Acum ceva timp, am dat unui ateu acest raspuns, pe care il postez si pe blog:

Desigur ca sunt diferente intre religie si stiinta, insa nu exista contradictie intre ele, ceea ce este cu totul altceva. Stiinta adevarata se ocupa cu cercetarea empirica a naturii, pentru a oferi o interpretare satisfacatoare a faptelor cunoscute (interpretare care deseori e supusa revizuirii), fara a avea insa pretentia de a fi singurul arbitru al adevarului. Credinta se bazeaza pe Revelatie, nu are nevoie sa fie justificata de stiinta. Aceasta nu inseamna ca intre ele ar exista in mod real un conflict. Domeniul teologiei e diferit de cel al stiintei, ceea ce nu implica defel ca trebuie sa se ajunga la un conflict; cunostintele din aceste domenii diferite se pot intregi reciproc.

Din perspectiva crestina, omul a fost inzestrat de Dumnezeu cu o inteligenta capabila sa exploreze, sa avanseze in cunoastere si sa creeze. Insa stiinta adevarata este smerita, cum spunea Paul Evdokimov in Varstele vietii spirituale.

Marii oameni de stiinta au crezut in Dumnezeu si au inteles ca smerenia si respectul fata de taina sunt si atribute ale omului de stiinta („Cu cat patrunde cineva mai adanc in secretele naturii, cu atat mai mare devine respectul lui fata de Dumnezeu“, „Eu nu am întâlnit niciodată ceva în știința mea care să se opună religiei”, spunea Einstein; „Cea mai mare taină stă în însăși posibilitatea unui dram de știință” – Ph. Franck, Einstein, viața și epoca, apud Paul Evdokimov). Acolo unde acest respect si aceasta smerenie au disparut, au aparut pseudostiintele si o viziune deformata asupra omului si lumii, care au mutilat omul si care au fost izvorul unor conceptii si sisteme totalitare. Si invers: acolo unde religia a manifestat o oroare si o teama nejustificata fata de stiinta si de noile descoperiri, a devenit pseudoreligie, capatand accente totalitare, care au denaturat cu totul credinta si insasi viziunea omului fata de lume si fata de Dumnezeu (cum s-a intamplat in cazul inchizitiei).

Crestinismul autentic si in special ortodoxia nu s-a opus niciodata stiintei adevarate, dimpotriva. Intre ele nu poate exista decat o legatura armonioasa. Tocmai cei care gandesc in paradigma reductionista pe care am descris-o mai sus – definita prin lipsa smereniei si a respectului fata de taina – au plasat in conflict cele doua sfere si, in consecinta, au urmarit suprimarea credintei – astfel s-a intamplat sub domnia materialismului stiintific (pseudostiinta), cand multi oameni de stiinta credinciosi, printre care, de pilda, marele fizician George Manu (care spunea „Trăim într-un veac al ştiinței şi credem că totul se rezolvă prin ştiință. Vă spun eu, un om care am stat pe microscop: nu prin știință, nu prin laborator, ci prin credință”, „A studia ceea ce Dumnezeu a creat este o rugăciune. A căuta să modifici sau să distrugi ceea ce El a creat este cel mai mare pacat, avându-și originea în neascultare”), au fost aruncati in puscarii, ucisi si martirizati.

La fel se intampla si astazi cand vocile unui numar infim de ONG-uri anticrestine, finantate din afara (care, desi nu reprezinta catusi de putin poporul roman si valorile lui, se bucura, in schimb, de o larga reprezentare mediatica), cer furibund scoaterea religiei din scoli, a icoanelor etc., si aceasta intr-o tara majoritar ortodoxa, ca si cum asta ar fi cea mai grava problema a Romaniei.

Un alt factor care cauzeaza conflictul – desi, in realitate, el nu este justificat – este lipsa de cultura manifestata deseori de ambele parti. Exista credinciosi care au o pseudocredinta, care sunt lipsiti de cultura teologica (nu i se cere nimanui sa fie doct in teologie, dar macar o cultura generala cu privire la credinta crestina e o cerinta de bun-simt pentru orice credincios) si imbibati de superstitii sau alti credinciosi care vad in stiinta si tehnologie intruchipari ale raului, un complot malefic (tehnologia devine nociva atunci cand, in loc sa fie stapanita de om, ajunge sa stapaneasca ea omul). De cealalta parte, multi asa-zisi oameni de stiinta care fie manifesta fata de credinta o intoleranta care aminteste de vremurile intunecate comuniste, fie o ignora, insa privesc spre credinciosi cu superioritate si ironie ca spre niste biete fapturi inapoiate si obscurantiste. Desigur, acest tip de „oameni de stiinta” pretind ca inteleg foarte bine ce e cu credinta, fiind capabili sa dea raspuns la orice, insa, atunci cand discuti cu ei, esti izbit de lipsa lor crasa de cultura in acest domeniu (sau, in orice caz, de superficialitatea cunostintelor lor). Cand ma apropii de un domeniu pe care nu il cunosc, trebuie sa dau dovada de smerenie, nu de suficienta, altfel dispare dialogul, care ar trebui sa fie un atribut al civilizatiei noastre avansate.

Cum spunem, credinta nu are nevoie de dovezi stiintifice, ea se bazeaza pe Revelatie (Biblia este cuvantul revelat al lui Dumnezeu, care S-a facut cunoscut prin prooroci in Vechiul Testament, si prin Fiul Sau Intrupat (Noul Testament) si este marturisit prin Sfintii Parinti si de sirul fara numar al martirilor si marturisitorilor din toate timpurile) – fiindca noi nu Il putem cantari si analiza cu simturile noastre limitate pe Dumnezeu; iar Dumnezeu se reveleaza doar celor smeriti (nu intru in amanunte teologice, de genul cunoasterea apofatica si catafatica a lui Dumnezeu) –, insa ea sta intr-o armonie deplina cu stiinta si sunt atatia oameni de stiinta credinciosi (mai mult decat atat, chiar oameni de stiinta care au devenit sfinti) – sau care L-au aflat pe Dumnezeu in momentul in care au sondat mai adanc in tainele stiintei, descoperind frumusetea si maretia naturii si a universului, – care dau marturie de acest adevar. Dimpotriva, istoria dovedeste ca atunci cand aceste doua domenii majore au fost puse (in mod fortat) in conflict, rezultatul a fost dezastruos, producandu-se o denaturare, o indepartare de coordonatele adevarului si ale firescului.

Doua citate din cartea pe care am tradus-o:

Dar iată ce vrea El să spună: El a așezat Creația Sa înaintea ochilor întregii omeniri pentru ca ea să îl poată afla pe Creator din lucrările Sale, așa cum a spus altul: „Din măreția și frumusețea zidirii se vede Făcătorul”. Când vezi frumusețea, întinderea, măreția, așezarea, forma și trăinicia ei, e ca și cum Îi auzi vocea și, cunoscându-L din acestă priveliște minunată, Îl preamărești pe Cel care a creat o operă atât de frumoasă și de uimitoare. (Sf. Ioan Gură de Aur)1

Perspectiva religioasă asupra creației decurge dintr-un sentiment de uimire pe care ni-l trezește existența universului si locul nostru în cadrul acestuia. Perspectiva științifică asupra creației implică nu mai puțin un sentiment de uimire: suntem impresionați de extraordinara simplitate și putere creatoare a naturii fizice și de frumusețea pe care o întâlnim în toate segmentele ei. (cosmologul George Smoot)2

„Fizica modernă și cosmologia au devenit subiecte de mare interes. Există totuși o modestie admirabilă și onestă manifestată de fizicienii care recunosc că ne oferă doar modele de realitate, și nu realitatea însăși. Atunci când Nils Bohr a spus că „scopul științei nu este acela de a cunoaște esența naturii, ci de a descoperi ceea ce se poate cunoaște despre natură”, el ne-a reamintit că știința este o metodă de explorare, nu arbitrul suprem al faptelor și cunoașterii. Știința nu este o alternativă la revelație.

Aceeași modestie onestă este exprimată în conceptul ortodox de teologie apofatică. Teologia apofatică admite că formulările doctrinare și poetice sunt domenii secundare, modele. Ele ne pot ajuta mai mult sau mai puțin să exprimăm în cuvinte și în concepte contactul nostru cu realitatea ultimă. Din moment ce nimeni nu poate cunoaște sau înțelege ființa lui Dumnezeu, chiar dogma Sfintei Treimi trebuie să înțeleasă ca o sferă secundară, ca un cadru conceptual de o deosebită importanță și claritate, care reprezintă cel mai bun mijloc prin care putem da expresie experienței inefabilului, dar ea este totuși un model de realitate. Când pretindem că avem o definiție concretă a divinității, pășim pe urmele celor care au construit Turnul Babel. Vom analiza mai târziu problemele pe care le-a generat în teologia scolastică occidentală încercarea teologilor filosofi de a prezenta aceste modele drept fapte care sunt definibile legalist, explicite și inteligibile rațional.

Într-un context similar, fizicianul Werner Heisenberg spune că nu avem posibilitatea să corelăm simbolurile matematice ale fizicii cuantice cu limbajul uman și nici nu putem explica în mod satisfăcător ce sunt atomii în limbajul obișnuit. Datele realității pe baza cărora cercetarea științifică construiește modele de realitate pot fi exprimate doar simbolic printr-un formalism matematic, care ar putea fi cel mai adecvat mod prin care putem da o expresie metaforică marilor taine întâlnite, dar nu descifrate.” (IPS Lazăr Puhalo, Dovada lucrurilor nevăzute. Ortodoxia și fizica modernă, Editura Theosis)

1 Citând din Romani 1:20, în Omilia asupra statuilor, 9:4.

2 Paragraful final din Wrinkles in Time, Morrow, N.Y., 1993.