Home

Despre agricultura de tip industrial

Leave a comment

Sursa: Despre agricultura de tip industrial

de Ovidiu Hurduzeu

„România liberă“ publică un lung şi elogios articol despre o asociaţie agricolă, din judeţul Arad, păstrată pe structura fostului CAP comunist. (Pentru articol click AICI.) Rândurile de mai jos reprezintă un comentariu din unghi distributist al articolului şi al viziunii despre modelul de agricultură pe care îl preamăreşte.

Nu va fi greu să-i convingi pe români că viitorul ţării este agricultura. Până şi aceasta clasă politică imbecilă şi-a dat seama că trebuie dezvoltată agricultura. Întrebarea este ce fel de agricultură vrem. În viziunea marxistă şi neoliberală, viitorul agriculturii este dat de agricultura pe baze industriale, practicată pe suprafeţe mari. În esenţă, este vorba de monocultura cerealieră pentru piaţa externă, la care se adaugă astăzi cultivarea de plante pentru biodisel. În viziunea agrariană (distributistă), care era prezenta în toate programele partidelor ţărăniste din Centrul şi Estul Europei, viitorul agriculturii constă în dezvoltarea agriculturii diversificate practicate în gospodăriile ţărăneşti, considerate mai eficiente decât marile ferme de tip industrial. Chiar Petre Nemoianu, un ministru clarvăzător al agriculturii din guvernul Mareşalului Antonescu remarca într-o scrisoare adresată mareşalului: „Micul proprietar din Vechiul regat nu are de la cine să ia exemplu şi pe cine să imite. Iar cei 20-30 de mari proprietari care fac excepţie desfăşoară o agricultură, respectiv o monocultură în sens american pe bază pur capitalistă şi de la care proprietarul mic şi mijlociu nu poate şi nu trebuie să ia exemplu… Marii proprietari, cu foarte mici excepţii, făcând monocultura agricola, nu produc decât cereale, adică câteva produse agricole şi din cari trebuie să scoată maximum de foloase atât pentru nevoile lor familiare cât şi pentru capitalul investit“.
Lozinca „România, grânarul Europei“ a fost lansată de comunişti; Estul Europei nu este potrivit monoculturii cerealiere şi o Românie care s-ar angaja pe această cale ar fi rapid spulberată de competiţia venită din ţări ca Brazilia sau Argentina. Este clar că vânzarea a mii de hectare de pământ agricol către străini are în vedere dezvoltarea unei agriculturi chimizate şi pe bază de plante modificate genetic.
Din punctul meu de vedere, prea puţin contează dacă „agricultura pe baze industriale“ în România este făcută de străini sau de nişte baroni locali ai cerealelor. Şi unii şi alţii urmăresc „maximizarea profiturilor“ şi vor exploata cu aceeaşi iresponsabilitate şi lăcomie pământul şi pe ţăranul român transformat într-un sclav pe plantaţie.
Prin urmare, cine decide politica agrară a României? Susţinătorii agriculturii pe baze industriale sau susţinătorii agriculturii sustenabile tradiţionale? Armonizarea intereselor celor două categorii este extrem de dificilă, fapt observat de Petre Nemoianu: „Daca am lăsa ca dirijarea agricultorilor mici şi mijlocii – care constituie circa 80% (nu cred că procentul a scăzut astăzi – n. O.H.) – să fie influenţată de marii proprietari – care nu reprezintă decât 15% din pământul cultivabil al ţării – ar însemna să renunţăm la policultura agricolă şi odată cu aceasta să renunţăm la emanciparea economică şi socială a proprietarilor mici şi mijlocii, adică a ţărănimii, ceea ce nu ar fi în interesul ţării. Dacă armonizarea între cele doua categorii de proprietari nu ar fi posibilă, după părerea noastră Ministerul de Agricultura trebuie scindat în două: a) în Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, în atribuţiunea căruia să intre marea proprietate propriu zisa şi b) Ministerul Economiei rurale, în sarcina căruia să intre cârmuirea proprietăţilor mici şi mijlocii“.

Ion Mihalache era adeptul soluţiei radicale: ar fi desfiinţat marea proprietate agricolă. Oricum, după reforma agrară din 1919-1921 s-a interzis vânzarea pământurilor. Iată ce scrie Madgearu: „Art. 120 din legea Vechiului regat prevedea că vânzările loturilor ţărăneşti nu sunt permise cinci ani dela punerea definitivă în stăpânire (împroprietărirea ţăranilor). Deşi vânzările loturilor, după acest termen, sunt îngăduite faţă de orice cetăţeni români, cu condiţia de a le pune în valoare personal, totuşi Statul îşi rezervă un drept de preemţiune iar limita superioară este de 25 ha. la munte şi 100 ha. la şes“. Şi tot Madgearu scria: „Fiecare Stat trebue să recunoască care este structura sa social-economică. Baza existenţei noastre de stat este agricultura; suntem, orice am zice şi orice am face, un Stat de ţărani. Prin lichidarea forţată de război a feudalismului agrar, nouă zecimi din exploatările agricole sunt ţărăneşti. Organizarea producţiunei naţionale înseamnă, înainte de toate, crearea condiţiunilor pentru ridicarea producţiunei naţionale a agriculturei ţărăneşti: creditul, cooperaţia şi şcoala. Aceasta nu poate fi însă misiunea oligarhiei financiare, pentru că în tendinţa ei firească intră sistemul de exploatare a muncii ţărăneşti pe calea aparatului de circulaţiune, şi apăsării fiscale, care este împotriva intereselor de desvoltare a producţiunei naţionale. Intensificarea producţiei agricole ţărăneşti este însă condiţia sine qua non pentru crearea unei industrii naţionale, în raport cu forţele naturale de existenţă, o industrie naţională care să fie cu adevărat creatoare“.
Cred că sarcina noastră acum este de a RELANSA acest model agrar abandonat şi a-l aduce la zi cu completările necesare. Din moment ce suntem de acord că agricultura trebuie să fie „baza existenţei noastre de stat“, tot ceea ce propunem trebuie să fie SUBORDONAT unei viziuni neoagrare. Nu putem să dezvoltăm agricultura în cadrul unei arhitecturi neoliberale a economiei României. Nu putem să avem cooperative când prin „cooperativă“ social-democraţii şi liberalii înţeleg comasarea terenurilor spre „maximizarea profiturilor“. Modelul agrarian (distributist) este o a treia cale între capitalismul liberal şi socialism, împrumutând elemente din ambele dar împletindu-le într-o viziune proprie. Este un model care are o tradiţie în România şi care este perfect compatibil cu realităţile ţării. Asta nu înseamnă că modelul agrarian funcţionează în afara pieţei libere şi neagă economia pe scară largă. Dimpotrivă. Nici nu neagă rolul statului, care rămâne esenţial, dar statul trebuie să susţină asocierea micilor fermieri în cooperative, nu de dragul concentrării terenurilor, cum au făcut-o comuniştii, ci de dragul salvării satului şi ţăranului român, cum au vrut ţărăniştii lui Mihalache.

Advertisements

Adevarul despre noua industrie agricola

Leave a comment

Spulberarea minciunilor corporatiilor agroindustriale, de Andrew Kimbrell

“Avem nevoie de o schimbare majoră la nivelul eforturilor de a hrăni lumea, în care accentul să fie pus pe sprijinirea agriculturii locale, în care oamenii să trăiască în apropierea (sau pe) pământul pe care îl folosesc, să cultive alimente cu care să asigure hrana comunităţilor lor şi să utilizeze metode ecologice. Cu alte cuvinte, foametea poate fi rezolvată doar printr-un sistem agricol care promovează independenţa alimentară.”

fragmente:
O privire mai atentă asupra cauzelor ce stau la baza foametei va revela că orice afirmaţie cum că foametea mondială este cauzata de lipsa de alimente este pur şi simplu o minciună menită să servească agriculturii industriale.

De-a lungul secolelor şi în toate colţurile lumii, sistemul industrial a „îngrădit” micii agricultori, forţându-i pe ţăranii care trăiau din agricultură să-şi părăsească terenurile, pentru ca acestea să fie apoi folosite în special pentru culturile scumpe, destinate exportului, în locul celor destinate populaţiei locale. Rezultatul acestei îngrădiri a fost şi continuă să fie faptul că nenumărate milioane de ţărani îşi pierd pământurile, tradiţiile, comunităţile rurale şi, cel mai direct efect, posibilitatea de a-şi cultiva propria hrană – independenţa lor alimentară. Strămutaţi de pe pământul lor şi privaţi de mijloacele lor de supravieţuire, noii „dezrădăcinaţi” migrează apoi în număr mare către noile oraşe industrializate, unde devin repede o clasă urbană săracă, ce se luptă pentru slujbe prost plătite şi este condamnată la înfometare pe termen lung.

Un studiu al Naţiunilor Unite a descoperit că aproximativ 50% din  această creştere a populaţiei urbane se datorează migraţiei, în mare parte forţată, de la comunităţile rurale, la cele urbane.

Majoritatea produselor din carne provin acum din „fabricile de animale”, unde animalele de sacrificiu sunt închise în condiţii şocante, fiind foarte înghesuite, ceea ce conduce la apariţia unor boli de largă răspândire în rândul animalelor şi a unor boli cauzate de alimente. Potrivit CDC, cazurile înregistrate de îmbolnăviri cu agenţi patogeni precum salmonella sau escherichia-colii sunt de zece ori mai numeroase decât erau acum douăzeci de ani, iar cele datorate campilobacter-ului au crescut cu mai mult de jumătate. CDC nu au sesizat existenţa a niciunuia dintre aceşti agenţi patogeni în carne până la sfâşitul anilor ’70, când „fabricile de animale” au devenit sursa principala a producţiei de carne.

Dependenţa crescută de produşii chimici, nucleari sau modificaţi genetic nu va face decât să amplifice problema. Adevărata soluţie este întoarcerea la practicile agricole organice, sănătoase. S-a dovedit că producţia de alimente care este sigură pentru mediu, lipsită de cruzime pentru animale şi bazată pe spiritul comunităţii şi al independenţei alimentare este, de asemenea, sigură şi hrănitoare pentru oameni.

La o analiză mai atentă, alimentele noastre presupus ieftine se dovedesc a fi extrem de scumpe. Minciuna preţului scăzut ignoră complet costurile concrete, uluitor de mari ale alimentelor noastre, care nu apar pe bonurile de casă pe care le primim de la magazinele de alimente. Analiza convenţională asupra costului hranei ignoră complet costurile sociale şi de mediu care cresc exponenţial şi pe care, în prezent, tot consumatorii le plătesc şi le vor plăti şi de acum înainte.

O analiză convenţională ignoră, de asemenea, preţul consumului de alimente industriale pentru sănătatea umană, incluzând aici contribuţia pesticidelor, a hormonilor şi a altor produşi chimici la actuala „epidemie” de cancer. De asemenea, sunt incalculabile cheltuielile şi zilele de muncă pierdute a 80 de milioane de americani care se îmbolnăvesc, în fiecare an, de maladii datorate alimentelor. Mai mult decât atât, preţul pentru sănătate al alimentelor industriale ar trebui să reflecte cheltuielile, durerea şi suferinţa a zeci de milioane de oameni care sunt victimele unor boli precum obezitatea şi afecţiunile cardiace, cauzate de consumul intens de hrană industrială de tip fast-food. Puse împreună, aceste costuri medicale sunt, în mod evident, de ordinul a sute de miliarde de dolari anual.”

Dislocarea, de către agricultura industrială, a milioane de fermieri şi a mii de comunităţi săteşti nu apare nici ea într-un calcul obişnuit al preţului alimentelor.

Între timp, la supermarketuri, alimentele noastre care se intenţionau a fi ieftine, devin din ce în ce mai scumpe, pe măsură ce agricultura industrială se aliniază la costurile ridicate ale tehnicilor extravagante de procesare şi de împachetare a alimentelor. Însă banii nu merg la fermieri. Marea majoritate a profiturilor merg la marile corporaţii ce intermediază între producători şi consumatori, care îi storc pe fermieri atât când le vând seminţe, cât şi atunci când le cumpără recoltele pentru a le procesa.

Pe măsură ce dimensiunea fermelor şi dispariţia micilor proprietari creşte (ambele endemice pentru agricultura industrială), condiţiile sociale din comunităţile locale se deteriorează.

agricultura tradiţională la scară mică reface comunităţile rurale şi creează locuri de muncă în ferme. Dacă oamenii ar putea vedea adevăratul preţ al alimentelor pe care le mâncăm, ar fi uşor să ia decizii cu privire la ceea ce cumpără. În comparaţie cu alimentele industriale, alternativele organice reprezintă o investiţie pentru întreaga viaţă.

Sursa: Adevarul despre noua industrie agricola

%d bloggers like this: