Pentru că statul trebuie să redevină al poporului român. De la instaurarea comunismului şi apoi aşa-zisa reinstaurare a „democraţiei” după ’89, rolul statului nu a fost decât acela de a impune poporului român o formă străină de fondul lui, de a-l deforma şi remodela după calapodul unei ideologii care nu i se potrivește. Consecinţa a fost suprimarea elitelor organice, distrugerea spiritului de comuniune, atât de puternic cândva la poporul roman, ştergerea din conştiinţa şi sufletul nostru a rădăcinilor, a identităţii, a trecutului.

Dar o democraţie reală nu poate funcţiona fără respectul faţă de trecut şi faţă de tradiţie, în dispreţul credinţei acestui neam, al fondului lui sufletesc şi al unităţilor organice care alcătuiesc structura de profunzime a societăţii! Prima unitate de bază este familia şi ea trebuie în primul rând sprijinită. Omul concret nu poate exista în afara unităţilor în care se naşte şi care îi dau concreteţe vie: familia, comunitatea, ţara în care trăieşte, cu credinţa, istoria şi cultura ei, cu bogățiile ei.

Or, globalizarea suprimă aceste unităţi, pentru a crea un individ abstract, redefinit ideologic, o populaţie în derivă, care nu mai ştie cine este, pentru care viaţa se reduce la o supravieţuire biologică într-un prezent perpetuu, fără trecut şi fără viitor, robită unor sisteme şi instituţii îndepărtate şi străine de ea. Globalizarea colonizează şi spoliază ţările slab dezvoltate sub pretextul că „democrația” nu ar putea funcționa, zice-se, fără liberalizările, privatizările şi împrumuturile înrobitoare pe care le impun acestora. O aşa-zisă „democraţie” globală, care tinde să erodeze tradiţiile şi identităţile – odată cu resursele materiale şi cu patrimoniul natural –, care abandonează trecutul depozitar al unui tezaur de înţelepciune, aruncandu-l în uitare sau rescriindu-l, nu este un sistem real, reprezentativ al valorilor organice ale acestui neam!

Abandonând trecutul, democraţia abandonează şi viitorul. Dacă nu mai este călăuzită de trecut şi preocupată de viitor, democraţia nu mai poate să reprezinte nici prezentul, care îşi pierde realitatea, avertizează John Medaille în „On Democracy and Kings”. Însă avem, mai mult ca oricând, nevoie de o Constituţie ancorată în realitatea poporului român! Care să reprezinte omul concret, fiindcă omul nu poate exista în afara unităţilor organice (şi unificatoare) care îi dau identitate şi realitate. Centrul de greutate trebuie să se deplaseze înapoi pe omul concret, pe familie și persoană, pe comunitate, în locul unor instituţii impersonale, indiferente față de specificul nostru, şi al unor forţe destructurante, care ne înstrăinează unii de ceilalți, care macină structurile sociale tradiţionale şi creează o societate de masă! Oferindu-ne, în schimb, „drepturi şi libertăţi” abstracte.

Dacă statul are menirea de a reprezenta poporul român, el nu poate fi indiferent faţă de credinţa lui şi nu poate pretinde o rupere de aceasta. Nu numai că la noi „viaţa de stat s-a dezvoltat în umbra Bisericii”, cum arăta marele istoric Florin Constantiniu, dar Biserica a avut un rol principal în formarea acestui popor, în istoria lui, în păstrarea unităţii naționale şi a conştiinţei identităţii neamului românesc. În acelaşi timp, ea a fost dintotdeauna zidul de apărare şi rezistenţă al românilor în vremuri zbuciumate. Ea face parte din fiinţa acestui popor. 

Prin urmare, drepturile şi libertăţile, îndatoririle noastre, legile şi administraţia, economia etc. trebuie să vizeze din nou omul concret, ancorat local, în pământul strămoşesc, şi spiritual, în credinţa strămoşească! Fiindcă nu poporul român este al statului, ci statul este al poporului român. Fraţi români, e timpul să acţionăm ferm pentru a ne recupera statul din mâinilor celor morţi sufleteşte! (Irina Bazon, ADN)