Home

Săptămâna Patimilor. “Hristos ni S-a dat nouă tuturor întreg”

2 Comments

“Am intrat deja in Saptamana Patimilor. Precum fecioarele intelepte – pilda ce s-a citit astazi -, sper sa ne gaseasca Dumnezeu pregatiti la Invierea Sa si sa nu ne spuna precum celor nebune: «Adevarat zic voua: Nu va cunosc pe voi.» Ceva mai teribil nu se poate intampla decat sa nu ne recunoasca drept fiii Sai, sa-I fim straini, sa nu Se regaseasca Dumnezeu in noi, pentru ca noi ne preocupam de cele exterioare, inautentice, desi dam impresia ca facem cele duhovnicesti. Nu este Post implinit daca nici acum, in al 11-lea ceas – asa cum spune Sf. Ioan Gura de Aur – nu ne bucuram de bunatatea Domnului. Cum sa ne odihnim in El daca alergam dupa cele ale lumii? «Gustati toti din ospatul credintei», ne cere Duhul Sfant prin gura Sf. Ioan, in timp ce noi alergam bezmetic la hipermarket ca sa ne umplem frigiderele de bunatati. Mergem sa facem “datina”, “sa trecem pe sub masa”, “sa ocolim biserica”, “sa luam lumina”, fara sa participam cu inima la Marea Biruinta a lui Hristos: spargerea iadului, scoaterea protoparintilor nostri, Adam si Eva – observati cum smulge de acolo sufletele lor ca semn al Biruintei, calcand iadul in picioare – intocmirea Raiului cu primul sau oaspete, talharul de pe cruce. Sa nu ciocnim ouale pana cand nu le vedem inrosite in sangele cu care incepe Lumea cea noua, pe care o face pentru noi. Nu muscati din miel pana nu il vedeti pe Dumnezeu care S-a dat jertfei; Mielul ceresc, cel intru totul nevinovat, Dumnezeu adevarat, care Se pune pe cruce si accepta sa fie sacrificat de creatia Sa. Ce am putea sa vrem mai mult de atat? Ce dovada de dragoste mai mare poate exista, decat cea a unui Dumnezeu batjocorit, scuipat, batut, injurat, omorât, totul din dragoste pentru NOI, din dorinta Lui de a ne mantui sufletele?

Parintele Nicolae Steinhardt opineaza: «Când dă, El boiereşte dă, împărăţeşte dă; celui vrednic de mila şi iubirea Sa nu-i azvârle un bacşiş, o şpagă, un bănuţ bine socotit şi scos cu degete tremurânde din pungă; dă clătinat şi îndesat, însutit şi înmiit, disproporţionat, celor din ceasul al unsprezecelea ca şi celor din ceasul dintâi, har peste har; nu răsplăteşte chibzuit şi calculat, câtuşi de puţin, ci entuziast şi exaltat, cu poftirea la cina împărătească ori cu găzduirea Sfintei Treimi în casa miluitului!»- pentru ca parintele nu este de acord cu Pascal in credinta acestuia ca Hristos i-ar fi daruit doar un strop de sange de pe Cruce si lui. Si continua cu gandul unui cardinal: «În firea lui Hristos, stăruie Jean-Marie Lustiger, nu era şi nu este să zică: ţi-am dat o picătură din sângele Meu, ci numai: întreg Mi te-am dat. Hristos ni S-a dat nouă tuturor întreg; întreg şi fiecăruia dintre noi în întregime; fiecărui ins în parte nu o picătură ci tot sângele Lui, toată suferinţa Lui nedespărţită şi neîmpărţită, în bloc, nefragmentată, netrecută prin sistemele noastre numerative şi măsurătoare.»
Concluzia ca TOT sangele Domnului a fost varsat pentru fiecare dintre noi ar trebui sa ne umbreasca desfatarea cu care ne raportam la Paste. Sa venim asadar in numar mare ca sa ne alaturam lui David, cel ce striga: «Gustati si vedeti ca bun este Domnul!» (Psalmul 33:8)
Minunea Invierii se intampla pe Sf. Masa in fiecare Dumninica, la fiecare Sfanta Liturghie. Daca ne vom da seama de asta, vom avea masura a ce si cat pierdem in aceasta viata.

 
Ce mare este mila Sa pentru nepasarea, pentru neatentia noastra fața de grija pe care ne-o poarta atunci cand spune: «Iata, Eu stau la usa si bat» (Apocalipsa 3:20) Sa speram ca nu ne vom lipsi de prisosul marii bunatati a Domnului, chiar acum, in timp ce ne indreptam spre Ziua Dreptatii cu conștiința faptului ca ne-am irosit viata pe fleacuri, pe sclipici si pe contemplarea plictisita si hedonista a surparii lumii, insensibili la Cel care ne apără vitejește cu Crucea Sa si ne spală cu Sângele cel de Viata făcător și Preasfânt…” (text de Iulian Capsali)

Prohodul necenzurat

 

Cea mai tragica noapte din istoria lumii

Cu moartea pre moarte călcând…

Sa nu uitam patimirea sfintilor martiri in inchisorile bolsevice:

“Noaptea Învierii! Ne risipim pe galerii, la locurile de muncă, dar aproape nimeni nu lucrează. Venirea lui Eisenhower la putere în America ne dă curajul de a ne manifesta mai liber. Numai cei timoraţi încearcă să-şi realizeze norma.

Spre sfârşitul timpului de muncă, toţi ocnaşii ne apropiem de corfă. Acolo, în spaţiul din faţa corfei, vast cât o catedrală, este o mare de oameni. În această noapte, în ocnă, impresia de catacombă este mai reală ca oricând. Pe margini sunt oameni care ţin atârnate sfredele de diverse dimensiuni. La mijloc, un grup de preoţi, cei care s-au întâmplat să fie în mină în această noapte, se pregătesc de săvârşirea marii Slujbe a Învierii. Ca la o comandă, lămpile se sting, una câte una. La sfârşit îşi sting lămpile şi gardianul şi civilul de la corfă, care stinge şi becul electric. Întuneric absolut. Linişte suprafirească. Brusc se aprinde o lampă. Lumina ţâşneşte parcă din infinitul beznei. Se aude vocea preotului:

– Veniţi de luaţi Lumină!

Şi lumina trece din lampă în lampă, din suflet în suflet. Apoi vocea cucernică intonează:

– Mărire Sfintei şi Celei de o fiinţă şi de viaţă făcătoarei şi nedespărţitei Treimi, totdeauna acum şi pururea şi în vecii vecilor, amin!

Din zeci de piepturi răsună cântarea pascală: “Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”.

Şi vocea preotului continuă tunătoare:

– Să se scoale Dumnezeu şi să se risipească toţi vrăjmaşii Lui şi să piară de la faţa Lui toţi cei ce-L urăsc pe Dânsul!

Să se risipească şi să piară vrăjmaşii lui Dumnezeu! Cuvintele sună şi răsună ca nişte ciocane pe nicovala veacului ateu.

La fiecare cântare, de pe margini, răsună glasul metalic al sfredelelor lovite de ciocane. Sunt clopotele ocnei! Niciodată nu am auzit dangăte mai vibrante şi mai tulburătoare. Totul este ameţitor. Nimic nu lipseşte din majestatea Nopţii Sfinte: lumini, cântări, clopote…

Cine a trăit o asemenea noapte trebuie să devină un alt om! Aici, în adâncul acestei catacombe, cu întunericul ei copleşitor, răsare o rază de lumină de care nu te poţi împărtăşi nicicând şi nicăieri în altă parte. Raza din catacombă! Ce fericire! A meritat să suporţi toate chinurile de până acum, numai să te învredniceşti de un asemenea har!”

