Frumusetea celuilalt are un impact tensional asupra noastra, ne trezeste, ne reintoarce la firescul pe care l-am pierdut, de care ne-am instrainat. Tocmai pentru ca este o prezenta vie, trecerea ei prin spatiul gol induce vibratii, provoca fisuri in crusta ce il mentinea inchis, inghetat in sine; in prejma ei, omul se devirtualizeaza, recapatandu-si prezenta, concretetea vie.

Frumusetea celuilalt ne reveleaza si ne confirma un continut viu, ce sparge carapacea confortabila a propriei subiectivitati, in care omul zace izolat si redus la sine. 

Frumusetea celuilalt reclama timp, asteptare, transformare si reinnoire. Ea reinstaureaza o distanta intre tine si celalalt in sensul ca il sustrage pe om din magma uniformizatoare a societatii de masa, in care se dizolva distantele si, in acelasi timp, unicitatile, strivite sub tavalugul globalist „integrator” – mediatic/ consumist. Restaureaza alteritatea si, totodata, starneste dorinta unei apropieri, tendinta deschiderii spre celalalt, prin iesirea din carapacea eului egoist, cinic, indiferent. Dragostea ca dialog intre frumuseti salveaza distanta, iar aceasta nu se refera la separare, ci la ceea ce te face sa il privesti pe celalalt ca pe o taina. Cu alte cuvinte, ea face posibila unirea la un nivel profund, dar fara contopire.

Intr-o relatie autentica intre persoane nu participa doua subiectivitati care devin dependente una de alta (din nevoia carapacei, a confortului – din neputinta de a iesi din sine), ci doua euri care ies din sine atrase prin taina si prin trairea frumusetii – acel lucru care nu poate fi epuizat, posedat.

O relatie autentica inlesneste expresia unicitatii tale, deci a frumusetii tale. 

Omul nu poate fi liber decat daca vede frumosul din ceilalti si cauta sa creeze intre el si ceilalti o legatura autentica. Exista o legatura indisolubila intre libertate si frumusete.

Atunci cand suntem orbi la frumusetea din ceilalti, suntem limitati la noi insine sau ne „pierdem” intr-o masa in care nu mai exista unicitati, oameni intregi, ci indivizi, oameni-fragmente, „atomizati”, pasivi. In lumea postmoderna domneste fragmentarea, care este opusul comuniunii, dar si opusul libertatii. Este o lume vaduvita de frumusete.

Iubirea este esenta libertatii („iubeste si fa ce vrei” – Fericitul Augustin), iar esenta iubirii este descoperirea si manifestarea frumusetii, a unicitatii persoanelor.

Omul nu poate fi cu adevarat liber decat in comuniune.

(10 decembrie 2010)

Alte reflectii:

Plenitudinea unei esente se masoara prin celalalt, altfel nu atinge o expresie vie. Ramane o abstractie. O esenta, oricat de bogata, ingheata in propria plenitutdine daca nu gaseste „portite” prin care sa poata iesi din sine, sa se elibereze. O esenta autentica tinde spre libertate, tocmai de aceea incomodeaza „pulsul” ei intr-un piept prea stramt. Frumusetea celuilalt iti reveleaza esenta dinauntrul fiintei tale.

Fara frumusetea celuilalt ramai un spectru, te destrami in obiectele si imaginile din jur, care ajung sa te determine.

Obiectele si imaginile ti se ofera imediat, gata facute; tocmai pentru ca se succed prea repede, „dirijate” de dispozitii fugare, precum plictisul sau placerea, in fond, te consuma intr-un ritm accelerat, nefiresc. Un om astfel consumat traieste senzatia ca timpul trece tot mai repede, nu il mai simte – ceea ce inseamna de fapt vidarea timpului de substanta, de ontos; imaginile, obiectele de care devenim dependenti ne confisca ontosul.

Omul actual se plange necontenit ca nu are timp, ca e „pe fuga”, dar ce se ascunde in spatele acestui „du-te-vino” este deficitul propriei sale esente, handicapul omului lipsit de frumusete, neputinta de a mai vedea si cunoaste frumusetea celuialt. Frumusetea celuilalt i-ar da in vileag, in primul rand, golul din sine, apoi i-ar dezvalui, cu o concretete insuportabila, existenta vie a timpului, ar urma senzatia sufocarii inauntru, in vidul propriului egoism, urmata de nevoia de a sparge zidurile ce il pietrifica in sine…

Obiectele si imaginile il reduc la sine, isi contempla in ele suficienta de sine. Ele nu trimit spre niciun dincolo, ii intorc imaginea propriei sale suficiente.

Intr-un spatiu virtualizat, prezentele erau inghitite, desubstantializate, subtiate, comprimate. Frumusetea celuilalt este prezenta ce se naste intr-un spatiu gol, dand sens acelui spatiu. Timpul pe care nu il simteam, prins intr-o rotatie mecanica, a rutinizarii, capata existenta, ticaitul ceasului se transfigureaza in sunete ce ne masoara parca pulsul existential, inducand miscari ce tasnesc din fiinta, spargand cadranele, topind cifrele. Spatiul, care fusese inghitit in hiperreal, capata o alta dimensiune, in care se simte o prezenta – a celuilalt.

Spatiul gol, pe care il traversam in viteza, impasibili, pe fuga, capata acum o vibratie care ne retine. Spectrul care trecea in viteza pentru ca era prea usor ca sa-si impiedice zborul aiuritor, capata contur, devine prezenta, se instaleaza in spatiu, cuprins de nevoia de a-l descoperi, de a-i da sens.

Obiectele si imaginele care s-au multiplicat intr-un ritm nebun, il multiplica si pe om, il fragmenteaza. El traieste in fragmente. Spectrele „dirijate” si determinate de obiecte si imagini nu traiesc in timp si spatiu, din pricina vitezei si nestatorniciei in care este prinsa fiinta lor desubstantializata

Obiectele si imaginile nu alcatuiesc niciodata impreuna o unitate, o esenta integrala; ele sunt doar o suma nesfarsita de franturi, de aspecte, nu un ansamblu organic.

Omul traieste in fragmente, avand mai multe euri pe care si le aroga in functie de dispozitiile si necesitatile imediate. Prin asta evita tensiunea. Desi tensiunea ar fi singura care ar putea sa il adune sa ii inchege sinele, sa il transforme in esenta, in tot organic.

Despre dragoste 

Cine nu a simtit combustiile acestei trairi, e redus la egoism si vanitate. Iubirea este descoperire, se naste din tensiune, ea nu are capat. Nu il primesti niciodata pe celalalt „de-a gata”, celalalt e mereu reinnoit.

Cand nu poti sa il eliberezi pe celalalt de propriul lui egoism si vanitate, ai ratat dragostea. Cand celalalt nu te observa, prea preocupat de propria lui alergare – de parca ceva i-ar solicita necontenit iesirea din timp si spatiu, l-ar supune unei neostoite nevoi de a nu ramane, pentru a-ti observa prezenta ce asteapta in timp si spatiu, dainuind in ele – ai ratat dragostea. Atunci doar tu ramai in timp si spatiu, asteptand venirea celuilalt, venirea lui in fiinta, iesirea lui din virtual. Traiesti cel mai acut atunci injumatatirea fiintei. Timpul si spatiul capata o concretete prea dura, greul fiintei ce ramane adancita in propria esenta devine o piedica. Timpul se opreste, sufocat de prea multa esenta, spatiul se intinde nesfarsit, incat iti pare ca incercarea de a-l strabate ti-ar epuiza toate resursele, devine un spatiu ce se refuza descoperirii, spatiu strain ce iti refuza vibratiile. Tensiunile inceteaza inauntrul acestui spatiu, fiindca raman incatusate in fiinta, nu mai pot irumpe dinauntru pentru a traversa spatiul, infuzandu-l – fapt ce nu se poate petrece fara prezenta celuilalt. …  (martie 2009)