Home

Ilie Badescu, despre statul român “invitat în sala de așteptare”, viclenia minciunii, anticlericalismul acestui veac și întoarcerea lui Nero

Leave a comment

Ilie Badescu-

Statul român invitat în sala de aşteptare. Un primar de la Miercurea Ciuc ne spune că în oraşul „său” limba oficială este maghiara. Statul român comunicase tuturor „cetăţenilor” din toată România că în spaţiul public (instituţii şi servicii publice) limba oficială este româna, tot el precizând că nu se amestecă sub nicio formă în decizia oamenilor cu privire la limba pe care o vorbesc acasă, în familie, la biserică, în grupurile de prieteni, la colţul străzii, în ziarele comunităţii, în romanele scriitorilor etc. Poţi vorbi acasă orice limbă doreşti, dar la parlament, la primărie, la tribunal, la prefectură etc., ai dreptul să foloseşti limba oficială a statului. Altminteri spus, cetăţeanul pentru care se pune garant statul are dreptul să utilizeze în spaţiul comunitar orice limbă voieşte, dar în spaţiul public, va utiliza limba statului (sau, dacă statul e federal, poate adopta două limbi oficiale, ca în cazul Elveţiei). Aceasta este regula universală în Europa, în America (stat federal), în lume, inclusiv în acele state federale europene, precum Germania. Domnul primar de la Miercurea Ciuc vine şi răspunde: Nu! Limba oficială la Miercurea Ciuc este limba maghiară. Altminteri spus, la Miercurea Ciuc este frontiera statului român. Punct! În sens mai general, dacă am aplica raţionamentul d-lui primar de la Miercurea Ciuc, ar urma că frontiera lingvistică a statului român poate fi mutată de către comune, oraşe, ţinuturi etc. după voia proprie. A decreta limba oficială într-un spaţiu este un exerciţiu de voinţă politică, adică totuna cu arogarea dreptului de a trasa frontiere după voia ta proprie, ceea ce înseamnă stat în stat. Ceea ce face d-l primar de la Miercurea Ciuc. A dispune de marginea comunei rurale, urbane etc. este un fapt care decurge din şi atestă drept şi putere de negociere asupra atributelor suveranităţii în acel teritoriu. Altminteri spus, pentru d-l primar de la Miercurea Ciuc frontiera României este o realitate negociabilă. Concepţia aceasta privind regionalizarea şi subsidiaritatea este împărtăşită de toţi cei ce compun frontul militanţilor pentru autonomie teritorială. În esenţa ei această concepţie sună astfel: „Dacă o comună dispune, statul se supune”. Ceea ce înseamnă anarhie şi finalmente disoluţia statului.Statul român, cu limba sa oficială, cu instituţia sa, cu administraţia sa devin realităţi negociabile. Dacă primarul şi consiliul vor să primească vizita statului, o primesc, dacă nu îl poftesc să aştepte. La Miercurea Ciuc, statul român este invitat în sala de aşteptare. Să admitem scenariul absurd că statul român n-ar avea tăria să aplice legea în toate unităţile sale teritoriale ceea ce-ar preschimba atributul statalităţii într-o ficţiune. Într-o asemenea comună, Constituţia şi legea statului ar fi suspendate. S-ar constitui acolo un stat în stat. Nu este problema noastră să examinăm dosarul juridic al unor asemenea chestiuni pe care, între altele, le şi considerăm umbra prefigurată a unei regionalizări artificiale, adică rodul otrăvit al unei politici care mizează mai mult pe subguvernări regionale decât pe guverne naţionale. Lucrul grav pentru cei ce locuiesc în asemenea comune urbane care cer atribut de statalitate, aşa cum voieşte primarul acestui oraş, este însă în altă parte: în extremismul etnocratic al concepţiei unor asemenea entităţi. Ar avea nevoie Uniunea Europeană de asemenea entităţi? Sunt ele tolerabile în periferia Uniunii, dar inacceptabile în metropola Uniunii? Ce efecte secundare pot să survină dintr-o concepţie neatentă, artificială a regionalizării putem intui. Ceea ce ne înspăimântă este ceea ce ne-a arătat filmul difuzat de Antena 3 referitor la crimele hortiste în Ardealul Dictatului de la Viena. O simplă comparaţie între tehnica de război a armatelor române care au eliberat Budapesta de primejdia boşevizării în 1919 şi tehnica de război a trupelor hortiste din Ardealul ocupat este de natură să ne avertizeze asupra celor două formule mentale. Gestul de onoare militară a regelui Ferdinand Întregitorul, care n-a permis trupelor române să arboreze drapelul românesc pe Parlamentul de la Budapesta spre a nu aduce vreo atingere sensibilităţii poporului maghiar, ori copiii flămânzi ai străzilor Budapestei hrăniţi de trupele române, de o parte, şi cumplitele atrocităţi hortiste, de alta, iată două atitudini care trebuie consemnate pentru ca să se redescopere toleranţa, dialogul, frăţietatea, structura identitară deschisă. Ar mai fi ceva legat de constatarea că frăţietatea are legătură cu raţiunea inimii, nu cu trufia intelectului, încât între d-l Frundo şi d-l primar de la Miercurea Ciuc abia de sesizăm vreo fărâmăde frăţietate. Prin oameni precum d-l Frundo şi alţii ca să simţi bucuria să spui: „fratele meu, ungurul”, lângă cei ca d-l primar, deopotrivă unguri sau români, simţi un fior de spaimă. Este un lucru binecuvântat să descoperi o aşa de mare distincţie între d-l primar de la Miercurea Ciuc şi marea masă a maghiarimii exprimată aşa de demn de către personalităţi precum d-l Frundo. Cu unii străbaţi drumul frăţietăţii, cu celălalt, drumul pustiirii.

