„Lumea, aşa cum e, e zidită bine; n-o poţi schimba. Lumea e-n cuprinsu ei, nu în al nostru”; „Pământul și cerul se țân laolaltă. Și stelele, și copacii și omul țân toate laolaltă. Da cine le poate schimba? Nime! Încă vine primăvara și vara, apoi vine toamna cu ale ei și la sfârșit iarna. Așa sunt rânduite și așa merg… Lumea e așa cum a lăsat-o Dumnezeu; așa cum e, ea se țâne, are o rânduiala, nu vezi?“ [6]

Casă taraneasca tradițională din Bucovina

Cum am arătat într-un articol anterior, casa era pentru ţăran un loc de tihnă şi armonie, benefic şi sănătos. Îi conferea nu numai stabilitate în plan material, dar şi un echilibru interior, al omului ancorat în rânduială. Aceasta fiindcă nu era un spaţiu neutru, ci avea şi o valoare sacră. Omul, pentru a putea nădăjdui în trăinicia şi realitatea lucrurilor pe care le face, „imită ceva ce a făcut Divinitatea” şi „trebuie să creeze nu numai în conformitate cu actul divin, ci şi «în acelaşi timp», deci, simbolic vorbind, reface Creaţia, cosmogonia, cu oricare dintre actele sale orientate spre real” [1].

Astfel munca sa „sfinţeşte locul”, devine roditoare, iar ceea ce construieşte este trainic, un lucru bine împlinit, care izvorăşte dintr-un act de dăruire, având că scop perpetuarea vieţii. Prin aceste însuşiri, el imită actul divin, punând o temelie nu numai materială, dar şi spiritual-ontologică zidirii pe care o ridica. Însă care a fost soarta celor create de om atunci când, în loc să mai imite actul divin, omul a crezut că i se poate substitui, încetând să-l mai ia drept izvor și model al creațiilor sale, sedus de ideea că poate face din lume propria sa creație? Istoria ne confirmă că sistemele construite de un astfel de om, care a ignorat sau a nerespectat sensul Creaţiei divine, precum şi tezaurul de înţelepciune al strămoşilor, nu au fost trainice și benefice, dimpotrivă, roadele lor au otrăvit firea și omul, care a decăzut din demnitatea si vocatia la care Dumnezeu l-a chemat. Unicul lor scop nu a mai fost perpetuarea vieții, ci ambiția autoafirmării omului ca singurul stăpân al Creației, avid de a schimba din temelii ordinea dată.

Or, țăranul știa că este nedemn să fie stăpânit de astfel de ambiții, în care mocnesc patimi fără număr. Scriitorul american agrarian Wendell Berry scria că ţăranii „ştiu că păstrarea identităţii lor depinde de străduinţa lor de a primi cu recunoştinţă, de a folosi cu responsabilitate şi de a transmite mai departe intactă o moştenire – atât naturală, cât şi culturală – venită din trecut” [2]. Ei vorbesc limba vie a tradiţiei, care concentrează adevărurile referitoare la om şi întreaga înţelepciune privind modul cel mai virtuos de vieţuire a lui în lume şi în comuniune cu ceilalţi (din prezent, dar şi cu strămoşii şi urmaşii săi). Însă, fiindcă are această semnificaţie, tradiţia nu înseamnă numai conservare, ci, mai ales, transmitere, dialog, fiind „limba vitală a unei comunităţi tocmai pentru că este orientată spre viitor, spre cei care vin” (Gheorghe Fedorovici [3]) More

Advertisements