“Costache, muribundul, era axa şi suportul nostru, justificarea noastră pentru acolo, îngerul care îl biruia pe diavol pentru noi. În clipa în care a murit, universul nostru şi-a pierdut sensul; atunci lumea s-a prăbuşit, cataclismul s-a produs şi noi am rămas trei oameni într-un pustiu al disperării.”
(Parintele Gheorghe Calciu)

Constantin Oprisan

“Fiu de răzeş din Tecuci, Oprişan era originar din comuna Onceşti, judeţul Bacău, Unde s-a născut pe 26 martie 1921. A urmat cursurile Facultăţii de Litere şi filosofie din Cluj, fiind student în anul III la momentul arestării1. S-a refugiat în Germania după rebeliunea legionară şi a fost internat în lagărul de la Buchenwald de regimul nazist. După întoarcerea în ţară a fost numit şef al regionalei Muntenia a Mişcării Legionare (iulie-decembrie 1945) şi apoi şef al Frăţiilor de Cruce, din noiembrie 1946, motiv pentru care a fost una din victimele preferate ale Iui Ţurcanu. Oprişan a fost arestat pe 15 mai 1948 şi a primit una din cele mai mari pedepse acordate în acea vreme: douăzeci şi cinci de ani muncă silnică. Fiind student, a fost trimis la Piteşti pe 26 iunie 1949 şi ţinut la secţia muncă silnică pe tot parcursul anului. Un coleg de celulă [Dumitru Bordeianu] din această perioadă a fost impresionat de inteligenţa lui:
«La 30 de ani, Oprişan era de invidiat. Era, ca Pascal, un matematician strălucit şi un gânditor şi logician de temut. Pentru ca timpul să treacă cu folos, l-am rugat să ne tină un curs de istoria filosofiei. Expunerile lui nu erau făcute ex cathedra, ci de la suflet la suflet şi atât de plăcute şi de atrăgătoare, încât, opt ore pe zi, parcă uitam de foame şi de lumea de afară.»” (“Pitesti. Cronica unei sinucideri asistate”, de Alin Muresan, editia a II-a, Editura Polirom, 2010)

“Era complet dedicat omului. Era un om foarte inteligent – uluitor de inteligent. A fost atat de binevoitor cu noi. Nu a vorbit mult despre el insusi. Vorbea despre credinta, despre dragoste, despre rugaciune. Se ruga tot timpul. Stiti, nu e asa de usor sa stai intr-o celula tot timpul cu aceiasi oameni. Cand izbucneau anumite conflicte intre noi, el se ruga. Si rugaciunea lui era lucratoare. Ne era rusine, pentru ca el se ruga si noi stiam asta. Atunci nu se ruga cu voce tare, dar fata lui era complet transformata. Noi intelegeam ca se roaga pentru noi si ne opream din cearta.
Era intr-o stare fizica atat de proasta pentru ca fusese torturat in Pitesti vreme de trei ani. L-au batut peste piept, peste spate pana i-au distrus plamanii. Dar el se ruga toata ziua. El niciodata nu a spus ceva rau impotriva celor care l-au torturat, ci ne vorbea despre Iisus Hristos. Pe atunci nu mi-am dat seama cat de important a fost Constantin Oprisan pentru noi. Era justificarea vietii noastre in acea celula.” (interviu cu parintele Gheorghe Calciu, 6 Noiembrie 1996)

“În 1958 eram într-o corabie a morţii: şaisprezece oameni puşi în patru celule oarbe de la Jilava, patru celule zidite într-o celulă mai mare, de forma unui semicilindru culcat. O corabie a cărei destinaţie era moartea. Şaisprezece oameni, fiecare cu nebunia şi înţelepciunea lui, cu boala şi tragedia lui. Cei mai mulţi trecuseră prin Piteşti – mai mult de două treimi din câţi eram închişi acolo. Bolnavi trupeşte, răniţi sufleteşte, înfometaţi şi înfriguraţi, în celule în care apa curgea pe pereţi, iar umezeala ne pătrundea în oase, eram acolo într-o amestecătură dozată după toată ştiinţa Kremlinului, pentru a se stabili cât timp poate rezista un om în teroare, la foame şi tortură, la certurile din celulă, la bolile care infestau fiecare centimetru cub de aer cu milioane de microbi.

Atunci a murit, în celula mea, cel mai bun dintre noi. Era atât de bolnav şi atât de slab, încât moartea era mai prezentă pentru noi decât pereţii umezi, decât mâna gardianului care ne lovea, sau descuia şi încuia uşa, mai concretă decât pâinea şi apa noastră zilnică. Tusea de tuberculos a lui Costache Oprişan, expectoraţia abundentă şi urât mirositoare a unui plămân ros aproape integral de bacili, ne întorcea uneori stomacul pe dos, în ciuda dragostei imense pe care i-o purtam toţi trei.
Şi totuşi el, Costache, muribundul, era axa şi suportul nostru, justificarea noastră pentru acolo, îngerul care îl biruia pe diavol pentru noi. În clipa în care a murit, universul nostru şi-a pierdut sensul; atunci lumea s-a prăbuşit, cataclismul s-a produs şi noi am rămas trei oameni într-un pustiu al disperării.”
(Preot Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Războiul întru Cuvânt. Cuvintele către tineri şi alte mărturii, Ed. Nemira, Bucureşti, 2001, pp. 91-94.)

“Era o personalitate deosebita. Era o personalitate care nu s-a format numai in inchisoare ci era format din afara. … nu exagerez cand spun ca era un tip cu geniu in el, o scanteie de geniu. Si cu o viata morala, cu o viata religioasa 
(…) Costache Oprisan a fost unul dintre cei mai chinuiti in inchisoare. Pentru ca el avea functie si toata demascarea incerca sa-l faca pe Costache Oprisan sa cedeze sau sa-l desfiinteze pentru ca toti tinerii care priveau spre el sa-si piarda orice echilibru.”
(interviu cu parintele Gheorghe Calciu, 6 Noiembrie 1996)

“Prin Camera 4 Spital trecusera deja mai multe serii de «reeducare».
Pe Costache Oprisan l-au chinuit ca pe Hristos, saptamani de-a randul, obligandu-i pe toti cei care au fost candva in subordinea sa si care il divinizau, caci el chiar merita aceasta, sa-l bata, sa-l scuipe, sa-l chinuie si sa spuna minciuni despre el, sa se dezica, sa-si denigreze ideile si sa declare ca a fost un farsor. L-am vazut odata, cand ne-au scos la aer. Isi daduse camasa jos si spinarea lui toata era zebrata in forme regulate, cum ar fi fost jupuit de viu, ars cu foc sau cu bici, rastignit, stie Dumnezeu!” (Eugen Magirescu, Moara dracilor, ed FRONDE, Paris – Alba-Iulia, 1994)

“Era pentru noi ca un far care ne lumina calea, spre a ne scoate din intunericul in care ne zbateam, in urma intunecatelor zile traite in inchisoarea din Pitesti.
În el regăsisem sprijinul moral pentru a rezista tuturor greutăţilor ce se iveau, iar vorbele lui aveau darul de a ne întări sufletul, dându-ne parcă noi puteri. Deşi nu se putea da jos din pat, niciodată nu era singur. Mergeai la el cum ai fi mers la un izvor pentru a-ţi potoli setea, iar când plecai, te simţeai mai liniştit, mai uşurat şi mai încrezător în tine. Nu cunosc şi nu cred să fi fost vreunul dintre cei consideraţi reeducaţi, chiar până în măduva oaselor, care să fi ajuns în infirmerie şi, întâlnindu-l pe Costache Oprişan şi stând de vorbă cu el, să nu se trezească din starea de îndobitocire în care fusese adus şi să nu revină la normalitate. Cu toată boala lui deosebit de gravă, nu evita o clipă să discute cu cei ce-l vizitau, încurajându-i şi îndemnându-i a-şi căuta liniştea prin meditaţii şi rugăciune.” (Neculai Popa, Coborarea in iad, ed. Vremea, Bucuresti, 1999)

stinii inchisorilor“Intr-un gest maxim de lepadare de sine, parintele Calciu isi va taia venele, scurgand sange in gamela, pentru ca, dupa decantarea hematiilor sa-i dea sa bea limfa lui Costache Oprisan, care pierduse aproape tot sangele. Oprisan va trece la cele vesnice in ziua de 26 iulie 1958” (Teodor Danalache)