(Articol apărut în revista „Familia Ortodoxă”, nr. 02/2017)

Andrei Tarkovski atrăgea atenţia, în cartea sa „Sculptând în timp”, că unul dintre cele mai triste aspecte ale vremurilor noastre este degradarea aproape totală a capacităţii omului de a percepe frumosul. Cultura de masă şi cea consumeristă nu numai că au infestat şi trivializat arta, dar, în acelaşi timp, au deformat sufletul omului, înăbuşind chemarea sa către Adevăr şi veşnicie pe care Dumnezeu a sădit-o în inima sa, cum spune Ecclesiastul.

4.2.3

Singurătatea omului contemporan
într-o lume a formelor moarte (imagine din filmul „Călăuza”, de Andrei Tarkovski)

Iar „frumuseţea este strâns legată de veşnicie”, potrivit unui artist contemporan nouă, pictorul ieromonah Savatie Baştovoi. Nevoia de frumos ţine de aspiraţia noastră spre ceea ce ne poate ajuta să depăşim limitele individualismului şi ale unei lumi reduse la sine, osificate în propria ei imanenţă, o lume ce refuză sensul regenerator al Învierii.

Suntem ţinuţi ferecaţi între aceste limite, însă cu greu ne dăm seama de acest lucru, fiindcă pseudocultura (cultura media, consumerismul, divertismentul), prin metodele ei de vrăjire bazate pe stimularea excesivă a senzaţiei şi emoţiei – instrumentul principal de vrăjire fiind imaginea –, ne camuflează propriul gol sufletesc, pe care însă nu-l poate umple goana noastră după plăcere.

În societatea noastră suprasaturată de tehnologie şi consumism, omul devine un „animal care consumă” sau un individ „tehnicizat”, pentru care viaţa se reduce la valorile utilitare sau la lupta pentru cucerirea puterii. Universul său este sărăcit, văduvit de taină, fiindcă este un individ incapabil să mai simtă uimire faţă de misterul şi frumuseţea existenţei, să mai reflecteze la rostul mai profund al vieţii. Şi, cum arăta Ernest Bernea în meditaţiile sale, „acolo unde lipseşte misterul, nu există frumuseţe. Oamenii tehnicizaţi sunt nişte existenţe mizerabile, cu sufletul steril”1.

Acestea însă nu fac decât să ne îmbolnăvească sufleteşte: ne aduc într-o stare de apatie, de sleire sufletească, de deznădejde şi dezorientare. Această suferinţa sufletească nu poate fi tratată decât prin redescoperirea frumosului, prin reconectarea la Adevăr, la Bine, la ceea ce ne poate transforma şi vindeca sufleteşte, prin refacerea comuniunii cu Dumnezeu şi cu semenii.

Arta ca idol

Dacă împlinirea nevoii de frumos îl poate vindeca sufleteşte pe om, atunci poate avea arta o astfel de înrâurire benefică asupra sufletului său? Dacă privim către arta contemporană, suntem îndreptăţiţi să spunem că însăşi arta are nevoie de vindecare pentru ca să poată veni apoi în întâmpinarea nevoilor sufletului uman însetat de frumuseţe şi de sens. De fapt, arta, în esenţa ei, are menirea de a salva cultura, de a-i revela omului ceva din esenţa sa şi a existenţei, de a-l îmbogăţi şi de a-i deschide sufletul către alte dimensiuni decât marginile lumii închise. „Aspiraţia spre Frumuseţe coincide cu căutarea Absolutului şi a Infinitului”, remarca Paul Evdokimov. Sensul pe care îl dădea Tarkovki artei este şi mai adânc: „Ţelul artei este să-l pregătească pe om pentru moarte, (…) «arând» şi «grapând» sufletul său pentru a-l face capabil să se îndrepte spre bine”2.

Însă arta şi-a trădat propria menire. De fapt, arta reflectă ce s-a petrecut în sufletul omului, decăderea ei indică drama cea mai mare trăită de om şi care s-a adâncit în ultimele secole: înstrăinarea lui de Dumnezeu. Însă întrucât arta nu poate fi despărţită de setea omului de absolut, ea a ajuns expresia unei căutări tragice a fiinţei umane, care nu se poate mulţumi cu statutul de individ muritor, condamnat la o existenţă perisabilă în închisoarea unei lumi ce se crede suficientă sieşi. Am arătat că, începând din Renaştere, arta, în Apus, a devenit tot mai lipsită de dimensiunea sacrului, apusenii respingând sau neînţelegând valoarea icoanei, pe care au redus-o la un element decorativ sau un intrument de rememorare a unor fapte din istoria creştinismului; astfel, icoanele au devenit tablouri religioase, pierzându-şi caracterul de „simbol ca punte ce uneşte cele două lumi” (Paul Evodkimov) – cerească şi pământească, Biserica şi lumea. Şi, explică tot Evdokimov, „diavolul desparte ceea ce simbolul leagă”3. A luat naştere un alt tip de iconoclasm, bazat însă pe acelaşi refuz de a crede în prezenţa tainică a lui Dumnezeu Întrupat în imagine. Treptat, arta a devenit tot mai subiectivă şi autonomă, sfârşind în Apus prin a fi transformată în ştiinţă. Prin introducerea perspectivei, a profunzimii, a jocului clar-obscur şi a altor tehnici (care, în esenţă, sunt folositoare şi au constituit un avans important în cunoaştere, însă eroarea constă în faptul că arta s-a redus la meşteşugul aplicării cât mai riguroase a acestor tehnici), arta a ajuns „mai reflectată în elementul ei imanent” (Evdokimov [p. 78]), dar a pierdut legătura cu transcendentul şi capacitatea de a-l surprinde, accentul fiind plasat pe reprezentarea realistă şi naturalistă. Artistul, „vrând să cunoască obiectul secularizat, îi pierde misterul”, scrie Evdokimov4.

Ilustrativ în acest sens este un tablou (la care face referire şi Dostoievski în romanul „Idiotul”) pictat de Hans Holbein şi intitulat „Trupul cel mort al lui Hristos în mormânt”. E un tablou din care a dispărut orice urmă de sfinţenie sau taină şi care, prin ceea ce transmite, neagă, în fond, taina jertfei răscumpărătoare a lui Hristos, jertfă care nu poate fi separată de sensul Crucii şi al Învierii – prin care El ne-a scăpat din robia păcatului şi a morţii.

Pe de altă parte, perceperea frumuseţii nu a mai echivalat cu „recunoaşterea şi supunerea noastră faţă de o realitate care ne transcende” (Roger Kimball[]) şi către care frumosul trimite. Frumuseţea a fost transformată în scop în sine. Cum explică R. Kimball, „considerat ca un scop în sine, separat de Dumnezeu şi de existenţă, frumusul devine uzurpator, nu mai este o pregustare a beatitudinii5, ci un surogat, ceva născocit de om”. Iris Murdoch spunea că „arta poate deveni periculoasă mai ales când schimonoseşte spiritul imitându-l, când îl denaturează subtil și îl trivializează”6. „Înțeleasă ca o pregustare a beatitudinii, frumosul îşi afirmă locul în interiorul unei ordini ontologice; (…) frumuseţea se subordonează acelei lumi pe care o revelează. Însă, rupându-se de această ordine, frumuseţea amenință să înlocuiască deplinătatea pe care altă dată o revela, pentru a evoca o ordine opusă proprie”.

Arta a ajuns să fie adorată în sine, iar artistul nu şi-a mai înţeles talentul şi creaţia ca pe un dar de la Dumnezeu, prin care este menit a sluji celorlalţi şi a face din opera sa mărturisire, ci ca pe o proprietate a sa prin care a urmărit, în primul rând, să se exprime şi să se afirme pe sine (individualismul şi originalitatea devenind „cheia de boltă” a artei). „Arta modernă a luat o turnură greşită renunţând la a mai căuta sensul existenţei pentru a afirma individualul ca valoare supremă. Ceea ce se pretinde acum a fi artă aduce tot mai mult cu o preocupare excentrică a unor persoane stranii, care susţin că fiecare fapt individual are o valoare intrinsecă, constituind doar o reprezentare a liberului arbitru. Or în creaţia artistică individualul nu se manifestă pe sine, ci slujeşte unui ideal dincolo de limitele proprii, universal. Artistul este întotdeauna un servitor care caută neobosit să ofere ceva în schimbul darului cu care a fost înzestrat ca prin minune”, scrie Andrei Tarkovski7.

Artistul care se transformă pe sine în idol (tendinţă cultivată în romantism, odată cu apariţia cultului artistului-creator, de geniu), făcând un scop în sine din meşteşugul său, este însă creatorul unei arte incapabile să răspundă dorului său de absolut şi care-i va vădi, în cele din urmă, neputinţa şi starea de nefericire. Singurătatea pe care o simte artistul devine uneori tot mai profundă şi greu de îndurat, iar stările pe care operele sale ajung să le exprime sunt angoasa, neliniştea, dezolarea, dezintegrarea, lipsa unui sens care să dea coerenţă şi stabilitate lumii etc. Stări redate tot mai obsesiv în arta modernă şi postmodernă. Deloc surprinzător, cele mai frecvente sinucideri apar în rândul artiştilor (Jonathan Jackson dă exemplul lui Van Gogh), fiindcă aceştia şi-au întrebuinţat greşit darul deosebit cu care Dumnezeu i-a înzestrat, sensibilitatea lor aparte.

Arta ca mărturisire şi rugăciune

Artistul este acea lumină în întunericul lumii („Voi sunteţi lumina lumii”, spune Hristos), lumină care străluceşte nu prin propriul ego sau prin originalitatea căutată cu orice preţ, ci prin „compasiune, jertfă şi iubire”8, creaţiile sale nu mai sunt opere de artă ca atare, ci devin acte de rugăciune şi mijlocire9. „Dacă rolul actorului este cel al unei persoane care se luptă cu gândul sinuciderii, atunci el devine o rugăciune vie pentru cei oprimaţi de acest întuneric. Dacă se întâmplă să fie al unui dependent de heroină, sufletul artistului începe să strige pentru cei care sunt loviţi de această nenorocire”10.

Dacă rugăciunea este relaţională, la fel este şi arta, arată Jonathan Jackson. Acelaşi lucru îl subliniază Horia Bernea, când spune că artistul „trebuie în acelaşi timp să păstreze şi să comunice (mărturisească)”, şi Tarkovski, care scrie că „spiritul comuniunii este unul dintre cele mai importante aspecte ale creativităţii artistice”. Artistul evocă nevoia disperată a lumii de vindecare, pătrunzând, plin de compasiune, în adâncurile întunecate ale acestei lumi, cum a făcut Dostoievski, pentru ca, prin creaţia sa, să ridice oamenii din aceste adâncuri, curăţindu-le vederea şi deschizând-o către Bine şi Adevăr, care nu pot fi separate de frumuseţe. Astfel, se realizează o comuniune între artist şi cei care îi contemplă opera, legătură ale cărei efecte sunt îmbogăţirea sufletească, transformarea, vindecarea.

Această comuniune nu se poate realiza în cazul artei abstracte, care este „o artă ermetică de ritmuri pure, în care subiectul este subiectivitatea ezoterică și cerebrală a artistului, jocurile inconștientului său. El [artistul] creează o lume a sa în care nimeni altul nu intră, din lipsa unei căi de acces, sau care se reduce la un efemer joc de artificii”11. Comuniunea nu poate fi rodul unei arte care pune un accent apăsat pe originalitate, noutate, şoc, insolit, al unei arte în care artistul se afirmă drept creatorul unei lumi total diferite nu numai de cea făurită de Dumnezeu, adevăratul Creator, dar şi de cea firească, a aproapelui său. Această lume a artistului nu pare a avea legătură cu existenţa şi cu sensurile ei adânci.

Dar arta ca mărturisire şi rugăciune nu este promovată prin intermediul pseudoculturii despre care am vorbit în ultimele articole. Dimpotrivă, sunt ridicaţi pe soclu „artiştii” care produc „muzică şi filme violente, sângeroase şi pornografice”, urmarea fiind „profanarea culturii noastre” (Jonathan Jackson), şi nu doar a culturii, dar şi a sufletelor. Influenţa acestor pseudoartişti este cu atât mai devastatoare cu cât apelează la o armă care poate distruge iremediabil sufletele: imaginea, opusul total al icoanei. Imaginea este emblema civilizaţiei noastre de astăzi, dominate de cultura media, este instrumentul principal al acestei culturi. Prin aceasta suntem introduşi, în mod subtil, într-o pseudorealitate, în care adevăratul nostru sine este denaturat, pervertit, iar acea lume „creată bună”12 de Dumnezeu – lume în care, prin Întruparea Sa, Domnul a sădit sămânţa Învierii, pentru a o salva prin Frumuseţe, după cum profeţea Dostoievski – este înlocuită cu o „minunată lume nouă”. În această „lume nouă”, urâtul, descătuşarea celor mai degradante patimi, nefirescul, moartea, stimularea excesivă şi satisfacerea unor impulsuri inferioare, subumane, deriva morală şi axiologică nu doar că formează noua „normalitate” în funcţie de care trebuie cu toţii să ne redefinim, dar sunt şi sursele principale de inspiraţie şi temele cele mai evocate ale celor mai premiaţi „artişti”.

Pentru ca operele sale să devină acte de rugăciune, mijlocire şi mărturisire, artistul trebuie să „se deşerte de sine”, înlocuind mândria cu smerenia, cu puterea de sacrificiu şi cu altruismul sau dăruirea de sine. Dacă, prin vocaţia sa, este chemat să deştepte suflete, să le descopere ceva din tainele şi adevărurile pe care le intuieşte, artistul are nevoie de o anumită aşezare sufletească generată de smerenie, de dispoziţia de a asculta (sustrăgându-se vacarmului lumii), de o anumită asceză, pentru a putea deveni împreună-lucrător cu Dumnezeu (aceasta înseamnă a crea cu adevărat), conştient fiind de faptul că, aşa cum spune Hristos, „fără Mine nu puteţi face nimic”.

Andrei Tarkovski traduce astfel această „deşertare de sine” a artistului: arta ajunge să fie „înfăptuirea ideii de iubire, al cărei temei rezidă în sacrificiu, fiind opusul categoric al pragmatismului. (…) în fond, este un act de sacrificiu”. Artistul nu urmăreşte să câştige ceva – laudele lumii, faima, slava lumească, avantaje materiale – lucruri care deseori îl duc pe culmile mândriei şi chiar până la vinderea şi pierderea propriului suflet. Menirea sa este să dăruiască. Artistul creştin îşi înţelege altfel misiunea, călăuzindu-se după ceea ce spunea Mântuitorul: „Să strălucească lumina ta, pentru ca lumea să poată vedea lucrările tale bune şi să-l slăvească pe Tatăl tău care este în ceruri. Dar tu să nu primeşti slava de la oameni. Fă lucrurile acestea în taină” (Matei 5, 16).

Dar fără asceză, fără înfrânarea patimilor care urâţesc omul, artistul nu mai poate fi lumină, iar opera sa nu mai poate fi o reflectare şi revelare a frumuseţii. Sunt relevante aceste cuvinte ale lui Roger Scruton din documentarul său „Why Beauty Matters”: „Desfrânarea înseamnă să iei, dar iubirea înseamnă să dăruieşti. Desfrânarea produce urâţenie. Urâţenia relaţiilor umane, în care o persoană o tratează pe altă ca pe un instrument dispensabil. Pentru a atinge sursa frumuseţii, trebuie să-ţi învingi poftele”.

Ruperea unităţii dintre Frumuseţe, Adevăr şi Bine

Despărţirea frumuseţii de Adevăr este un efect, cu implicaţii majore, al autonomizării artei. Vorbind despre reflecţiile lui Dostoievski cu privire la ideea de frumuseţe, P. Evdokimov notează că marele scriitor rus şi-a dat seama că „unitatea dintâi a Adevărului, Binelui şi Frumuseţii s-a rupt. Principiile gnoseologice, etice şi estetice nu mai sunt integrate în cel religios. Devenite autonome, fiecare manifestă în mod fatal cea mai profundă ambiguitate; «ideea de frumos a fost răsturnată în om»: «Inima găseşte frumuseţe până şi în ruşine, în idealul Sodomei, care este cel al marii majorităţi. E lupta dintre Diavol şi Dumnezeu, sufletul omului fiind câmpul de bătaie…»” (teologul citează din Dostoievski). Aceasta a fost una dintre cauzele majore ale decăderii artei. Fiindcă, scrie Tarkovski, „frumosul rămâne ascuns pentru cei care nu sunt în căutarea adevărului”, iar artistul „nu poate fi surd” la chemarea adevărului. De fapt, această chemare către Adevăr dă artistului impulsul autentic către creaţie. El se simte atras de taina de care este „îmbibată” lumea, este însetat de marile sensuri pe care le intuieşte, de desăvârşire, cum ilustrează aceste versuri scrise de Nicolae Labiș: Încep să bag de seamă, în sfârşit,/ Că multe îmi rămân neînţelese,/ Că-n orice fapt sunt adevăruri mari/ De care-odată nu părea să-mi pese.// Încep să simt înfriguratul chin/ Al setei de-a cunoaşte-aceste taine,/ De a nutri spre ele-un dor flămând,/ De-a le cunoaşte pure, fără haine”.

Separarea între aceste valori, separare care s-a produs în epoca Renaşterii – când arta şi-a proclamat autonomia faţă de sfera religioasă – şi care s-a adâncit treptat până în epoca actuală, a culturii de masă, a însemnat inevitabil degradarea lor. În cartea sa, „Pe drumul gandirii axiologice”, scriitorul Gheorghe Ceauşu scrie că Adevărul, binele, frumosul, ca să pomenesc clasicele valori, nu stau la cheremul omului, căci au un sens transcendent asupra căruia nu avem influenţă. Omul le poate cel mult altera pentru o vreme …” Ele au un sens transcendent, pe care însă omul l-a negat când s-a afirmat pe sine ca geniu-creator – posedat de trufia luciferică de a „crea” în afara lui Dumnezeu –, ca „măsură a tuturor lucrurilor”. Roger Kimball explică foarte lămuritor procesul care a avut loc: „Nu este o noutate pentru noi ideea că forma pe care a luat-o modernitatea – născută, în mare parte, din încrederea omului în capacitatea rațiunii umane și a tehnologiei de a recrea lumea după chipul său – a făcut din ce în ce mai dificilă menţinerea viziunii tradiționale care lega frumusetea de existenţă și de adevăr, conferindu-i semnificație ontologică. Modernitatea, beneficiarul demersului lui Descartes prin care acesta a schimbat sediul adevărului în subiect (Cogito, ergo sum), implică autonomia sferei estetice și, prin urmare, separarea frumuseții de existenţă sau de adevăr. Atunci când rațiunea umană devine măsura realității, frumusețea își pierde caracterul ontologic și devine pur estetică – doar o chestiune de percepţie”.

Această despărţire a frumosului de dimensiunea sacrului şi de existenţă a dat naştere academismului arid, iar apariţia artei abstracte de mai târziu, apariţie care a fost „pregătită” de arta impresionistă şi, apoi, de cea existenţialistă (impresionismul şi existenţialismul „transmit reacțiile subiective ale retinei și ale sistemului nervos ale artistului”, fiind vorba de „o pictură a circumstanțialului, a ocazionalului interpretat emotiv”13), nu a fost decât o reacţie la acest tip de artă care a pierdut orice contact cu Taina, dar şi cu viaţa. În revolta lor, artiştii abstracţi au distrus realul „prin despărțiea elementelor sale, prin crearea unor goluri cu neputință de umplut” (P. Evdokimov), ei „înlătură orice suport ontologic”, tinzând să se elibereze de Sens şi de orice principiu normativ – ceea ce se reflectă prin disoluţia formelor, discontinuitate, dispariţia sensului, a chipului. Deşi iniţial impulsul lor este tot o năzuinţă spre absolut, aceştia aspirând să pătrundă în zone misterioase, în „nucleul secret al lucrurilor” (Evdokimov), arta lor porneşte dintr-un gol. Potrivit lui Evdokimov, „la marii fondatori ai artei abstracte, dorința de a pătrunde dincolo de vălul lumii reale este în mod vizibil «teozofică», ocultă”, iar „cunoaşterea” la care tind să ajungă este, de fapt, în afara lui Dumnezeu cel Întrupat.

După cum se poate constata, sursele de inspiraţie ale artei moderne sunt reprezentate de arta omului primitiv, arta din Africa, „a copiilor şi a nebunilor, spiritism şi ocultism”, pentru a reda ceea ce este „salbatic”, „primitiv”, „spontan”14. În arta existenţialistă, se face loc halucinaţiei şi delirului, iraţionalului (P. Evdokimov). Arta de tip „action painting” se fundamentează pe automatismul vitezei şi excluderea conștiinței. „Spontaneitatea impulsivă a viscerelor merge alături de haosul preconștient”15. Un exemplu pe care îl dă Evdokimov este arta lui Bernard Buffet, ale cărui tablouri sunt nişte panouri pictate cu păsări uriaşe şi monstruoase, care au priviri de o fixitate cadaverică și care calcă în picioare trupul gol al unei femei. „Toate vălurile, chiar și cele anatomice, sunt smulse”, iar aceste tablouri reflectă „profanarea ultimă și nerușinată a misterului ființei umane”. Fără să aibă habar, aceşti artişti, deseori gratulaţi şi premiaţi, sunt „ghidaţi” și inspiraţi de forţe demonice. Mulţi dintre ei sunt consideraţi „deschizători de drumuri” în artă, nefiind decât nişte revoltaţi şi contestatari ai curentelor care i-au precedat.

Această revoltă împotriva formelor şi modelelor anterioare, impulsul obsesiv de a le contesta sau distruge vădeşte că niciunul dintre curentele care s-au succedat de-a lungul istoriei nu au răspuns aspiraţiilor şi căutărilor disperate ale artistului. Fiecare curent a urmărit să-l nege pe cel anterior şi să propună o altă viziune, să aducă mereu ceva nou. Aceste căutări ale unor sensuri ascunse în afara lui Dumnezeu au eşuat de fiecare dată, sfârşind, nu de puţine ori, chiar cu sinuciderea artiştilor. După ce arta Renaşterii a pierdut chipul divin, arta modernă a pierdut însuşi chipul uman. Doar icoana le păstrează pe amândouă într-o unitate tainică. Iar o perspectivă iconică asupra existenţei, perspectivă care s-a păstrat în Creştinismul răsăritean, ne salvează de la eroarea în care a alunecat Apusul şi care se reflectă atât de izbitor în arta acestuia.

Separarea artei de Bine şi de valorile morale a dat naştere unui concept foarte prezent şi promovat în rândul artiştilor: „arta pentru artă”. Modul cum îl explică Nichifor Crainic constituie o radiografie fidelă a ceea ce a devenit arta vremurilor noastre, care şi-a făcut un ţel din a trezifiara din om, nu omul din fiară”16: „Deviza «l’art pour l’art» nu e nici belgiană, nici olandeză, şi nici germană, fiindcă e autentic franceză şi Parisul a lansat-o în numele ideologiei de libertate a revoluţiei. Exaltarea amorului liber, divinizarea cocotei în poezie, monopolul înspăimântător al adulterului în roman şi în piesele de teatru, nudul libidinos şi scenele obscene în plastică, ironizarea caustică şi batjocorirea perversă a tot ce e sacru în religie şi în patrie, dispreţul nimicitor faţă de ţărănime, toate culminând în filosofia demonică a pederastiei, care umple cărţile lui André Gide şi ale lui Marcel Proust, – acestea nu sunt lucruri importante în Franţa, ci formidabila microbărie morală crescută din putrefacţia ideologiei de libertate şi răspândită din Paris în largul lumii ca holera şi ciuma.”17

Arta ajunge să fie folosită ca un instrument menit să servească unor ideologii dominante. Astăzi ideologia dominantă este cea a corectitudinii politice sau una mai „rafinată”, promovată în mediul academic, precum deconstructivismul (despre care am vorbit întrun articol anterior). Artistul se crede chemat să se afirme ca un „creator” menit să deconstruiască operele de artă ale înaintaşilor, să proclame, prin „arta” sa, distrugerea „creatoare” a tuturor formelor, a valorilor spirituale şi tradiţionale. Şi este cu atât mai adulat şi premiat cu cât manifestă mai acut, mai izbitor acest spirit al revoltei şi distrugerii, tendinţa către deconstrucţie. În fond, artiştii postmoderni par a fi continuatori fideli ai ideilor din manifestul nihilist al dadaiştilor, în care se preciza: „Tot ceea ce este, la momentul actual, trebuie distrus, demolat. Trebuie să reîncepem actul creaței pornind de la o tabula rasa. (…) Noi vrem să zguduim ideile, opinia publică, educația, instituțiile, muzeele, bunul simț (…), pe scurt, tot ceea ce ține de vechea ordine.”

Imaginea versus icoana

icoana-maica-domnului-rubliov-395px-rublev3

Ca şi arta abstractă, imaginea (care putem spune că reprezintă noul tip de iconoclasm, specific epocii noastre), element central al culturii media, ne distruge şi ne deformează chipul, făcându-ne să-l pierdem și să uităm că el este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, ne anulează conştiinţa şi discernământul, absorbindu-ne din noi înşine într-un univers fictiv, al nefirescului, în care voinţa şi gândirea ne sunt anihilate. Dacă arta modernă şi imaginea pe care se bazează cultura media înlătură chipul, icoana ne restaurează chipul după Arhetipul divin, după Frumuseţea cea dătătoare de Viaţă, care este Hristos, opusul urâţeniei nimicitoare18. Horia Bernea spunea: „Nu mă pierd datorită icoanei”.

Irina Bazon

1Ernest Bernea, „Meditatii filozofice”, Editura Predania, 2010.

2Andrei Tarkovski, „Sculpting in Time: Tarkovsky, The Great Russian Filmaker, Discusses His Art”, University of Texas Press, 1989.

3Paul Evdokimov, „Arta icoanei. O teologie a frumuseţii” (Editura Sophia, 2014), p. 91.

4Ibidem, p. 81.

5Probabil că R. Kimball se referă aici la faptul că, în lumea aceasta, frumuseţile care încântă şi hrănesc sufletul omului sunt ca o pregustare a bucuriei depline trăite de cei drepţi în Rai. Însă nu toţi oamenii au ochii deschişi pentru a le sesiza, fiindcă doar omul care se află în comuniune cu Dumnezeu le poate vedea cu adevărat, minunându-se de ceea ce descoperă. Toată frumuseţea adevărată are puterea de a atrage sufletul către Tine şi de a-l face să cânte cu uimire: Aliluia!” (Imnul Acatist „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!”)

6Apud Roger Kimball, „The End of Art”, http://www.firstthings.com/article/2008/06/002-the-end-of-art.

7Andrei Tarkovski, op. cit.

8Jonathan Jackson, „Taina artei. A deveni artist după chipul lui Dumnezeu” (Editura Doxologia, 2016), p. 69.

9Ibidem, p. 68.

10Ibidem.

11P. Evdokimov, op. cit., p. 97.

12A se vedea Alexander Schmemann, eseul „Între utopie şi evadare” https://irinamonica.wordpress.com/2010/07/06/alexander-schmemann-intre-utopie-si-evadare/.

13P. Evdokimov, op. cit., p. 82.

14Mihaela Palade, „De la «moartea lui Dumnezeu» la moartea artei”, http://www.crestinortodox.ro/religie/de-moartea-dumnezeu-moartea-artei-69667.html.

15 P. Evdokimov, op. cit., p. 89.

16„Părintele Stăniloae spunea că arta trezeşte omul din fiară, nu fiara din om (…). Acum, arta trezeşte fiara din om, nu omul din fiară” (Dan Puric, într-un interviu în „Adevărul”, 18 februarie 2006).

17„Nostalgia Paradisului”, Iaşi, Editura Moldova, 1994, p. 156, apud Sergiu Ciocârlan, Literatura în lumina Ortodoxiei, Editura Areopag, 2014.

18Mihaela Palade, art. cit.

Advertisements