Home

Nicolae Steinhardt, despre problema lui „doi ori doi fac patru”

1 Comment

În legătură cu aceasta apare şi teribila problemă a lui 2+2=4. Exemplul lui Tudor Vianu şi al altora ca el, care ţineau cursuri serioase şi conferinţe instructive ori rosteau fraze armonios şi temeinic înjghebate, ne era mereu dat – dat, de nu chiar zvîrlit în faţă. Dar nu vorbesc oare în deşert? – întrebam noi. Nu, ni se răspundea, deoarece afirmarea adevărurilor veşnice este oricînd bine venită, e întotdeauna sănătos şi util să arăţi că doi şi cu doi fac patru. (Doi şi cu doi fac patru reprezenta formula bunului-simţ, a dreptului natural, a nestricăcioaselor axiome.)

Povestea aceasta cu doi şi cu doi fac patru eu o ştiam încă mai demult. Ştiam bunăoară de la Camus că «vine mereu în istorie o clipă cînd cei care afirmă că doi plus doi fac patru sînt pedepsiţi cu moartea». Iar de la Dostoievski, în alt fel, că doi ori doi fac patru nu mai e viaţă, ci obîrşie a morţii. Omului, zice Dostoievski, i-a fost neîncetat frică de această regulă; o tot caută, de dragul ei străbate oceanele, îşi jertfeşte viaţa în căutarea aceasta, dar se înspăimîntă la gîndul că va da de ea. E un principiu de moarte, şi bun lucru este că uneori doi şi cu doi mai fac şi cinci. Orwell, însă, crede altminteri, crede că libertatea înseamnă libertatea de a spune că doi plus doi fac patru şi că, de îndată ce lucrul acesta e recunoscut, restul tot urmează de la sine (…)

Secretul, aşadar, coană Lenuţă, iată-l: nouă ne revine de fiecare dată sarcina s-o aritmetizăm. A spune că doi şi cu doi egal patru nu înseamnă a declara ca Tudor Vianu că Goethe a scris Poezie şi Adevăr, că Voltaire a murit în 1778 ori că Balzac, domnilor, e un realist romantic. Sau a ţine, ca G. Călinescu, admirabile inedite prelegeri despre viaţa şi opera lui Eminescu. Cînd alături de tine oamenii sînt tăiaţi cu ferăstrăul, dacă vrei să enunţi că doi şi cu doi fac patru înseamnă că trebuie să urli cît te ţine coşul pieptului: este o nedreptate strigătoare la cer ca oamenii să fie tăiaţi în două cu ferăstrăul. Sub domnia lui Robespierre afirmau că doi şi cu doi fac patru cei care se revoltau împotriva faptului că nişte oameni erau trimişi la ghilotină numai pentru că se născuseră nobili. (Prevestise el ceva, Beaumarchais, dar nimerise pe de lături, ca Ieremia!) Sub Calvin la fel, cei care nu puteau să nu se cutremure văzînd că sînt sortiţi morţii toţi cugetătorii care nu aprobau întocmai teologumenele lui maître Calvin. Sănătoasă aritmetică ar fi făcut cine i-ar fi expus lui Caligula îndoielile sale cu privire la putinţa de a conferi calitatea de consul unui cal. Şi aşa mai departe de fiecare dată. Pe doi ori doi fac patru, alde Vianu, Călinescu sau Ralea l-ar fi putut aritmetiza vorbind, bunăoară, despre Canal, drumul cel fără pulbere. (…)
La ce bun să afirmi întristat că unirea ortodocşilor cu Biserica Romană s-a făcut în mod silnic ori să te ridici cu vehemenţă împotriva cotropirii otomane în perioada cînd altele erau chestiunile arzătoare la ordinea zilei: chestiunile arzătoare la ordinea zilei erau închisorile, erau procesele însoţite de recunoaşteri şi autoacuzări ale inculpaţilor, erau pedepsele administrative; a le denunţa pe acestea ar fi însemnat să rosteşti că doi şi cu doi fac patru.
(…)
Eram amăgit şi impresionat de cifrele 2 şi 4, cu înfăţişarea lor atît de concretă şi de aritmetică, de serioasă şi (vorba lui Manole) de onorabilă; pînă ce, în sfîrşit, să pricep şi eu că formula aceasta aparent numerică este de fapt abstractă şi algebrică, ea cerîndu-se mereu tradusă, exemplificată, surprinsă în timp; şi anume de fiecare dată în conformitate cu adevărul atunci interzis. A! bieţii de noi, tot robi ai istoriei sîntem şi tot sub vremi!”
(Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii)

Advertisements

O lume fara suflet si fara Dumnezeu

3 Comments

Ioan Ianolide: O lume fara suflet si fara Dumnezeu

“In acest secol eroismul a fost invins de lasitate, calitatea coplesita de cantitate, omul dominat de tehnica; duhul a fost subordonat materiei, adevarul rastalmacit dialectic, binele uitat de atata rautate, iar crestinii prigoniti de anticrestini.


Lumea actuala este in plina invalmaseala, caci coordonatele ei principale fac viata insuportabila. Bogatii nu se mai satura de bogatii si vor sa stapaneasca pamantul, iar puternicii nu mai au limita in putere si reteaza orice opozitie din lume. Tehnica ne copleseste si pe noi si natura, devenind un cosmar. Nu vrem sa mai murim, din care cauza ucidem pruncii ce-si anunta aparitia la portile vietii. Ne uram intre noi, incat am devenit insensibili la suferinta reciproca ce ne-o cauzam. Simturile declansate, epuizate, denaturate au pus stapanire pe mintea oamenilor. Valorile acestei lumi izvorasc din egoism, materialism si ateism.


Crestinatatea isi imparte istoria in doua epoci, caracterizate prin doua cai: apostolatul si rugaciunea. Biserica noastra se cheama apostolica, si totusi ea a inlocuit calea apos­tolica prin calea rugaciunii. Cand, unde si de ce s-a produs aceasta schimbare?


Fara indoiala ca Apostolii au reprezentat cel mai autentic crestinism istoric. In capitolul al doilea din Faptele Apostolilor se sintetizeaza coordonatele crestinismului apostolic: in primul rand era invatatura apostolica, semanata in comunitatea dragostei din­tre frati, integrata in obstea crestina si sprijinita pe rugaciune. In acest chip ne gasim in miezul Evangheliei. Ar mai trebui poate adaugat spiritul mesianic al crestinilor primari, care se simteau investiti de Dumnezeu sa lumineze lumea si actionau cu intelepciune si putere de jertfa in acest sens.


Pe aceste coordonate de actiune a ajuns crestinismul la victoria din vremea Sfantului Constantin cel Mare. Dar lumea atunci s-a increstinat si totusi nu s-a increstinat. Semn al neincrestinarii lumii increstinate de atunci stau viata, invatatura si moastele Sfantului Ioan Gura de Aur. El nu s-a despartit de linia trairii integrale si organizate in duh crestin si a cerut puternicilor si bogatilor acelei vremi sa treaca la o reala viata crestineasca, iar aceia l-au ucis.


Aici este nodul gordian al istoriei crestinatatii.
De aici s-a renuntat la calea apostolica si s-a intrat pe calea rugaciunii. Departe de noi gandul de a prezenta rugaciunea ca pe o abatere de la calea apostolica, ci sesizam numai ca rugaciunea nu e o alternativa a caii apostolice si nici un pas inainte fata de calea apostolica. Crestinii, in loc sa lupte cu cuvantul si cu organizarea lor obsteasca pentru a da o structura crestina oranduirilor lumii, au redus interventia lor la rugaciune.


Astfel a aparut in crestinatate un alt tip de samarinean, in timp ce alti preoti si alti leviti sunt prea ocupati in sacristia lor si nu mai coboara sa-l ingrijeasca pe omul sarac, bolnav, prigonit, intemnitat, nedreptatit si batjocorit.


Lumea e lasata sa-si depene viata in patimi si ambitii, umpland istoria de nedreptate, de robie si de sange, crestinii neputand sa faca pentru ea decat rugaciuni. Un vladica sincer a concretizat aceasta realitate, zicand: “Nu am stofa de martir in mine!” Daca este de inteles un om las, fie el si vladica, nu se poate insa sa se admita o conduita de compromis a Bisericii. Aceasta conduita a dizolvat insasi forta spirituala a crestinatatii, incat ea a parasit lumea, lasand-o in mainile vrajmasului.


Discutii aprige se poarta privind folosirea unor prepozitii – “pe”, “din” sau “la” – in diverse definitii teologice, in timp ce oamenii nu mai au un ideal, nu mai au nadejde in lumea asta si o pierd si pe cea vesnica, fiindca lumea e cotropita de egoism, tiranie, exploatare, robie, saracie si mizerie. Facem rugaciune pentru saraci, bolnavi, intemnitati, slabi, dar practic nu intreprindem nimic pentru ei.
Oare asa a procedat Mantuitorul? Oare asta e invatatura crestina? Oare asa se ajunge in imparatia lui Dumnezeu? Nu cumva ni se poate spune si noua cum li s-a spus iudeilor: Pe acestea sa le faceti, iar pe celelalte sa nu le lasati nefacute?


Rugaciunea are locul ei in cadrul vietii, dar nu e calea exclusiva a acestei vieti. Treburile lumii nu se implinesc numai prin rugaciune, desi ele toate o necesita. Clerul ar putea da explicatia cum ca le-a revenit imparatilor crestini datoria faptei crestine. Argumentul este doar partial valabil. Biserica trebuie sa se asigure ca, intr-o forma sau alta, in lume se zideste imparatia lui Dumnezeu. Ea nu poate binecuvanta la intamplare orice formula sociala, orice lege, orice institutie, orice doctrina, orice ideal, orice oameni, ci numai pe acelea care apartin mesajului evanghelic, prin care se slujesc oamenii acelei vremi.


Biserica a lasat imparatilor grija guvernarilor, dar nu se poate identifica si nici nu poate colabora cu orice forma socio-politico-culturala. Biserica a lasat guvernarea in seama imparatilor din motivul intelept al distribuirii atributiilor, care i-a indemnat si pe apostoli sa lase in seama diaconilor problemele economice ale obstii; dar lor le-a ramas cuvantul in toata aria lui de actiune si influenta si cu toate raspunderile.


In mod regretabil insa, in Biserica clerul s-a rezumat la rugaciuni, iar laicii au intrat intr-un formalism lipsit de continut. A disparut ierarhizarea valorilor laice in Biserica, si deci s-a pierdut misiunea laicilor in lume, cat si in Biserica. Poporul trebuie organizat si dinamizat de Biserica. Poporul trebuie iubit, trebuie slujit, trebuie condus, aceasta fiind obligatia Bisericii. E necesar ca Biserica sa ramana libera, independenta si autonoma fata de stat, toc­mai pentru a putea increstina statele.


Pentru a putea sluji lumea, Biserica trebuie sa fie puternica, fiindca altfel va fi obligata sa se adapteze ea la niste realitati necrestine, in loc sa increstineze ea lumea. Istoria ultimelor doua milenii este impregnata de spiritualitatea crestina, dar nu putem sa nu constatam semnele negative ale vremurilor, unele aparute in interiorul crestinatatii, iar altele din afara ei. Capacitatea de afirmare a neo-protestantismului a proliferat prin spiritul ei dinamic, dar a dezbinat crestinatatea. Sunt forte fals mesianice, necrestine si anticrestine, care in ultimele secole au ajuns sa domine lumea, si asta datorita golului creat de crestini in istorie.


Biserica restransa la rugaciuni, rituri, ceremonii si traditii este inapta sa duca lumea mai departe. Crestinismul formal, oricat este el justificat traditional, pana la urma cedeaza prin incapacitatea lui spirituala si dinamica. Fiindca darurile Sfantului Duh sunt dinamice. Darul proorociei vesteste lumii zarile noi, formuland idealurile si modalitatile de realizare. Proorocia nu e numai eshatologica, ci vizeaza si viitorul istoric, nu e numai morala, ci si sociala, nu e numai religioasa, ci e si politica. La fel, darul facerii de minuni, care este o practica uitata in crestinism. Rugaciunile ajuta la minune, dar elementul activ, lucrator este Duhul Sfant. Prin urmare, toate darurile duhovnicesti formeaza un tot unitar si innoitor.


Toate problemele lumii se afla in Crucea lui Hristos si a crestinilor. De cate ori vom rataci drumul, ori vom lenevi pe cale, sa ne inapoiem la Evanghelie si la Duhul Sfant. Suferintele ce ni se pricinuiesc au meni­rea sa biciuiasca lenea noastra si sa ne lumineze mintile.
Aceste ganduri ne vin ca buni crestini ortodocsi, iubindu-ne Biserica, dar in conditiile calvarului si Golgotei. De zeci de ani agonizeaza Hristos in lume, si am fost atat de jecmaniti de orice drept si libertate, incat numai rugaciunea tainica din adancul inimilor ne-a ramas. Cunoastem puterea rugaciunii din lucrarea ei in adancile suferinte ale celei mai aprige si inteligente prigoniri. Ne-am daruit cu totul lui Hristos. Nici o clipa nu ne situam in afara Bisericii.
Viziunea crestina asupra lumii, elaborata de martiri si sfinti, merita sa fie luata in considerare de forurile cele mai inalte ale Bisericii si ale lumii, caci oamenii aceia au trait si s-au jertfit pentru mantuirea in Hristos.” (Ioan Ianolide)

(Ioan IanolideDetinutul profet, Ed. Bonifaciu,  carte scrisa inainte de 89, publicata in 2009)

„Asta e toată taina credinţei. Iubesc, deci cred”

1 Comment

Fragment din cartea Parintelui Savatie Baştovoi, Fuga spre cîmpul cu ciori. Amintiri dintr-o copilărie ateistă, Editura Cathisma, 2012:

“A zice unui om “te iubesc” înseamnă a-i zice că vrei ca el să nu moară niciodată. Sigur că fiecare dintre noi doreşte ca morţii săi să se mântuiască. În această dorinţă oamenii exagerează mult calităţile celor plecaţi, iar defectele aproape că nici nu le mai văd. Dar cine ştie, poate că această vedere este cea adevărată? Poate că dragostea are dreptul să exagereze binele şi să nesocotească răul? Poate că tocmai această dorinţă Îl face pe Dumnezeu să răspundă potrivit dragostei noastre, şi nu potrivit păcatelor? Dacă este aşa, atunci şi moartea are rostul ei. Rostul morţii este acela de a ne aduce aminte că nu am iubit îndeajuns.

(…) Credinţa este ceea ce îl face frumos pe om. Credinţa nu este capacitatea de a crede, căci toţi oamenii, până şi animalele, cred într-o lege a naturii. Credinţa este un instinct, ca şi foamea. Chiar şi pentru a mânca este nevoie să crezi că ceea ce mănânci este bun şi nu-ţi poate dăuna. Însă credinţa depăşeşte condiţia de instinct abia atunci când este împreunată cu dragostea. De aceea este uşor să crezi în lucrurile imediate, dar este greu să crezi în Dumnezeu. Credinţa în Dumnezeu este condiţionată de iubire. Dragostea se regăseşte doar în dragoste. O inimă iubitoare nu poate citi Evanghelia fără să creadă, deoarece se regăseşte pe sine ca într-o oglindă. Dumnezeu, fiind iubire, se descoperă celor ce iubesc. Asta e toată taina credinţei. Iubesc, deci cred.” (Savatie Baştovoi, Fuga spre câmpul cu ciori)

Ernest Bernea: „Femeia însufleţeşte totul, învălue lucrurile cu cântec şi caută fără încetare firele ascunse ale ţesăturii vieţii”

7 Comments

“Bărbatul este recunoscut unanim ca fiind superior femeii. Această recunoaştere a lăsat peste ochii noştri o perdea care ne opreşte să vedem ceea ce este esenţial femeii, înşuşirile sale de căpetenie.
Cine nu a văzut o femeie aplecându-se ca o mângâiere peste oamenii nimănui? Cine nu a văzut-o mângâind un cap de copil sau săturând un sărac? Femeia este mult mai înţelegătoare de cât bărbatul faţă de tot ceea ce înseamnă vieaţă: ea iubeşte florile, iubeşte păsările şi animalele, iubeşte oamenii.
Femeia are simţul mult mai fin al situaţiilor morale, trăieşte mult mai adânc decât bărbatul încercările interioare ale fiinţei apropiate; ea se transpune în întregime în locul altuia mergând până la depersonalizare. Cugetul ei şi făptura ei surprind mai repede şi simt mai adânc durerile şi bucuriile celor apropiaţi.
Bărbatul e mai închipuit, mai rece, mai calculat şi mai închis decât femeia. Bărbatul e mai trufaş, mai aspru şi nu rareori mai egoist. Cu aceste însuşiri înţelegem cât de uşor poate deveni tiran.
Marea putere de depăşire, puterea de trăire în altul şi capacitatea ei de recepţie fac din femeie cel mai bun confident în ceasurile grele. O femeie inteligentă şi blândă vine ca o lumină tămăduitoare peste rănile unui suflet încercat.
Femeia este o făptură mai fragedă, mai delicată şi mai simţitoare decât bărbatul. Aici stă superioritatea ei. E drept că bărbatul a întrecut-o în artă, în ştiinţă şi mai ales în politică, dar nu trebuie să uităm că ea l-a egalat, dacă nu l-a şi întrecut, în cea mai grea şi mai de sus valoare umană: sfinţenia.
Pentru a fi înţeleasă, femeia trebuie văzută în expresiunile caracteristice ale naturii sale. Femeia sportivă, militar sau inginer tot atâtea chipuri întoarse ale firii. Armonia cosmică le refuză.
Supusă unui destin al pasiunii, ea este legată de tot ceea ce îi îmbogăţeşte zilele; de la cele mai însemnate până la cele mai gratuite lucruri, toate o interesează, o chiamă, o farmecă. Dorinţa puternică şi continuu împrospătată de a-şi îmbogăţi vieata şi totodată nevoia de dăruire desinteresată fac din femeie o fiinţă în permanentă vibraţie şi îndemn.
Femeia însufleţeşte totul, învălue lucrurile cu cântec şi caută fără încetare firele ascunse ale ţesăturii vieţii. Secretul său aici stă: în legătura permanentă cu izvoarele vieţii. Fiinţă încă netulburată de erorile intelectualismului, ea are mai adânc simţul just al fiecărei situaţii sau lucru, are mai sigură intuiţia lucrurilor neschimbătoare. Cum altfel s-ar explica plinătatea şi focul rugăciunilor sale? Cum s-ar explica plânsul luminat de razele bucuriei ce-i străbat adesea chipul?
Orice ar face, femeia nu se joacă; ea vede în profunzime, suferă şi se bucură plin. Femeia cunoaşte adevăratele flori nemuritoare ale vieţii. Buzele ei deosebesc aromele de uscăciune. De aceea pasul îi este atât de sigur atunci când e vorba să pornească pe drumul rodniciilor sale.

Femeia, femeia adevărată, nu trebuie căutată în uzină sau cazarmă, ci în biserică, în cămin şi în pajişti. Iubită, soţie, mamă sau soră, femeia apare în vieata noastră ca un îndemn la dragoste şi creaţie. Dincolo de rătăcirile cetăţii moderne o găsim frumoasă şi mângâietoare, sensibilă tuturor semnelor curate şi înălţătoare ale condiţiei omului.” (Ernest Bernea, Preludii, Editura Predania, 2011)

Cititi si: Ernest Bernea, despre femeia contemporană

Monahul Moise Aghioritul, despre singuratate si “ieșirea sinceră și cinstită spre întâlnirea cu ceilalți”

2 Comments

Fragmente din cartea Comuniunea pustiei și singurătatea orașelor, de Monahul Moise Aghioritul, Ed. Sofia, 2011, traducator: Victor Manolache.

Este trist să vezi tineri nepăsători, risipiți pe ici și pe colo, abstracți, inconsecventi, în timp ce pot să facă multe. …A avea o părere despre toate, a ști jumătate despre multe, a spune tuturor „da” sau „nu” este semnul unei mari confuzii și mediocrități, care arată lipsa de hotărâre și închipuire, sărăcie duhovnicească și nefericire pentru viitor.
Când vă veți întoarce împotriva tuturor acestor lucruri, puține, multe, pe jumătate, și vă veți preocupa de un singur lucru, de voi, de Dumnezeu, de mine, de tine, atunci poate veți pune început la ceva. Despre această mare prețuire a particularității persoanei, Biserica noastră vorbește simplu, clar, concret. Pentru această originalitate rară și prețioasă, sinceră și nevinovată s-au luptat sfinții și pe aceasta ne-au lăsat-o, fără să aștepte nici o răsplată pentru iubirea luptei lor, nici de la Dumnezeu, nici de la oameni. Ceea ce a strigat Nietzsche în durerea negrăită a deznădejdii lui: „Oh, singurătate! Singurătate, patria mea!” va trebui să fie strigătul de luptă al creștinilor, desigur, cu alt înțeles. Și ceea ce spune Sartre, că „iadul sunt ceilalți” pentru mine va fi paradisul.
[…]
În blocul zilelor noastre locatarii nu se cunosc toți între ei. În bloc s-a pierdut relația dintre vecinii care-și împărțeau pâinea și aveau porțile deschise. Relațiile s-au redus la un „Bună ziua” în lift și la un surâs formal și silit, un răspuns dat uzanțelor sociale.

