(Articol apărut pe 23/07/2013 pe site-ul Tezaur Românesc, în categoria „Creștinism”)

icoana Botezul Domnului – Icoană rusească, sec. XXI, colecţie particulară

Cele mai importante sărbători creştine în care apa devine element sfințitor, înzestrat cu darul de a însănătoşi şi primeni pe cel care se adapă din ea sau se scaldă în ea sunt „Boboteaza” şi „Izvorul tămăduirii”, de mare însemnătate în lumea satului. De „Bobotează”, Biserica oficiază slujba de sfinţire a apelor ca repetare şi rememorare liturgică a botezului Domnului Hristos în Iordan – care este preînchipuirea propriului nostru Botez, prin care este spălat păcatul strămoşesc; intrarea lui Hristos în apele Iordanului reprezintă o coborâre a Lui în inima Creaţiei decăzute pentru a o restaura şi a o curaţi de păcat, apa din lumea creată devenind, prin botezul Său, „izvor al mântuirii”. Botezul se referă la Învierea lui Hristos, după cum spune şi Sfântul Pavel: „Fraţilor, au nu ştiţi că toţi câţi în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat? Deci ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii; căci dacă am crescut împreună cu El prin asemănarea morţii Lui, atunci vom fi părtaşi şi ai învierii Lui” [1].

Apa ca semn mesianic este menţionată încă din Vechiul Testament, unde profetul Isaia o asocia cu venirea în lume a Cuvântului lui Dumnezeu întrupat: „Precum se coboară ploaia şi zăpada din cer şi nu se mai întoarce până nu adapă pământul şi-l face de răsare şi rodeşte şi dă sămânţă semănătorului şi pâine spre mâncare, aşa va fi cuvântul Meu care iese din gura Mea; el nu se va întoarce către Mine fără să dea rod, ci el face voia Mea şi îşi îndeplineşte rostul lui” (Isaia 55, 3, 6, 7, 10-11) [2]. De asemenea, botezul este prefigurat, în Vechiul Testament, prin evenimentul minunat al trecerii poporului evreu prin mijlocul Mării Roşii, după ieşirea din sclavia egipteană, când apa marii, acest simbol al puterii nebiruite, care inspiră respect, dar şi groază, este îmblânzită de Dumnezeu pentru a deveni elementul purificator, care „spală” poporul evreu de existenţa lui trecută, pentru a-l „naşte” într-o nouă identitate [3].

Prin urmare, apa anulează ceea ce a existat înainte, însă, spre deosebire de foc, care distruge definitiv materia, apa o restaurează în alte forme, o primeneşte şi reînnoieşte. Dacă focul purifică sufletul, apa are puterea de a purifica şi sufletul, şi materia. „Lustraţia [purificarea prin apă, n. n.] înseamnă reluare, este renaşterea, cu toate atributele naşterii iniţiale. După cum remarcă Mircea Eliade, în apă orice formă este anulată, orice «istorie» asemenea, existând posibilitatea restaurării «integrităţii aurorale»” [4].

În cazul Botezului, apa nu mai este aceeaşi cu Duhul, ci este un mijloc prin care omul este re-creat, prin puterea Duhului Sfânt şi a Cuvântului lui Dumnezeu, însă, pentru a fi asociată cu Duhul, ea trebuie să-şi schimbe starea decăzută – fapt făcut posibil prin întâlnirea dintre Dumnezeu şi creaţia Sa şi, ca urmare, prin sfinţirea apei şi a firii –, fiindcă „De nu se va naşte cineva de Sus, nu va putea să vadă Împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3,5). [5].

Botezul Mântuitorului nu este numai cu apă, ci, aşa cum spune Sf. Ioan Botezătorul, „Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc” (Matei 3, 11 ). După cum arată Maurice Cocagnac în cartea sa Simbolurile biblice, botezul focului se referă la judecata lui Dumnezeu, dar şi la puterea purificatoare a milostivirii Sale. „Botezul lui Iisus, slujitor chinuit şi slăvit pentru izbăvirea omenirii, întruneşte toate dimensiunile botezului sacru. Prin apă, Iisus coboară până în străfundurile abisului, semn al morţii. Prin foc el trece prin creuzetul suferinţei şi dezvăluie metamorfoza izbăvirii. Duhul Sfânt, care plutea deasupra apelor, se întrupează în el pentru a făuri acest mister. Mesia readuce viaţa spre slăvi.” [6]

La Bobotează, după sfinţirea apelor şi binecuvântarea întregii firi prin mijlocirea lor, credincioşii sunt binecuvântaţi şi invitaţi să bea din apa sfinţită şi să-şi stropească cu ea casele. Cuvintele pe care le rostește preotul în rugăciunea pentru sfințirea apei vădesc puterea pe care o capătă acum apa: „Şi-i dă ei harul izbăvirii şi binecuvântarea Iordanului. Fă-o pe dânsa izvor de nestricăciune, dar de sfinţenie, de dezlegare de păcate, de vindecare de boli, diavolilor pieire, îndepartare a puterilor celor potrivnice, plină de putere îngerească. Ca toţi cei ce se vor stropi şi vor gusta dintr-însa să o aibă spre curăţirea sufletelor şi a trupurilor, spre vindecarea patimilor, spre sfinţirea caselor şi spre tot folosul de trebuinţă”.

Aghiazma este apa sfinţită care nu se alterează niciodată, acţionând ca un antidot care protejează de pericole omul şi gospodăria sa. Ea are efecte benefice şi tămăduitoare pentru persoanele bolnave, care o beau dimineaţa pe stomacul gol. Obiceiul impune ca de Bobotează, slujba să aibă loc în afara Bisericii, lângă un izvor, rău sau la fântâna din sat, fapt menit să reflecte caracterul cosmic al acestei slujbe prin care se poate săvârşi sfinţirea întregii firi, fiindcă vestea cea bună a mântuirii trebuie răspândită şi transmisă întregii lumi [7]. 

Picture

Fântâna lui Neagoe Basarab de la Mănăstirea Cozia (construită în 1512)

Sfinţirea apelor are loc şi de „Izvorul tămăduirii”, prima mare sărbătoare după Înviere, praznic închinat Maicii Domnului, slujbă care subliniază rolul Sfintei Fecioare în lucrarea mântuirii oamenilor. Această sărbătoare datează de acum 1.500 de ani, din perioada domniei împăratului bizantin Leon cel Mare, care, îndrumat de Maica Domnului, a descoperit un izvor miraculos într-o pădure din apropierea Constantinopolului, unde va ridica o biserica, în semn de mulţumire. Mai târziu, marele împărat al Bizanţului, Justinian, s-a vindecat de o boală grea după ce a băut din izvor. De-a lungul timpului, s-au săvârşit multe minuni la acest izvor din Constantinopol, care a dăinuit până astăzi. Apa care se ia de la Biserică după slujba acestei sărbători este aghiazma mică. Izvoare tămăduitoare sunt şi la noi, cele mai cunoscute fiind la mănăstirile Dervent, Ghighiu şi Horăicioara. 

În comunism, a fost interzisă în ţara noastră ceremonia de sfinţire a apelor în afara Bisericii, iar astăzi, mai ales în Occident, slujba de Bobotează este de mai mică amploare, cu toate că sfinţirea şi binecuvântarea firii este mai necesară decât oricând. Dacă vechiul ţăran făcea fântâni de pomană, ca un gest de binefacere izvorând dintr-un spirit de generozitate şi omenie propriu odinioară acestui popor, astăzi nu numai că ni se pretind taxe pe apă – de pildă, taxa pe apa de izvor impusă la Băile Olăneşti [8], care restricţionează accesul la izvoarele minerale din această zonă, renumite pentru efectele lor puternic curative, izvoare care au fost concesionate abuziv –, dar o ţară întreagă trădată de clasa politică şi de elite se află în pragul unui dezastru fără precedent care ar putea fi cauzat de otrăvirea apelor prin explorarea şi exploatarea gazelor de şist. Apa, din simbol al vieţii şi sursă principală a ei, devine, astfel, prin acţiunea umană necugetată care provoacă infestarea ei, un semn al morţii, care poartă în el morbul păcatului şi decăderii umane. În acest caz, distrugerea nu se mai produce ca urmare a pedepsei divine, nici ca efect implacabil al forţei înfricoşătoare a apei terestre, în fața căreia omul se simte neputincios, ci este consecinţa terifiantă a opţiunii pe care a omul vremurilor noastre a făcut-o pentru „cultura morţii” [9].

Irina Bazon, Tezaur Românesc

Legat de acest subiect, citiți și: Fântâna ca simbol sacru în viaţa tradiţională românească

Note:

[1] Ierodiacon Gabriel, Simbolismul apei în Teofaniehttp://www.crestinortodox.ro/sfinţirea-casei/simbolismul-apei-teofanie-70092.html.
[2] Ibidem.
[3] Ibidem.
[4] Corina (Bistriceanu) Pantelimon, 
Reprezentările binelui şi răului în mitologia populară românească, teză de doctorat, Universitatea din Bucureşti, 2007, coord. ştiinţific, prof. univ. dr. Ilie Bădescu, cap. Cultul apelor, pământului şi cerului, p. 81.
[5] Ierodiacon Gabriel, 
art. cit.
[6] Maurice Cocagnac, 
Simbolurile biblice, trad. Michaela Slavescu, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997, cap. Apa. Botezul lui Ioan şi botezul lui lisus, p. 61.
[7] Ierodiacon Gabriel, 
art. cit.
[8] 
http://www.enational.ro/bombele-enational-ro/1-000-000-de-euro-Etaxa-de-şmecherie-pe-apă-de-izvor.
[9] Mai multe despre „cultura morții” și „cultura vieții” puteți citi în acest dialog dintre bioeticianul Virgiliu Gheorghe și profesorul Ilie Bădescu: 
http://www.culturavietii.ro/2013/04/13/cultura-mortii-si-cultura-vietii-de-vorba-cu-prof-dr-ilie-badescu.

„Aşa cum atunci lumea a fost curăţită de păcat prin apele potopului, iar porumbelul a adus o ramură de măslin în Arca lui Noe, vestind sfârşitul potopului, şi pacea a revenit pe pământ, tot aşa, Sfântul Duh coboară în chip de porumbel ca să vestească iertarea păcatelor şi milostivirea lui Dumnezeu asupra lumii. Atunci o ramură de măslin, acum, milostivirea Dumnezeului nostru.” (Sfântul Ioan Damaschin)

„Dacă la început „Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor” (Facerea 1, 2) activând energiile Lui necreate în convergenţă cu energiile create continuu şi progresiv, la Botezul Domnului Duhul Sfânt Se uneşte iarăşi cu apa şi cu toată creaţia, pregătind sânul Bisericii în care se vor naşte din nou, „din apă şi din Duh” (Ioan 3, 5), toţi oamenii care cred în Hristos.Apa sfinţită de Duhul Sfânt este în chip tainic materia veacului viitor, purtând în ea pe Hristos şi pe Duhul cu puterile Lui dătătoare de viaţă şi îndumnezeitoare. Prin Taina Sfântului Botez, şi noi, creştinii ortodocşi, murim tainic cu Hristos faţă de păcat, dar şi înviem împreună cu El întru Împărăţia Sa veşnică şi binecuvântată. Cu alte cuvinte, prin Botezul nostru, Dumnezeu ne iartă păcatele, ne înfiază în Biserica Sa şi ne dă puterea de a ne asemăna tot mai mult cu Fiul Său cel iubit pe măsura însuşirii de către noi prin iubire a Jertfei şi a Învierii Lui.” (Arhim. Mihail Stanciu, Mărturiile icoanei: Botezul Domnului)

Fragmente din articolul Semnificația apei și fântâna ca simbol sacru în viața tradițională românească, apărut pe site-ul Tezaur Românesc (pe 22/07/2013):

Noi, păstorii, ne facem la răscrucile drumurilor fântâni de pomană, ca să bea toţi trecătorii. Nu poate un om să nu lase în viaţă o urmă pentru pomenire.”
Bahrin Teofan, 62 ani, Izvoare, Floreşti (Basarabia), 1929

fantana-la-put

„În viaţa tradiţională a satului, valoarea spirituală a fântânii este dată mai ales de capacitatea ei de a purifica şi tămădui, fiind un simbol cu profunde semnificaţii creştine. 

(…)

Importanţa apei ca factor hotărâtor în formarea aşezărilor rurale este evidenţiată de multitudinea oiconimelor hidrografice, de exemplu, în Dobrogea de Nord: Băltenii de Sus, Băltenii de Jos, Cişmeaua Nouă, Lunca, Plauru, Fântâna Mare, Fântâna Oilor, Grindu, Izvoarele, Luncavița, Murighiol (Lacul Vânăt), Ostrov, Agighiol (Lacul Amar), Iazurile, Valea Teilor etc. [2].

Anumite rituri desfăşurate lângă fântână, precum rugăciuni pentru rod, ceremonii de fertilizare şi practici agrare pentru aducerea ploii (Caloianul, Paparuda) vădesc rolul apei ca element esenţial în fertilitatea ogoarelor. Asociate apei ca simbol al fecundităţii sunt şi diverse practici premaritale şi maritale. (…)

În sate, la răspântii şi la mănăstiri se găsesc destul de multe fântâni despre care ţăranii cred că au puterea de a însănătoşi trupul şi sufletul. În Ţara Oltului, lângă mănăstirea de la Sâmbăta de Sus, ctitorită de Constantin Brâncoveanu, există o astfel de fântână vindecătoare, „Izvorul tămăduirii”, unde ajung, an de an, mii de credincioşi.

(…)

În tradiţia ţărănească, există credinţa că cei care sapă fântâni de pomană dobândesc ispăşirea păcatelor, acesta fiind şi un rit pentru pomenirea celor morţi, precum şi una dintre cele mai mari binefaceri. „Dacă faci o fântână, atunci până la al nouălea neam ai pomană” [5]; „Noi păstorii ne facem la răscrucile drumurilor fântâni de pomană, ca să bea toţi trecătorii. Nu poate un om să nu lase în viaţă o urmă pentru pomenire” (Bahrin Teofan, 62 ani, Izvoare, Floreşti, Basarabia, 1929). Pentru a fi apărate de duhurile rele, fântânile sunt străjuite deseori de o cruce sau o troiţă. 

Fântâna ca ispăşire şi ca simbol al purificării apare şi în balada meşterului Manole, la finalul acţiunii. Locul unde se prăbuşeşte Manole se transformă într-o „fântână lină” (…)

Pe lângă valoarea ei ca simbol al fecundităţii şi purificării, fântâna este, în lumea satului, şi un loc al relaţiilor sociale, care favorizează întâlnirile. Fântâna ca loc de întâlnire apare ca topos în mitologie şi folclor, fiind frecvent prezentă, cu această semnificaţie, şi în Biblie, ca loc unde se cunosc viitorii soţi, dar şi ca loc de întâlnire între Dumnezeu şi om. Lângă o fântână, în țara Madian, Moise îşi întâlneşte viitoarea soţie (Ieşirea 2, 11-22), la o fântână slujitorul lui Avraam o descoperă pe Rebeca, cea care va deveni soţie lui Isaac, fiul stăpânului său (Facerea 24, 2-27), şi tot lângă o fântână Iacov o cunoaşte pe Rahila (Facerea 29,1-6). Potrivit tradiţiei, Iisus o întâlneşte pe femeia samarineancă lângă un puţ aparţinând ţinutului cumpărat de Iacov [6].

În acest episod din Biblie, apa este menţionată în sensul ei propriu, dar şi cu semnificaţia ei simbolică cea mai profundă; apa, ca substanţă materială, astâmpără doar temporar setea, dar, prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu, ea devine izvor al vieţii veşnice, al apei vii izbăvitoare, care potoleşte pentru totdeauna setea oamenilor care se adapă din ea. „Oricine bea din apa aceasta va înseta din nou. Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu, nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţa veşnică” (Ioan 4, 13-14) – spune Iisus femeii samarinence, care, mergând după apă, a găsit izvorul apei mântuitoare. „Acela ce crede întru Mine, precum a zis Scriptura, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui” (Ioan 7, 38).

Semnificaţia apei este însă ambivalentă, fiind un simbol al vieţii, dar şi al morţii; din element binefăcător, ea poate deveni un factor de disoluţie, care inspiră teama de inundaţie sau de inec, teamă întipărită în mentalul ţăranului din zonele expuse inundaţiilor. Pentru a-i fi atenuată forța distructivă, sunt practicate ceremonialuri pentru legarea ploilor. Apa ca simbol al morţii este un indiciu al neputinţei omului de a se salva prin sine însuşi, când, după căderea lui Adam în păcat, apele („de sub cer”, care aparţin lumii noastre) au căpătat forța de a devasta creaţia.

În Biblie, această ambivalență exprimă, pe de o parte, asprimea divină, care distruge omenirea păcătoasă prin potop pentru a curaţi pământul, pe de altă parte, milostenia lui Dumnezeu, prin care apa devine izvor al mântuirii. Astfel, apa este redată, în Biblie, ca simbol şi instrument al dreptăţii divine [7]. În evenimentul Potopului, apele de deasupra tăriei (apele cereşti) şi cele de sub tărie (apele lumii create) s-au unit pentru a îneca păcatul ce năpădise pământul, făcând posibilă un fel de întoarcere la prima zi a creaţiei. „În anul şase sute al vieţii lui Noe (…) s-au desfăcut toate izvoarele adâncului celui mare şi s-au deschis jgheaburile cerului” (Fac. 7, 11) [8]. Domnul lasă totuşi o frântură de creaţie – Arca lui Noe –, din care lumea poate fi refăcută. În dreptatea Sa, Domnul se mânie, pentru a-şi revarsa apoi milostivirea şi a da omului căzut şansa de a se ridica: „Iar când pământul a fost acoperit de ape, înţelepciunea l-a mântuit şi pe cel drept l-a purtat în slaba arcă de lemn” (înţelepciunea lui Solomon 10,4) [9]. 

În creştinism, apa este ilustrată ca element primordial în crearea lumii (asociată cu Sfântul Duh, care „se purta pe deasupra apelor”), dar şi ca element eschatologic, semn al împlinirii actului de mântuire a omenirii la sfârşitul timpurilor, simbol al restaurării şi înnoirii spirituale şi izvor de sfinţenie, care spală păcatul originar prin Botez. 

Putem înţelege, astfel, apa ca forţă care reface unitatea dintre cer şi pământ, legătura dintre om şi Dumnezeu, care determină o preschimbare a lumii păcătoase, trecerea ei spre o nouă existenţă. Oglinda apei poate simboliza o poartă care face trecerea de la apa terestră la cea celestă, restabilind unitatea lor primordială. Prin forma sa, fântână poate fi asociată cu rădăcina arborelui cosmic şi cu verticalitatea coloanei, semn al aspiraţiei pământului spre cer. Fântâna are, prin urmare, şi o semnificaţie solară, deoarece, la zenit, o rază de soare sau de lună pătrund în fântână [11]. Tot astfel, mişcările de jos în sus ale cumpenei fântânii pot reflecta simbolic legătura dintre lumea cerească şi cea pământească.”

(Întrucât site-ul tezaur-romanesc.ro a fost suspendat momentan, puteti citi articolul integral aici sau aici: https://www.facebook.com/permalink.php?story_fbid=566850760024201&id=151598721549409)

Citiți și:

Părintele Cleopa, cuvinte de folos despre Botez, pocăință și nașterea duhovnicească a creștinului