(Pr. Liviu Brânzaș – Raza din catacombă)
http://fericiticeiprigoniti.net/praznuirea-sarbatorilor/382-noaptea-invierii-in-catacombele-minei-cavnic-anul-1953

Sfintele Paști în inima pământului – mina Baia Sprie, anul 1954
http://www.fericiticeiprigoniti.net/praznuirea-sarbatorilor/310-sfintele-pasti-in-inima-pamantului-mina-baia-sprie-anul-1954

Advertisements

Biserica din temniţă

5 Comments

(Fragmente preluate din cartea Din temniţe spre sinaxare, coordonată de Danion Vasile, Editura Egumeniţa, 2008) Biserica din temniţă[1]

Teolog Vasilică Militaru

3. 1. Trăiri creştine în temniţe

Majoritatea mărturiilor ne prezintă temniţa ca pe o adevărată mănăstire, iar monahii care au trăit în temniţă au afirmat că acolo au trăit o călugărie mai adâncă duhovniceşte decât cea din mănăstiri. Având şi timpul, şi mediul propice pentru aplecarea asupra sufletului, cei preocupaţi au urcat adevărate trepte ale desăvârşirii. Deşi buni creştini şi înainte, unii au înţeles abia în temniţă ce este păcatul şi ce înseamnă adevărata pocăinţă. Majoritatea au început urcuşul duhovnicesc printr-un examen sever al conştiinţei şi printr-o perioadă de conştientizare a stării de păcătoşenie. Pocăinţa la care au ajuns a fost cu adevărat transfiguratoare. Fără această etapă niciun creştin nu poate înainta pe treptele desăvârşirii.

[…]

Unii au acceptat de la început temniţa ca pe o universitate a dăruirii şi a jertfei, cât şi ca prilej de studiu şi meditaţie[2]. Astfel Ianolide, prieten cu Valeriu Gafencu, descrie etapele unor trăiri interioare ce au dus la cunoaştere de sine şi la înlocuirea patimilor cu virtuţi, după modelul Sfinţilor Părinţi.

[…]

Am început să descopăr comorile duhovniceşti ale Ortodoxiei şi m-am însufleţit. Se făcea lumină înlăuntrul meu. Am avut o perioadă de închidere în sine, când eram atent numai la mine. Eul meu murea sieşi şi via în Hristos. Atmosfera religioasă tainică, duhovnicească, era acum în mine. Am eliminat păcatele cu uşurinţă, deoarece năvălea în mine lumina. Virtutea nu era un principiu, ci lumină şi viaţă, era conturarea tot mai deplină a lui Hristos în mine. Mă călăuzeam după Filocalie şi Sfânta Scriptură. Tot ce era frumos şi bun inunda sufletul meu. Eram uimit de prea multa frumuseţe. Regăseam lumea într-o nouă înfăţişare. Mă copleşeau bucuriile lăuntrice. Trăiam aievea, real, treptat şi tainic naşterea din nou.”[3]

Asemenea Sfântului Ioan Botezătorul în pustie, Valeriu Gafencu îi îndemna pe ceilalţi colegi de suferinţă:

E vremea, e vremea pocăinţei! Aveţi credinţă în voi! Oamenii ne-au părăsit. Izbăvirea va veni de la Dumnezeu. Jertfele de aici nu vor rămâne fără rod!”[4]

[…]

În anul 1961, la Jilava, acelaşi autor [Nicolae Steinhardt] nota: „Perioadă de înăsprire a regimului. Câţi oameni admirabili în jurul meu! Şi sfinţi, o mulţime de sfinţi! Şi parcă aşa s-ar cuveni să fie, acceptată cu simplicitate. Suferinţa, ori de câte ori e îndurată sau cugetată cu vrednicie, dovedeşte că răstignirea nu va fi fost inutilă, că jertfa lui Hristos e roditoare[5].

[…]

Din însemnările părintelui Liviu Brânzaş[6]: „…Vedeam limpede că nu trăisem conform credinţei şi virtuţii, ci pe bază de instinct şi orgoliu. Zidul din faţa mea, întunecat şi sumbru, parcă devine o oglindă în care mă văd în toată realitatea mea. Cât de clar se vede în această beznă!

În sens duhovnicesc, parcurg etapele dramei interioare ale fiului risipitor. Simt nevoia de o renaştere. Orice renaştere sufletească are la bază o zguduire interioară de mare amplitudine, în genunea părerilor de rău.

Fiara care trebuie învinsă este cea din sufletul nostru. Orice pretenţie de luptă împotriva răului începe cu înfrângerea lui din noi.

Din punct de vedere creştin, omul trebuie să năzuiască, să fie asemenea lui Hristos. Toată Filocalia nu este decât o învăţătură, o pedagogie a modului în care putem deveni asemenea lui Hristos. În măsura în care ne asemănăm cu Hristos, în măsura aceea ne apropiem de mântuire. Este nevoie de o transfigurare, de o schimbare la faţă a sufletului nostru. Din om natural, creştinul să devină omul cu Har

Părintele Brânzaş vorbeşte despre necesitatea acceptării suferinţei. Suferinţa acceptată cu dragoste şi adevăr pentru Hristos va fi binecuvântată în chip tainic de mângâierea harului. El afirmă că cea mai reprezentativă inscripţie care s-ar putea aşeza pe frontispiciul închisorilor ar fi: „După cum niciun om nu poate fi profund dacă nu va trece prin împărăţia tăcerii, tot aşa nimeni nu poate fi om adevărat dacă nu va trece prin împărăţia durerii… Aici am găsit împărăţia tăcerii care face pe om mai profund şi împărăţia durerii care face pe om tare”[7].

[,,,] Deţinuţii au înţeles că nu le rămânea decât împăcarea cu destinul din temniţe, ca fiind voia lui Dumnezeu. Ei au învăţat să aibă tăria hotărârii de a se bucura în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos. (II Cor. 12, 10). Taina suferinţei nu putea fi pătrunsă decât privind Crucea. Suferinţa creează măreţia morală, fiind ca un catalizator al elanurilor nobile şi superioare ale sufletului omenesc[8].

[…]

O scenă zguduitoare ne prezintă Virgil Maxim de la închisoarea din Gherla. Aflând despre existenţa a doi deţinuţi izolaţi într-o celulă, el ia hotărârea să-i tundă şi să-i bărbierească. Situaţia lor era dramatică. Unul dintre ei, Vasile Socaciu, fusese luptător în Munţii Retezatului şi, căzând în capcană, fusese încercuit de Securitate. În lupta ce s-a dat, acesta a fost împuşcat cu o ploaie de gloanţe, ce i-au străpuns mai multe părţi ale trupului. Un glonte i-a intrat în cap, dar n-a murit. A fost arestat şi băgat la închisoare pentru 20 de ani. Stare lui era jalnică: paralizat de ambele mâini, ambele picioare, o paralizie facială, nemaiputând articula niciun cuvânt, abia târându-se.

Celălalt era un fost parlagiu (tăietor de animale) ce fusese prins furând o bucată de carne pentru copiii lui. Împotrivindu-se gardienilor, parlagiul a fost bătut până la mutilare. Fusese distrus fizic, dar sufletul îi rămăsese întreg. Astfel el îl ajuta cu mari eforturi pe Socaciu să mănânce. Amândoi erau puşi în lanţuri şi cu cătuşe pe mâini. Vă daţi seama în ce grad de suferinţă se aflau aceştia dacă l-au impresionat pe Maxim, el însuşi deţinut torturat şi suferind!

„Plângeam împreună cu el şi mi se părea că ating cu mâini spurcate moaştele vii ale acestui sfânt: Dumnezeu îl punea înaintea mea ca să-mi umbrească orice mugur de îngâmfare care mi-ar fi putut miji vreodată în minte. După ce i-am bărbierit pe amândoi, i-am sărutat, le-am sărutat mâinile, lanţurile şi cătuşele, şi am ieşit plângând, închinându-mă”[9].

Mircea Eliade relatează întâlnirea cu doi soţi ce au făcut câte 16 ani de detenţie. „Întâlnesc pe Harry Brauner şi Lena Constante condamnaţi prin 1947-1948 în procesul Pătrăşcanu şi eliberaţi doar acum câţiva ani. Lena a făcut opt ani de celulă. Singură. N-a vorbit şi n-a văzut pe nimeni. Ca să nu înnebunească, a compus piese pentru copii. Nu se grăbea: scria, în gând, o piesă în câteva luni.

Amândoi laudă existenţa pe care au descoperit-o în temniţă. Mărturisesc că nu regretă aceşti cincisprezece-şaisprezece ani de puşcărie. El, Brauner, învăţa pe de rost poeziile (mistice) pe care i le comunica Nichifor Crainic, prin alfabetul Morse, bătând cu pumnul în peretele celulei vecine. Şi acestor poeme religioase Brauner le compunea muzica. Totul în minte. Regăsirea funcţiei primordiale a memoriei…”[10]

[…]

Nicole Valery-Grossu[11]: „…Lucrurile cele mai mărunte, pierderea de vreme, cuvintele nelalocul lor (fără să mai vorbesc de greşelile grave pentru care cerusem iertare încă de la prima întâlnire cu Iisus), toate aceste fapte considerate de către mulţi oameni normale şi naturale au fost pentru mine, când le-am trecut prin minte cu de-amănuntul, timp de nouă nopţi, prilej pentru a doua convertire sau, dacă pot să spun astfel, pentru a doua etapă a vieţii mele spirituale. Trebuie să mai adaug că nu mai eram cinică precum altădată faţă de aceste defecte şi greşeli, iar conştiinţa mea de acum mă făcea să plâng amar şi să adresez rugi Singurei Fiinţe Care putea să domolească focul ce mă ardea…

Când, la capătul celei de-a doua nopţi, scosesem totul la lumină, şi când, în hohote de plâns, încheiasem judecata printr-o rugăciune în care imploram graţia divină, o pace de nedescris îmi cuprinse sufletul până în adânc. Dar asta n-a fost tot: mi se păru, dintr-o dată, că nu mai eram aşa cum fusesem cu trei zile în urmă. Şi, lucru greu de exprimat, aveam impresia, care a durat ani de zile, că o parte din greutatea mea spirituală specifică dispăruse… Eram mai uşoară. Părea că o dulce bucurie umplea un gol. Da, în mine exista un gol ce trebuia umplut, ca şi cum, după ce scosesem afară răul, rămăsese săpată o cavitate…

Deodată mi se păru că aud un verset repetat de nenumărate ori la reuniunile de la Sabina: Domnul e cu mine, deci nu mă tem de nimic; ce pot să-mi facă nişte oameni? (Psalmul 117, 6). E greu de exprimat tot ceea ce spun aceste cuvinte sfinte. (…) Ele aveau să mă călăuzească fără încetare şi să devină deviza pe care o repetam de fiecare dată când, cu ochii acoperiţi, eram dusă la anchetă.

[…]Dumnezeu nu ne pune niciodată la vreo încercare care să ne depăşească puterile. Deci nu trebuie să spun niciodată: Nu mai pot! sau Scapă-mă, Doamne!

– Trebuie să profit de timpul petrecut în spatele gratiilor ca să mă schimb din punct de vedere spiritual, să fiu folositoare celorlalţi, să învăţ ce sunt răbdarea şi valoarea sacrificiului făcut pentru aproapele şi să nu simt niciodată nici cea mai mică urmă de ură faţă de cei care mă torturează

Am părăsit mica celulă ce fusese pentru mine, timp de nouăzeci şi patru de zile, un colţ de rai, de lumină, de linişte sufletească, lăsând aici o parte din sufletul meu şi amintirea splendidei experienţe spirituale al cărei teatru fusese”.

[…]

Un alt moment deosebit este relatat de Virgil Maxim: „În închisoarea Gherla, într-o celulă vecină erau trei deţinuţi: un muncitor, un ţăran şi un doctor necredincios. Ţăranul se opusese colectivizării şi fusese întemniţat. Om credincios simplu, ţăranul se ruga zilnic, rostea Acatistul Maicii Domnului şi mulţi psalmi ce-i ştia pe de rost. Muncitorul era bolnav, foarte slăbit şi orb din cauza unui diabet zaharat. Ţăranul, slăbit şi el, îl ajuta, îl hrănea şi de multe ori îi dădea din propria mâncare. Doctorul asista cu un aer superior la aceste scene şi chiar îl apostrofa pe ţăran că n-ar trebui să se priveze de propria hrană.

– Da, domnule doctor, văd şi eu că moare, dar n-aş vrea să constate pe lumea cealaltă că aici nimeni nu l-a iubit.

Şi ţăranul şi-a continuat rugăciunea în genunchi la capul muribundului. Atunci doctorul a fost străpuns de o milă ce i-a provocat plânsul în hohote. După moartea muncitorului, doctorul l-a rugat pe ţăran să-l înveţe rugăciuni şi se rugau împreună. Ulterior doctorul a făcut un act de penitenţă din a povesti tuturor cele întâmplate în celulă”[12].

[…]

Mircea Eliade este impresionat de un alt episod petrecut în temniţe: „Aş fi vrut să mai consemnez anumite detalii din ceea ce i-a relatat lui Brutus pastorul Wurmbrand. Acel preot bătut şi torturat îngrozitor de un agent al Securităţii, care va fi el însuşi arestat puţin timp după aceea, torturat, şi care era pe patul de moarte. Dar spunea că nu poate să moară dacă preotul nu îl iartă. Preotul se târâie în patru labe până la el, îl îmbrăţişează, îl iartă – şi agentul moare uşurat! [13]

Iată două prototipuri de oameni care merg pe calea mântuirii: unul, fostul torţionar, se pocăieşte în ultima clipă a vieţii asemenea tâlharului de pe cruce şi cere iertare de la cel căruia i-a greşit; celălalt se ridică la înălţimea poruncii dumnezeieşti iubeşte-ţi vrăjmaşul şi binecuvântează pe cel ce te blestemă şi-i dă binecuvântarea de a muri în pace celui care l-a prigonit. Fiecare pe treapta lui şi-a câştigat un loc în Împărăţia cerurilor, unde Hristos guvernează cu binecuvântarea lui Dumnezeu-Tatăl.


[1] Textul care urmează este extras din volumul Biserica din temniţă – mărturisire şi jertfă creştină în închisorile comuniste, Editura Vicovia, Bacău, 2008, pp. 117-179, 200-248. Am inclus aici două capitole din acest volum, capitolul al treilea şi al cincilea – Temniţa ca loc de purificare şi întâlnire cu Hristos şi Mărturisire, martiriu şi sfinţenie în temniţe. Volumul este o formă extinsă a lucrării de licenţă Aspecte duhovniceşti privind mărturisirea şi martiriul în temniţele comuniste, lucrare susţinută de Vasilică Militaru la Facultatea de Teologie din Sibiu în anul 2007.[2] Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, Editura Christiana, Bucureşti, 2006, p. 30.

[3] Idem, pp. 40-41.

[4] Idem, p. 80.

[5] Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001, p. 276.

[6] Pr. Liviu Brânzaş, Raza din catacombă, Editura Scara, Bucureşti, 2001, pp. 22-24.

[7] Idem, pp. 31-33.

[8] Idem, pp. 36-40.

[9] Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată, Vol. II, Editura Gordian, Timişoara, 1997, pp. 142-144.

[10] Mircea Eliade, Jurnal, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, Vol. I, p. 594.

[11] Nicole Valery-Grossu, Binecuvântată fii, închisoare…, Editura Duh şi Adevăr, Bucureşti, 1998, pp. 26, 30, 38, 46, 58.

[12] Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată, Editura Gordian, Timişoara, 1997, Vol. II, p. 184.

[13] Mircea Eliade, Jurnal, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, Vol. I, p. 557.

Linkuri similare: Mărturisiri de credință ortodoxă în temnițe

%d bloggers like this: