Să încercăm să punem pe fiece zi a vieţii noastre pecetea veşniciei

“Cunoscând puterea răscumpărătoare a rugăciunii, diavolul, care nu doreşte nimic altceva decât pierderea întregii omeniri, ca toţi să fie părtaşi sorţii lui, face tot ce-i stă în putinţă ca să ne împiedice de la rugăciune. Diavolul nu încearcă prea mult să ne împingă să păcătuim, căci ştie că pocăinţa sinceră poate şterge mulţime de păcate, ci încearcă mai cu seamă să devoreze timpul vieţii noastre, insuflând în noi pofta de distracţii, gustul pentru noutăţi şi chiar o anume sete de ştiinţă şi cunoaştere din care până şi ideea de Dumnezeu a fost trecută cu vederea. Tehnologia noastră modernă, cu nenumăratele ei produse noi care invadează piaţa, este numai o exemplificare a acestui vicleşug. Diavolul ştie că, dacă reuşeşte să devoreze timpul vieţii noastre, el pune capăt acestei sfinte neguţătorii, acestui schimb de vieţi, nimicind legătura noastră personală cu Dumnezeu. Pentru noi, această legătură este dătătoare de viaţă, pentru că prin ea suntem în neîncetată împărtăşire cu Izvorul Vieţii. Când ne rugăm ne aflăm în prezenţa lui Dumnezeu, şi această prezenţă nimiceşte neîncetat moartea pe care o purtăm în noi şi ne reînnoieşte.

30 de la trecerea la Domnul a marelui mărturisitor din temnițele comuniste și blândul pătimitor Ioan Ianolide/ „Figura lui de sfânt emana bunătate, blândețe, milă și mai ales dragoste”/ Fragment din „Deținutul profet”

Dumnezeu să-l odihnească împreună cu sfinții Săi! Sfinte mărturisitorule, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi!

„Figura de sfânt pe care se citea suferința chinurilor îndurate de-a lungul unui calvar de peste 20 de ani în temnițele comuniste, emana bunătatea, blândețea, mila și mai ales dragostea”

“În fața mărturisirilor lui Ioan Ianolide orice adaos este de prisos. Cuvintele ar fi prea goale, neputând să cuprindă o întregire a acestora. […]

L-am cunoscut pe autorul, sus menționat, după eliberarea sa, în anul 1964. Era unul dintre puținii „colegi” de detenție, pe care tatăl meu îl primea în casa noastră.

Figura de sfânt pe care se citea suferința chinurilor îndurate de-a lungul unui calvar de peste 20 de ani în temnițele comuniste, emana bunătatea, blândețea, mila și mai ales dragostea, creîndu-ți o stare sufletească specială, atât de liniște cât și de pace; de resemnare până la iertare.

Se deplasa greu, cu gleznele și picioarele umflate, ca urmare a rănilor lăsate de lanțurile pe care „le purtase cândva”. Nu pregeta să urce anevoie Dealul Patriarhiei, ținându-și de mână nepoțica iubită, pentru a participa la întreaga liturghie, uneori stând în picioare ore întregi, pentru a primi împărtășania creștinească.

Cred că l-a cunoscut pe părintele meu mai bine decât mine, care am fost lipsită de un îndrumător chiar în perioada formării mele ca adolescent și a alegerii unei cariere pe care ar fi dorit să o urmez.

Printre portretele oamenilor de cultură din cartea lui Ioan Ianolide, cel al lui Radu Gyr mi se pare a fi cel mai complet și cel mai elocvent. Controversele și insinuările aruncate ca niște săgeți otrăvite asupra, atât a personalității cât și a caracterului poetului, își găsesc răspunsul în mărturia autorului acestei cărți. […]

Din sufletul meu, eu pun o floare a dragostei și a milei pe mormântui acestui „sfânt al închisorilor”, ca un omagiu pentru suferința lui, mulțumindu-i, dacă mă aude, pentru tot ceea ce a scris și, mai ales, pentru „Adevărul” mărturisit despre părintele meu.”