…Pe drum se calcă unul pe altul, în autobuz se strivesc, în cluburi nu găsești loc. La școală, în casă, la magazin, pretutindeni omul este chinuit de plictiseală și de monotonia lui, de multe ori fără să conștientizeze deplin, și situația aceasta devine o simplă obișnuință care nu-i mai ridică probleme. Preocupările zilnice nu-i lasă niciodată singuri pe oameni, ca să vorbească cu ei înșiși.
Singuratea nu se suprimă prin rețetele savante ale psihologilor, sociologilor, scriitorilor și crainicilor. Ea dorește o luptă personală, o reglementare lăuntrică, o ciocnire frontala cu identitatea noastră existențială necunoscută, o pătrundere curajoasă spre aflarea frumuseții celei dintâi zidite, o închinare smerită înaintea lui Dumnezeu spre ucenicie și ajutor, o ieșire sinceră și cinstită spre întâlnirea cu ceilalți, cu duhul jertfei, cu dispoziția înțelegerii și a acceptării, a ajutorării și completării reciproce.

Astfel singurătatea stearpă și amară a omului poate să se preschimbe într-un izvor bogat, cu ape de o prospețime și dinamicitate nedepășite, în care să se cufunde în întregime și să-și descopere puterile autenticitatea chipului său dumnezeiesc.
Doar omul echilibrat lăuntric și aflat în rânduială poate să aibă relații bune cu ceilalți, relatii care au primit început prin ajutorul lui Dumnezeu și i-au dat putere pentru această discuție cu sine însăși. Astfel, ceilalți devin coslujitori ai tainei liturghiei vieții, din care ne împărtășim unul cu altul, prin rugăciune, prietenie, nuntă și ne mângâiem în această călătorie învolburată a vieții noastre trecătoare.

Omul va fi foarte fericit dacă va putea găsi în viața lui o persoană pe care o va respecta, o va iubi, i se va încredința și o va urma cu bucurie. Si cu cât mai devreme se întâmplă acest lucru, cu atât mai bine.

Să iei seama ca să fii ceea ce ești. În principal, să nu subestimezi binele, pentru că această boală este grea și duce la moarte. Iarași, să nu devii cinic, și mai ales în ceea ce privește iubirea… Zidește în Dumnezeu, zidește-te pe tine însuți, zidește-i pe ceilalți și nimeni nu va putea să fure pacea din sufletul tău. „Află pacea în inima ta și mii de oameni se vor mântui în jurul tău”, spune Sfântul Serafim de Sarov. Și astfel, tu, pe care toți te consideră drept unul care nu poate oferi nimic, doar prin această pace, prin cumpătarea, bucuria ta, vei avea îndelungă răbdare, disponibilitate sufletească, semnele prefacerilor tainice în chip vădit, capabile să transforme multe din răutatea și urâciunea lumii. Vei fi precum unii bătrâni din Sfântul munte, care te învață doar prin expresia feței lor. Pacea, liniștea lor, starea, modul lor de a fi sunt predica cea mai puternică.

Ce este România profundă?

2 Comments

hora

Fragmente din: Ovidiu Hurduzeu, Mircea Platon: A treia forță. România profundă; De la letargie la liturghie. Un dialog despre normalitate (interviu cu Mircea Platon)

…România e blocată pe orizontala unor false dileme. Astfel, ni se spune că, dacă nu vrem să ne unim cu Roma, atunci neapărat suntem sau trebuie sa fim cu Moscova. Sau că, dacă nu vrem capitalismul multinaționalelor globale, suntem comuniști. Că, dacă nu mai vrem comunism, atunci trebuie să acceptăm, ba chiar să ajutăm cu sârg, la demitizarea istoriei naționale, la batjocorirea marilor scriitori sau a marilor figuri ale trecutului. Ni se lasă impresia că trebuie sa fim ori ecumenici, cosmopoliți, cu identitate hibridă, new age-iști, dezrădăcinați, consumiști, ori național-comuniști, securiști, analfabeți, troglodiți s.a.m.d.

A treia forță: România profundă e o carte nascută din refuzul de a face aceste false alegeri între depersonalizarea consumistă și dezumanizarea comunistă. Dacă primele doua forțe sunt ideologia (comunistă, corectitudinea politică) și banul (jaful organizat cu abilitate tehnocratic-apolitică în România), a treia forță e, pentru mine și pentru Ovidiu, libertatea. Si această libertate am descoperit-o în România profundă. O Românie care nu e neaparat „pașunistă”, nu e doar România rurală, ci și România urbană, a micilor meșteșugari, a micilor întreprinzatori, a unor segmente ale profesiilor liberale, preoțimii, profesorilor. România profundă e România oamenilor cinstiți și care se încapatânează să scape „sistemului”. E, în ultimă instanță, România care nu se vede, care e ignorată, nereprezentată. Mergând spre această Românie, a suferinței, bucuriilor și libertății hristocentrice, părăsim planul orizontal al falselor dileme și ajungem la o nouă întemeiere a discursului politic, la o nouă întelegere a situației și datoriei noastre. Plecăm de la realități concrete, de „pe teren”, nu de la false „priorități” și agende ale altora. Lucrul acesta a deranjat multă lume, și la stânga si la așa-zisa noastră „dreapta”, și ni s-a reproșat că suntem utopici, că „România profunda” e România „știrilor de la ora 5”.

Din punctul meu de vedere, România știrilor de la ora 5 e exact România superficială, România manufacturată de televiziuni, ziare, de un sistem de învățământ prost, de emigrația forțată a părinților siliți de o clasă politică inconștientă să-și abandoneze copiii pentru a și-i putea întreține. România știrilor de la ora 5 e falsa Românie creată de falsa noastră elită politico-economico-intelectuală. E România unei febre care va trece îndată ce vom scăpa de falșii felceri care își tot fac de lucru la căpătâiul României știind, ca și doctorii lui Carlo Goldoni, să ceară un singur lucru: „Să-i luăm sânge! Trebuie să-i luăm sânge!” Asemenea fetișcanei din piesa lui Goldoni, România are de fapt nevoie de un singur lucru: de iubire. Din 1944 încoace, România suferă din dragoste, din dragoste pentru lucrurile normale, pentru familie, pentru țară, pentru stramoși, pentru biserică, și e pe cale de a fi lichidată de cataplasmele, clismele și lipitorile tranziției. (…)

Dacă un om sau o realitate nu e icoană, atunci nu e nimic. România se împiedică în nimicuri. Trăim leneș, în „dileme vechi”, îndoiți ontologic și din șalele demnității. Nu avem curajul de a alege dinamica paradoxului. Stăm, și murim, ca măgarul lui Buridan, victime ale unei false alegeri. Pe care ne încapațânăm să o contemplăm pentru că e pe orizontală. Pentru că putem sta într-o rână. Pentru că știm că răstignirile și doar răstignirile sunt pe verticală.

România profunda nu e România știrilor de la ora 5, ci România pe care am primit-o cu noi prin naștere pe pamânt românesc si botez în Biserica Ortodoxă. România stirilor de la ora 5 e România superficială, e România înrobită patimilor și instinctelor. E România căderilor pe orizontală. România profundă e România pe care o ducem cu noi, e România pe care o vedem cu colțul ochiului și pe care o iubim doar cu colțul inimii. E marginea de adevăr din care vine libertatea. E o icoană într-un colț de cameră. E lumina pe care toți acești oameni sintetici pe care îi lăsăm să ne conducă o absorb întunecându-se. România profunda, ca și moșii și strămoșii noștri, nu se mai vede. Nu e „pe sticlă”, ci în pamânt. În țărâna din care suntem făcuți, în care ne vom întoarce si care e sortită învierii.” (Mircea Platon, De la letargie la liturghie)

România profundă e România care nu se vede la televizor decât în chip de victimă. E România pe care au căutat să o distrugă comuniştii vechi şi eurosocialiştii noi. Uneori, România profundă e un ţăran. Sau o stradă. Sau un episcop. Sau un nuc. România profundă e România împotriva căreia încă se mai duce război.Cine citeşte istorie ştie că România împotriva căreia au luptat comuniştii era alcătuită din ţărani, preoţi, elitele profesionale, oamenii de caracter. Cine citeşte ziarele vede că România împotriva căreia luptă neocomuniştii (multiculturaliştii, eurosocialiştii etc.) e mai ales România ţăranilor, preoţilor şi oamenilor de caracter. România profundă e aşadar România sacrificată. E România – ţintă ; victimele nu s-au schimbat. Doar plutonul de execuţie se primeneşte mereu” (Mircea Platon, Ce este România profundă?)

Aristotel, despre dreptate

Leave a comment

Dreptatea nu este doar o parte a virtuţii, ci reprezintă „virtutea în întregime, după cum nici contrariul ei, nedreptatea, nu este doar o parte a viciului, ci viciul în întregime…

(…) Acţiunea dreaptă reprezintă poziţia intermediară între a comite nedreptatea şi a o suporta, una constând în a avea mai mult, alta în a avea mai puţin decât trebuie. Dreptatea este un fel de medietate, dar nu în maniera celorlalte virtuţi, ci în sensul că ea deţine poziţia intermediară, pe când nedreptatea ocupă extremele. În afară de asta, dreptatea este dispoziţia morală datorită căreia numim drept omul capabil să înfăptuiască în mod deliberat ceea ce este drept şi să opereze o justă distribuire fie între el şi altcineva, fie între alte două persoane, astfel încât din ceea ce este de dorit să nu-şi atribuie sieşi mai mult şi altora mai puţin (şi invers, din ceea ce este dăunător), ci să respecte egalitatea proporţională şi să procedeze la fel şi când este vorba de alte două persoane.

Nedreptatea, caracteristică omului nedrept, este contrariul dreptăţii. Ea înseamnă atât exces, cât şi insuficienţă (exces în raport cu ceea ce este util, insuficienţă în raport cu ceea ce este dăunător), violând astfel legile proporţiei. Nedreptatea este şi exces, şi insuficienţă, pentru că ea generează şi una şi altă: este un exces în sensul că cel care comite nedreptatea îşi atribuie sieşi prea mult din ceea ce este util şi o insuficienţă în sensul că, din ceea ce este dăunător, îşi atribuie prea puţin; când în cauza sunt alte persoane, rezultatul este absolut acelaşi, omul nedrept violând proporţia fie în favoarea unei părţi, fie în favoarea celeilalte, după împrejurări. Prin urmare, în actul de nedreptate insuficienţa constă în a suporta nedreptatea, iar excesul în a o comite. (Aristotel, Etica Nicomahică)

Filothei Faros, despre dragostea in lumea contemporana

Leave a comment

“Dragostea era considerata candva o putere motrice pe care ne puteam bizui in inaintarea noastra spre o mai mare plinatate a vietii. Marea cotitura spirituala a zilelor noastre este tocmai contestarea acestei puteri motrice in esenta ei, dragostea devenind chiar ea insasi o problema.

Accentul pus pe dragoste pentru edificarea unei vieti umane superioare a fost, teoretic cel putin, atat de mare in trecut, incat pretuirea de sine a oamenilor crestea sau se micsora vertiginos in functie de reusita pe care o aveai in dragoste.

Cei care aveau parte de ea se considerau norocosi si se dedau unui exhibitionism autoincurajator necontrolat, convinsi ca au pus mana pe dovada salvarii lor, in timp ce restul se simteau nu numai lipsiti de ceea ce este mai important in viata, dar aveau si sentimentul unei lipse de valoare.
Important pentru ei nu era, poate, senzatia acuta a singuratatii si a nefericirii ce le dadea tarcoale, ci faptul ca erau macinati interior de convingerea dureroasa ca, intr-un anumit fel, le scapase adevaratul mister al vietii. Nu numai un procentaj crescut al divorturilor sau vulgarizarea dragostei in literatura si in arta a contribuit la aceasta situatie, ci si faptul ca, pentru cei mai multi oameni, dragostea fizica si-a pierdut cu atat mai mult sensul cu cat parea mai ingaduita; marea iubire, la care oricine visa, profilandu-se ca ceva exceptional, de neatins, daca nu chiar ca o iluzie ce nu putea fi materializata vreodata.


Unii reprezentanti ai stangii politice sustineau ca dragostea a fost ucisa de natura societatii capitaliste, si ca reformatorii pe care acestia ii promovau aveau ca obiectiv concret tocmai “crearea unei lumi in care dragostea se poate cultiva si manifesta mai usor”.
In lumea plina de contradictii de care avem parte astazi, atractia fizica, care in definitiv este cel mai putin important factor pe scara implinirii umane, a devenit o preocupare insistenta a tuturor. Fiind cu totii inradacinati intr-un dat biologic inevitabil, atractia trupeasca vine intotdeauna in intampinarea noastra ca ceva ce ni se ofera, chemandu-ne macar la o imitare a dragostei, atunci cand ea constituie fundamentul unirii noastre. Dragostea trupeasca autonomizata a devenit mai mult o provocare si o povara a omului apusean decat o implinire a lui.
In ciuda faptului ca “progresistii” epocii bronzului de la noi lupta asiduu pentru eliberarea sexuala a semenilor nostri, occidentalul descoperea cu cateva decenii mai inainte ca multimea de carti ce se tiparisera pana atunci in Apus, pline de toate informatiile tehnice si practice legate de dragostea trupeasca autonomizata, desi la vremea lor fusesera pentru cateva saptamani niste best-seller-uri, erau in realitate caracterizate de multa superficialitate in tratarea problemelor abordate.


Deja in anii ’70 cei mai multi dintre occidentali pareau sa inteleaga, fara ca atunci s-o fi exprimat in mod clar, asa cum se va intampla mai tarziu, ca felul disperat in care s-au urmarit aspectele tehnice ale “iubirii”, ce trebuiau sa conduca neaparat la implinire, era in stransa legatura cu pierderea adevaratului chip al implinirii, pe care il cautau cu atata asiduitate.
Obiceiul de a incepe sa alergi mai repede, atunci cand este evident ca ai ratacit drumul, este o mai veche si tragica ironie a omului; in ceea ce priveste iubirea, el se agata mai mult de cercetarea statisticilor si de procesele fiziologice ale dragostei trupesti autonomizate, cand de fapt, a pierdut valorile adevarate si un inteles mai profund al dragostei.
Oricat pret s-ar pune pe studiile si cercetarile legate de aspectele practice ale dragostei sau pe educatia sexuala, ele sunt simptomele unei civilizatii in care caracterul personal al dragostei s-a pierdut in cea mai mare masura.


Este ciudat, totusi, ca, desi in trecut dragostea constituia un raspuns la greutatile vietii, in epoca noastra a devenit o problema. Este adevarat ca dragostea pare mai dificil de pus in practica in perioadele de tranzitie.
Astazi vechile mituri si simboluri care ne directionau candva spre un scop au decazut, iar nelinistea a crescut. Incercam sa ne convingem pe noi insine sa credem ca mai avem dragoste. Ne este insa atat de dificil sa mai gasim acei oameni cu care sa putem fundamenta o legatura serioasa de dragoste, intrucat avem permanent sentimentul ca, intr-un anumit fel, suntem prea incatusati si in nesiguranta pentru a mai putea indrazni ceva.


In aceste conditii ne indepartam tot mai mult de acea dispozitie interioara care ne-ar mai putea indrepta spre celalalt, pe care dragostea insasi ar putea-o gestiona prin functia ei coordonatoare, intorcandu-ne si preocupandu-ne intr-un mod tot mai egoist si mai obsesiv cu noi insine. Rezultatul e ca ajungem sa constatam ca nu mai contam deloc pentru ceilalti, fapt care ne conduce la indiferenta si la violenta, intrucat nimeni nu poate suporta prea mult aceasta experienta a letargiei la care te impinge sentimentul ca nu mai insemni ceva pentru ceilalti.


Nu este greu de inteles de ce oamenii care traiesc intr-o epoca schizoida ca a noastra au nevoie sa-si protejeze sinele de intregul dezastru al stimulilor excitanti din jur, de atacul torential al cuvintelor si al zgomotului produs de televizor si de radio, de linia de productie industriala a gigantilor colectivizanti, de nenumaratele universitati ale celor ce le absolva ca pe banda rulanta.
Intr-o lume in care numerele conduc implacabil ca mijloace de fixare a identitatii, asemenea unei lave revarsate ce ameninta sa inghita si sa pietrifice orice forma de viata pe acolo pe unde trece, intr-o lume in care normalitatea se identifica cu apatia, unde dragostea trupeasca autonomizata este in asa fel inteleasa incat singura modalitate ca cineva sa-si poata pazi interioritatea este sa invete cum sa aiba parte de implinire sexuala fara sa fie legat sentimental de celalalt, intr-o astfel de lume schizoida in care tinerii prefera sa traiasca intr-un mod direct, intrucat nu au avut ocazia sa-si ridice inca ziduri de aparare, lucru care lezeaza sensibilitatea celor mai in varsta, nu este ciudat ca dragostea devine tot mai problematica si cu atat mai greu de atins” (Părintele Filothei Faros, Firea dragostei, Editura Egumenița, 2005)

Wendell Berry: Ce contează? Economie pentru o bunăstare nouă (fragment)

3 Comments

A cheltui nu este o virtute economica. Nici avaritia nu este o virtute economica. A economisi este o astfel de virtute. Precum si grija de a nu fi risipitor. A incuraja consumul nechibzuit poate asigura un avantaj din punct de vedere financiar, dar este antieconomic. Intr-un sistem financiar, opus economiei, dorintele sunt mereu confundate cu nevoile. Din punct de vedere financiar este bine, chiar “patriotic”, sa cumperi o noua masina indiferent daca ai nevoie sau nu de ea. Din perspectiva economica insa, este o greseala sa cumperi un lucru de care nu ai nevoie. Acest fapt este, de asemenea, nepatriotic: daca iti iubesti tara, nu vrei sa o impovarezi sau sa o saracesti satisfacandu-ti dorinte frivole.

Numai intr-un sistem financiar, asadar antieconomic, are sens sa vorbim despre lucrurile de care are nevoie economia. Insa intr-o economie autentica, ne vom intreba ce lucruri sunt necesare traiului uman si pamantului pentru a da roade. Evident, oamenii au nevoie de locuri de munca. Dar ei au nevoie de slujbe care sa fie in folosul comunitatilor naturale si umane, nu de posturi “create” arbitrar care servesc doar “economiei”.

Din perspectiva economica, o societate in care fiecare elev “are nevoie” de un computer, fiecare tanar de 16 ani “are nevoie” de un automobil si fiecare tanar de 18 ani “trebuie” sa mearga la facultate nu are baze reale si merge spre propria distrugere.

In asa-zisa economie dependenta de un consum nesabuit, “crearea de locuri de munca” presupune adesea abilitatea de a crea noi “nevoi”. Pana nu de mult, acest tip de “economie” a reusit sa creeze slujbe prin crearea de nevoi. Acest fapt a cauzat confuzie si a indus multi oameni in eroare, intrucat, in cazul acestei economii, prioritatea nu este aceea de a raspunde nevoilor, iar capacitatea de a distinge intre nevoi si dorinte lipseste. O astfel de economie, care confunda nevoile noastre cu produsele si marfurile a caror valoare este doar comerciala, reduce inevitabil actul indispensabil al procurarii bunurilor necesare traiului la cel al “vanzarii” si “comercializarii” de produse, dintre care unele nu sunt si nu vor fi niciodata necesare oamenilor. Astfel, credulitatea masei de oameni a devenit o “resursa economica”.

(…)

O ordine economica fireasca plaseaza in prim plan nevoile naturale, nu consumul, astfel, economia de subzistenta sau domestica va reprezenta baza de la care se va dezvolta o economie de piata. Mijloacele prin care oamenii isi pot procura cele necesare traiului vor avea prioritate: bunurile provenind din natura si din munca umana. Intr-o astfel de economie, oamenii vor sti sa deosebeasca nevoile de simplele dorinte si vor acorda intaietate nevoilor.

Mai mult, intr-o economie autentica anumite lucruri sunt nepretuite. Nu este vorba despre lucrurile extrem de rare sau exagerat de scumpe, ci despre acele lucruri care au valoare absoluta, mai presus de orice pret pe care l-ar putea stabilit vreo piata. Aceste lucruri de valoare absoluta sunt: pamantul fertil, apa si aerul curat, echilibrul ecologic si capacitatea naturii de a se reinnoi.

Banii si mancarea

Am permis – si chiar am justificat acest fapt ca fiind drept “progres” – producerea unei separatii totale intre bani si hrana. Astfel, ni s-a inculat conceptia – propagata si de conducatori ignoranti, care par a o crede – ca daca avem bani, vom avea si mancare, conceptie care conduce la distrugerea agriculturii si a hranei. Este o conceptie eronata la fel de daunatoare ca – si cu nimic diferita de – ideea ca lumea se conformeaza dorintelor noastre si ca putem fi oricum ne dorim noi sa fim.

Se pare ca este nevoie de multi bani, de multa putere si chiar de multa educatie pentru a sterge din mintea oamenilor adevarul ca hrana provine dintr-un sol sanatos si este asigurata de capacitatea omului de a face pamantul productiv si de a-l mentine astfel. Traind intr-o economie pervertita de industrialism si finante, devastam solul si distrugem si mijloacele prin care omul poate utiliza si ingriji in mod adecvat pamantul.

(…)

A acorda importanta mai mare dorintelor omului decat tuturor resurselor naturale si umane necesare pentru acoperirea nevoilor – cum se intampla in economia actuala falimentara – inseamna a ne expune riscurilor si a nu tine seama de erorile care au dus si aduc economia in ruina. Daca urmarim “cresterea” nelimitata acum, vom fi apasati de limitari tot mai mari in viitor. Daca acordam intaietate consumului, lasam pe ultimul plan solvabilitatea. Daca punem pe primul loc dorintele, nevoile trec pe ultimul loc. Daca pentru noi consumul are prioritate, sanatatea ramane la sfarsit. Daca banii sunt prioritari, lasam mancarea pe ultimul loc. Daca din ratiuni false precum “cresterea economica” sau “redresare economica” preferam confortul in detrimentul naturii si al economiei bazate pe agricultura, mai devreme sau mai tarziu, natura va pune in ultimul plan omul. (Wendell Berry – What matters. Economics for a Renewed Commonwealth)

Traducere: Irina Bazon

Hilaire Belloc, Eseu asupra restaurării proprietății: despre statul servil, comunism și statul proprietarilor, despre libertatea economică și oligarhie

3 Comments

“Statul servil” – În această formă socială, o minoritate care controlează mijloacele de producție susține vasta majoritate a celor fără proprietate, chiar și pe cei pe care nu îi exploatează, fiind posibilă astfel o orânduire stabilă, din care libertatea este însă eliminată. Aceasta este direcția în care ne îndreptăm astăzi. Capitalistii  mențin oamenii în viață prin exploatarea acestora în schimbul unui salariu, iar șomerilor le asigură existența prin acordarea unor mici subvenții.

Comunismul: sistem instabil prin natura sa, dar practicabil prin menținerea sub presiune puternică a societății, deși, probabil, pentru o perioada relativ scurtă de timp. În cadrul acestui sistem, mijloacele de producție sunt controlate de către funcționarii statului, care sunt stăpânii tuturor lucrătorilor (aflați în condiția de sclavi ai statului), iar bogăția produsă este distribuită după cum hotărăsc aceștia, către familii sau, în cazul în care se încearcă abolirea familiei, către indivizii care alcătuiesc comunitatea.

Mai există o a treia formă socială, singura în care bunăstarea și securitatea pot coexista cu libertatea, fiind vorba despre o societate în care proprietatea este amplu distribuită, iar numărul de familii care dețin in mod individual și controlează mijloacele de producție este suficient de mare pentru a determina caracterul general al întregii societăți; aceasta  nu va mai fi nici capitalistă, nici comunistă, ci o societate de proprietari. Astfel, dacă înțelegem că libertatea economică este un bun necesar, obiectivul nostru trebuie să fie acela de a restaura proprietatea. Trebuie să aplicăm reformele politice și economice care să înlesnească distribuirea proprietății pe scară cât mai largă, astfel încât cei care dețin mijloacele de producție necesare (pământ, capital sau ambele) să existe într-o proporție însemnată pentru a putea determina forma societății.

Libertatea economică poate fi un lucru necesar atâta timp cât răspunde unor nevoi ale naturii umane. O facultate specifică omului este liberul arbitru. Faptele  omului au valoare morală pentru el dacă acționează din propria sa inițiativă, nu dacă sunt făcute din constrângere. Prin urmare, folosirea facultății de a alege ține de demnitatea umană. Un om privat de libertatea de a alege își pierde calitatea de om și cu toții avem o reacție de aversiune când suntem supuși pe nedrept unei constrângeri sau subjugări de către altcineva, care nu prin autoritate, ci prin puterea coerciției ne supune bunului său plac. Nu putem face un lucru bun sau rău dacă nu îl facem în mod liber. Dacă admitem ideea că binele este un lucru necesar într-o societate, acesta trebuie să aibă la bază libertatea.

Pe lângă aceasta, libertatea economică este un lucru necesar întrucât manifestările omului, dorințele și facultățile sale creative sunt variate. Însă el nu și le poate valorifica în mod eficient decât dacă dispune de libertate economică. Lipsite de libertate economică, unitatile de baza ale societății, reprezentate de familie și, într-un anumit grad, de individ, nu mai au  puterea de a exprima acea diversitate care este  viața insasi. În absența libertății economice, în orice societate umană va predomina o uniformitate searbădă și monotonă, cu atât mai apăsătoare și sufocantă cu cât existența libertății este mai restrânsă.

Recent a fost răspândită ideea că libertatea economică poate exista în afara instituției proprietății, întrucât, într-un sistem comunist, oamenii dețin proprietatea în mod colectiv. Ei dispun de propria viață, dar într-un mod indirect și prin delegați. Acest argument fals provine din teoria parlamentară perimată, din concepția greșită – care a indus în eroare trei generații ale Europei, de la Revolutia Franceză până în zilele noastre -, potrivit căreia acțiunea colectivă (corporate action) poate fi echivalată cu acțiunea individuală. Oamenii se referă la așa-numiții „reprezentanți” ca fiind persoanele pe care ei le-au „ales”. În realitate, o astfel de acțiune colectivă permanentă bazată pe delegare nu este cu putință. (…) voința masei de oameni poate fi exprimată pentru un scurt timp prin delegare. Un număr de oameni care votează, sub impulsul unor emoții puternice, asupra unei anumite chestiuni precise le poate cere unor reprezentanti ai lor să le  exprime dorințele; dar nenumăratele acte de alegere și expresie care alcătuiesc viața umană nu se pot manifesta printr-un sistem de delegare. Chiar și în sfera acțiunii politice, sistemul de delegare distruge libertatea. Parlamentele s-au dovedit pretutindeni incompatibile cu democrația, fiindcă acestea nu reprezintă oamenii. Sunt oligarhii, care sunt corupte fiindcă pretind în mod fals că reflectă voința unei națiuni. În realitate, nu pot fi decât o clică de politicieni abili. Desigur, situația este diferită în cazul în care aceștia provin dintr-o clasă aristocratică pe care comunitatea o respectă. (…)

Niciun om nu se poate raporta la proprietatea publică așa cum se raportează la ceva ce îi aparține. Nimeni nu va trata proprietatea publică cu aceeași grijă sau afecțiune ca în cazul unui lucru aflat în posesia sa. Omul nu se poate exprima deplin pe sine prin folosirea unor lucruri care nu-i aparțin, ci sunt deținute în comun cu alți oameni.

Socialismul și capitalismul sunt produse îngemănate ale aceleiași false filozofii.

Doar în cazul existenței proprietații larg distribuite, unitățile de baza ale societății au puterea de a reacționa împotriva statului. Doar în baza ei se poate dezvolta o opinie publică. Numai atunci când toate celulele sunt sănătoase întregul organism poate să se dezvolte. Astfel, sarcina noastră este aceea de a restabili libertatea economică prin restaurarea singurei instituții care o poate garanta, instituția proprietății. Obiectivul nostru este de a înțelege cum vom putea restaura proprietatea ca instituție generală, așa cum exista aceasta nu cu mult timp în urmă. (An Essay on the Restoration of Property, 1936) 

 

Spre deosebire de statul servil și de statul comunist, statul proprietarilor nu propune o soluție ideală. Nu are ca scop instaurarea vreunei ordini perfecte. Sistemul trebuie să ramână incomplet, iar aceasta este cea mai bună dovadă că străduința de a întemeia o societate a proprietarilor este una umană, consonantă naturii umane. Pentru realizarea statului servil trebuie urmați anumiți pași care vor conduce rapid către ordinea ideală avută în vedere: o societate în care este asigurată întreținerea tuturor oamenilor, a puținilor capitaliști și a masei de proletari – ultimii trăind din salariu sau din subvenții în cazul în care nu pot munci. Același lucru se întâmplă în cazul statului comunist: o societate în care tuturor oamenilor li se asigură supraviețuirea ca sclavi ai guvernului. O formulă simplă și aplicarea ei exactă vor conduce, în fiecare caz, spre societatea ideală așa cum a fost ea concepută.

Caracteristica principală a unei astfel de ordini sociale (statul servil) este lipsa libertății: masa subordonată nu are experiența libertății economice. Clasa stăpânitoare conduce și este singura liberă: oamenii din societate gândesc și acționează ca lucrători salariați. Masele sunt astfel menținute în viață, copiii beneficiază de subvenții pentru educație, iar bolnavii, bătrânii, văduvii și invalizii primesc, de asemenea, subvenții. În curând niciun om nu va mai suferi de foame, frig sau lipsă de resurse materiale necesare traiului, pe măsură ce tipul de societate în care trăiesc va ajunge la o dezvoltare deplină. Însă în această orânduire oamenii sunt mereu la cheremul stăpânilor lor. În sistemul comunist, lucrurile sunt chiar mai simple. Faptul de a deține o proprietate devine infracțiune, dreptul unei familii sau a unui individ de a folosi din acumulările sale este anulat, împreună cu drepturile de moștenire, iar toate bunurile comunității pot fi distribuite tuturor. Libertatea economică este complet anihilată prin acțiunea unui număr foarte mic de legi simple, dar absolut coercitive.

O descriere succintă foarte bună a modului de funcționare a celor două sisteme a fost realizată in trecut de regretatul domn Orage (Alfred Richard Orage (1873–1934), gânditor social și jurnalist englez, unul dintre principalii exponenți ai doctrinei Breslelor Naționale), într-un articol apărut acum 20-30 de ani în publicația “The New Age”:

Să ne imaginăm că o mașină este capabilă să producă toate cele necesare unei societăți. Și că această mașină (și forțele naturale) sunt controlate de un singur om. Acesta este capitalistul, într-un sistem capitalist industrial ideal. Capitalistul va angaja în industrie un număr de oameni suficient de mare pentru a pune în funcțiune mașina și a produce bunurile necesare. Mulți alți oameni vor fi angajați nu direct în productia de bogăție, ci pentru a lucra pentru propria sa desfătare: aceștia vor picta, vor scrie cărți, vor juca piese de teatru pentru el și așa mai departe. Restul oamenilor vor fi șomeri. Dar întrucât societatea nu va fi niciodată stabilă dacă aceștia vor fi condamnați la moarte prin înfometare, vor apărea legi care vor impune prin taxe ca o parte suficientă din producția mașinii sa fie alocată asigurării existenței oamenilor fără lucru, iar pentru susținerea acestora vor pleda și organizații voluntare care vor fi înființate în acest scop. Șomerii nu vor avea nicio putere în a stabili cât vor primi pentru a putea supraviețui, fiindcă nu sunt proprietari. Resursele necesare subzistenței le vor fi distribuite cu zgârcenie fără ca ei să aibă puterea de a decide ceva în această privință. Acest sistem este caracteristic statului servil. Sau să ne închipuim că mașina și forțele materiale care vor fi utilizate sunt controlate nu de un singur posesor, capitalistul, ci de funcționarii statului, care vor angaja oamenii sau vor distribui fiecăruia după bunul lor plac din producția mașinii. Acest tip de orânduire este specifică statului comunist.”

Însă statul proprietarilor, orânduirea socială de care s-au bucurat strămoșii noștri, în care proprietatea este larg răspândită, nu admite o asemenea reducție și nici o astfel de perfecțiune mecanică, fiindcă este o ordine umană. Fiind o instituție personală și umană, potrivită naturii umane, caracteristica de bază a sa va trebui să fie mereu diversitatea. Nu există niciun avantaj moral sau social în distribuirea exactă a pământului și capitalului, iar distribuirea lor universală nu este cu putință. Pentru a asigura bunul mers al societății va fi suficient ca, prin aplicarea reformei de restaurare a proprietății, un număr îndeajuns de mare de familii să ajungă posesoare de proprietate astfel încât să determine forma pe care o va avea statul. Așa cum astăzi lucrătorii salariați, toate tipurile de proletari, imprimă societății o notă caracteristic proletară. Proletarii de astăzi diferă între ei în funcție de gradul de deposedare, unii posedă doar hainele de pe ei, alții puțină mobilă, alții dețin în plus un număr insuficient de bunuri – câteva acțiuni, o casă ipotecată – dar caracterul pe care îl imprimă societății in ansamblu este acela al unui stat de lucrători-salariați care se va transforma în curând într-un stat servil.

Dar dacă statul servil spre care ne îndreptăm acum poate ajunge la o dezvoltare completă, un stat al proprietarilor (sau distributist) nu poate și nu ar trebui să fie o orânduire perfectă; pentru că, prin natura sa, nu poate funcționa în mod mecanic. Mulți oameni vor fi relativ săraci, iar unii relativ bogați. Va exista probabil și un număr de oameni lipsiți de proprietate. Dar proprietatea și libertatea economică – ce decurge din ea – vor ajunge să constituie nota specifică a societății în ansamblu.

A doua condiție care trebuie îndeplinită pentru restaurarea proprietății, aceea că nu putem face nimic dacă nu există o mentalitate favorabilă realizării acestei reforme, pare a descuraja orice efort în acest sens. Societatea actuală din Anglia a uitat în mare măsură ce este proprietatea. Oamenii gândesc în termenii impuși de orânduirea actuală: ei sunt angajați, salariați [nu proprietari]. Când vorbesc despre proprietate, ei înțeleg prin acest termen o proprietate mare aflată în mâinile câtorva oameni. Dacă mai există sau nu un interes pentru libertatea economică (adică pentru proprietate) destul de mare pentru a produce schimbarea, faptele vor decide. Însă creșterea veniturilor, și nu proprietatea, este obiectivul majorității oamenilor. Dacă cei mai mulți oameni ar fi aspirat să aibă proprietate, s-ar fi declanșat de mult un protest care ar fi avut sorți de izbândă împotriva sistemului de sclavie salarială.

(…) Lucrul de care trebuie să ne ferim este aplicarea în mod mecanic a unei reforme. Prin natura sa, proprietatea reprezintă un produs al străduinței omului. Putem ajuta ca năzuința omului de a deveni proprietar să se împlinească, dar nu o putem crea. Nu putem crea proprietari prin simplul fapt de a le acorda oamenilor lucruri pe care să le posede. …

Trebuie să existe anumite metode oficiale care să favorizeze distribuirea micii proprietăți așa cum există astăzi metode oficiale care permit marilor posesori să le distrugă și să stăvilească răspândirea acesteia. (…) Capitalismul a antrenat toate puterile statului în acțiunea de reinstaurare a unei condiții de sclavie; nu putem reacționa împotriva acestei condiții dacă nu ne folosim de aceleași metode (prin care să determinăm statul să își antreneze toate puterile în scopul restaurării proprietății)”. (Hilaire Belloc, An Essay on the Restoration of Property, 1936)

Traducere: Irina Bazon

Belloc – Lucratorul salariat https://irinamonica.wordpress.com/2011/04/12/hilaire-belloc-despre-lucratorul-salariat/ 

Older Entries Newer Entries

%d bloggers like this: