“Știi ce mare lucru poate face o femeie pentru neam? copil fetita_n

Prunci!

Și știi de ce-i ăsta mare lucru?
Pentru că îi învață să se roage. 

Și știi ce fac rugăciunile pruncilor?
Sunt la Dumnezeu ca rugăciunile îngerilor și ale sfinților. 
Ba chiar și mai dulci. 

Copiii sunt sfințenia părinților și apărătorii lor. Pentru că nu sunt îngeri, ci oameni, și totusi nevinovați. Tu duci lupta, iar copilul te însoțește și te mână în luptă, cu rugăciunile. Te acoperă cu rugăciuni.

Că mai mult faci viu decât mort. 

Știi cum sunt rugăciunile copiilor la Măicuța Domnului?
Sunt însăși inima ei!

Copiii sunt esența omului și înnoirea credinței, 
unire între Cer și pământ, 
nou legământ.

Prin ei se poate salva un neam întreg.

(citat dintr-un mare duhovnic, probabil parintele Arsenie Papacioc)

copii2 colorizedTrebuie să luptăm pentru a apăra inocența copiilor noștri”

Din inocenţă se hrăneşte frumuseţea chipului, ea se reflectă în ochii plini de viaţă ai copiilor care privesc cu mirare şi curăţie lumea. Din ea izvorăşte curajul de a înfrunta viaţa, de a afirma adevărul şi a lupta pentru el. Inocenţa este materialul din care se zideşte şi se înalţă demnitatea noastră, este resortul lăuntric al oricărei făptuiri a binelui în lumea aceasta. Inocenţa este cea care ocroteşte acel văzduh al minţii peste care răsare lumina cunoştinţei, harul Duhului Sfânt – căci, prin ea, omul se aseamănă îngerilor. Ne folosim de metafore, pentru că altfel este aproape imposibil de zugrăvit bogăţia sau minunăţia acestui uriaş tezaur sufletesc pe care omul l-a primit la naşterea sa. Dar şi altfel dacă ne-am gândi, am înţelege că inocenţa poate fi garanţia unei imunităţi mai puternice şi a unei minţi mai deschise aprofundării înţelesurilor şi educaţieiaceasta pentru că inocenţa asigură pacea lăuntrică, de care toate sunt legate.

Dar, cu toate că este atât de importantă, lumea noastră acordă tot mai puţină atenţie protejării şi cultivării inocenţei copiilor. În schimb, ne îngrijim de ei, de multe ori, aproape obsesiv: le facem toate vaccinurile la timpul lor, chiar dacă am auzit deja că acestea le pot primejdui sănătatea, le dăm antibioticelele cele mai puternice, chiar cu riscul de a le afecta ireversibil imunitatea, le asigurăm hainele, lucrurile, dulciurile şi toate celelalte mici plăceri, cu gândul să nu le lipsească nimic din ce ne-a lipsit nouă – un refren, parcă, al generaţiei trăită sub comunism. Nu-i împiedicăm să se uite la televizor – cel mult, negociem programele pe care le vizionează. De calculator nu-i mai poţi lipsi, că doar şi la şcoală li se cere – şi nici fascinantele jocuri video nu le mai poţi refuza! La şcoală, le luăm telefon mobil din prima clasă, eventual smartphone conectat la Internet.

Dar la inocenţa copiilor noştri câţi se mai gândesc? Câţi dintre noi investim măcar doi lei şi două ore pe lună din timpul nostru în apărarea inocenţei micuţilor care nu au învăţat să se lupte pentru ei înşişi, neştiind nici cum, nici de ce să o facă? Înainte, părinţii îşi dădeau şi viaţa pentru a păzi curăţia copiilor şi fecioria fetelor. Astăzi, în cel mai bun caz, ne îmbolnăvim din cauza stresului pe care-l suportăm pentru a asigura fiilor şi fiicelor noastre un standard de viaţă cât mai ridicat, cariera şi viitorul. Ce viitor vor avea însă copiii care-şi pierd inocenţa până la încheierea gimnaziului, care-şi strică fecioria până la terminarea liceului?… Ce viitor putem spera pentru ei când sunt irascibili, trişti şi abătuţi înainte de a intra bine în viaţă?… Când privirea le este pierdută, când mintea le este împrăştiată în tot felul de dorinţe bolnave, când şi-au murdărit trupurile şi sufletele şi nu îşi mai doresc întemeierea unei familii şi naşterea de prunci, când nu mai cred în dragoste?…” (citat din Virgiliu Gheorghe, Trebuie să luptăm pentru apărarea inocenței copiilor noștr)

Mitropolitul Bartolomeu Anania: „Vă rog, părinţilor, ocrotiţi-vă copiii! E vorba de viitorul nostru ca neam, popor şi patrie.”

“Pornind de la premiza că planeta noastră este opera lui Dumnezeu, sunt un partizan al mişcărilor ecologiste, care nu-şi propun altceva decât refacerea şi menţinerea pământului în toată puritatea, frumuseţea şi rodnicia lui. Nu am auzit însă de un ecologism spiritual, de un curent împotriva poluării sufletelor tinere, sistematic agresate de libertinajul mediatic care le inculcă gustul pentru vulgaritate, pornografie, violenţă şi desfrâu.

Or, gustul viciat devine mentalitate, iar mentalitatea deviată răstoarnă valorile, consfinţind anormalitatea drept normalitate, în interiorul unei libertăţi prost înţelese şi rău folosite. (…)

Avem o lege pentru protecţia copilului, dar ea nu se resimte şi pe micul ecran, şi cu atât mai puţin în şcolile publice unde funcţionează, obligatoriu, aşa-zisele programe de sănătate care-i învaţă pe copii cum să îmbătrânească vertiginos prin depravare planificată. Avem o lege antidrog, dar nu şi una antidezmăţ. Avem o lege anticorupţie, dar nu şi una antiseducţie.

Avertismentul antialcoolic devine timid şi neputincios în vecinătatea imediată a beţivului proclamat erou. Ora de religie nu poate face mare lucru dacă eforturile Bisericii nu sunt sprijinite de instituţiile statului, de societatea civilă şi, nu în ultimul rând, de presă. Ne interesează copiii străzii, dar nu avem dreptul să-i uităm pe copiii maidanului moral. Astăzi suntem într-o febrilă căutare de soluţii împotriva crizei şi a sărăciei, dar nu vom face nimic fără remediile spirituale împotriva acestei crime lente şi bine studiate care distruge conştiinţa tinerilor.
Zadarnic curăţim pământul de gunoaie dacă-l vom lăsa populat cu oameni deformaţi şi mutilaţi sufleteşte. Vă rog, părinţilor, ocrotiţi-vă copiii! E vorba de viitorul nostru ca neam, popor şi patrie.
(Mitropolitul Bartolomeu Anania, “Pastorală la Nasterea Domnului 2010″, ultima pastorală de Crăciun)

copil fetita ieDin cartea Cuvintele părintelui: un ghid al frumuseţii lăuntrice, autor: Justinian Chira Maramureşanul, episcop al Maramureşului şi Sătmarului, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2009:

Copilul
Naşterea fiecărui copil este o mare minune. Îngerii se bucură şi preamăresc pe Dumnezeu când se dă viaţă unei noi făpturi omeneşti, sporindu-se, prin aceasta, lumina în univers şi risipindu-se pustiul şi întunericul, pe care vrăjmaşul lui Dumnezeu încearcă să le reverse pe pământ.
*
„Cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe mine Mă primeşte” (Mt. 18,5) […] Prin acest cuvânt, Fiul lui Dumnezeu ne-a descoperit tuturor că El, Mântuitorul lumii, se identifică cu toţi copiii de pe pământ.
*
Întotdeauna, faţă de copii, am o anumită sfială, ca faţă de orice lucru sacru, pe care-l cinsteşti în mod deosebit.
*
Toţi copiii sunt pe dinafară ca nişte prinţi. Nobleţea interioară trebuie însă mereu cultivată…
*
Copilul e sângele tău, carne din carnea ta, este mugurul pe care tu l-ai făcut să înmugurească, este firul firav de viaţa pe care tu l-ai făcut să încolţească.
*
Copiii au fost primele victime sacrificate de puterile întunericului când S-a născut Hristos pe Pământ.
*
Un copil fără părinţi este făptura cea mai nefericită de pe pământ. Dar şi mai mare nenorocire este atunci când un copil Îl pierde pe Dumnezeu, rămâne orfan de Dumnezeu, nu-L cunoaşte pe Dumnezeu care este tată, mamă, frate şi soră.
*
Râsul sau plânsul copiilor dărâmă orice zid, desfiinţează orice prăpastie […] îmblânzeşte orice conştiinţă.
*
Copiii au nevoie de un cămin curat, de o familie luminată şi plină de pace. Să le îndreptam privirea către Hristos, pentru că El, Iisus Hristos, este Salvatorul lumii şi îndrumătorul tuturor…
*
Copiii şi filozofii pun cele mai grele întrebări, cele mai delicate şi la care nici nu se poate uneori răspunde.
*
Nici o greşeală nu e mai mare decât a nu fi sincer faţă de copii, faţă de tineri, care sunt însetaţi de adevăr. O societate care nu este sinceră faţă de copii este o societate care îşi pregăteşte singură pieirea.
*
Copiii nu pun întrebări în glumă. Copiii pun întrebări foarte serios.
*
Cele mai sfinte, mai curate şi mai iubite fiinţe de pe acest pământ sunt copiii.
*
Copiii sunt un dar de la Dumnezeu. Ei lumineaza casele, ei înseninează frunţile încruntate, deschid inimile înnourate, coboară pacea în sufletele învrăjbite, revarsă bucurie şi binecuvântare în familiile şi casele noastre.
*
„Lăsaţi copiii să vina la Mine…” înseamnă lăsaţi copiii să vină la lumină, la cunoaştere, la dreptate, la sfinţenie.
*
Priviţi în ochii copiii. Priviţi în ochii lor şi Îl veţi vedea pe Dumnezeu.
*
Orice naştere este o nouă geneză. O nouă lume a apărut în sânul universului. Copilul nou născut este o făptură mică din punct de vedre fizic, dar prin sufletul lui,[…] prin ceea ce Dumnezeu i-a hărăzit, el este un univers, o lume mai importantă si mai de preţ decât lumea întreagă…”

Ernest Bernea, Preludii. Îndemn la simplitate. Cel ce urcă muntele. Treptele bucuriei, Editura Predania, 2011, pp. 73-75:

Copilul

Copil de taran. - poze Poze vechi de la tara, din jurul Sibiului.jpgOdată, într’un sat de munte, la vremea când urzeşte întunerecul, stăteam de vorbă cu un copil cu ochii de mirare. Pe deasupra capetelor noastre o pasăre a bătut din aripi de câteva ori şi s’a pierdut în pădure. După un moment de linişte a urmat întrebarea senină a copilului: de ce sboară pasărea? Altă dată, privind argintul viu al unei ape ce curgea boltit peste pietrele rotunde ale văii, ca prins de o minune, a întrebat: de ce curge apa?

Ce minune stă în această făptură mică? Cum de l-a chemat măsura lui către gândurile neliniştitoare? Ce tainică legătură îl poartă pe culmile vieţii. Copilul este mai aproape decât noi de firea lucrurilor, mai aproape de Dumnezeu.

Zilele omului vârstnic se scurg într’o formă banală. Feluritele chipuri ale lumii acesteia şi sensul adânc al lucrurilor îi scapă. Omul de azi trăieşte totul în fugă, el nu prinde frumuseţea, nici lumina adevărului. Cele mai alese rosturi şi semne îi scapă; îi scapă nu pentru că el ar fi în păcat, ar fi sortit de la început să nu vadă, ci pentru că felul în care îşi trăieşte viaţa aici îi închide porţile înţelesului. Cu fiecare zi ce trece omul se îndepărtează de plaiurile bucuriei şi ale înţelepciunii. Trufia şi îndemnul numai către ordinea materială a lucrurilor îl fac să coboare cele mai de jos trepte ale condiţiei umane.

Trăind şi repetând zilnic aceleaşi forme şi acte, lumea înconjurătoare îşi pierde misterul. Sau, mai precis, odată cu anii, omul îşi pierde un simţ foarte delicat, dar pătrunzător, care îl pune în stăpânirea substanţelor ultime ale existenţei; omul în vârstă pierde de cele mai multe ori simţul adâncimilor; sâmburele dumnezeesc moare în el.

Dimpotrivă, copilul, fiinţă nouă şi neprihănită, necumpărată de ispitele aparenţelor înşelătoare, culege pretutindeni urmele minunilor. Când un copil deschide pentru prima oară ochii, întreg universul cu tainele joacă în apele luminate ale ochilor săi.

De aceea Iisus iubea atât de mult copiii, de aceea i-a arătat ca pe un simbol al Creştinismului, lume nouă care punea preţ pe nevinovăţie şi naivitate îngerească, pe frăgezime şi sete de absolut. „De nu vă faceţi la fel cu pruncii nici că veţi intra în Împărăţia cerurilor.”

Copilul este o făptură biblică originară. Copilul este o făptură a vieţii neîntinate, este o floare deschisă luminii, este îndemn la simplitate şi frumuseţe. În el vorbeşte frântura de cer dată omului odată cu începutul.

Copilul este un mare dar al vieţii noastre aici: aduce cu el inocenţa, drăgălăşenia şi bunătatea. Copilul îndulceşte viaţa noastră atât de amară; făptura sa mică cu aripi la suflet ne dă multe învăţăminte. Un scriitor a spus: zâmbetul copilului este pentru mamă ca o rugăciune pentru Dumnezeu. În preajma copilului stăruie mereu o atmosferă de lumină şi frumuseţe.

Când întrebările bat la porţile gândului tău împovărat şi cer deslegare, când umbrele amintirilor alunecă pe pereţii sufletului şi cer o rază de soare, atunci stai de vorbă cu copiii. Aplecat asupra adâncurilor, umbli ca străbătut de fiorii unei zări virgine. Prietenii te cred nebun şi lumea te arată cu degetul. În rătăcirea ta prin pajiştile unei lumi de dumnezeesc tumult, în setea ta de înţeles şi vrajă, te întâlneşti doar cu copiii.

Cuvântul tău sună sec pentru cei vârstnici, dar întoarce ca pe o frunză spre soare sufletele copiilor cu ochi de mirare.

Ernest Bernea, ibidem, despre inocență (pp. 209-212):

copii nicolae-tonitza-trei-frac89bi-copiii-pictoruluiInocenţa este o stare originară. De aceea se poate mai greu prinde în formele logicii şi proceda la analiză. Inocenţa presupune ceva calitativ, ceva ce aparţine unor date imediate; ea este o stare pură care se experimentează interior. În faţa inocenţei nu putem rămâne indiferenţi, înclinarea către această stare fiind implicată în calitatea noastră de oameni, căutători ai absolutului.

Este ceva ascuns, ceva tainic care ne cheamă către acest început paradisiac către care tindem pentru a ne recuceri pacea iniţială. Oamenii astfel situaţi sânt cei mai buni pentru că inocenţa este învecinată cu seninătatea şi sinceritatea, privite metafizic, nu social.

Umanitatea noastră este întristată şi ea caută bucuria. Fiinţa omului nu-şi mai găseşte liniştea, nici cursul lin al luminii care coboară din bolta vie a sufletului său însetat. Apusul se face noapte şi noaptea devine întunerec; sborul tuturor strâmtorărilor nu mai încetineşte.

Umanitatea noastră e tulburată; cei mai mulţi dintre oameni nu mai vor să cunoască şi nu mai cultivă decât florile unei lumi plăpânde şi înşelătoare, nedemne stări şi forme ale fragilităţii noastre. Noi nu mai cunoaştem şi nici nu mai străbatem pajiştile unde creşte floarea albă a inocenţei; nu ne mai place parfumul ei delicat şi pur. Unde e sufletul mare, înamorat de acea senină şi permanentă primăvară spirituală?

Oamenii nu mai ştiu binele şi frumuseţea stărilor de început pentru că ignoră imaginea lor divină şi căile care o fac să se manifeste. Climatul favorabil stărilor pure nu se mai produce. Inocenţa florilor şi inocenţa copiilor aduc amintirea începuturilor.

Dacă nu ar fi copiii, lumea noastră nici nu ar mai şti că starea de inocenţă mai există. Un adult total inocent ar fi un nonsens intelectual şi o adevărată nenorocire socială. Oamenii ar râde şi ar specula crud pe seama lui. Copilul e curat, e blând, e împlinit, dar mai ales copilul este inocent. El nu cunoaşte şiretenia; de aici vine în primul rând superioritatea lui ca stare morală; de aici decurge frumuseţea şi candoarea lui naturală.

Creştem copii într’o lume fără suflet, o lume care ia drept slăbiciune sau prostie tot ceea ce este delicat şi pur, tot ce isvoreşte din puterile dragostei şi adevărului, temelii ale existenţei noastre morale. Inocenţa înlătură florile răului; ele nu pot coexista şi formele lor de manifestare nu se îngăduie. Inocenţa păstrează în om ceva din starea lui paradisiacă. Marii înţelepţi o caută, o experimentează, dar modelul rămâne tot al copiilor pentru că inocenţa lor este stare a naturii lor, nu aspiraţie şi disciplină cum apare la cei mai buni dintre oamenii vârstnici.

Omul nu mai cunoaşte treptele luminate ale bucuriei de a fi în lume, de a avea o conştiinţă şi a colabora la opera de reintegrare în armonia existenţei. Viaţa omului aşa cum apare ea, într’o condiţie nu întotdeauna dintre cele mai prielnice, pentru a se dezvolta pe linia ascensională a destinului ei spiritual, face ca şi cei mai buni, mai dotaţi şi mai bine intenţionaţi dintre oameni să fie supuşi unor probe care tulbură întreaga lor fiinţă. Deseori legăturile ce se stabilesc cu mediul material sau moral, legături cu totul exterioare, falsifică, apasă şi întorc fiinţa interioară a omului aşa fel încât din lumină biruitoare viaţa sa devine incertitudine şi desgust.

Din când în când lovituri puternice ca-ntr’un vas de care s’a prins rugina, suferinţe meritate sau nemeritate – căci aşa se câştigă omenia, prin încercare – se abat asupra noastră şi ne tulbură atât de puternic, încât toate impurităţile pot să cadă la fund şi se elimină. Rămaşi aşa cum ne este natura proprie, dezbrăcaţi de toate adăugirile unei vieţi forţate şi nesincere, ne putem ridica la gradul cel mai înalt al ceea ce ar trebui să fim totdeauna, omeniei noastre: sfinţenia.

Puţini sânt cei care au putut păstra de la început o puritate deplină. Cei mai mulţi dintre oameni, chiar exemplarele realizate ale umanităţii, nu ajung astfel în această stare cristalină de mare puritate decât trecând prin obişnuitul contact al lumii noastre de căderi şi tulburări, de umbre apăsătoare. Experienţele capitale, acelea care străbat şi prefac adânc fiinţa noastră, numai acele căi ale naşterii din nou ne pot pune iarăşi în starea de puritate originară, acolo unde se întâlnesc copiii cu sfinţii.

Puritatea este în primul rând stare naturală în înţeles de originară, neprefăcută. Fără luptă şi disciplină numai copiii o au, ei, pentru că făptura lor angelică exprimă totul aşa cum e, aşa cum trebuie să fie: firesc şi deplin.

Fiind o stare de început, puritatea este în al doilea rând simplitate, adică esenţialitate şi tărie lineară. A fi pur înseamnă, între altele, a fi în mod necesar în inima lucrurilor şi a trăi în permanenţe. Simplitatea adevărată o aflăm în acei căutători de aur spiritual, exploratori ai zonelor pure.

Puritatea mai înseamnă şi delicateţă, naivitate; nu acelea negative prezente în relaţiile sociale care obişnuit sânt numai pricini de greşeală şi neînţelegere, ci acelea care apropie de orice lucru şi orice fiinţă cu cea mai mare dragoste şi frumuseţe spirituală, cu mâini blânde şi darnice, cu suflet deschis pentru apropierea şi descoperirea noastră în zonele adevărului.

Oamenii puri au calitatea luminii pure: deschid distanţele şi întăresc chipurile în ce au ele mai adevărat. Oamenii puri sânt diamantini, adică transparenţi şi tari prin puterea lor de a apărea aşa cum sânt, deschişi tuturor lucrurilor şi formelor fără tendinţa de a le altera sau consuma.Puritatea aduce cu sine o unitate şi o armonie deplină, ca virtute a realităţii înseşi, a realităţii neprefăcute. De aceea oamenii puri sânt piese iradiante ale lumii, acelea în care a căzut şi fac să cadă tot ceea ce este artificiu, tot ceea ce tulbură frumuseţea noastră deplină.

Pentru a fi puri nu e necesar să părăsim lumea făpturii noastre, ci să o cucerim şi să o străbatem cu un suflu nou ca, prin ea înnobilată, să ajungem la virtute; prin ea şi prin arderile încercărilor noastre să ne naştem din nou, devenind în acest fel pământul fertil al începuturilor, cale deschisă a tuturor înfloririlor.

Oamenii nu ajung toţi, dar au toţi în ei putere de a se pregăti să iasă din lumea suferinţei nerodnice către o viaţă deschisă, bogată şi pură, acolo unde cunoaştem deplin, iubim deplin şi respirăm deplin miresmele florilor nemuririi.

Advertisements