(Simona Popa, fiica poetului Radu Gyr, București, 11.06.2008 – Sângele Temniței. Stigmate, Editura Lucman, București, 2009, pp. 309-311)

Fragment din cartea Deținutul profet (ediție îngrijită la Mănăstirea Diaconești, Editura Bonifaciu, 2009):

Tristețile unui deținut

Deţinutul simte că într-un viitor previzibil puterea comunistă va fi anihilată. Şi totuşi el e trist şi îngrijorat. Trist este pentru că vede că aceia care au avut puterea comunizării ţării se profilează ca stăpâni şi ai lumii ce va veni.

Este îngrijorat pentru că înţelege că se deschid perspectivele unei tiranii mondiale fără oponenţi şi fără precedent. Viţelul de aur, zeul străvechi se arată azi ca o uzină atotputernică în spiritul omenirii. Lumea se închină maşinii. E o pseudo-religie a dogmelor materiale, a sensului material şi a finalităţii neantice. Statul care va avea monopolul armelor sofisticate, al ingineriei genetice şi al tehnicii de determinare a conştiinţelor va fi atotputernic şi va nimici omenirea. Nimeni nu garantează libertatea oamenilor în această civilizaţie, nimeni nu poate guverna forţele tehnologice în această civilizaţie.

De aceea omenirea trăieşte pe culmile disperării. Toate problemele lumii se află în Crucea lui Hristos şi a creştinilor, câte ori vom rătăci drumul, ori vom lenevi pe cale, să ne înapoiem la Evanghelie şi la Duhul Sfânt. Suferinţele ce ni se pricinuiesc au menirea biciuiască lenea noastră şi să ne lumineze minţile.

Ioan Ianolide, 1985

Hristos Judecatorul

Hristos a venit în lume şi a fost răstignit. Lumea s-a revoltat împotriva lui Hristos şi El a biruit-o. Apoi Hristos s-a aşezat pe Scaunul de Judecată, plin de putere şi de slavă. Judecata Lui trezeşte conştiinţele celor fărădelege şi nedrepţi. Nimic nu va mai putea fi tăinuit, nici un rău nu va mai fi justificat, nimic nu va putea fi falsificat. Crudul adevăr va despica fiinţa până în adâncimile ei.

Hristos a Înviat! / De ce nu S-a coborât Dumnezeu de pe Cruce/ Darurile Învierii/ Învierea în închisorile comuniste

„Dostoievski: dacă Dumnezeu n-a coborât de pe cruce, pricina este că voia să-l convertească pe om nu prin constrangerea unui miracol exterior evident, ci prin libertatea de a crede şi dându-i prilejul de a-şi manifesta îndrăzneala.

Când i se spunea Domnului pe Golgota: mântuieşte-te pe Tine şi atunci vom crede, greşeala era de fapt de ordin lingvistic, se judeca în temeiul unei confuzii de termeni. Dacă s-ar fi coborât de pe cruce nu mai era nevoie să se creadă, ar fi avut loc doar recunoaşterea unui fapt (ca în cazul papagalului rosu: coborârea de pe cruce ar fi constituit un irezistibil papagal roşu).
Ni se cere – invitaţie la temerară vitejie şi palpitanta aventură – ceva mai tainic şi mai ciudat: să contestăm evidenţa şi să acordăm încredere unui ne-fapt. Pe căi ocolite lucrează. Căi de nepătruns zic francezii. Iar englezii şi mai precis: se mişcă într-un mod misterios. Leon Bloy: ,,O, Hristoase, care Te rogi pentru cei ce Te răstignesc şi-i răstigneşti pe cei ce Te iubesc!“. (Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Ed. Polirom, 2008, pp. 134-135)

„Acum toate s-au umplut de lumină: şi cerul şi pământul şi cele dedesubt. Deci să prăznuiască toată făptura Învierea lui Hristos, întru care s-a întărit.”

„Veniţi toţi credincioşii să ne închinăm Sfintei Învierii lui Hristos, că iată a venit prin Cruce bucurie la toată lumea. Totdeauna binecuvântând pe Domnul, lăudăm Învierea Lui, că răstignire răbdând pentru noi, cu moartea pe moarte a călcat.”

Părintele Gheorghe Calciu, despre singurătatea omului contemporan / „Să rămânem uniți în comunitatea Bisericii!”

„…societatea contemporană ne izolează tot mai mult. Din ce în ce, autoritățile, nu numai cele comuniste, încearcă să ne izoleze. Să ne facă mai singuratici, să fim mai puțin legați unii de alții, să nu comunicăm, pentru că toate autoritățile încearcă să fie totalitare, să te poată conduce. Comunitățile se conduc mult mai greu decât indivizii izolați, de aceea autoritățile încearcă să ne izoleze. Comuniștii au făcut-o prin violență. Occidentalii nu o fac prin violență, ci prin această formă de a te declara pe tine unic, că ai toate drepturile, că ești independent. Să fii izolat, să nu fii legat de părinții tăi, să nu te supui nimănui, pentru că tu ești o ființă liberă. O libertate înțeleasă greșit este o revoltă împotriva lui Dumnezeu, este nihilism. De aceea s-a ajuns la formele la care s-a ajuns, la toate crimele care bântuie în lume. … S-a rupt legătura umană cu cei lângă care trăim. S-a rupt relația sufletească dintre mine și frate, dintre mine și părinți, dintre părinți și copii, dintre prieten și prieten. (…)

Să încercăm să rămânem uniți. Să rămânem uniți prin credință și prin dragostea unuia față de altul, prin Iisus Hristos. Să rămânem uniți în comunitatea Bisericii, pentru că Biserica este singura grupare socială pozitivă (…). Toate celelalte încearcă să distrugă ființa umană, să facă din ea un instrument, un simplu șurub în mecanismul acesta complicat al societății umane.”

(Părintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii, editura Bonifaciu, 2009, pp. 214-215)

„Ni s-au jefuit sufletele”

Fragment din articolul „Ni s-au jefuit sufletele” (Credința, nr. 426, 4 mai 1935), al jurnalistului Sandu Tudor, viitorul mucenic, ieroschimonahul Daniil de la Rarău:

„Jaful cel mare şi de neiertat e jaful sufletesc. Atâta bună-credinţă, atâta entuziasm, atâta cinste, atâta nădejde a fost înşelată, risipită, prădată tâlhăreşte de politicianism scârbos şi deşănţat, încât te cuprinde frica. 

Jaful sufletelor cu greu se poate împlini. Lumea nu mai crede în nimic, chiar dacă ar veni profet printre noi. Desgustati şi învrăjbiţi, împărţiţi în zeci de partide şi grupări, locuitorii acestei ţări sunt anulaţi pe multă vreme pentru orice avant susţinut, pentru orice generozitate unitară. Lumea nu mai crede în nimic. (…)

Politicianismul şi toate soiurile de demagogie ne-au prădat prea mult sufletul. Pe multă vreme, orice chemare la flacăra de desinteresare va fi fără răsunet. 

Nu există crimă mai mare faţă de românism decât această înşelare făcută cu bună ştiinţă, numai şi numai pentru ticluirea unor ticăloase interese, uri personale sau de gaşcă politică. Iată trădătorii.”

Ovidiu Papadima, O viziune românească a lumii

“Satul, cu sociologia lui folclorica, e o imensa familie. Orasul, cu sociologia lui pozitivista, e un infern de dusmanii si ignorari reciproce. In sat, cu economia lui patriarhala, nimeni nu moare de foame pentru ca nu-l lasa solidaritatea organica a satului. In orasul modern, cu economia lui savanta, exemplare umane dintre cele mai alese pier ratacind pe strazi fara sa le arunce nimeni o privire de mila, fara sa caute nimeni de ce sufera, ca atatia poeti blestemati ce sfarsesc uitati prin spitale.

(…)

Cel dintai (omul satului) e integrat prin folclor in armonia firii; celalalt (omul orasului) e izolat, instrainat de ea prin stiinta moderna, care a creat un univers mecanic, unde omul se simte ingrozitor de singur. Intaiul traieste, viu inca, toata poezia cosmosului; celalalt traieste drama atroce a conditiei umane de azi. Celui dintai – care vietuieste inca, mai mult sau mai putin latent, in sufletul mai tuturor carturarilor nostri – ii datoram poezia romana, atat de frageda si de frumoasa. Celui de-al doilea – care de-abia incepe sa existe pe la noi – ii datoram, nu adancile spaime si nelinisti moderne, pe care inca nu le simtim, ci iritatiile, nevrozele, dezechilibrele sufletesti, care s-au aratat demult in gazetaria noastra, ca apoi sa irumpa si in epica noastra culta.”

(Ovidiu Papadima, O viziune romaneasca a lumii. Studiu de folclor, Ed. Saeculum, p. 11)

„(…) Prin folclor, omul satului ajunge deopotriva un adanc simtitor al transcendentului, un credincios si un desavarsit cunoscator al lumii sale reale.

“Ne-ai dăruit în jur de toate” / Despre “Homo Adoratus”

Ne-ai dăruit în jur de toate,
Cu drag ne-ai pus în trup şi-n fire,
Făcându-ne făpturi bogate
Fără să capeţi mulţumire.

Avem şi ochi, să vedem cerul
Urechi, să auzim cuvântul,
Avem eternul, efemerul,
Firescul, liniştea şi cântul.

Tot ce am vrut ne-ai pus aproape.
Am căpătat ce-am jinduit:
Foşnet de codru, cânt de ape,
Sclipire şi nemărginit.

Ne-ai înzestrat şi cu gândire,
Să-ţi semănăm în trup şi har,
Ne-ai dat pământul moştenire,
Şi viaţa lui ne-ai dat în dar.

Pe toate le primim aşa,
Dar nu ne-nvrednicim a şti
Că din milostivirea Ta
Un dar e fiecare zi.

Poezie de Casian Balabasciuc

“Aceste doua realitati – lumea cazuta, dar care a fost creata buna – trebuie pastrate laolalta, antinomic. Aceasta este conditio sine qua non, pe care crestinii au putut întotdeauna s-o gaseasca în actele însesi prin care s-a definit Biserica. Unul a fost proclamarea Vestilor Bune – evangelion. Iar celalalt – Taina Euharistiei. Acea mareata eucharistia, multumire (recunostinta), care ne învata: vrei sa întelegi ce anume este un lucru? Sigur, poti cumpara un dictionar sau o enciclopedie. Vrei sa stii ce este corpul uman? Cumpara, desigur, o carte de anatomie. Etc. Dar daca vrei cu-adevarat sa stii ce este orice lucru din lume, începe prin a multumi lui Dumnezeu pentru el. Atunci nu vei cadea în erezia reducerii: omului – la economie si la sex, naturii – la determinism. Atunci vei cunoaste ca omul a devenit om, nu pentru ca a inventat roata, oricât de importanta este ea. Nu pentru ca este Homo Sapiens, sau pentru ca a descoperit logica lui Aristotel. Ci pentru ca a devenit Homo Adoratus, omul care multumeste. Omul care nu îi spune lui Dumnezeu, sunt îndrituit la asta, este dreptul meu constitutional sa am întotdeauna asta sau ailalta. Este omul care, multumindu-I lui Dumnezeu, exclama dintr-o data: „Cerul si pamântul sunt pline de slava Ta”.

Daca numai ne-am întoarce – din uitarea noastra, din confesiunea noastra, din morbiditatea noastra, sau din optimismul nostru ieftin – la oxigenul spiritual al acelei multumiri cosmice, care ne furnizeaza termenii de referinta, contextul existentei noastre, care transforma acel faimos Metro, boulot, dodo! (…) Am fi participanti activi în procesul permanent al mântuirii lumii, create de Dumnezeu, cazute si în curs de mântuire – de catre cei care cred în mântuire.”

(Alexander Schmemann)

Citiți si: Frumusetile naturii: micile iubiri care ne călăuzesc spre Hristos

Frumusețile naturii, micile iubiri care ne călăuzesc spre Hristos

Ceahlăul (Foto: Irinel Cîrlănaru)

Din cartea Ne vorbeşte Părintele Porfirie: 

“Ca să devină cineva creştin, trebuie să aibă suflet poetic, trebuie să fie poet. Hristos nu voieşte lângă El suflete “grosolane”. Creştinul, chiar şi numai când iubeşte, este poet, petrece în poezie. Inimile poetice îmbrăţişează iubirea, o aşează înlăuntrul lor, o simt în adâncuri. 

Să vă folosiţi de clipele frumoase. Clipele frumoase apleacă sufletul spre rugăciune, îl fac subţire, nobil, poetic. Treziţi-vă dimineaţa, să vedeţi răsăritul soarelui îmbrăcat în porfiră. Atunci când v-a însufleţit vreun peisaj frumos, o bisericuţă, ceva frumos, să nu rămâneţi la acestea, mergeţi mai departe, la doxologia pentru cele frumoase, pentru a-L trăi pe singurul Frumos. Toate sunt sfinte – şi marea, şi îmbăierea, şi mâncarea. Să vă bucuraţi de toate. Toate ne îmbogăţesc, toate ne călăuzesc spre marea Iubire, toate ne călăuzesc spre Hristos. 

Să întrebaţi, să vă întregiţi cunoştinţele despre orice, să nu staţi nepăsători. Aceasta vă ajută la o mai adâncă cercetare a minunăţiilor lui Dumnezeu. Toate devin prilejuri de a ne lega cu toate şi cu toţi. Devin pricini de mulţumire şi de rugăciune către Domnul a toate. Să trăiţi în mijlocul naturii, al tuturor. Natura este taina Evangheliei. Însă, când nu are cineva har lăuntric, nu-l foloseşte natura. Natura ne trezeşte, dar nu ne poate duce în Rai.

Negustorul duhovnicesc, cel ce are Duhul lui Dumnezeu, ia aminte peste tot pe unde trece, este tot numai ochi, numai miros. Toate simţurile lui trăiesc, dar trăiesc în Duhul lui Dumnezeu. El se osebeşte de ceilalţi. Pe toate le vede şi pe toate le aude; vede păsările, pietrele, fluturii… Trece pe undeva, simte totul, o mireasmă, de pildă. Trăieşte în mijlocul tuturor; în fluturi, în albine, în toate celelalte. Harul îl face să fie cu luare aminte. Vrea să fie împreună cu toate. 

A, ce să vă spun! Am trăit asta când m-a cercetat harul dumnezeiesc în Sfântul Munte. Mi-aduc aminte de privighetoarea triluind printre copaci, cu aripile date pe spate ca să aibă putere. Măi, măi! Să fi avut un păhăruţ cu apă, să-i fi dat să mai bea, să-i ostoiască setea… De ce să triluiască aşa privighetoarea, de ce? Însă şi ea îşi simte trilul, se bucură de el, de aceea triluieşte. 

Mă însufleţeau mult păsările în pădure. Să mergeţi odată la Kallisia să ascultaţi privighetorile. Inimă de piatră să ai, şi tot eşti mişcat. Cum să nu simţi că eşti împreună cu toate? Să vă adânciţi în ţelul vostru. Ţelul este aşezat de Făcătorul nostru. Faptul că zidirea are un ţel arată măreţia lui Dumnezeu şi pronia Lui. Această menire a lui Dumnezeu pentru noi, oamenii, se manifestă altfel. Avem libertate, raţiune. (…)

Toate cele ce ţin de natură ne ajută mult în viaţa duhovnicească, atunci când sunt cu harul lui Dumnezeu. Eu, când simt armonia naturii, plâng întruna. De ce să nu avem poftă de viaţă? Să o trăim în Duhul lui Dumnezeu, în Duhul adevărului. Cel ce are Duhul lui Dumnezeu, cel ce are înţelepciunea cea dumnezeiescă, le priveşte pe toate cu iubirea lui Dumnezeu, şi ia aminte la toate. Înţelepciunea lui Dumnezeu Îl face pe om să le stăpânească pe toate şi să se bucure de toate.” (Ne vorbeşte Părintele Porfirie, Editura Egumeniţa, Cartea Ortodoxă, 2003)

“Cerurile spun slava lui Dumnezeu, şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui.

O zi istoriseşte alteia acest lucru, o noapte dă de ştire alteia despre el.

Şi aceasta fără vorbe, fără cuvinte al căror sunet să fie auzit:

dar răsunetul lor străbate tot pământul, şi glasul lor merge până la marginile lumii. În ceruri El a întins un cort soarelui.

Şi soarele, ca un mire care iese din odaia lui de nuntă, se aruncă în drumul lui cu bucuria unui viteaz:

răsare la un capăt al cerurilor şi îşi isprăveşte drumul la celălalt capăt; nimic nu se ascunde de căldura lui.

Legea Domnului este desăvârşită şi înviorează sufletul; mărturia Domnului este adevărată şi dă înţelepciune celui neştiutor.

Orânduirile Domnului sunt fără prihană şi înveselesc inima; poruncile Domnului sunt curate şi luminează ochii.

Frica de Domnul este curată şi ţine pe vecie; judecăţile Domnului sunt adevărate, toate sunt drepte.

Ele sunt mai de preţ decât aurul, decât mult aur curat; sunt mai dulci decât mierea, decât picurul din faguri.

Robul Tău primeşte şi el învăţătura de la ele; pentru cine le păzeşte, răsplata este mare.”

(Psalmul 18)

“Desigur, se prea poate ca şi unele opere de artă create de om să ne producă emoţii estetice şi să ne înalţe sufletul. Cu toate acestea, sunt mai prejos decât operele de artă ale naturii.
Sunt clipe când roua dimineţii, parfumul unei flori, covorul multicolor al unei livezi, cântul unei paseri, păsările plonjând într-un lac, o aripă deosebită, spicele vălurile, murmurul unui pârâiaş sau culorile măreţe ale zorilor sau ale apusului ne ridică existenţa în sfere mai înalte, în spaţiul unei bucurii şi al unei păci profunde şi negrăite, în ţara «bucuriei depline».
«O bucurie desăvârşită stăpâneşte mintea ce se ospă­tează din cunoaşterea naturii», scrie Sfântul Nil.
Cine cunoaşte estetica şi canoanele sale va con­stata că în natură sunt respectate toate regulile este­ticii, fiind aplicată întocmai fiecare regulă a artei.
…
În cadrul creaţiei, dacă ar lipsi varietatea, diver­sitatea, toate ar fi lipsite de graţie şi plicticoase. Însă acest lucru nu se întâmplă. Dimpotrivă, orice pagină vom răsfoi din cartea creaţiei, vom rămâne fără grai înaintea nemaiîntâlnitei sale varietăţi. O varietate nea­semuită şi neîntrecută, ce ne umple ochii şi sufletul de pace şi armonie, O foarte bogată diversitate, un ocean de culori, îmbinări şi forme, ce vorbeşte, în fe­lul său, despre marele Creator al lumii, Stăpân al unui meşteşug şi ai unei inspiraţii unice.”
Arhimandrit Daniile Gouvalis – Minunile Creației

“Doamne, ce bine e să fii oaspetele zidirii Tale: vântul bine-înmiresmat, munţii care tind spre cer, apele ca nişte oglinzi nemărginite în care se răsfrâng aurul razelor şi curgerea uşoară a norilor, întreaga fire şopteşte tainic, toată e plină de mângâiere, păsările şi dobitoacele poartă pecetea iubirii Tale. Binecuvântat este pământul cu frumuseţea cea degrab trecătoare care deşteaptă dorul de veşnicul locaş unde întru nestricăcioasă frumuseţe se aude cântarea: Aliluia!”
(…)
Prin puterea Sfântului Duh împrăştie mireasmă orice floare: adiere tihnită de parfum, gingaşă alcătuire de culori, frumuseţea Celui Mare întru cele smerite. Laudă şi cinste Făcătorului de viaţă Dumnezeu, Cel Care a încununat ţarina cu aurul spicelor şi cu azurul albăstrelelor, iar sufletul cu bucuria vederii celor tainice.
…
În sânul minunatei simfonii care ne înfăşoară cu bogatele ei armonii se face auzită chemarea Ta. Tu ne descoperi pridvorul împărăţiei ce va să fie în dulceaţa cântărilor, în minunatele acorduri ale sunetelor, în simţirea înaltă din glăsuirea lor, în strălucirea lucrării artistului. Orice adevărată frumuseţe ne poartă sufletul spre Tine, ca o puternică chemare, făcându-ne să înălţăm cu glas de sărbătoare cântarea: Aliluia!
…
Ce înseamnă laudele mele înainte Ta! Eu nu am auzit cântarea heruvimilor – aceasta este partea sufletelor înalte – dar ştiu cum Te slăveşte firea. Am privit iarna cum, sub tăcerea lunii, întreg pământul îţi aduce tihnită rugăciune, înveşmântat în haină albă, strălucind de nestematele zăpezii. Am văzut cum se bucură de Tine soarele care răsare şi am auzit corurile păsărilor slavoslovind. Am auzit cum foşnesc codrii, cântă vânturile şi apele susură cu taină despre Tine, am auzit cum Te propovăduiesc cetele luminătorilor prin mişcarea pe care le-ai rânduit-o, cu înţelepciune, pe nesfârşitele întinderi.” (din acatistul de mulţumire „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!”)

“Mare eşti Doamne şi minunate sunt lucrurile Tale şi nici un cuvânt nu este îndeajuns spre lauda minunilor Tale!”

Vezi si:

Arhimandrit Daniile Gouvalis – Minunile Creației

Statul reprezentativ versus statul științific și utilitar

„…problema nu e daca statul e «small» sau «big». Ci daca e reprezentativ. Adica daca reprezinta, apara si aplica randuiala. Si aici trebuie sa spunem ca nu. Si asta pentru ca statul, astazi, face legea. Statul e sursa legii pe care poporul trebuie sa o aplice, desi ar trebui sa fie invers. «Elita» nascoceste «valori» pe care poporul trebuie sa le asimileze, cand de fapt elita ar trebui sa ilustreze valorile organice ale ortodoxiei populare. In locul traditionalei autoritati de judecator a regelui care imparte dreptatea, statul si-a arogat autoritatea de legiuitor. Statul e acum sursa legii, chiar daca in teorie e «poporul». Ca atare, statul nu mai reprezinta nimic altceva decat pe sine (adica elitele birocratic-manageriale). Aceasta criza de reprezentare a statului are la origine transformarea statului traditional in stat stiintific. Trecerea de la statul medieval – care reprezenta totul, dar controla foarte putin – la statul care nu reprezinta nimic, sau doar pe foarte putini, dar controleaza totul, s-a facut sub imperiul aparitiei statului stiintific.

Daca statul stiintific a fost expresia unei anumite intelegeri reductioniste a omului, din secolul XX, omul a inceput sa fie rezultatul ingineriilor sociale. Mai intai statul a fost modelat in acord cu o teorie reductionista a omului. Apoi, odata ce tehnologia a ingaduit-o, omul a inceput sa fie modelat in interesul statului.” (Mircea Platon, Distributismul si statul reprezentativ)

In prezent, domina „statul utilitar”, statul stiintific, care a redus omul „la masura sa utilitara, la calcul economic”, inchizand omul intr-un univers autosuficient, autoreferentialitatea fiind o trasatura definitorie a stiintei, fiind astfel negata existenta vreunui „in afara”. Prin urmare, omul e modelat in interesul statului, prin inginerii sociale (Mircea Platon), nu statul in interesul omului. S-a facut astfel trecerea de la „statul reprezentativ, care reprezenta totul, dar controla foarte putin”, la „statul care nu reprezinta nimic – sau doar pe foarte putini – dar controleaza totul”.

“Acum libertatea oamenilor are ca sursa autoritatea statului care se exprima in propriile sale cadre autoreferentiale. Istoria, ca si teologia, a fost eliminata – ca punct de referinta al obiectivelor si practicii politice sau ca obiect de studiu serios – de statul utilitar care nu mai are nevoie de modele umane, ci doar de modele economice si politice. (…) In aceste modele, statul si cetateanul se intalnesc pe palierul «interesului» economic, al utilitatii. Or, statul si cetateanul trebuie sa se intalneasca pe palierul libertatii ca implinire a dreptatii si dragostei lui Dumnezeu. Libertatea i-a fost daruita persoanei, nu statului, nici marfurilor.

Problemele «societatii deschise» pe orizontala in care traim astazi nu pot fi rezolvate prin solutii de tipul statului «minimal» sau al statului «dadaca». Si «small government» si «nany state» sunt expresia si incubatorul antropologiei lui homo economicus. Si acest homo economicus e, la randul lui, rezultatul unui limbaj, stiintific, autosuficient, care nu trimite spre altceva.”

“Istoria, spre deosebire de stiinta, nu este autoreferentiala. De aceea, restabileste o realitate si obisnuinta raportarii la o realitate. Monarhul crestin traditional isi recunostea rolul de pastrator al legii si era legat dinastic si cutumiar, ca pastrator al legii, de istorie. Taranul liber, razesul, era legat de parohie si de mosie. Autoritatea statului si libertatea oamenilor aveau ca sursa pe Dumnezeul cel viu si se exprimau in cadrele Creatiei Sale. Acum libertatea oamenilor are ca sursa autoritatea statului care se exprima in propriile sale cadre autoreferentiale. Istoria, ca si teologia, a fost eliminata …”

Citate din Mircea Platon, „Distributismul şi statul reprezentativ” in A Treia Forţă. Economia libertatii: Renaşterea Româ niei profunde, John C. Medaille, Ovidiu Hurduzeu (eds.), Logos, 2009, pp. 161-179.

Nicolae Velimirovici: “Ce pune in pericol libertatea din timpurile noastre? Singuratatea fara adevar si fara mila”

“Democratiile, si cele antice, si cele contemporane, au aparut ca antidot impotriva tiraniei. Puterea unuia era schimbata prin puterea celor multi sau prin puterea tuturor. Punctul de pornire al oricarei democratii a fost dorinta de a da libertate mai multor oameni sau de a da libertate tuturor oamenilor.

Nici in democratie libertatea nu e garantata pentru toti. Asa cum scaunul nu se poate tine pe un singur picior, asa si libertatea nu poate rezista de una singura. Pentru a se mentine, ea are nevoie de inca doua lucruri, si anume: de adevar si de mila, mai bine-zis de dragoste, daca mai putem folosi azi acest cuvint.
Toate aceste trei notiuni garanteaza stabilitatea, renasc lumea, ridica puterea si sporesc sanatatea si bucuria. O, cit mi-as dori ca pe un astfel de scaun sigur sa se poata odihni si oamenii obositi si necajiti si mult-patimitele popoare.

Ce pune in pericol libertatea din timpurile noastre? Singuratatea fara adevar si fara mila. In societatea democratica contemporana, libertatea e aparata de lege si e inscrisa in statutele democratice. Libertatea a devenit o notiune de stat si nationala, in timp ce adevarul si mila au ramas notiuni particulare, ce tin de convingerile personale si de bunavointa fiecaruia.
Libertatea e singura. Ea nu se poate apara nici de minciuna, nici de egoism. Ea poate sa se apere pe moment doar de tiranie. Dar existenta ei permanenta e posibila doar daca lipsesc minciuna si egoismul. Ea are nevoie de adevar si mila, pentru a se apara cu ajutorul lor de minciuna si egoism. Astfel, libertatea sfintita cu adevar si innobilata cu mila va fi vesnic draga oamenilor si va ramine cu ei pina cind va exista omenirea.
Fara credinta in Dumnezeu, nici robia n-o poti indura si nici libertatea n-o poti mentine.
Pe portile oricarei tari crestine ar fi trebuit scrise cu litere mari cuvintele Apostolului Pavel: «Caci voi, fratilor, ati fost chemati la libertate, numai sa nu folositi libertatea ca prilej de a sluji trupului, ci slujiti unul altuia prin iubire» (Gal.5, 13) Asadar, conform invataturii crestine, scopul libertatii este slujirea lui Dumnezeu si a apropiatilor, o slujire din dragoste. Iar robia este o slujire a stapinului, dar nu o slujire de bunavoie, ci prin constringere, fara demnitate personala si fara raspundere. Cu cit libertatea e mai multa, cu atit trebuie sa fie mai mari slujirea fiecaruia si responsabilitatea fiecaruia.  Iar sufletul omului se desavirseste si se apropie de Dumnezeu. Si Fiul Omului a venit nu pentru a fi slujit, ci ca sa slujeasca.
Adevarul nu limiteaza libertatea, ci ii da un sens, ii arata scopul si o pazeste de stricaciune, iar mila innobileaza pentru fapte bune.”” (Sf. Nicolae Velimirovici, Democratie si libertate)

Apostolii ne mai spun: „Trăiți ca oameni liberi, dar nu ca și cum ați avea liber­tatea drept acoperamânt al răutații, ci ca robi ai lui Dumnezeu” (1 Petru 2, 16).