Vasile_Parvan_-_Foto01

“Vasile Pârvan s-a născut la 28 septembrie 1882, în cătunul Perchiu, din comuna Huruieşti, judeţul Bacău. A studiat istoria la Universitatea din Bucureşti, unde i-a avut ca profesori pe Nicolae Iorga şi Dimitrie Onciul, promotori ai şcolii critice, curent istoriografic care punea accentul pe metodă şi document şi pe disciplină intelectuală şi profesionalism, recuzând excesul de retorică, subiectivismul şi abuzul de imaginaţie în scrierea istoriei.

Continuarea studiilor în Germania, unde se specializează în domeniul istoriei antice, a reprezentat pentru tânărul istoric consolidarea şi augmentarea achiziţiilor din mediul universitar autohton. Pentru Vasile Pârvan, din stagiile în preajma marilor istorici români şi germani a rezultat un triplu beneficiu: a deprins rigoarea cercetării, a învăţat să privească istoria în ansamblu şi să integreze istoria românilor (a strămoşilor noştri) în cadrele istoriei universale, a văzut în istorie un loc şi un prilej de reflecţie legat de destinul persoanei, neamului şi omenirii în general.
Acest din urmă aspect găsea de altfel un teren fertil în sufletul savantului, frământat adesea de grave întrebări existenţiale. Păstrând rigoarea ştiinţifică, Vasile Pârvan se deschide spre domenii precum istoria ideilor şi reflecţia filosofică pe marginea rostului şi sensului istoriei: “Interogaţia savantului, înfiripată în prag de nouă epocă, arată profesorul Alexandru Zub, e aceea a unei istoriografii ce-şi simte acut răspunderile sociale. Ea selectează din noianul de fapte ale trecutului, inerent fragmentare, mai ales ceea ce poate contribui la înnobilarea clipei de faţă. Sensul adevăratei istorii nu poate fi decât eminamente spiritual, metafizic, dedus din continua pendulare a umanităţii între real şi posibil. Pentru marele cărturar, de pe acum fără vârstă, istoria se definea ca “manifestarea tendinţei spre nemurire, inerentă omului”, susceptibilă să descopere “viaţa sufletului omenesc în înfăţişările sale din toate locurile şi timpurile”.

Ideea identificării esenţialului dincolo de masa de fapte aparent informe mergea mână în mână cu ideea solidarităţii profunde dintre strămoşi şi cei de azi. Într-un text tulburător, intitulat Parentalia, Pârvan vorbeşte de datoria pe care o au cei vii de a-i pomeni pe cei adormiţi: “Oamenii noi, înflorind în marea lumină a vieţii, se pleacă cu reculegere spre pământul unde dorm oamenii vechi, din tăria cărora au crescut ei, oamenii noi, ca florile noi din pulberea florilor vechi”. Omul singuratic e pieritor, însă legat prin memoria colectivă, de marele lanţ al celor din trecut, de faţă şi viitori, el rămâne viu şi parte a omenităţii. De aceea memoria, sublimată la modul superior în istorie, este atât de importantă pentru noi”

“Contribuţiile epigrafice la istoria creştinismului daco-roman” (1911) pun practic bazele studiului ştiinţific al istoriei creştinismului daco-roman, trasând linii directoare care sunt urmate până în ziua de azi, inclusiv de istoricii bisericeşti. Studiul lui Pârvan începe cu aceste cuvinte: “Elementele fundamentale ale credinţei creştine poartă la poporul român numiri de origine latină, care arată prin forma lor o vechime egală cu aceea a însăşi limbii noastre ca idiom romanic”, subliniind astfel o idee care a devenit majoră în discursul identitar românesc, referitoare la geneza noastră ca popor latin şi creştin deopotrivă. Este unul din motivele pentru care Biserica Ortodoxă Română păstrează şi cultivă amintirea marelui savant.

Călătorind în timp înaintea epocii clasice, în cazul spaţiului carpato-danubian, a perioadei daco-romane, Vasile Pârvan încearcă să reconstituie în “Getica” (1926), la un nivel nemaiatins până atunci, istoria fascinanţilor şi în acelaşi timp misterioşilor daci, despre care se ştiau în acel moment prea puţine lucruri.

Dintre toate, cele mai incitante paragrafe s-au dovedit cele dedicate spiritualităţii geţilor şi dacilor. Românii aflau cu încântare din paginile “Geticii” că strămoşii noştri au fost aproape monoteişti şi au cultivat o spiritualitate aleasă.”
(dr. George Enache, http://ziarullumina.ro/istorie-si-cultura/vasile-parvan-si-radacinile-spiritualitatii-romanesti)

Citate din „Getica”:

“Nimic deci din nebunia dionysiacă thraco-phrygică nu e de admis ori tolerat la Geţi. Oamenii sfinţi vor fi la ei asceţii, cari nu vor să mai ştie nici de lume, nici de femei, ci în renunţare la orice bucurie a trupului, se devotează gândului bun despre nemurirea de dincolo de viaţa trupului. Căci abia prin moarte omul înviază la viaţa cea vecinică.

Zeul e în cer, iar nu pe pământ. El e cerul senin: turburarea firei e adusă de demonii răi ai furtunilor, nourilor, grindinei; de aceea Getul ajută zeului suprem la liniştea lumei, trăgând el însuşi cu arcul în nourii cari ascund şi întunecă faţa zeului din cer. Şi tot de aceea zeul e adorat pe munţii înalţi, în singurătatea unde numai vulturii, iar nu oamenii mai pot urca. Acolo sus, pierdut de lume, şi cercetat numai de rege, ca să-i afle sfatul la caz de primejdie şi necazuri, stă marele preot…”

“Începând de la Herodot, care numeşte pe Geţi “cei mai viteji şi cei mai cinstiţi dintre Thraci”, literatura antică ne-a păstrat un şir întreg de mărturii foarte onorabile pentru acest popor. Înainte de toate, credinţa lor în nemurirea sufletului, care îi desparte de toţi ceilalţi Thraci şi de Greci. Apoi, o orânduire şi cuminţenie a vieţii lor sociale şi politice, care se manifestă într-un chip surprinzător în mai toate împrejurările grele ale istoriei lor. Astfel, împotriva tuturor aparenţelor, ei se arată ca un popor sedentar şi liniştit, care nu cere decât să fie lăsat în pace…”

Vasile Pârvan, „Datoria vieții noastre” (Lecție de deschidere a cursurilor de istoria antică și de istoria artelor, Universitatea din Cluj, 3 noiembrie 1919):

„Ținta oricărei cheltuieli de energie în lumea actuală e sporirea productivității. O monstruoasă stoarcere a tuturor puterilor pământului și omului, ca să dea cât mai mult material asimilabil pâtecelui și poftelor inferioare. Orice idee e valorată după interesul – pragmatic – pe care-l deșteaptă. Orice instituție ideală a societății e mecanicizată industrial. (…) Numai știința – și anume, în special, cea aplicată – a făcut progrese enorme: rezultatul marii majorități a acestor progrese e însă asasinarea savantă a milioanelor de nenorociți care, fără aceste invenții și descoperiri, n-ar fi murit nici așa de mulți, nici așa de oribil, în actualul război.
O universitate nouă, în anul de la nașterea Domnului următor imensului faliment etic al concepției materialiste despre lume și viață e, dacă cei ce au întemeiat-o își dau cât de cât osteneala să gândească asupra rostului ei, un fapt de însemnătate nu numai locală, ci mondială.”

Căci dacă e ca noua Universitate să nu fie decât încă o uzină de superficialități și inutilități, de non-valori sociale, culturale, politice, înființarea ei nu e numai absurdă, e și imorală.
Desigur, fiecare păcat social se reflectă la un popor în toate așezămintele lui. Într-o lume de seci și de utilitariști josnici conspirația generală a neisprăviților va popula cu reprezentanți de-ai lor cele mai înalte locuri în ierarhia responsabilităților social-culturale ori social-politice. Dar sub imboldul idealismului mistic popular, trezit întotdeauna puternic în epocile de mari răsturnări și revoluții, doi-trei oameni de inimă pot pune la cale, susținuți de acest ambiant încrezător și cald, mari reforme spirituale, pe care în vremurile obișnuite nu le-ar fi adus o evoluție de decenii ori secole.

Noi trebuie să fim spiritul critic prin care să se lumineze națiunea, când în mizeria luptei vieții și în haosul ciocnirilor pătimașe politice, ea vede răsturnată toată scara valorilor și ceea ce socotea sfânt îi este arătat de luptătorii gălăgioși și fără conștiință ca murdar, iar ceea ce i se păruse josnic îi e înfățișat ca ideal. .

Fiecare națiune trebuie să-și aibă metoda sa proprie de dezanimalizare a mulțimilor și de selecționare a talentelor și geniilor. Copiii țăranului nostru, vioi și clar la minte, n-au nevoie de pisălogeala ucigător de metodică, născocită ca sistem educativ de națiile greoaie la spirit pentru copiii lor molâi și înceți. Școala noastră trebuie să fie alta, pornind de la realitatea etnopsihologică a sufletului nostru național și ramificată după scopurile sociale specifice evoluției noastre actuale.

A încerca să facem din cultura noastră o prelungire colonială a culturii franceze, italiene, germane ori anglo-saxone, e o greșeală analogă aceleia, mai înainte atinse, a etnografizării creațiilor abstracte. Căci cultura acestor națiuni este ceva organic, netransmisibil: ea reprezintă un suflet specific, diferit de al nostru. Ar însemna să ne strâmbăm sufletul, sau să fim niște simple animale mimetice, dacă am căuta să gândim cultural ca francezul, englezul, germanul, contemporan ori istoric. Cultura unei națiuni se naște din ciocnirea unor influențe ideologice străine, forțat ori de bună voie, cu instinctul creator național”

Biblioteca virtuala cuprinzand cele mai importante lucrari din vasta opera a lui Vasile Parvan: http://www.cimec.ro/Biblioteca-Digitala/Vasile-Parvan.html

Apărut pe Tezaur Românesc