Viclenia minciunii şi anticlericalismul acestui veac.Sunt tot mai frecvente manifestările năpustite asupra Bisericii lui Hristos, cu rânduielile ei, cu preoţii ei, cu tainele ei. Un personaj pe cât de acomodat politic, pe atât de incomodat eclesial împărţea mai deunăzi la o televiziune etichete asupra clerului Bisericii Ortodoxe cu un tip special de venin pe care-l secretă viclenia insensibilităţii. Oare ştiu oamenii aceştia ce vorbesc? Probabil că nu, fiindcă altfel ar trebui să suspectăm o atitudine programatică, ceea ce probabil nu lipseşte, dar aceasta ţine de o altă încadrare tipologică şi anume de viclenia minciunii. În temeiul acestui tip de viclenie se minte sofistic, adică se adoptă viclean reprezentări false asupra Bisericii şi se comentează concluziile ca şi cum premisele ar fi adevărate. Se construiesc false opoziţii de genul biserica versus şcoală, biserica versus spitale, se strecoară afirmaţii şoptite despre cât de mic e numărul de spitale faţă de cât e de mare numărul de biserici, ca şi cum numărul mic de spitale ar fi consecinţa numărului „mare” de biserici. Sofismul este de acest tip, şi-l auzim sâsâit de un analist la televiziunea publică: „cum să nu fie aşa de puţine spitale dacă sunt aşa de multe biserici”!? Ce minte stranie, ce cap bizar, ce agresivă impertinenţă! Ştie insul acesta câte parohii sunt în România? Are legătură biserica văzută cu serviciile medicale? Insul acesta ori nu ştie, ori este viclean ca şarpele şi mincinos ca babuinul de vreme ce subtilizează lucrul simplu: biserica este voită de comunităţi pentru serviciul liturgic şi deopotrivă pentru serviciile religioase de peste an cerute de credincioşi, de marea comunitate. Într-un singur an, de pildă, bisericile şi deci preoţii „prestează” un număr de circa 300,000 de „servicii religioase”: peste 100,000 de botezuri, peste 130,000 de înmormântări, circa 60,000 de cununii la care ar trebui adăugate slujbele speciale, precum cele de Sf. Maslu, şi toate celelalte servicii legate de iconomia sfintelor taine. Raportate la numărul de parohii din toată România, se obţine un număr de 30 de acte pastorale anuale prestate de fiecare preot peste activitatea sa liturgică şi misionară de peste an. Dacă se scad cele patru perioade de post ne dăm seama că un preot prestează un serviciu religios pe săptămână către membrii comunităţii peste sarcina sa liturgică şi misionară. Această cerere duhovnicească este aceea care creează biserica şi ordinea eclezială a colectivităţii omeneşti. Pe ce se întemeiază criticarea preoţilor şi a bisericilor radicalizată în ultima vreme? Pe minciună şi viclenie. Şi pe ceea ce se vizează subtextual: transformarea oastei spirituale într-o armată fără ofiţeri. Ne putem imagina ce înseamnă aşa ceva: o turmă în dezordine. „Bate păstorul şi se va risipi turma”. Acesta este subtextul atitudinii anticlericale care s-a radicalizat la unele televiziuni în ultima vreme (din păcate şi la televiziunea publică). Anticlericalismul a devenit un fenomen mediatic insidios şi alarmant. O asemenea atitudine este efectul cel mai urât al vicleniei minciunii. Se minte pe seama bisericii, a preoţilor, a tainelor spovedaniei, a celorlalte taine. Se minte cu obrăznicie, se minte cu viclenie, aşa cum s-a minţit în clipa aceea cumplită când Nero a trecut incendierea Romei în seama creştinilor. Minţile incendiate ale zilei năzuiesc să poată transfera răspunderea pentru nenorocirile vremurilor acestora în seama preoţilor şi să provoace o judecată seculară a Bisericii nevizibile, transistorice. Nu vor reuşi fiindcă singurul judecător legitim al Bisericii lui Hristos este însuşi Hristos-Dumnezeu. Orice altfel de judecată este parodică şi apostatică.

Întoarcerea lui Nero. Au început să apară studii şi cărţi în aşa fel concepute şi scrise ca şi cum autorii lor s-ar fi mobilizat să producă documente într-un imaginar proces al ortodoxismului, al naţionalismului, al „protocronismului”. Aceste cărţi ori studii fac parte dintr-un curent relativ recent, căci nu este cu mult anterior pragului modernităţii (ţinând seama de unele malformaţii spirituale semnalate de manifestări precum basna lui Simeon Dascălu). Toate acestea au în comun ispita nefirească, alunecând spre patologie şi demonism, de a purifica o cultură de grupările care n-au alt defect decât pe acela că promovează orizonturi teoretice şi metodologice menite a pune într-o altă lumină valorile unei culturi ori cultura în ansamblul ei, o lumină care sporeşte strălucirea acelor valori şi modifică raza lor de cuprindere, sau, cu altă exprimare, lungimea lor de radiaţie axiologică. De data aceasta ţinta procurorilor ideologici este metoda protocronistă a profesorului Edgar Papu acuzată de „infracţiuni” ideologice teribile, de la acuza de a fi fost promotoarea “naţional-comunismului”, la cea de a fi îndrumat la antieuropenism, la izolaţionism, iar mai recent un critic îmbătrânit în astfel de apucături spurcate acuză protocronismul că ar fi susţinut de-a dreptul bolşevismul. Procedeul folosit este tipic pentru mintea incendiată. El constă în căutarea unui citat nu în opera literară sau teoretică a vreunuia dintre autorii incriminaţi, ci în vreun articol epigonic ori în publicistica acuzatoare, din care se face apoi cap de acuzare pentru toţi cei aşezaţi sub eticheta atacatoare de către intempestivul critic-acuzator. Acel citat este întors pe feţe multe şi finalmente este etalat ca probă a ciudatului „delict de opinie”. Fiindcă ceea ce se condamnă este, la urma urmelor, un delict de opinie. Aceasta era şi schema kominterniştilor epocii bolşevice, tot aşa a rămas şi în procedeul neocominterniştilor actuali care se dau de ceasul morţii ca să inventeze inamici ai umanităţii, şi dacă asta nu se poate, atunci ai europenismului, iar când şi operaţia aceasta este dificilă, atunci se recurge la „corectitudinea politică” şi aici totul se întunecă fiindcă deja ghilotina ideologică a căzut pe grumazul nefericitului acuzat. La etichetele de ieri – misticism, ortodoxism, legionarism, naţionalism, reacţionarism, burghezo-moşieresc, ţărănist de-al lui Maniu, naţional-liberal de-al lui Brătianu etc. – se adaugă, cu ziua de azi, alte câteva: naţional-comunist, protocronist şi, mai recent, adept al „dughinismului ortodoxist”, o construcţie tipică pentru o minte incendiată fiindcă, în realitate, o atare asociere este ininteligibilă. În fond, Al. Dughin este sociolog şi geopolitician rus şi nu preot şi, în niciun caz, ierarh al Bisericii Ortodoxe Ruse ca să poată influenţa în vreun fel deciziile Patriarhului rus ori să delanşeze în vreun fel un curent neomistic. Dar dacă am admite c-ar putea s-o facă, ne-am putea închipui că acestea ar trece în politica Rusiei? Nu-mi imaginez că Parlamentul sau Guvernul rus ar ceda deciziile lor Bisericii, fie aceasta chiar şi cea Ortodoxă Rusă. Etichetarea aceasta însă are un alt rol decât pe acela de a comunica ceva inteligibil. Etichetele au funcţia de a sugera atitudini gata confecţionate pentru cei neavizaţi, tineri, în principal. Dintre toate etichetele vechi şi noi, cele socotite deosebit de grave de către neocominternişti sunt cele de protocronism, de fundamentalism ortodoxist, de naţionalism. Dacă te-a calificat cineva aşa (argumentele nu au vreo importanţă, fiindcă utilizatorii etichetelor n-au uzanţa lecturilor şi a studiului riguros, disciplinat etc.) eşti ca şi pierdut, fiindcă pe urmele etichetării se declanşează procedul „morţii civile”. Cel etichetat trebuie închis într-o carantină ideologică, declarat contagios, întâmpinat precum erau leproşii în vechime, adică ocoliţi cu ocoluri mari, ca nu cumva aerul să fie respirat în proximitatea lor. Ceea ce urmează apoi este eliminarea din instituţii, transformarea în ţintă, carantina comisiilor etc. etc. Fenomenul se propagă după dinamica incendierii. Un incendiu a cuprins lumea noastră. Cei ce-o incendiază aruncă vina asupra preoţilor, asupra protocroniştilor, asupra naţionaliştilor, asupra fundamentaliştilor. Va reuşi noul Nero să incendieze minţile spre a ne găsi mai apoi vinovaţi de incendiu tot pe noi!? Aceasta ar fi marea performanţă a vicleniei minciunii, ea este una şi aceeaşi cu forţa stihiei care a declanşat istoria persecuţiilor criminale împotriva creştinilor în Roma incendiată de acum 2000 de ani. Aceeaşi stihie a devastat lumea creştină a Răsăritului după instaurarea regimurilor bolşevice. Nero se întoarce şi după căderea Cortinei de fier. Va reuşi el să incendieze din nou Roma spirituală şi să dezlănţuie un ciclu nou de persecuţii spirituale într-o vreme de criză şi de suferinţe!? Este una dintre întrebările zilei.

Sursa: Statul român invitat în sala de aşteptare. Paranoia raţiunii sau despre mintea incendiată. Marginalii la un Tratat de patologie politică. Un eseu fulminant al profesorului Ilie Bădescu

Cititi si:

Ilie Bădescu, despre patologia politică și declinul sentimentelor inteligente la elitele ciclului postmodern

Ilie Bădescu: Globalizarea ca externalitate pură. Abstractismul global

Ilie Bădescu: De-realizarea lumii prin elite false

Oboseala sufletească a lumii contemporane

Mircea Platon: Argumente pentru o nouă direcţie culturală

1 Comment

Articol preluat de la adresa: http://focuriinnoapte.blogspot.ro/2013/01/argumente-pentru-o-noua-directie.html

1. La alţii

William Faulkner şi-a petrecut anul 1957-1958 ca Writer in Residence (Scriitorul Casei, am putea traduce liber) la University of Virginia. De pe urma acestui sejur a rămas o carte (Faulkner in the University), foarte interesantă, de seminarii, de sesiuni de discuţii libere cu studenţii, profesorii, soţiile profesorilor, politrucii şi mai oricine dorea să îl întrebe ceva pe Faulkner pe durata şederii sale acolo.

Faulkner primise deja Nobelul pentru Literatură, în 1949. Pe plan mondial, era considerat un clasic al literaturii americane. În S.U.A., scriitorul născut în Oxford, Mississippi, era perceput şi drept cel mai mare scriitor al Sudului, căruia i-a descris nu doar splendoarea conacelor stăpânilor de plantaţii, ci şi suferinţele ascunse ale albilor şi negrilor săraci, discriminaţi, sălbăticiţi. Ca atare, multe din întrebările puse de audienţele virginiene ale lui Faulkner se învârteau în jurul acestor chestiuni.

Iată, de exemplu, comentând numele unor personaje de-ale sale, considerate „ciudate” de un student, Faulkner explică:

Faulkner: […] Erau nume specifice, ai putea spune, acelei clase de oameni aproape subumani care trăiesc între Mississippi şi dig. Nu aparţin niciunui stat, niciunei naţiuni. Ei nu sunt cetăţeni ai nimic şi uneori se comportă ca şi cum nici nu ar aparţine rasei umane.

Student: I-aţi cunoscut pe aceşti oameni?

Faulkner: Da. Da, îmi amintesc că unul din ei a vrut să mă ia odată la vânătoare. M-a invitat să vin şi să stau cu rudele lui – ce fel de rude erau nu am ştiut niciodată – într-o coşmelie construită pe o barcă de pe râu, şi îmi amintesc că a doua zi dimineaţă la micul-dejun a adus un tort de ciocolată cumpărat de la magazin, carne de oposum rece şi whiskey de porumb. Mi-au dat ce aveau ei mai bun. Eram oaspetele lor. Şi mi-au dat cea mai bună mâncare pe care o aveau ei.”

Remarcaţi cum Faulkner, asemenea unui antropolog profesionist, nici nu se scârbeşte, nici nu se indignează, nici nu condamnă, ci înţelege sensul scenei, apreciază textura gestului gazdelor sale sălbăticite. Şi asta pentru că Faulkner era un umanist, nu în sensul că predica vreo ideologie a toleranţei şi moderaţiei universale, ci în sensul că se simţea atras de oamenii concreţi, încerca să-i înţeleagă, să le admire sau regăsească umanitatea: scria, după cum spunea chiar el, despre oameni, nu despre idei. Faulkner nu scria ca un mârlan cu papion sau ţoapă de elită dispreţuind vulgul de la altitudinea spirituală a leşinului preţios.

Iată cum răspunde la o întrebare despre cinismul lui Henri Louis Mencken, un libertarian nietzschean mare dispreţuitor al vulgului:

Întrebare: Domnule Faulkner, chiar dacă iubiţi oamenii, v-aţi înfuriat vreodată atât de tare pe ei încât să vreţi să scrieţi ceva de genul articolelor lui Mencken, un fel de palmă dată mulţimii?

Faulkner: Da, nu ştiu dacă iubesc oamenii. Aş vrea să cred că într-adevăr cred că oamenii sunt

minunaţi, şi am mare compasiune pentru oameni şi pentru greşelile omului şi pentru neliniştea sa sufletească, pentru condiţia lui, dar nu cred că iubesc oamenii. Dar cred că trebuie să urăşti condiţia umană şi să fii frustrat de ea ca să scrii ce a scris Mencken. Putem să detestăm condiţia umană şi să credem că omul vrea să o schimbe, şi că poate să încerce să o schimbe şi că e posibil chiar să o schimbe, dar fără să ne înfuriem pe om din cauză că nu îşi schimbă condiţia peste noapte – ceea ce mi se pare că e necazul cu Mencken. Mencken, într-un fel, e un învins. A abandonat. A spus că omul e ticălos şi că întotdeauna va fi ticălos. Nu sunt de acord cu asta.”

Ce legătură are umanismul cu renaşterea, culturală mai întâi, şi apoi politică, a Sudului? Conform lui Faulkner, înflorirea literaturii Sudului îşi are rădăcinile în Războiul Civil şi în colonizarea şi devastarea culturală a Sudului agrar-patriarhal de către Nordul urban-conţopisto-industrial.

Faulkner nu face apologia sclaviei sau a segregării rasiale, din contra. Dar apără specificitatea culturală, identitatea Sudului împotriva a ceea ce am putea numi „pătura superpusă,” falsa elită a Nordului colonizator.

Astfel, răspunzând unei întrebări despre popularitatea romanelor istorice ale lui Walter Scott în Sudul postbelic, Faulkner spune: „Cred că Scott a fost citit mai mult în Sud din cauză că sudistul avea foarte puţini bani de dat pe cărţi şi din cauză că simţea probabil asemănările dintre Scoţia lui Scott şi viaţa Sudului după Reconstrucţie. Şi sudiştii, ca şi scoţienii, supravieţuiseră unui război în urma căruia pământul lor fusese cucerit şi devastat de oameni vorbind aceeaşi limbă, lucru care nu s-a întâmplat prea des în istorie.”

Conform lui Faulkner, literatura Sudului a înflorit ca reacţie la colonizarea nordistă:

Cred că renaşterea literaturii Sudului se pregătea deja cu mult înainte de asta [anii 1920]. Cred că s-a întâmplat următorul lucru: de la Războiul Civil încoace a fost multă neînţelegere – deşi poate că „neînţelegere” nu e cuvântul potrivit. Nordistul, străinul, avea o idee stranie şi greşită despre cum erau oamenii din Sud. Poate că sudiştii au simţit o nevoie instinctivă să îi spună străinului cum eram noi de fapt, ce simţeam noi că avem bun, cu excepţia celor patru ani de război în timpul cărora ştiam că nu putem câştiga. Voiam să spunem: Uite, asta e ceea ce avem şi credeam că preţuieşte ceva. Sau: Uite, aşa suntem noi în realitate.”

Aşadar renaşterea culturală a Sudului a început atunci când scriitorii sudişti au scris nu pentru a se dezice de Sud, pentru a arăta nordiştilor cât de mizerabili şi degenraţi sunt sudiştii, cât de reacţionari şi de troglodiţi sunt compatrioţii lor. Ci atunci când scriitorii sudişti au căutat să explice colonizatorilor şi reeducatorilor frumuseţea şi adevărul Sudului.

Faulkner nu a luat Premiul Nobel pentru Literatură practicând o literatură în care aşeza în opoziţia narcisită minunăţia civilizată a persoanei sale cu primitivismul şi bigotismul sudist. Reconstrucţia Sudului a pornit de la o literatură – validă estetic şi îmbinând creştinismul, romantismul, realismul, naturalismul şi goticul – care închega identitar, care exprima realitatea unei identităţi, a unui caracter: al Sudului şi al scriitorului însuşi. Literatura unei elite lipsite de caracter care acuză mereu poporul că e lipsit de caracter nu duce nicăieri. Nici măcar la Nobel. Duce, pe scriitor şi neamul său, la coş.

2. La noi

Am citit recent într-un săptămânal din Toronto o recenzie (la o culegere de povestiri scurte a unui scriitor maghiar) care se încheia aşa: „Înainte de a citi Asediu 13 îi concediam pe imigranţii est-europeni din Toronto ca pe o adunătură de fascişti antisemiţi” („Before I read Siege 13, I dismissed T.O.’s eastern European immigrants as a bunch of right-wing anti-Semites.”).

Citind această aberaţie, mi-am adus aminte cum, mai bine de un deceniu în urmă, la Boston, la cină la A.K., l-am cunoscut pe lingvistul K. de la MIT, un apropiat al lui Noam Chomsky. K. fusese la Oxford în anii ’50 şi studiase cu J. R. R. Tolkien, îl audiase pe Isaiah Berlin ş. a. m. d. K. mi-a spus nonşalant că îl admiră pe Eugen Ionescu pentru piesele sale antifasciste, că Mircea Eliade a fost un fascist, şi că noi, românii, ne-am meritat soarta sub sovietici pentru că, barbari cum suntem, am pervertit comunismul, singurul viitor al omenirii.

Anterior sau ulterior acestor experienţe citisem sau am citit cărţile – esenţializante, condamnând otova – unor H. R. Patapieivici, Vladimir Tismăneanu, Lucian Boia. Mizeriile “liberale” ale lui Patapievici au fost jutificate, la apariţia lor, prin apelul la delirul fascizant al lui Cioran, cel care visa la cineva care să pună biciul pe români. Apoi am citit declaraţiile lui Teodor Baconsky cu „mahalaua” etc. Apoi am citit presa britanică/italiană/spaniolă urlând despre “hoţii”, “peştii” şi “nespălaţii” de români. Toţi se dau de ceasul morţii să ne “întărească” identitatea pe bază de tratament cu botniţe, graniţe, injurii şi dictatori.  

Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie mi se pare că s-a întrecut măsura. Şi m-am gândit ce se poate face. Concret.

1. Le propun doctoranzilor români din ţară şi din străinătate să scrie teze de doctorat şi articole în limbi de circulaţie internaţională pe tema românofobiei şi a stereotipurilor (din mass-media, din manuale, din monografiile de specialitate) referitoare la români şi la est-europeni. Mă refer la români şi la est-europeni înainte de instaurarea regimului comunist, în timpul regimului comunist şi după căderea regimului comunist. Cum observ că toată lumea e preocupată de filme, le sugerez criticilor şi istoricilor de film să analizeze stereotipurile referitoare la est-europeni (polonezi, români, maghiari, sârbi etc) vehiculate de cinematografiile (benzile desenate, romanele de spionaj) occidentale. Am vreo câţiva ani de când adun/analizez material în acest sens şi garantez că că se pot scrie zeci de teze pe acest subiect.

2. Propun ca statul român să obţină fonduri europene pentru a finanţa studii referitoare la discriminarea la care sunt supuşi cetăţenii români de orice origine etnică şi socială pe piaţa UEuropeană/globală a muncii. Trebuie făcute studii care să cerceteze corelaţia dintre discriminare-alcoolism/consum de droguri-sinucidere în rândul comunităţilor româneşti din străinătate. Există, de exemplu, studii referitoare la discriminarea imigranţilor italieni în Elveţia anilor 1950-60.

3. Trebuie ţinute – şi în ţară (în cadrul facultăţilor de Istorie, Sociologie, Antropologie etc), şi la universităţi din Occident (în cadrul Departamentelor de Istorie sau de Studii Est-Europene) – cursuri despre stereotipurile referitoare la români/est-europeni, cursuri unde să se studieze – cu instrumentarul analitic-conceptual al studiilor culturale-multiculturale din academia zilelor noastre – românofobia şi anti-est-europenismul.

Fac aceste propuneri în ideea că România post-comunistă ar trebui tratată ca orice societate post-colonială şi că traumele ei economice, identitare şi politice ar trebui studiate şi evaluate cu instrumentele studiilor post-coloniale.

Toată literatura occidentală anti-sovietică din timpul Războiului Rece vorbea de Imperiul Sovietic (Imperiul Răului, de care vorbea Ronald Reagan) care includea şi „sfera de influenţă” din Estul Europei, dominată de sovietici cu mână de fier în mănuşă de izmană flauşată. Expertul sovietolog Wlodzimierz Baczkowski vorbea de colonialismul sovietic şi definea colonia astfel: „Singura definiţie validă a coloniei – în sensul politic folosit aici – e cea a unei unităţi politice pentru care deciziile politice importante sunt luate în altă parte, de un guvern străin, de cele mai multe ori în interesul puterii coloniale şi al poporului ei, fie că acest popor a rămas acasă sau s-a stabilit în colonie.” Această definiţie a coloniei dă seama, destul de bine, de statutul comunist şi post-comunist al României în raport cu cele două Uniuni din care a făcut mai mult sau mai puţin benevol parte (Sovietică şi Europeană).

Naţionalismul pe care îl am eu în vedere aici nu e xenofob, şovin sau expansionist, ci cât se poate de liberal, pentru că are în vedere principiul egalităţii între naţiuni. Barbara Ward, o voce extrem de influentă în timpul Războiului Rece şi cu un pedigree anticomunist şi antifascist ireproşabil, scria în 1962, în cartea The Rich Nations and the Poor Nations:Desigur că nu minimalizeze celelalte rădăcini ale naţionalismului: sentimentul apartenenţei la aceeaşi comunitate, limba comună, istoria comună. Dar, când naţiunile se uită la arena internaţională, o mare parte din vigoarea naţionalismului lor vine din sentimentul că sunt la fel de bune ca vecinii lor şi că ar trebui să aibă aceleaşi drepturi: cu alte cuvinte, egalitate. Întregul edificiu al Naţiunilor Unite cu principiul „un stat, un vot” reflectă acest naţionalism egalitar şi principiul auto-determinării – cel mai avansat aspect al naţionalismului pe măsură ce imperiile se destramă – e esenţa noilor pretenţii ale noilor popoare la egalitate naţională cu statele mai vechi. Din acest motiv, naţionalismul ne vine astăzi în mare măsură sub forma egalităţii – egalitatea naţiunilor unele cu altele, egalitate de stimă şi de prestigiu care decurge din faptul că nu eşti condus de alte naţiuni. Aceasta e una dintre forţele conducătoare ale lumii noastre. Şi, când discutăm despre naţionalism, cred că e legitim să îl asociem ideii de egalitate”.

Naţionalismul pe care îl am eu în vedere urmăreşte, după o veche definiţie a naţional-liberalismului, libertatea personală prin independenţa naţională. Libertate căreia statutul de colonie al României, după cum ne-a demonstrat istoria, nu i-a priit

Ion Mihalache: “Corporatismul nu se potrivește cu România”

8 Comments

[Corporatismul] nu se potrivește cu România, unde țăranii, 80% din populație, sunt si muncitori si proprietari în același timp! Cum să desparți munca și capitalul in țărănime? (…) Munca in tara romaneasca inseamna, inainte de toate, munca taraneasca.

Si se mai intampla un lucru: ca isvorul intregii munci este aceasta munca taraneasca. Ca si meseriasul, si negustorul, si salariatul intelectual nu au alt isvor decat isvorul muncii taranesti. Cand seaca acest isvor, seaca totul pana sus.

(…) Ideea nationala este insusi sangele conceptiei national-taraniste. Intreg programul nostru se intretine din acest sange.

Dar este un sange care circula normal in artere si vine, printr-o inima sanatoasa.

Nu e un sange in febra si ale carui reactii sa fie prea in vazul oricui.

Si nu circula pe vase sclerozate gata sa plesneasca la toata clipa.

Curge asa de firesc, ca nu avem nevoie de emotii spre a-l arata. Altii il arata in sticlute colorate. Il sporesc cu seruri artificiale ori cu transfuzii. Il prezinta cu reclama…

Nu e sange autentic. Nu e marfa romaneasca. E “Made in Germany” … “Made in Italy”

Nationalismul nu se importa.

Cum nu se importa apa curata de baut. Ea iese din fantana pamantului tarii sale; cu cat mai adanc, cu atat mai curata si mai bogata.

Sufletul țăranului român: iată fântâna adevaratului naționalism românesc More

Constantin Radulescu-Motru: “Crezul vieții noastre româneşti pe viitor este acela care iese din rădăcinile realităţii româneşti”

Leave a comment

“Întreaga noastră viaţă socială a fost întreţesută cu iluzii. Am adoptat legi civile şi politice nepotrivite tradiţiei noastre; am organizat un învăţământ public inutil marei majorităţi a poporului; am imitat tehnica burgheza de producţie economică în care nici însuşirile poporului, nici bogăţiile ţării noastre nu se pot valorifica; am făcut tot ce ne-a stat în putinţă ca să ne falsificăm tradiţiile şi aptitudinile dăruite de natură. Cu un scop bine intenţionat, fără îndoială: am crezut că aşa ne vom europeniza mai repede.”

Astăzi, ca şi în trecut, ideologia Statului român rătăceşte pe culmile unor idealuri străine. Sunt oameni politici în România, cari n-au încă simţul realităţii româneşti. Crescuţi în atmosfera spirituală a altor ţări, ei cred ca imitând ceea ce a avut succes aiurea, fericesc şi în ţara lor.”

,,Noi înşine, din neprevedere, contribuim să ne mărim primejdiile. Căutăm vrăşmaşi în străinii izolaţi cari nu sunt, sau sunt puţin pericoloşi; în schimb, dăm mâna cu reprezentaţii naţiunilor puternice în al căror program imperialist stă scris aservirea noastră.”
,,De două mari slăbiciuni a suferit, în secolul al XIX-lea, conducerea politicei româneşti. De lipsa de încredere în virtuţile neamului şi de uşurinţa cu care străinătatea era imitată.”

“‎Crezul vietii noastre româneşti pe viitor este acela care iese din rădăcinile realităţii româneşti.”

(Constantin Radulescu-Motru)

Tudor Gheorghe: „Numai noi n-avem voie să fim naţionalişti”

5 Comments

Tata are mentalitatea că la noi în sat nu se fură. La noi în sat nu se fura! În anii ’50 nu exista ideea de furt – oamenii îşi lăsau butiile cu vin, acolo unde culegeau, grămezile cu porumb la capul locului, nu-şi luau nimic unul altuia. N-avea niciun sens, aveau toţi. Odată cu colectivizarea, odată cu instaurarea comunismului şi cu pecinginea asta pe sufletul ţăranului român, pur altădată, a intervenit boala asta. Au început să fure, au început să mintă, au început să se înşele între ei, ceea ce este un lucru extraordinar.

Toate li s-au tras de la colectivizare?
Nu numai de la colectivizare, dar şi de la ea. În primul rând de la lipsa credinţei, de la interzicerea religiei în şcoli, de la felul de a se preda în şcoală. … Acum mă duc în sat şi văd generaţia asta tânără de copii rămaşi fără părinţi, care sunt fie în Spania, fie în Italia. Copiii sunt cu motoscutere, cu manele date la maximum… A dispărut hora din sat…”

Dar nu să faci totul, în aceste facultăţi particulare, pe ideea de profit. Să bagi aşa, cu furca, copiii la şcoală. Şi asta e o mentalitate care s-a pierdut în sat. Vezi, copilul de ţăran a rămas în mine, există. Înainte, aveai trei-patru copii, să zicem, şi unul, pe care-l alegea domnul învăţător sau popa, mergea la studii, mergea la şcoală. Ăilalţi rămâneau acasă. Nu era obligatoriu ca toţi să facă liceul, să facă facultatea. Era nevoie de meseriaşi. Marea prostie a fost desfiinţarea şcolilor profesionale.

…Cu cât scrii mai complicat, cu cât eşti mai aşa şi cu cât îţi pute ce-i aici şi cu cât eşti mai dincolo, cu cât închizi ochii şi te-ai văzut dincolo spre graniţele Ungariei, spre Austria, cu cât uiţi de bălegarul de aici, cu atat eşti mai „ales”, mai „rafinat”.

Ce a determinat dispariţia lui Mitică?
Lipsa de credinţă, lipsa de educaţie, faptul că s-au populat artificial oraşele, că s-au industrializat. S-a construit enorm de mult, s-a adus forţă de muncă de la ţară. Şi pe ţăran, când l-ai rupt de glia lui şi l-ai băgat în mahala, a luat ce e mai rău. Şi a devenit mârlan. …Aşa a înflorit în român, dintr-o dată, mârlănia. Şi a înflorit mârlănia până în sferele înalte ale politicului. Ăsta e rezultatul mârlăniei din sferele politice – lipsa totală de educaţie primară.”  (Tudor Gheorghe)

Linkuri similare:

Ovidiu Hurduzeu: “Romanii trebuie sa fie din nou stapini la ei acasa”

1 Comment

(Sursa: Ovidiu Hurduzeu – “Romanii trebuie sa fie din nou stapini la ei acasa”)

“Traiti de aproape doua decenii in Statele Unite, dar ati ramas, sufleteste, in Carpati. Cartile dvs., in special A treia forta: Romania profunda si Economia libertatii, sint dovezi materiale ale acestei captivitati spirituale si, in acelasi timp, o incercare de a schimba starea de fapt din tara. Ce-i lip­seste Romaniei pentru a fi bine?
Romanii trebuie sa fie din nou stapini la ei acasa. In prezent, Romania nu mai este o casa, o gospodarie, ci o gara in care astepti trenul pentru o alta destinatie. Nu mai este o patrie, ci un loc unde se fac bani sau se crapa de foame, un cazinou sau un ghetou, o locuinta temporara, pe care vrei cit mai repede s-o parasesti. Cred ca majoritatea romanilor isi pregatesc copiii sa para­seasca tara. Cind esti mereu pe picior de plecare, nu-ti mai pasa ce se intimpla in jur. De aici, lipsa de reactie a popu­latiei fata de toate evenimentele negative care o afecteaza. In ochii multora, a lupta pentru Romania, a fi patriot, nationalist sau cum vreti sa-i spuneti, a devenit o actiune subversiva. Pina nu dispare patologia sociala a „pa­rasirii corabiei“, nu prea exista sanse pentru o schimbare la fata a Romaniei.

Vorbiti mereu despre nevoia de a apara interesele nationale. Sinteti nationalist?
Da, sint nationalist si distributist, doua notiuni care se completeaza. Nationalismul este dusmanul de moarte atit al marxismului, cit si al neoliberalismului. Marxistii il considerau o doctrina „mic-burgheza“, radical opusa interna­tionalismului proletar; neoliberalii de azi, reprezentind interesele marilor companii transnationale, ale marilor banci internationale si ale fondurilor speculative de investitii, denunta pe toate caile nationalismul, intrucit se opune globalizarii si interdependentei. Adeva­rul este ca o tara ca Romania nu-si mai permite sa nu fie nationalista; daca renunta sa-si mai apere interesul national, se autodistruge. Nationalismul, asa cum este practicat de natiunile responsabile, inclusiv de unele tari vecine, ­precum Polonia, Ungaria sau Cehia, este echivalent cu „spatiul de manevra“. De pilda, guvernul maghiar si-a creat un spatiu de manevra care i-a adus beneficii in relatiile cu bancile, FMI-ul si vecini ca Romania, fara ca aceste actiuni sa atraga represalii care ar fi anulat avantajele. Nationalismul de care vorbesc poate fi practicat cu succes de tara noastra, in cadrul Uniunii Europene: el nu ne-ar aduce decit respectul partenerilor si aliatilor nostri. Un guvern intelept trebuie sa stie foarte exact care este spatiul sau de manevra si sa profite la maximum de acesta. Reafirmarea suveranitatii Romaniei asupra patrimoniului ei natural, cum ar fi padurile sau resursele minerale – este vorba despre ceea ce eu am numit „nationalismul verde“ –, actioneaza nu numai in interesul tarii, ci si al Uniunii Europene. Daca Romania permite transnationalelor sa-i defriseze padurile, are oare UE de cistigat? Daca Romania cedeaza presiunilor companiilor americane sa cultive soia modificata genetic, nu cumva se situeaza pe o pozitie ostila atit interesului national, cit si celui european? In plus, deseori, mafia locala romaneasca devine campioana „globali­zarii“ si a politicilor neoliberale, pentru a-si apara propriile interese. Mass-media romaneasca ar trebui sa inceteze sa mai cenzureze termenul „nationalist“ si sa incurajeze dezbateri serioase privitoare la interesele nationale ale Romaniei.

Ce perspective poate avea o tara precum Romania, in secolul XXI, intr-o perioada caracterizata de instabilitate si incertitudini? De unde ar putea veni solutia care sa aduca bunastare?
In citiva ani, Romania ar putea deveni „tigrul verde“ sau „gradina Europei“, daca si-ar apara patrimoniul natural si cultural si s-ar adopta un nou model de dezvoltare, de tip distributist, prin care sa redevenim stapini la noi acasa. Obstacolele pe care le avem de infruntat sint, in primul rind, mentale. In tara exista deja fortele politice si intelectuale pregatite sa schimbe paradigma. Ele sint insa „blocate la mantinela“, nu mediatizate; in Romania, ceea ce nu se vede pe sticla nu exista! Cit despre bunastare, acesta este un termen subiectiv. Nu cred ca bunastarea este data de cresterea PIB-ului si a numarului de autostrazi, ci de calitatea relatiilor dintre oameni. In tarile cu adevarat prospere exista o „economie a daruirii“ si un adevarat spirit comunitar.

In plina era a neoliberalismului, sinteti sustinatorul unei economii distributiste, un concept prea putin cunoscut in Romania, care, pentru cei mai multi dintre noi, inca mai suna straniu. Care sint legaturile dintre distributism si societatea romaneasca?
Distributismul nu este o alta teorie economica, ci o realitate vie, cu adinci radacini istorice. Acolo unde au existat oameni liberi, autonomi din punct de vedere economic, conlucrind in cadrul unei economii smerite, la dimensiuni umane, a existat si o ordine distributista. Romania interbelica, dupa marea reforma agrara, a cunoscut o larga ras­pindire a micii proprietati productive, pilonul de baza al oricarei ordini distributiste. PNT, mai ales prin tara­nistii lui Ion Mihalache, au promovat in mod programatic o „a treia cale“ distributista. Despre modelul distributist interbelic din Romania nu se sufla o vorba in tara noastra, dar se vorbeste cu entuziasm in SUA (vezi, de pilda, cartea paleoconservatorului Allan C. Carlson, Third Ways, sau decit de mentinerea status-quo-ului; distributismul ar fi o alternativa care propune schimbari radicale – iata deci de ce este mentinut in afara sistemului romanesc, in pofida avantajelor sale evidente.

Distributismul implica si o metamorfoza culturala. Nu este aceasta imposibila in plina ascensiune a „bambooizarii“ si „otevizarii“ Romaniei?
In plan social-cultural, distributistii actioneaza in spiritul traditional crestin. Spre deosebire de alti „traditionalisti“, distributistii considera ca schimbarile culturale si economice vin impreuna si se conditioneaza reciproc. Nu putem sa predicam cinstea, intr-o societate construita pe cele mai ruinatoare tendinte ale naturii umane, asa cum o fac neoliberalii/neoconservatorii. Nu putem sa aparam libertatea si drepturile persoanei si, simultan, sa distrugem autonomia ei economica. Nu putem sa deplingem tendintele dezintegratoare din societate si, in acelasi timp, sa promovam politici economice si sociale care distrug coeziunea organica a micilor structuri traditionale, familia si statul. „Otevizarea“ si „bambooizarea“ Romaniei sint incurajate de modelul neoliberal de dezvoltare economica. Intr-o ordine distributista, astfel de fenomene otravite nu si-ar mai gasi locul. Stapini in propria noastra casa, am sti sa punem piciorul in prag. Traim intr-o epoca dominata de tehnologism, care este o religie periculoasa. Credem in noi si noi idoli. Vad o posibila schimbare a Romaniei, printr-o intoarcere veritabila, si nu mimata, a tinerei generatii la ortodoxie. Cultura fara o baza religioasa decade in relativism cultural, „cultura de mall“ si manelism spiritual.

In ziua de azi, a scrie o carte este un act de agresiune la adresa imperiului Google?
In zilele noastre se scriu inca multe carti, chiar prea multe. Problema este ca nu prea se gasesc amatori sa le citeasca. Oamenii nu mai au nici timp si nici rabdare pentru lecturi aprofundate. Lectura a fost inlocuita de tot felul de expediente – de pilda, comunicarea mecanica prin retelele de socializare –  sau se citeste din obligatie, din interes profesional, astfel incit lectura nu mai contribuie la rotunjirea personalitatii individului.

S-a nascut in Bucuresti, la 12 iunie 1957, dintr-un tata banatean si o mama moldoveanca, ambii parinti de profesie geologi. In 1981, a absolvit Facultatea de Limbi si Literaturi Straine, iar in 1988 a parasit Romania si s-a stabilit in SUA. In 1997, a obtinut doctoratul in French and Humanities la Stanford. A publicat zeci de eseuri, doua volume de proza si patru carti care au revolutionat peisajul cultural romanesc: Sclavii fericiti. Lumea vazuta din Silicon Valley, Iasi, Timpul, 2005; Unabomber, profetul ucigas, Bucuresti, Logos, 2007; A treia forta. Romania profunda, Bucuresti, Logos, 2008 (coautor: Mircea Platon); A treia forta. Economia libertatii. Renasterea Romaniei profunde, Bucuresti, Logos, 2009 (editor, impreuna cu John Chrysostom Médaille).

Interviu de Răzvan Papasima, revista VIP nr. 25 / 2011

%d bloggers like this: