Trebuie să vă scoatem din cap şi din inimă odată pentru totdeauna această aberaţie, credinţa în Dumnezeu”.

După aceste afirmaţii, el întreba: „Cine din voi, bandiţilor, mai crede în Dumnezeu?” O jumătate din camera trei subsol a ridicat mâna în sus la această întrebare. Aceasta după toate torturile şi supliciile fizice şi psihice ce au constituit reeducarea. Bineînţeles că această mărturisire a fost urmată de alte pedepse. Bordeianu afirmă:

„Cine nu-l cunoaşte pe Vasile Pătraşcu, a cărui credinţă a fost de nezdruncinat şi a mărturisit-o până în ultima clipă, cu toate torturile prin care a trecut? Cine nu-şi aminteşte de Zelică Berza din camera 3 subsol, de Reus, Ungureanu, Nedelcu, Popa, Andreşan, Dinescu, Popescu Paul, şi de ceilalţi, care au afirmat public că nimeni nu-i va putea obliga să se lepede de Dumnezeu şi de Biserica Lui, cu toate torturile aplicate, cu atât mai mult cu cât Biserica este recunoscută de lege”[5]?

La Crăciunul din 1950, la Piteşti, au refuzat să cânte monstruozităţile impuse de torţionari: Pintilie, Nedelcu, Zelică Berza, Reus Gheorghe, Dinescu şi Gelu Gheorghiu. Răzbunarea demonică nu a întârziat. În urma pedepsei cu bătăi cumplite, Pintilie a suferit moarte martirică, iar Nedelcu a înnebunit.

[…]

Căpitanul Madociu a fost în detenţie numai vreo 6 luni. Înainte de a fi eliberat, acesta le-a mărturisit colegilor de celulă: „Domnilor, am crezut la început că această formulă comunistă este salvatoare pentru ţara şi poporul nostru. Vă mărturisesc că din tot ceea ce am văzut şi din tot ce am înţeles în aceste zile de detenţie, socotesc că nu există concepţie mai oribilă şi metode mai drăceşti decât acestea. Sunt bucuros că am fost arestat, ca să-mi salvez sufletul de la moarte veşnică[6].

Anchetat la Văcăreşti în procesul reeducării, creştinul Virgil Maxim mărturisitorul are următorul dialog cu un ofiţer politic:

„- Ce ideal ai?

Să pot iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele meu ca pe mine însumi

– Tu crezi că pe om l-a făcut Dumnezeu?

Da! Dumnezeu l-a făcut. După chipul şi asemănarea Sa.

– Eşti înapoiat!… Nu crezi că este utopie credinţa în Dumnezeu?

De două mii de ani a învins toate concepţiile celelalte: religioase, filosofice, morale etc. Hristos a spus despre Biserica Sa că porţile iadului nu o vor birui. Utopie este concepţia materialistă[7].

Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa a fost un mărturisitor deosebit. A cedat la reeducarea de la Piteşti. În anul 1954 a uimit securitatea cu gestul său curajos de a afirma că adevăraţii autori ai reeducării erau conducătorii Ministerului de Interne. A fost un adevărat act de pocăinţă al părintelui. Închis la Jilava într-o izolare ucigătoare, părintele încearcă să-l salveze pe colegul său de celulă, Costache Oprişan. Cu un ciob de sticlă şi-a scrijelit artera de la mână şi a colectat o cantitate de sânge în gamelă. După decantare, i-a dat lui Costache să bea limfa rezultată. Gestul a fost sublim, dar zadarnic pentru bietul Oprişan[8].

După eliberarea din 1964, părintele hotărăşte să slujească toată viaţa lui Dumnezeu şi oamenilor. Absolvă Facultatea de Teologie şi este hirotonit preot. Deoarece încă îl apăsa conştiinţa pentru căderea din închisoare, a vrut să-I arate lui Dumnezeu mulţumirea pentru salvarea sufletului său din iadul reeducării.

Astfel, în Postul Mare al anului 1978, a rostit Şapte predici către tineri în capela Seminarului teologic din Bucureşti, unde preda limba franceză şi studiul Noului Testament. Alungat din şcoală şi din biserică de patriarhul Justin Moisescu, părintele Calciu a fost arestat de Securitatea ceauşistă şi condamnat la 10 ani de detenţie. A fost eliberat în anul 1984 şi şi-a continuat slujirea preoţească în S.U.A., pentru românii din exil[9]. Plecat la Domnul în anul 2006, a fost înmormântat în cimitirul Mânăstirii Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil de la Petru Vodă, ctitoria marelui duhovnic, părintele Justin Pârvu, în memoria celor căzuţi în închisorile comuniste.

Părintele Justin Pârvu ne povesteşte despre mustrarea de conştiinţă ce a avut-o la un moment dat. Atunci nu avusese curajul să-şi recunoască calitatea de preot în faţa administraţiei. Într-o altă situaţie are prilejul să facă mărturisirea. Într-o adunare de 120 de deţinuţi este pusă întrebarea: Cine crede încă în Dumnezeu? Cine crede încă în această tâmpenie?

Părintele a ieşit în faţa mulţimii, mărturisind în acest fel credinţa sa. La a doua întrebare a politrucului: „Cine altcineva crede ca acesta?”, gestul părintelui Justin a determinat atitudinea întregii adunări. Toţi au avut curajul să mărturisească credinţa în Dumnezeu[10].

[…]

Despre părintele Justin a auzit prin închisori, fără să-l cunoască, Grigore Caraza. Era prezentat de deţinuţi ca fiind un preot cu har[11]. Şi acum părintele Justin îşi continuă mărturisirea. Ctitoria sa, Mănăstirea Petru Vodă, este închinată martirilor şi mărturisitorilor din temniţele comuniste. În cimitirul mănăstirii odihnesc trupurile neînsufleţite ale părintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa şi ale monahului Atanasie Ştefănescu. Amândoi au trecut prin calvarul temniţelor.

Părintele Dimitrie Bejan a fost un preot deosebit, prezent în închisori. A realizat importanţa preotului în spaţiul de detenţie şi a înţeles continuarea misiunii sale slujitoare printre deţinuţi. Pentru curajul de a-i asista duhovniceşte pe fraţii de suferinţă, a fost pedepsit de multe ori. Dăruit de Dumnezeu, părintele rezista la bătăile gardienilor fără să simtă durerea. Ioan Ianolide îl descrie: „Un erou, un vulcan de credinţă, un munte de caracter. A fost preot militar pe frontul de Răsărit. Şi-a început lupta cu ateismul în lagărele de soldaţi români din U.R.S.S., când a refuzat să intre în divizia Tudor Vladimirescu, formată din românii care acceptaseră reeducarea cu scopul de a reveni în ţară. În 1948 a fost trimis spre judecare la Bucureşti. A trecut prin mai multe închisori din ţară. După eliberare, a continuat să fie urmărit, persecutat şi torturat”[12].

Părintele Arsenie Papacioc a fost şi el un mare mărturisitor al temniţelor comuniste. A făcut parte din grupul celor aproximativ o sută de deţinuţi care au refuzat total reeducarea din anii 1962-1964 de la Aiud. Într-o sală mare de conferinţe erau adunaţi deţinuţii cărora li se explica ce decăzută era Biserica în Evul Mediu şi ce abuzuri făcuse Inchiziţia. Părintele s-a ridicat în picioare şi a început să strige reeducatorilor: Ce vorbiţi voi? Ce ştiţi voi despre Evul Mediu? Evul Mediu a fost teocentrist, a pus pe Dumnezeu în frunte; pentru nişte papi nenorociţi, acuzaţi Biserica lui Hristos şi virtuţile creştine?

Ioan Ianolide îl descrie sumar, dar concis. „Ieromonahul Arsenie: mărunt, slab, ager şi viu, mare duhovnic, om fără compromisuri. Micul cel mare. S-a călugărit din vocaţie. Suflet şi trup feciorelnic, caracter integru. Energie necurmată şi imensă putere de iubire. Om de luptă şi sacrificiu. Conştiinţă şi capacitate misionară. A făcut prozeliţi înainte şi după ce a depus votul monahal. S-a zbătut să impună adevărata conştiinţă creştinilor şi a reuşit. Luptător încercat, el spunea: Noi înfruntăm pe atei la ei acasă. Este un far al lui Hristos”[13].

[…]

Iată discuţia din noiembrie 1962 dintre preotul Liviu Brânzaş şi colonelul Crăciun:

„- Domnule comandant, eu am declarat că, atunci când voi fi eliberat, voi respecta legile ţării (în mod intenţionat spuneam ale ţării, şi nu ale statului), dar nu pot renunţa la cele trei principii ale mele. Nu pot să ies pe poarta închisorii decât în aceste condiţii. Cele trei principii ale mele…

– Care sunt acelea? – mă întrerupe el, cu o nuanţă de ironie în glas.

Credinţa în Dumnezeu, dragostea de neam şi cultul eroilor – răspund eu cu simplitate”[14].

Această mărturisire i-a atras părintelui pedepsirea cu închiderea la Zarca, închisoarea din închisoare, până la eliberarea din iulie 1964.

Aceeaşi soartă a avut-o şi mărturisitorul Grigore Caraza. Iată un fragment din declaraţia dată de acesta în anul 1962, prin care preciza că refuză să primească reeducarea: „Subsemnatul, fiind creştin-ortodox, cu credinţă nelimitată în Dumnezeu, nu pot să mă asociez decât unei formaţii cu caracter religios. În acest sens, la întrebarea care mi s-a pus de către domnul maior politic, ce cărţi vreau să citesc, răspunsul meu a fost că numai cu caracter religios şi, în special, Noul Testament”[15].

În urma acestei declaraţii, Grigore a pătimit 45 zile de izolare la celularul din Aiud. Afară erau geruri cumplite. Pentru a nu îngheţa se mişca încontinuu 17 ore pe zi, după care cădea extenuat pe podeaua de ciment. Cei izolaţi primeau mâncare la trei zile, iar seara primeau apă rece amestecată cu sare. Apoi a stat la Zarca Aiudului până în iarna lui 1963-1964, când a făcut din nou 65 zile de celular. Aceeaşi soartă au avut la Aiud aproximativ 100 de deţinuţi care nu au cedat şi nu au vrut să facă nici cel mai mic compromis cu privire la reeducarea finală.

În timpul discuţiilor privind pregătirea deţinuţilor pentru eliberare, părintele Grebenea a fost somat:

„- Declară că nu există Dumnezeu!

– Religia e de neînlocuit, iar preoţii sunt slujitorii ei. Doborârea ei e doborârea omului… Deci, ca să nu vă înşel, declar că există Dumnezeu şi că eu am crezut în El! Vă rog să credeţi că un preot, dacă e cinstit, nu vă poate înşela declarând că nu există Dumnezeu.

Ce angajamente îţi iei pentru viitor, dacă te eliberezi?

– Aş dori să unesc două lucruri în acţiunea mea: lucrul pentru Dumnezeu prin slujirea Sfintei noastre Biserici şi slujirea Patriei prin acte ce ţin direct de întărirea ei. Vreau să fiu în viitor un creştin adevărat şi un român adevărat![16] Şi părintele Grebenea a fost un mărturisitor al lui Hristos.

Pedeapsa celor pomeniţi de Maxim, care au refuzat lepădarea, a fost trimiterea la Zarcă. Acolo regimul a fost draconic în ultimii doi ani.

Iată declaraţia scrisă, demnă de un mărturisitor creştin, dată de Virgil Maxim la sfârşitul lunii aprilie 1964, înainte de eliberare:

„1. Sunt creştin ortodox şi cred în Dumnezeul Treimic, pe care-L mărturiseşte Biserica noastră Ortodoxă română.

2. Sunt român şi mă simt legat de tot trecutul de luptă al strămoşilor, care au apărat cu preţul vieţii lor fiinţa spirituală şi materială a acestui neam şi pământul pe care trăim.

3. Sunt împotriva concepţiei ateiste şi comuniste din ţară şi din lume.

4. Mă supun legilor statului şi doresc să muncesc, dar dacă această supunere şi muncă îmi este condiţionată de abdicarea de la credinţa în Dumnezeu şi apărarea valorilor spirituale naţionale, sunt gata să suport consecinţele refuzului de supunere şi muncă[17].

Din cartea Preoţi în cătuşe aflăm că în 1964 începe noua reeducare şi la o colonie de muncă din Deltă. Părintele Dumitru Bălaşa era îndemnat:

– Declară şi dumneata că nu crezi în Dumnezeu, că te omoară ăştia.

Deşi bătut, părintele nu a cedat.

– Cum să declar? Să rămâie scris?

Agresat continuu, părintele şi-a folosit înţelepciunea. A anunţat conducerea lagărului că va semna declaraţia cerută dacă va fi lăsat să vorbească adunării deţinuţilor din lagăr. Aceştia îi pun la dispoziţie un microfon. În faţa conducerii şi a tuturor deţinuţilor, părintele a mărturisit: Mi s-a cerut să declar că nu cred în Dumnezeu. A relatat cum a fost bătut şi chinuit ca să dea această declaraţie. În final el a rostit cuvintele: „Rog pe Bunul Dumnezeu să vă ierte. Dumneavoastră o să mergeţi acasă; o să vă vedeţi familiile, copiii. Pe mine, desigur, or să mă împuşte. Să spuneţi soţiei mele şi copiilor mei că am murit cu credinţa în Dumnezeu şi că nu m-am lepădat până-n ultima clipă!

După aceasta a îngenuncheat şi a început să cânte rugăciunea Tatăl nostru. Nu a fost ucis, dar a fost pedepsit cu izolarea şi înfometarea[18].

[…]

Aici trebuie să vedem diabolismul Securităţii. După atâţia ani de suferinţe, de disperări, de căderi şi ridicări, comuniştii au vrut să se asigure că vor da drumul unor oameni reeducaţi. Omul nou, proiectat de laboratoarele socialismului ştiinţific, trebuia să nu se mai ridice. Mulţi dintre cei care au trecut prin acest lung calvar au semnat declaraţiile cerute. Cine are curaj, să ridice piatra şi să-i judece.

Rămân însă cei care nu au vrut sub nicio formă să cadă din credinţa lor. Trebuie să vedem puterea şi măreţia lui Dumnezeu în statornicia acestor mărturisitori ai lui Hristos.


[1] Textul care urmează este extras din volumul Biserica din temniţă – mărturisire şi jertfă creştină în închisorile comuniste, Editura Vicovia, Bacău, 2008, pp. 117-179, 200-248. … Volumul este o formă extinsă a lucrării de licenţă Aspecte duhovniceşti privind mărturisirea şi martiriul în temniţele comuniste, lucrare susţinută de Vasilică Militaru la Facultatea de Teologie din Sibiu în anul 2007.[2] Aspazia Oţel Petrescu, Strigat-am către Tine, Doamne…, Editura Bunavestire, Bucureşti, 2000, p. 131.

[3] Idem, p. 132.

[4] Nicole Valery-Grossu, Binecuvântată fii, închisoare…, Editura Duh şi Adevăr, Bucureşti, 1998,, p. 183.

[5] Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaştina disperării, Editura Scara, Bucureşti, 2001, pp. 272-275.

[6] Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată, Editura Gordian, Timişoara, 1997, Vol. II,  p. 98.

[7] Idem, pp. 157-161.

[8] Grigore Caraza, Aiud însângerat, Editura Conta, Piatra Neamţ, 2007, pp. 289-291.

[9] Ziarul „Libertatea”, New York, an V, aprilie-mai, nr. 45-46, 1986.

[10] Ieromonahul Teognost, Părintele Justin Pârvu şi bogăţia unei vieţi dăruite lui Hristos, Editura Credinţa Strămoşească, 2006, Vol. I, p. 106.

[11] Grigore Caraza, Aiud însângerat, Editura Conta, Piatra Neamţ, 2007, pp. 355-357.

[12] Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, Editura Christiana, Bucureşti, 2006, p. 330.

[13] Idem, p. 328.

[14] Pr. Liviu Brânzaş, Raza din catacombă, Editura Scara, Bucureşti, 2001, p. 270.

[15] Grigore Caraza, Aiud însângerat, Editura Conta, Piatra Neamţ, 2007, p. 333.

[16] Pr. Nicolae Grebenea, Amintiri din întuneric, Editura Scara, Bucureşti, 2000, pp. 369-371.

[17] Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată, Editura Gordian, Timişoara, 1997, Vol. II,  p. 209.

[18] Mihai Rădulescu, PS Irineu Slătineanu, Preoţi în cătuşe, Editura Ramida, Bucureşti, 1997, pp. 120-121.

Linkuri similare: Biserica din temnita

Biserica din temniţă

5 Comments

(Fragmente preluate din cartea Din temniţe spre sinaxare, coordonată de Danion Vasile, Editura Egumeniţa, 2008) Biserica din temniţă[1]

Teolog Vasilică Militaru

3. 1. Trăiri creştine în temniţe

Majoritatea mărturiilor ne prezintă temniţa ca pe o adevărată mănăstire, iar monahii care au trăit în temniţă au afirmat că acolo au trăit o călugărie mai adâncă duhovniceşte decât cea din mănăstiri. Având şi timpul, şi mediul propice pentru aplecarea asupra sufletului, cei preocupaţi au urcat adevărate trepte ale desăvârşirii. Deşi buni creştini şi înainte, unii au înţeles abia în temniţă ce este păcatul şi ce înseamnă adevărata pocăinţă. Majoritatea au început urcuşul duhovnicesc printr-un examen sever al conştiinţei şi printr-o perioadă de conştientizare a stării de păcătoşenie. Pocăinţa la care au ajuns a fost cu adevărat transfiguratoare. Fără această etapă niciun creştin nu poate înainta pe treptele desăvârşirii.

[…]

Unii au acceptat de la început temniţa ca pe o universitate a dăruirii şi a jertfei, cât şi ca prilej de studiu şi meditaţie[2]. Astfel Ianolide, prieten cu Valeriu Gafencu, descrie etapele unor trăiri interioare ce au dus la cunoaştere de sine şi la înlocuirea patimilor cu virtuţi, după modelul Sfinţilor Părinţi.

[…]

Am început să descopăr comorile duhovniceşti ale Ortodoxiei şi m-am însufleţit. Se făcea lumină înlăuntrul meu. Am avut o perioadă de închidere în sine, când eram atent numai la mine. Eul meu murea sieşi şi via în Hristos. Atmosfera religioasă tainică, duhovnicească, era acum în mine. Am eliminat păcatele cu uşurinţă, deoarece năvălea în mine lumina. Virtutea nu era un principiu, ci lumină şi viaţă, era conturarea tot mai deplină a lui Hristos în mine. Mă călăuzeam după Filocalie şi Sfânta Scriptură. Tot ce era frumos şi bun inunda sufletul meu. Eram uimit de prea multa frumuseţe. Regăseam lumea într-o nouă înfăţişare. Mă copleşeau bucuriile lăuntrice. Trăiam aievea, real, treptat şi tainic naşterea din nou.”[3]

Asemenea Sfântului Ioan Botezătorul în pustie, Valeriu Gafencu îi îndemna pe ceilalţi colegi de suferinţă:

E vremea, e vremea pocăinţei! Aveţi credinţă în voi! Oamenii ne-au părăsit. Izbăvirea va veni de la Dumnezeu. Jertfele de aici nu vor rămâne fără rod!”[4]

[…]

În anul 1961, la Jilava, acelaşi autor [Nicolae Steinhardt] nota: „Perioadă de înăsprire a regimului. Câţi oameni admirabili în jurul meu! Şi sfinţi, o mulţime de sfinţi! Şi parcă aşa s-ar cuveni să fie, acceptată cu simplicitate. Suferinţa, ori de câte ori e îndurată sau cugetată cu vrednicie, dovedeşte că răstignirea nu va fi fost inutilă, că jertfa lui Hristos e roditoare[5].

[…]

Din însemnările părintelui Liviu Brânzaş[6]: „…Vedeam limpede că nu trăisem conform credinţei şi virtuţii, ci pe bază de instinct şi orgoliu. Zidul din faţa mea, întunecat şi sumbru, parcă devine o oglindă în care mă văd în toată realitatea mea. Cât de clar se vede în această beznă!

În sens duhovnicesc, parcurg etapele dramei interioare ale fiului risipitor. Simt nevoia de o renaştere. Orice renaştere sufletească are la bază o zguduire interioară de mare amplitudine, în genunea părerilor de rău.

Fiara care trebuie învinsă este cea din sufletul nostru. Orice pretenţie de luptă împotriva răului începe cu înfrângerea lui din noi.

Din punct de vedere creştin, omul trebuie să năzuiască, să fie asemenea lui Hristos. Toată Filocalia nu este decât o învăţătură, o pedagogie a modului în care putem deveni asemenea lui Hristos. În măsura în care ne asemănăm cu Hristos, în măsura aceea ne apropiem de mântuire. Este nevoie de o transfigurare, de o schimbare la faţă a sufletului nostru. Din om natural, creştinul să devină omul cu Har

Părintele Brânzaş vorbeşte despre necesitatea acceptării suferinţei. Suferinţa acceptată cu dragoste şi adevăr pentru Hristos va fi binecuvântată în chip tainic de mângâierea harului. El afirmă că cea mai reprezentativă inscripţie care s-ar putea aşeza pe frontispiciul închisorilor ar fi: „După cum niciun om nu poate fi profund dacă nu va trece prin împărăţia tăcerii, tot aşa nimeni nu poate fi om adevărat dacă nu va trece prin împărăţia durerii… Aici am găsit împărăţia tăcerii care face pe om mai profund şi împărăţia durerii care face pe om tare”[7].

[,,,] Deţinuţii au înţeles că nu le rămânea decât împăcarea cu destinul din temniţe, ca fiind voia lui Dumnezeu. Ei au învăţat să aibă tăria hotărârii de a se bucura în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos. (II Cor. 12, 10). Taina suferinţei nu putea fi pătrunsă decât privind Crucea. Suferinţa creează măreţia morală, fiind ca un catalizator al elanurilor nobile şi superioare ale sufletului omenesc[8].

[…]

O scenă zguduitoare ne prezintă Virgil Maxim de la închisoarea din Gherla. Aflând despre existenţa a doi deţinuţi izolaţi într-o celulă, el ia hotărârea să-i tundă şi să-i bărbierească. Situaţia lor era dramatică. Unul dintre ei, Vasile Socaciu, fusese luptător în Munţii Retezatului şi, căzând în capcană, fusese încercuit de Securitate. În lupta ce s-a dat, acesta a fost împuşcat cu o ploaie de gloanţe, ce i-au străpuns mai multe părţi ale trupului. Un glonte i-a intrat în cap, dar n-a murit. A fost arestat şi băgat la închisoare pentru 20 de ani. Stare lui era jalnică: paralizat de ambele mâini, ambele picioare, o paralizie facială, nemaiputând articula niciun cuvânt, abia târându-se.

Celălalt era un fost parlagiu (tăietor de animale) ce fusese prins furând o bucată de carne pentru copiii lui. Împotrivindu-se gardienilor, parlagiul a fost bătut până la mutilare. Fusese distrus fizic, dar sufletul îi rămăsese întreg. Astfel el îl ajuta cu mari eforturi pe Socaciu să mănânce. Amândoi erau puşi în lanţuri şi cu cătuşe pe mâini. Vă daţi seama în ce grad de suferinţă se aflau aceştia dacă l-au impresionat pe Maxim, el însuşi deţinut torturat şi suferind!

„Plângeam împreună cu el şi mi se părea că ating cu mâini spurcate moaştele vii ale acestui sfânt: Dumnezeu îl punea înaintea mea ca să-mi umbrească orice mugur de îngâmfare care mi-ar fi putut miji vreodată în minte. După ce i-am bărbierit pe amândoi, i-am sărutat, le-am sărutat mâinile, lanţurile şi cătuşele, şi am ieşit plângând, închinându-mă”[9].

Mircea Eliade relatează întâlnirea cu doi soţi ce au făcut câte 16 ani de detenţie. „Întâlnesc pe Harry Brauner şi Lena Constante condamnaţi prin 1947-1948 în procesul Pătrăşcanu şi eliberaţi doar acum câţiva ani. Lena a făcut opt ani de celulă. Singură. N-a vorbit şi n-a văzut pe nimeni. Ca să nu înnebunească, a compus piese pentru copii. Nu se grăbea: scria, în gând, o piesă în câteva luni.

Amândoi laudă existenţa pe care au descoperit-o în temniţă. Mărturisesc că nu regretă aceşti cincisprezece-şaisprezece ani de puşcărie. El, Brauner, învăţa pe de rost poeziile (mistice) pe care i le comunica Nichifor Crainic, prin alfabetul Morse, bătând cu pumnul în peretele celulei vecine. Şi acestor poeme religioase Brauner le compunea muzica. Totul în minte. Regăsirea funcţiei primordiale a memoriei…”[10]

[…]

Nicole Valery-Grossu[11]: „…Lucrurile cele mai mărunte, pierderea de vreme, cuvintele nelalocul lor (fără să mai vorbesc de greşelile grave pentru care cerusem iertare încă de la prima întâlnire cu Iisus), toate aceste fapte considerate de către mulţi oameni normale şi naturale au fost pentru mine, când le-am trecut prin minte cu de-amănuntul, timp de nouă nopţi, prilej pentru a doua convertire sau, dacă pot să spun astfel, pentru a doua etapă a vieţii mele spirituale. Trebuie să mai adaug că nu mai eram cinică precum altădată faţă de aceste defecte şi greşeli, iar conştiinţa mea de acum mă făcea să plâng amar şi să adresez rugi Singurei Fiinţe Care putea să domolească focul ce mă ardea…

Când, la capătul celei de-a doua nopţi, scosesem totul la lumină, şi când, în hohote de plâns, încheiasem judecata printr-o rugăciune în care imploram graţia divină, o pace de nedescris îmi cuprinse sufletul până în adânc. Dar asta n-a fost tot: mi se păru, dintr-o dată, că nu mai eram aşa cum fusesem cu trei zile în urmă. Şi, lucru greu de exprimat, aveam impresia, care a durat ani de zile, că o parte din greutatea mea spirituală specifică dispăruse… Eram mai uşoară. Părea că o dulce bucurie umplea un gol. Da, în mine exista un gol ce trebuia umplut, ca şi cum, după ce scosesem afară răul, rămăsese săpată o cavitate…

Deodată mi se păru că aud un verset repetat de nenumărate ori la reuniunile de la Sabina: Domnul e cu mine, deci nu mă tem de nimic; ce pot să-mi facă nişte oameni? (Psalmul 117, 6). E greu de exprimat tot ceea ce spun aceste cuvinte sfinte. (…) Ele aveau să mă călăuzească fără încetare şi să devină deviza pe care o repetam de fiecare dată când, cu ochii acoperiţi, eram dusă la anchetă.

[…]Dumnezeu nu ne pune niciodată la vreo încercare care să ne depăşească puterile. Deci nu trebuie să spun niciodată: Nu mai pot! sau Scapă-mă, Doamne!

– Trebuie să profit de timpul petrecut în spatele gratiilor ca să mă schimb din punct de vedere spiritual, să fiu folositoare celorlalţi, să învăţ ce sunt răbdarea şi valoarea sacrificiului făcut pentru aproapele şi să nu simt niciodată nici cea mai mică urmă de ură faţă de cei care mă torturează

Am părăsit mica celulă ce fusese pentru mine, timp de nouăzeci şi patru de zile, un colţ de rai, de lumină, de linişte sufletească, lăsând aici o parte din sufletul meu şi amintirea splendidei experienţe spirituale al cărei teatru fusese”.

[…]

Un alt moment deosebit este relatat de Virgil Maxim: „În închisoarea Gherla, într-o celulă vecină erau trei deţinuţi: un muncitor, un ţăran şi un doctor necredincios. Ţăranul se opusese colectivizării şi fusese întemniţat. Om credincios simplu, ţăranul se ruga zilnic, rostea Acatistul Maicii Domnului şi mulţi psalmi ce-i ştia pe de rost. Muncitorul era bolnav, foarte slăbit şi orb din cauza unui diabet zaharat. Ţăranul, slăbit şi el, îl ajuta, îl hrănea şi de multe ori îi dădea din propria mâncare. Doctorul asista cu un aer superior la aceste scene şi chiar îl apostrofa pe ţăran că n-ar trebui să se priveze de propria hrană.

– Da, domnule doctor, văd şi eu că moare, dar n-aş vrea să constate pe lumea cealaltă că aici nimeni nu l-a iubit.

Şi ţăranul şi-a continuat rugăciunea în genunchi la capul muribundului. Atunci doctorul a fost străpuns de o milă ce i-a provocat plânsul în hohote. După moartea muncitorului, doctorul l-a rugat pe ţăran să-l înveţe rugăciuni şi se rugau împreună. Ulterior doctorul a făcut un act de penitenţă din a povesti tuturor cele întâmplate în celulă”[12].

[…]

Mircea Eliade este impresionat de un alt episod petrecut în temniţe: „Aş fi vrut să mai consemnez anumite detalii din ceea ce i-a relatat lui Brutus pastorul Wurmbrand. Acel preot bătut şi torturat îngrozitor de un agent al Securităţii, care va fi el însuşi arestat puţin timp după aceea, torturat, şi care era pe patul de moarte. Dar spunea că nu poate să moară dacă preotul nu îl iartă. Preotul se târâie în patru labe până la el, îl îmbrăţişează, îl iartă – şi agentul moare uşurat! [13]

Iată două prototipuri de oameni care merg pe calea mântuirii: unul, fostul torţionar, se pocăieşte în ultima clipă a vieţii asemenea tâlharului de pe cruce şi cere iertare de la cel căruia i-a greşit; celălalt se ridică la înălţimea poruncii dumnezeieşti iubeşte-ţi vrăjmaşul şi binecuvântează pe cel ce te blestemă şi-i dă binecuvântarea de a muri în pace celui care l-a prigonit. Fiecare pe treapta lui şi-a câştigat un loc în Împărăţia cerurilor, unde Hristos guvernează cu binecuvântarea lui Dumnezeu-Tatăl.


[1] Textul care urmează este extras din volumul Biserica din temniţă – mărturisire şi jertfă creştină în închisorile comuniste, Editura Vicovia, Bacău, 2008, pp. 117-179, 200-248. Am inclus aici două capitole din acest volum, capitolul al treilea şi al cincilea – Temniţa ca loc de purificare şi întâlnire cu Hristos şi Mărturisire, martiriu şi sfinţenie în temniţe. Volumul este o formă extinsă a lucrării de licenţă Aspecte duhovniceşti privind mărturisirea şi martiriul în temniţele comuniste, lucrare susţinută de Vasilică Militaru la Facultatea de Teologie din Sibiu în anul 2007.[2] Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, Editura Christiana, Bucureşti, 2006, p. 30.

[3] Idem, pp. 40-41.

[4] Idem, p. 80.

[5] Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001, p. 276.

[6] Pr. Liviu Brânzaş, Raza din catacombă, Editura Scara, Bucureşti, 2001, pp. 22-24.

[7] Idem, pp. 31-33.

[8] Idem, pp. 36-40.

[9] Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată, Vol. II, Editura Gordian, Timişoara, 1997, pp. 142-144.

[10] Mircea Eliade, Jurnal, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, Vol. I, p. 594.

[11] Nicole Valery-Grossu, Binecuvântată fii, închisoare…, Editura Duh şi Adevăr, Bucureşti, 1998, pp. 26, 30, 38, 46, 58.

[12] Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată, Editura Gordian, Timişoara, 1997, Vol. II, p. 184.

[13] Mircea Eliade, Jurnal, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, Vol. I, p. 557.

Linkuri similare: Mărturisiri de credință ortodoxă în temnițe

%d bloggers like this: