Dumnezeu
Patria
Familia
“Biserica este un drept sacru al poporului, ca însuşi dreptul la credinţă şi la viaţă: este dreptul lui la viaţă spirituală. Ar fi deci o crimă naţională a ignora sau a contrazice cerinţele religioase ale poporului şi este exclus a putea rupe viaţa lui religioasă de restul vieţii lui; este exclus a-l deposeda de Biserică. Conducătorii poporului pot să facă, în particular, abstracţie pentru ei înşişi de o credinţă religioasă, dar de a poporului însă niciodată. Ei sunt liberi, ca indivizi, să nu creadă; poporul crede. Şi pentru că nu poporul există pentru conducători, ci conducătorii pentru popor, oricare le-ar fi convingerile personale, este o imprescriptibilă datorie de conducători ai poporului a respecta şi a ajuta să se menţină acea măreaţă şi irezistibilă convingere şi tradiţie colectivă care se numeşte legea strămoşească, în care poporul s-a născut şi a crescut. Credinţa poporului nu este credinţa unui om, liber să o aibă sau nu; este credinţa milenară a unui neam care o are, care nu poate să nu o aibă, care trăieşte cu ea şi moare cu ea”(pr. prof. Teodor M. Popescu, Misiunea creştină a statului, Editura Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, Suceava, 2005, p. 27 )
sigla FORUMULUI ALTERNATIVA CREŞTINĂ
Pe măsură ce înaintăm în “democraţia originală”, combinată cu “originalitatea” birocratică a puterii coloniale de la Bruxelles, ne dăm seama că situaţia României este fără ieşire, iar ţara are nevoie de o nouă soluţie politică, sau mai corect spus are nevoie în sfârşit de o soluţie politică reală, care să ofere cetăţenilor români garanţia că au un viitor pe aceste plaiuri.
Se ştie că pentru “clasa politică” românească doctrinele nu valorează mai nimic, fiind în general vorbe vânturate pentru auzul celor ce stau să le analizeze (sau voteze). Din acest motiv, a teoretiza doctrina unui partid de dreapta real comportă riscul de a te confrunta cu o indiferenţă strivitoare, cultivată atent în timp. Totuşi, un partid creştin-democrat (l-am numit Forumul Alternativa Creştină) este absolut necesar pentru a capta acel şuvoi de calitate umană existent în adâncurile societăţii româneşti, care acum se zbate să supravieţuiască într-un mediu mai mult decât ostil.
 
De ce un partid creştin?
 
Pentru motivul extrem de simplu că, în conformitate cu ultimul recensământ, din 2011, în România există peste 85% creştini ortodocşi declaraţi (mulţi dintre ei şi practicanţi) şi probabil încă cel puţin 5% creştini de alte confesiuni şi chiar de altă limbă. Acesta este unul dintre cele mai ridicate procente de aderenţă religioasă din Europa şi din lume, ceea ce implică necesitatea ca României să i se recunoască o situaţie specială în Uniunea Europeană (aşa cum i s-a recunoscut Poloniei, de exemplu, la capătul unor negocieri la sânge, aşa cum a impus Ungaria, aşa cum a impus Anglia), în sensul că mentalitatea populaţiei româneşti este diferită de cea ateist-materialistă a europenilor, pentru care morala creştină e o amintire îndepărtată. Legislaţia şi valorile europene, croite aproape exclusiv pe principii iluministe necreştine şi uneori chiar anticreştine, nu pot fi aplicate în România fără a ţine seama de faptul că sunt făcute de către şi pentru o populaţie secularizată şi hedonistă, dar se aplică unui popor profund religios, încă ancorat în valorile creştine. Creştinii români au dreptul la o reprezentare politică, atât în viaţa politică internă, cât şi la nivel european, din partea unui partid care să consune doctrinar cu aspiraţiile lor spirituale şi să le asigure cadrul social şi politic al dezvoltării ca naţie. Fără astfel de reprezentare, în interior va exista mereu un hiatus între clasa politică şi dogmele ei politice şi popor, iar la nivel european valorile europene impuse fără discernământ vor distruge complet spiritualitatea şi identitatea româneşti, lucru care se vede deja. Până când între UE şi poporul român nu se va interpune un partid creştin care să ştie să armonizeze cele două părţi, UE va fi considerată de către marea parte a populaţiei încă un ocupant într-un lung şir de ocupanţi de-a lungul istoriei. Partidul creştin-democrat trebuie să aibă forţa de a face ceea ce trebuia să facă partidele în secolul al XIX-lea, când“occidentalizarea” României s-a produs brutal, fără nici o considerare faţă de sufletul românesc, faţă de apartenenţa poporului la lumea ortodoxă, faţă de specificităţile acestui neam. Atunci s-au tradus în română legile iluministe franceze şi s-au pus în spinarea poporului român, iar rezultatul se poate citi în opera lui Maiorescu, care deplânge ca nimeni altul forma fără fond, sau în cea a lui Ion Luca Caragiale, care nu vorbeşte decât despre eşecul total al modernizării României, pus de către liderii de opinie de atunci şi de acum pe seama pretinsei “prostii şi înapoieri a poporului”, însă datorat în realitate prostiei crase a politicienilor şi liderilor de opinie, care au crezut că două-trei sloganuri mincinoase de la Paris pot rade milenii de istorie şi civilizaţie.
Partidul creştin-democrat care urmează a se înfiinţa este o necesitate şi pentru că la ora actuală nici unul dintre partidele politice româneşti existente nu îi reprezintă deplin pe români, chiar dacă s-au făcut vehiculele votului popular din 1989 încoace, dezamăgindu-i şi „revrăjindu-i” sistematic (nici un partid din România nu a avut două mandate consecutive, ceea ce spune de la sine totul despre cât sunt de iubite şi de reprezentative în rândul poporului).
Cititi programul integral pe blogul lui Mihai Silviu-Chirilă.