Home

Pr. Gheorghe Calciu, despre Paştile anului 1981, în închisoarea Aiud

3 Comments

Părintele-Gheorghe-Calciu

Hristos a Înviat! Aiud, 1981 Prima experienţă a avut loc în ziua de Paşti. La ora şapte dimineaţa gardienii închisorii se schimbau. Eram total izolat de ceilalţi deţinuţi, într-o celulă fără geamuri, fără pat (în afară de o scândură care ziua era ridicată şi lipită de zid), supus unei exterminări lente; în momentul în care uşa celulei se deschidea, deţinuţii erau obligaţi să se întoarcă cu faţa la perete şi să stea aşa, până auzeau uşa celulei închizându-se.

În ziua aceea de Slavă a lui Iisus nu m-am întors cu faţa la perete, ci l-am privit pe gardian în ochi – era unul dintre cei mai cruzi, spaima secţiei de izolare – şi, i-am spus: Hristos a Înviat! Vorbele mele l-au lovit în faţă ca un bici. M-a privit o clipă cu uimire, s-a întors spre coridor, unde erau ceilalţi gardieni de schimb, s-a întors din nou spre mine şi mi-a răspuns: Adevărat a Înviat! La rândul meu am fost lovit de răspunsul lui. Dar în alt chip: ştiam că nu el mi-a răspuns, ci un înger al lui Dumnezeu. Era îngerul care a vorbit femeilor mironosiţe, în dimineaţa Învierii, atunci când veniseră la mormânt să ungă trupul Domnului: “Nu vă temeţi, căci ştiu că pe Iisus cel răstignit îl căutaţi. Nu este aici, ci S-a sculat precum a zis. Veniţi să vedeţi locul unde fusese pus” (Mt. 26, 5-6).

Celula mea fu inundată de o lumină pe care nu o mai văzusem din copilărie, de când aveam opt ani. Zidurile dispăruseră, atmosfera sumbră şi umedă a celulei se schimbă, bucata de scândură brută, care noaptea era patul meu deveni strălucitoare. Am rămas mult timp sprijinit de zidul umed al celulei, copleşit de o fericire indescriptibilă.

Prin gura torţionarului meu, îngerul Domnului, îmi anunţa adevărul Învierii lui Hristos. Nimic nu poate fi explicat. Acestea sunt lucruri trăite în plan spiritual şi nu au de-a face nimic cu extazul. Lumina divină, această energie necreată, care pleacă de la Sfânta Treime, te atinge cu splendoarea ei cerească, fără să o ceri, fără să o meriţi”.

Împreună liturghisire cu caraliul

“Câtă vreme am stat în închisoare am slujit Sfânta Liturghie în fiecare Duminică şi zi de sărbătoare religioasă.

Gardienii m-au bătut la început, apoi m-au lăsat în pace, pentru că, după părerea lor, eram nebun. Nebunia mea era însă aceea despre care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel: “Cuvântul crucii este, pentru cei ce pier, nebunie. Dar, pentru noi care suntem mântuiţi, este puterea lui Dumnezeu. Căci scris este: pierde-voi înţelepciunea celor înţelepţi şi ştiinţa celor învăţaţi o voi nimici” (I Cor. 1, 18).

Era o zi de Duminică, eram izolat şi nu putem sluji Sf. Liturghie, pentru că nu aveam nici o bucăţică de pâine – era zi de foame, fără hrană. Liturghia se oficiază cu pâine şi vin, iar momentul ei cel mai important şi în jurul căruia se organizează tot restul serviciului divin are loc în clipa în care preotul – cu mâinile înălţate – rosteşte în taină invocarea numită epicleză. Atunci Duhul Sfânt coboară şi preface pâinea şi vinul în trupul şi sângele Mântuitorului în chip real, dar nevăzut. Din clipa aceea noi ne comportăm faţă de Sfintele spete cu umilinţă şi pietate, cu timor et amor, pe care prezenţa reală a lui Iisus ne-o inspiră.

În închisoare, vinul nu era îngăduit, dar prin acceptarea concomitenţei, împărtăşirea mea era completă, prin necesitate. În Duminica m-am rugat adânc lui Dumnezeu – De profundis – ca să-mi înlăture tristeţea de a nu putea sluji Sfânta Liturghie, lipsindu-mi pâinea cu desăvârşire. Un gând tot mai stăruitor mă bântuia: să cer gardianului bucăţica de pâine necesară slujirii. De serviciu era chiar gardianul cel rău (Cel mai rău dintre gardienii care mă păzeau era secretarul de partid al închisorii. Otrăvit de ura de clasă, după o îndelungă îndoctrinare comunistă, el mă insulta folosind cuvinte atât de vulgare şi înjositoare pentru mine, încât aş fi preferat mai degrabă să fiu bătut decât să-i aud înjurăturile. Pentru el nu era nimic sfânt, nimic de cruţat: nici eu, nici părinţii mei, nici soţia şi fiul meu, nici preoţia mea, nici Dumnezeu) şi ştiam că cererea mea îl va înfuria şi mă va insulta atât de grav, încât toată liniştea mea sufletească va fi distrusă în acea zi a Domnului.

Dar gândul absurd creştea în mine tot mai presant, ca o forţă irezistibilă şi atunci am bătut la uşa de fier a celulei. Peste câteva minute uşa s-a deschis cu violenţă şi gardianul, cu faţa congestionată de furie, m-a întrebat ce vreau. L-am rugat să-mi aducă o bucăţică de pâine – nu mai mare de 30 de grame – pentru a sluji Sfânta Liturghie. Cererea mea i s-a părut atât de absurdă şi de neaşteptată, încât a rămas cu gura căscată. După aproape un minut de stupefacţie a trântit uşa cu aceeaşi violenţă cu care o deschisese şi a plecat.

Mulţi deţinuţi înflămânziţi îi ceruseră pâine pentru a-şi potoli foamea, dar niciodată nu-i ceruse cineva pâine pentru a sluji Sfânta Liturghie. Sufletul meu era tulburat şi-mi părea rău de ceea ce făcusem. După vreo douăzeci de minute uşa celulei s-a întredeschis, foarte încet de data aceasta şi, prin crăpătura ei, gardianul mi-a strecurat întreaga raţie de pâine: 125 de grame. Uşa s-a închis la loc, la fel de lin şi, dacă nu ar fi fost felia de pâine din mâna mea, aş fi fost convins că totul nu fusese decât o halucinaţie.

A fost cel mai adânc, cel mai sublim, serviciu sacru pe care l-am oficiat vreodată. Timp de două ore am rămas îngenuncheat pe betonul rece al celulei şi gardianul nu m-a deranjat de fel, nu m-a insultat cum făcea alte dăţi şi pe toată secţia specială, unde eram încarcerat, a fost o linişte de rai. Târziu, mult după ce terminasem Sfânta Liturghie şi parfumul rugăciunii încă mai plutea în celula mea, uşa s-a deschis la fel de încet şi gardianul, fără să rostească un singur cuvânt, mi-a făcut semn.

M-am apropiat şi el mi-a spus în şoaptă: – Părinte, nu cumva să spui cuiva că ţi-am dat pâinea. Dacă află şefii mei, sunt un om pierdut! – Domnule plutonier, i-am răspuns, cum aş putea-o face? Dumneavoastră aţi fost îngerul Domnului care mi-aţi adus în această celulă trupul lui Iisus, căci pâinea pe care mi-aţi dat-o s-a prefăcut în Trupul şi Sângele Mântuitorului. Prin ceea ce aţi făcut, aţi slujit aici, alături de mine. Gestul dumneavoastră s-a înscris în eternitate. El nu mi-a răspuns nimic. A închis încet uşa, privindu-mă cu intensitate prin crăpătura ei, până în ultima clipă. De atunci nu m-a mai insultat niciodată şi pentru mine, cea mai liniştită perioadă au fost cele opt ore, în care el îşi făcea serviciul său de gardian.

V-am povestit acest dublu aspect al prizonieratului meu – suferinţa şi consolarea divină – pentru ca să înţelegeţi că Dumnezeu echilibrează în mod tainic viaţa noastră şi că dacă îl avem pe Iisus, nu vom fi niciodată biruiţi de durerea lumii acesteia. În suferinţa cea mai atroce descoperim dintr-o dată oaze de lumină şi bucurie sfântă.

icoana Invierea 5

Cititi si: Săptămâna Patimilor: „Hristos ni S-a dat nouă tuturor întreg”

Mărturisiri de credinţă ortodoxă în temniţe

3 Comments

(Fragmente preluate din cartea Din temniţe spre sinaxare, coordonată de către teologul şi mărturisitorul Danion Vasile, Editura Egumeniţa, 2008)

Mărturisiri de credinţă ortodoxă în temniţe[1]

Mărturisirea este un act prin care, în mod voit şi în deplinătatea cunoştinţei, un credincios afirmă un adevăr de credinţă. Astfel de momente de mărturisire a credinţei au avut foarte mulţi deţinuţi de-a lungul detenţiei. Majoritatea dintre ei au fost închişi tocmai datorită declaraţiilor deschise şi faptelor lor ce dovedeau credinţa în Dumnezeu şi prin care se împotriveau sistemului ateu.

[…]

La pronunţarea sentinţelor din procesul de la Cluj, după relatarea Aspaziei Oţel, majoritatea acuzaţilor au mărturisit: „Îmi asum vina de a crede în Dumnezeu, de a-mi iubi patria şi de a mă jertfi pentru binele neamului meu. Voi primi cu stoicism osânda şi voi fi bucuros să o ispăşesc[2].

Deosebită a fost mărturisirea studentului Ioan Bohotici: „Ne-aţi acuzat că suntem nişte duşmani înrăiţi ai poporului, că urâm clasa muncitoare, că suntem nişte produse nefericite ale burghezo-moşierimii în declin. Nu suntem duşmani ai propriului popor, nu suntem nici pe departe fii de moşieri, nu avem nicio relaţie cu pătura burgheziei exploatatoare şi nu urâm pe muncitori. Sunt fiu al Maramureşului şi cunosc foarte bine cât a suferit şi cât a sângerat întregul neam sărac. Noi, generaţia aceasta pe care o aveţi în faţă, pe băncile acuzării, suntem foarte conştienţi de toate nedreptăţile care ne-au umplut de revoltă şi durere. De aceea ne-am făurit un crez, un vis, şi ne-am angajat în realizarea lui. Noi am vrut să ne formăm şi să ne pregătim pentru a fi apţi să schimbăm acea ordine socială care se exprimă prin homo homini lupus cu o alta care să se exprime prin homo homini res sacra. … Şi nu este deloc întâmplător că suntem judecaţi în Săptămâna Patimilor. Cu aproape 2000 de ani în urmă, Însuşi Fiul lui Dumnezeu, Iisus, urca din greu Golgota, osândit la suplicii şi moarte prin crucificare, tocmai pentru că vroia să restabilească omul, să-i restabilească demnitatea divină pierdută, să-l readucă la starea de Eden”[3].

[…]

Tot de la Mislea, Nicole Valery ne relatează un alt caz de mărturisire creştină. Tânăra de 26 de ani, Cristina, este chemată de doi ofiţeri politici care îi prezintă o scrisoare de la mama sa. Aceasta îi sugera ca, spre binele ei, să accepte ce-i cer aceştia pentru a fi eliberată. Ei îi propuneau eliberarea, condiţionată de colaborarea ca informator în libertate. Refuzând, Cristina le-a răspuns categoric: „Credeţi-mă, am remuşcări pentru durerea ei… Dar, în faţa condiţiilor voastre, domnilor, prefer să ştiu că mama suferă departe de mine decât să fac să plângă atâtea alte mame din pricina laşităţii mele. Conştiinţa mea nu-mi îngăduie să mă angajez în acest joc sinistru. Sunt creştină![4]

Dumitru Bordeianu descrie atitudinea lui Ţurcanu în august 1951, când procesul de reeducare se apropia de final la Piteşti. El mergea din cameră în cameră şi afirma: „Vreau să vă atrag însă atenţia că cei mai periculoşi dintre voi, bandiţilor, aţi rămas cei care mărturisiţi credinţa voastră în Dumnezeu… De aceea, pentru aceştia vor continua încă ani de zile demascările, aşa cum le-aţi cunoscut şi încă cu alte metode. Trebuie să vă scoatem din cap şi din inimă odată pentru totdeauna această aberaţie, credinţa în Dumnezeu”.

După aceste afirmaţii, el întreba: „Cine din voi, bandiţilor, mai crede în Dumnezeu?” O jumătate din camera trei subsol a ridicat mâna în sus la această întrebare. Aceasta după toate torturile şi supliciile fizice şi psihice ce au constituit reeducarea. Bineînţeles că această mărturisire a fost urmată de alte pedepse. Bordeianu afirmă:

„Cine nu-l cunoaşte pe Vasile Pătraşcu, a cărui credinţă a fost de nezdruncinat şi a mărturisit-o până în ultima clipă, cu toate torturile prin care a trecut? Cine nu-şi aminteşte de Zelică Berza din camera 3 subsol, de Reus, Ungureanu, Nedelcu, Popa, Andreşan, Dinescu, Popescu Paul, şi de ceilalţi, care au afirmat public că nimeni nu-i va putea obliga să se lepede de Dumnezeu şi de Biserica Lui, cu toate torturile aplicate, cu atât mai mult cu cât Biserica este recunoscută de lege”[5]?

La Crăciunul din 1950, la Piteşti, au refuzat să cânte monstruozităţile impuse de torţionari: Pintilie, Nedelcu, Zelică Berza, Reus Gheorghe, Dinescu şi Gelu Gheorghiu. Răzbunarea demonică nu a întârziat. În urma pedepsei cu bătăi cumplite, Pintilie a suferit moarte martirică, iar Nedelcu a înnebunit.

[…]

Căpitanul Madociu a fost în detenţie numai vreo 6 luni. Înainte de a fi eliberat, acesta le-a mărturisit colegilor de celulă: „Domnilor, am crezut la început că această formulă comunistă este salvatoare pentru ţara şi poporul nostru. Vă mărturisesc că din tot ceea ce am văzut şi din tot ce am înţeles în aceste zile de detenţie, socotesc că nu există concepţie mai oribilă şi metode mai drăceşti decât acestea. Sunt bucuros că am fost arestat, ca să-mi salvez sufletul de la moarte veşnică[6].

Anchetat la Văcăreşti în procesul reeducării, creştinul Virgil Maxim mărturisitorul are următorul dialog cu un ofiţer politic:

„- Ce ideal ai?

Să pot iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele meu ca pe mine însumi

– Tu crezi că pe om l-a făcut Dumnezeu?

Da! Dumnezeu l-a făcut. După chipul şi asemănarea Sa.

– Eşti înapoiat!… Nu crezi că este utopie credinţa în Dumnezeu?

De două mii de ani a învins toate concepţiile celelalte: religioase, filosofice, morale etc. Hristos a spus despre Biserica Sa că porţile iadului nu o vor birui. Utopie este concepţia materialistă[7].

Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa a fost un mărturisitor deosebit. A cedat la reeducarea de la Piteşti. În anul 1954 a uimit securitatea cu gestul său curajos de a afirma că adevăraţii autori ai reeducării erau conducătorii Ministerului de Interne. A fost un adevărat act de pocăinţă al părintelui. Închis la Jilava într-o izolare ucigătoare, părintele încearcă să-l salveze pe colegul său de celulă, Costache Oprişan. Cu un ciob de sticlă şi-a scrijelit artera de la mână şi a colectat o cantitate de sânge în gamelă. După decantare, i-a dat lui Costache să bea limfa rezultată. Gestul a fost sublim, dar zadarnic pentru bietul Oprişan[8].

După eliberarea din 1964, părintele hotărăşte să slujească toată viaţa lui Dumnezeu şi oamenilor. Absolvă Facultatea de Teologie şi este hirotonit preot. Deoarece încă îl apăsa conştiinţa pentru căderea din închisoare, a vrut să-I arate lui Dumnezeu mulţumirea pentru salvarea sufletului său din iadul reeducării.

Astfel, în Postul Mare al anului 1978, a rostit Şapte predici către tineri în capela Seminarului teologic din Bucureşti, unde preda limba franceză şi studiul Noului Testament. Alungat din şcoală şi din biserică de patriarhul Justin Moisescu, părintele Calciu a fost arestat de Securitatea ceauşistă şi condamnat la 10 ani de detenţie. A fost eliberat în anul 1984 şi şi-a continuat slujirea preoţească în S.U.A., pentru românii din exil[9]. Plecat la Domnul în anul 2006, a fost înmormântat în cimitirul Mânăstirii Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil de la Petru Vodă, ctitoria marelui duhovnic, părintele Justin Pârvu, în memoria celor căzuţi în închisorile comuniste.

Părintele Justin Pârvu ne povesteşte despre mustrarea de conştiinţă ce a avut-o la un moment dat. Atunci nu avusese curajul să-şi recunoască calitatea de preot în faţa administraţiei. Într-o altă situaţie are prilejul să facă mărturisirea. Într-o adunare de 120 de deţinuţi este pusă întrebarea: Cine crede încă în Dumnezeu? Cine crede încă în această tâmpenie?

Părintele a ieşit în faţa mulţimii, mărturisind în acest fel credinţa sa. La a doua întrebare a politrucului: „Cine altcineva crede ca acesta?”, gestul părintelui Justin a determinat atitudinea întregii adunări. Toţi au avut curajul să mărturisească credinţa în Dumnezeu[10].

[…]

Despre părintele Justin a auzit prin închisori, fără să-l cunoască, Grigore Caraza. Era prezentat de deţinuţi ca fiind un preot cu har[11]. Şi acum părintele Justin îşi continuă mărturisirea. Ctitoria sa, Mănăstirea Petru Vodă, este închinată martirilor şi mărturisitorilor din temniţele comuniste. În cimitirul mănăstirii odihnesc trupurile neînsufleţite ale părintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa şi ale monahului Atanasie Ştefănescu. Amândoi au trecut prin calvarul temniţelor.

Părintele Dimitrie Bejan a fost un preot deosebit, prezent în închisori. A realizat importanţa preotului în spaţiul de detenţie şi a înţeles continuarea misiunii sale slujitoare printre deţinuţi. Pentru curajul de a-i asista duhovniceşte pe fraţii de suferinţă, a fost pedepsit de multe ori. Dăruit de Dumnezeu, părintele rezista la bătăile gardienilor fără să simtă durerea. Ioan Ianolide îl descrie: „Un erou, un vulcan de credinţă, un munte de caracter. A fost preot militar pe frontul de Răsărit. Şi-a început lupta cu ateismul în lagărele de soldaţi români din U.R.S.S., când a refuzat să intre în divizia Tudor Vladimirescu, formată din românii care acceptaseră reeducarea cu scopul de a reveni în ţară. În 1948 a fost trimis spre judecare la Bucureşti. A trecut prin mai multe închisori din ţară. După eliberare, a continuat să fie urmărit, persecutat şi torturat”[12].

Părintele Arsenie Papacioc a fost şi el un mare mărturisitor al temniţelor comuniste. A făcut parte din grupul celor aproximativ o sută de deţinuţi care au refuzat total reeducarea din anii 1962-1964 de la Aiud. Într-o sală mare de conferinţe erau adunaţi deţinuţii cărora li se explica ce decăzută era Biserica în Evul Mediu şi ce abuzuri făcuse Inchiziţia. Părintele s-a ridicat în picioare şi a început să strige reeducatorilor: Ce vorbiţi voi? Ce ştiţi voi despre Evul Mediu? Evul Mediu a fost teocentrist, a pus pe Dumnezeu în frunte; pentru nişte papi nenorociţi, acuzaţi Biserica lui Hristos şi virtuţile creştine?

Ioan Ianolide îl descrie sumar, dar concis. „Ieromonahul Arsenie: mărunt, slab, ager şi viu, mare duhovnic, om fără compromisuri. Micul cel mare. S-a călugărit din vocaţie. Suflet şi trup feciorelnic, caracter integru. Energie necurmată şi imensă putere de iubire. Om de luptă şi sacrificiu. Conştiinţă şi capacitate misionară. A făcut prozeliţi înainte şi după ce a depus votul monahal. S-a zbătut să impună adevărata conştiinţă creştinilor şi a reuşit. Luptător încercat, el spunea: Noi înfruntăm pe atei la ei acasă. Este un far al lui Hristos”[13].

[…]

Iată discuţia din noiembrie 1962 dintre preotul Liviu Brânzaş şi colonelul Crăciun:

„- Domnule comandant, eu am declarat că, atunci când voi fi eliberat, voi respecta legile ţării (în mod intenţionat spuneam ale ţării, şi nu ale statului), dar nu pot renunţa la cele trei principii ale mele. Nu pot să ies pe poarta închisorii decât în aceste condiţii. Cele trei principii ale mele…

– Care sunt acelea? – mă întrerupe el, cu o nuanţă de ironie în glas.

Credinţa în Dumnezeu, dragostea de neam şi cultul eroilor – răspund eu cu simplitate”[14].

Această mărturisire i-a atras părintelui pedepsirea cu închiderea la Zarca, închisoarea din închisoare, până la eliberarea din iulie 1964.

Aceeaşi soartă a avut-o şi mărturisitorul Grigore Caraza. Iată un fragment din declaraţia dată de acesta în anul 1962, prin care preciza că refuză să primească reeducarea: „Subsemnatul, fiind creştin-ortodox, cu credinţă nelimitată în Dumnezeu, nu pot să mă asociez decât unei formaţii cu caracter religios. În acest sens, la întrebarea care mi s-a pus de către domnul maior politic, ce cărţi vreau să citesc, răspunsul meu a fost că numai cu caracter religios şi, în special, Noul Testament”[15].

În urma acestei declaraţii, Grigore a pătimit 45 zile de izolare la celularul din Aiud. Afară erau geruri cumplite. Pentru a nu îngheţa se mişca încontinuu 17 ore pe zi, după care cădea extenuat pe podeaua de ciment. Cei izolaţi primeau mâncare la trei zile, iar seara primeau apă rece amestecată cu sare. Apoi a stat la Zarca Aiudului până în iarna lui 1963-1964, când a făcut din nou 65 zile de celular. Aceeaşi soartă au avut la Aiud aproximativ 100 de deţinuţi care nu au cedat şi nu au vrut să facă nici cel mai mic compromis cu privire la reeducarea finală.

În timpul discuţiilor privind pregătirea deţinuţilor pentru eliberare, părintele Grebenea a fost somat:

„- Declară că nu există Dumnezeu!

– Religia e de neînlocuit, iar preoţii sunt slujitorii ei. Doborârea ei e doborârea omului… Deci, ca să nu vă înşel, declar că există Dumnezeu şi că eu am crezut în El! Vă rog să credeţi că un preot, dacă e cinstit, nu vă poate înşela declarând că nu există Dumnezeu.

Ce angajamente îţi iei pentru viitor, dacă te eliberezi?

– Aş dori să unesc două lucruri în acţiunea mea: lucrul pentru Dumnezeu prin slujirea Sfintei noastre Biserici şi slujirea Patriei prin acte ce ţin direct de întărirea ei. Vreau să fiu în viitor un creştin adevărat şi un român adevărat![16] Şi părintele Grebenea a fost un mărturisitor al lui Hristos.

Pedeapsa celor pomeniţi de Maxim, care au refuzat lepădarea, a fost trimiterea la Zarcă. Acolo regimul a fost draconic în ultimii doi ani.

Iată declaraţia scrisă, demnă de un mărturisitor creştin, dată de Virgil Maxim la sfârşitul lunii aprilie 1964, înainte de eliberare:

„1. Sunt creştin ortodox şi cred în Dumnezeul Treimic, pe care-L mărturiseşte Biserica noastră Ortodoxă română.

2. Sunt român şi mă simt legat de tot trecutul de luptă al strămoşilor, care au apărat cu preţul vieţii lor fiinţa spirituală şi materială a acestui neam şi pământul pe care trăim.

3. Sunt împotriva concepţiei ateiste şi comuniste din ţară şi din lume.

4. Mă supun legilor statului şi doresc să muncesc, dar dacă această supunere şi muncă îmi este condiţionată de abdicarea de la credinţa în Dumnezeu şi apărarea valorilor spirituale naţionale, sunt gata să suport consecinţele refuzului de supunere şi muncă[17].

Din cartea Preoţi în cătuşe aflăm că în 1964 începe noua reeducare şi la o colonie de muncă din Deltă. Părintele Dumitru Bălaşa era îndemnat:

– Declară şi dumneata că nu crezi în Dumnezeu, că te omoară ăştia.

Deşi bătut, părintele nu a cedat.

– Cum să declar? Să rămâie scris?

Agresat continuu, părintele şi-a folosit înţelepciunea. A anunţat conducerea lagărului că va semna declaraţia cerută dacă va fi lăsat să vorbească adunării deţinuţilor din lagăr. Aceştia îi pun la dispoziţie un microfon. În faţa conducerii şi a tuturor deţinuţilor, părintele a mărturisit: Mi s-a cerut să declar că nu cred în Dumnezeu. A relatat cum a fost bătut şi chinuit ca să dea această declaraţie. În final el a rostit cuvintele: „Rog pe Bunul Dumnezeu să vă ierte. Dumneavoastră o să mergeţi acasă; o să vă vedeţi familiile, copiii. Pe mine, desigur, or să mă împuşte. Să spuneţi soţiei mele şi copiilor mei că am murit cu credinţa în Dumnezeu şi că nu m-am lepădat până-n ultima clipă!

După aceasta a îngenuncheat şi a început să cânte rugăciunea Tatăl nostru. Nu a fost ucis, dar a fost pedepsit cu izolarea şi înfometarea[18].

[…]

Aici trebuie să vedem diabolismul Securităţii. După atâţia ani de suferinţe, de disperări, de căderi şi ridicări, comuniştii au vrut să se asigure că vor da drumul unor oameni reeducaţi. Omul nou, proiectat de laboratoarele socialismului ştiinţific, trebuia să nu se mai ridice. Mulţi dintre cei care au trecut prin acest lung calvar au semnat declaraţiile cerute. Cine are curaj, să ridice piatra şi să-i judece.

Rămân însă cei care nu au vrut sub nicio formă să cadă din credinţa lor. Trebuie să vedem puterea şi măreţia lui Dumnezeu în statornicia acestor mărturisitori ai lui Hristos.


[1] Textul care urmează este extras din volumul Biserica din temniţă – mărturisire şi jertfă creştină în închisorile comuniste, Editura Vicovia, Bacău, 2008, pp. 117-179, 200-248. … Volumul este o formă extinsă a lucrării de licenţă Aspecte duhovniceşti privind mărturisirea şi martiriul în temniţele comuniste, lucrare susţinută de Vasilică Militaru la Facultatea de Teologie din Sibiu în anul 2007.[2] Aspazia Oţel Petrescu, Strigat-am către Tine, Doamne…, Editura Bunavestire, Bucureşti, 2000, p. 131.

[3] Idem, p. 132.

[4] Nicole Valery-Grossu, Binecuvântată fii, închisoare…, Editura Duh şi Adevăr, Bucureşti, 1998,, p. 183.

[5] Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaştina disperării, Editura Scara, Bucureşti, 2001, pp. 272-275.

[6] Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată, Editura Gordian, Timişoara, 1997, Vol. II,  p. 98.

[7] Idem, pp. 157-161.

[8] Grigore Caraza, Aiud însângerat, Editura Conta, Piatra Neamţ, 2007, pp. 289-291.

[9] Ziarul „Libertatea”, New York, an V, aprilie-mai, nr. 45-46, 1986.

[10] Ieromonahul Teognost, Părintele Justin Pârvu şi bogăţia unei vieţi dăruite lui Hristos, Editura Credinţa Strămoşească, 2006, Vol. I, p. 106.

[11] Grigore Caraza, Aiud însângerat, Editura Conta, Piatra Neamţ, 2007, pp. 355-357.

[12] Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, Editura Christiana, Bucureşti, 2006, p. 330.

[13] Idem, p. 328.

[14] Pr. Liviu Brânzaş, Raza din catacombă, Editura Scara, Bucureşti, 2001, p. 270.

[15] Grigore Caraza, Aiud însângerat, Editura Conta, Piatra Neamţ, 2007, p. 333.

[16] Pr. Nicolae Grebenea, Amintiri din întuneric, Editura Scara, Bucureşti, 2000, pp. 369-371.

[17] Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată, Editura Gordian, Timişoara, 1997, Vol. II,  p. 209.

[18] Mihai Rădulescu, PS Irineu Slătineanu, Preoţi în cătuşe, Editura Ramida, Bucureşti, 1997, pp. 120-121.

Linkuri similare: Biserica din temnita

%d bloggers like this: