Articol preluat de la adresa: http://focuriinnoapte.blogspot.ro/2013/01/argumente-pentru-o-noua-directie.html

1. La alţii

William Faulkner şi-a petrecut anul 1957-1958 ca Writer in Residence (Scriitorul Casei, am putea traduce liber) la University of Virginia. De pe urma acestui sejur a rămas o carte (Faulkner in the University), foarte interesantă, de seminarii, de sesiuni de discuţii libere cu studenţii, profesorii, soţiile profesorilor, politrucii şi mai oricine dorea să îl întrebe ceva pe Faulkner pe durata şederii sale acolo.

Faulkner primise deja Nobelul pentru Literatură, în 1949. Pe plan mondial, era considerat un clasic al literaturii americane. În S.U.A., scriitorul născut în Oxford, Mississippi, era perceput şi drept cel mai mare scriitor al Sudului, căruia i-a descris nu doar splendoarea conacelor stăpânilor de plantaţii, ci şi suferinţele ascunse ale albilor şi negrilor săraci, discriminaţi, sălbăticiţi. Ca atare, multe din întrebările puse de audienţele virginiene ale lui Faulkner se învârteau în jurul acestor chestiuni.

Iată, de exemplu, comentând numele unor personaje de-ale sale, considerate „ciudate” de un student, Faulkner explică:

Faulkner: […] Erau nume specifice, ai putea spune, acelei clase de oameni aproape subumani care trăiesc între Mississippi şi dig. Nu aparţin niciunui stat, niciunei naţiuni. Ei nu sunt cetăţeni ai nimic şi uneori se comportă ca şi cum nici nu ar aparţine rasei umane.

Student: I-aţi cunoscut pe aceşti oameni?

Faulkner: Da. Da, îmi amintesc că unul din ei a vrut să mă ia odată la vânătoare. M-a invitat să vin şi să stau cu rudele lui – ce fel de rude erau nu am ştiut niciodată – într-o coşmelie construită pe o barcă de pe râu, şi îmi amintesc că a doua zi dimineaţă la micul-dejun a adus un tort de ciocolată cumpărat de la magazin, carne de oposum rece şi whiskey de porumb. Mi-au dat ce aveau ei mai bun. Eram oaspetele lor. Şi mi-au dat cea mai bună mâncare pe care o aveau ei.”

Remarcaţi cum Faulkner, asemenea unui antropolog profesionist, nici nu se scârbeşte, nici nu se indignează, nici nu condamnă, ci înţelege sensul scenei, apreciază textura gestului gazdelor sale sălbăticite. Şi asta pentru că Faulkner era un umanist, nu în sensul că predica vreo ideologie a toleranţei şi moderaţiei universale, ci în sensul că se simţea atras de oamenii concreţi, încerca să-i înţeleagă, să le admire sau regăsească umanitatea: scria, după cum spunea chiar el, despre oameni, nu despre idei. Faulkner nu scria ca un mârlan cu papion sau ţoapă de elită dispreţuind vulgul de la altitudinea spirituală a leşinului preţios.

Iată cum răspunde la o întrebare despre cinismul lui Henri Louis Mencken, un libertarian nietzschean mare dispreţuitor al vulgului:

Întrebare: Domnule Faulkner, chiar dacă iubiţi oamenii, v-aţi înfuriat vreodată atât de tare pe ei încât să vreţi să scrieţi ceva de genul articolelor lui Mencken, un fel de palmă dată mulţimii?

Faulkner: Da, nu ştiu dacă iubesc oamenii. Aş vrea să cred că într-adevăr cred că oamenii sunt

minunaţi, şi am mare compasiune pentru oameni şi pentru greşelile omului şi pentru neliniştea sa sufletească, pentru condiţia lui, dar nu cred că iubesc oamenii. Dar cred că trebuie să urăşti condiţia umană şi să fii frustrat de ea ca să scrii ce a scris Mencken. Putem să detestăm condiţia umană şi să credem că omul vrea să o schimbe, şi că poate să încerce să o schimbe şi că e posibil chiar să o schimbe, dar fără să ne înfuriem pe om din cauză că nu îşi schimbă condiţia peste noapte – ceea ce mi se pare că e necazul cu Mencken. Mencken, într-un fel, e un învins. A abandonat. A spus că omul e ticălos şi că întotdeauna va fi ticălos. Nu sunt de acord cu asta.”

Ce legătură are umanismul cu renaşterea, culturală mai întâi, şi apoi politică, a Sudului? Conform lui Faulkner, înflorirea literaturii Sudului îşi are rădăcinile în Războiul Civil şi în colonizarea şi devastarea culturală a Sudului agrar-patriarhal de către Nordul urban-conţopisto-industrial.

Faulkner nu face apologia sclaviei sau a segregării rasiale, din contra. Dar apără specificitatea culturală, identitatea Sudului împotriva a ceea ce am putea numi „pătura superpusă,” falsa elită a Nordului colonizator.

Astfel, răspunzând unei întrebări despre popularitatea romanelor istorice ale lui Walter Scott în Sudul postbelic, Faulkner spune: „Cred că Scott a fost citit mai mult în Sud din cauză că sudistul avea foarte puţini bani de dat pe cărţi şi din cauză că simţea probabil asemănările dintre Scoţia lui Scott şi viaţa Sudului după Reconstrucţie. Şi sudiştii, ca şi scoţienii, supravieţuiseră unui război în urma căruia pământul lor fusese cucerit şi devastat de oameni vorbind aceeaşi limbă, lucru care nu s-a întâmplat prea des în istorie.”

Conform lui Faulkner, literatura Sudului a înflorit ca reacţie la colonizarea nordistă:

Cred că renaşterea literaturii Sudului se pregătea deja cu mult înainte de asta [anii 1920]. Cred că s-a întâmplat următorul lucru: de la Războiul Civil încoace a fost multă neînţelegere – deşi poate că „neînţelegere” nu e cuvântul potrivit. Nordistul, străinul, avea o idee stranie şi greşită despre cum erau oamenii din Sud. Poate că sudiştii au simţit o nevoie instinctivă să îi spună străinului cum eram noi de fapt, ce simţeam noi că avem bun, cu excepţia celor patru ani de război în timpul cărora ştiam că nu putem câştiga. Voiam să spunem: Uite, asta e ceea ce avem şi credeam că preţuieşte ceva. Sau: Uite, aşa suntem noi în realitate.”

Aşadar renaşterea culturală a Sudului a început atunci când scriitorii sudişti au scris nu pentru a se dezice de Sud, pentru a arăta nordiştilor cât de mizerabili şi degenraţi sunt sudiştii, cât de reacţionari şi de troglodiţi sunt compatrioţii lor. Ci atunci când scriitorii sudişti au căutat să explice colonizatorilor şi reeducatorilor frumuseţea şi adevărul Sudului.

Faulkner nu a luat Premiul Nobel pentru Literatură practicând o literatură în care aşeza în opoziţia narcisită minunăţia civilizată a persoanei sale cu primitivismul şi bigotismul sudist. Reconstrucţia Sudului a pornit de la o literatură – validă estetic şi îmbinând creştinismul, romantismul, realismul, naturalismul şi goticul – care închega identitar, care exprima realitatea unei identităţi, a unui caracter: al Sudului şi al scriitorului însuşi. Literatura unei elite lipsite de caracter care acuză mereu poporul că e lipsit de caracter nu duce nicăieri. Nici măcar la Nobel. Duce, pe scriitor şi neamul său, la coş.

2. La noi

Am citit recent într-un săptămânal din Toronto o recenzie (la o culegere de povestiri scurte a unui scriitor maghiar) care se încheia aşa: „Înainte de a citi Asediu 13 îi concediam pe imigranţii est-europeni din Toronto ca pe o adunătură de fascişti antisemiţi” („Before I read Siege 13, I dismissed T.O.’s eastern European immigrants as a bunch of right-wing anti-Semites.”).

Citind această aberaţie, mi-am adus aminte cum, mai bine de un deceniu în urmă, la Boston, la cină la A.K., l-am cunoscut pe lingvistul K. de la MIT, un apropiat al lui Noam Chomsky. K. fusese la Oxford în anii ’50 şi studiase cu J. R. R. Tolkien, îl audiase pe Isaiah Berlin ş. a. m. d. K. mi-a spus nonşalant că îl admiră pe Eugen Ionescu pentru piesele sale antifasciste, că Mircea Eliade a fost un fascist, şi că noi, românii, ne-am meritat soarta sub sovietici pentru că, barbari cum suntem, am pervertit comunismul, singurul viitor al omenirii.

Anterior sau ulterior acestor experienţe citisem sau am citit cărţile – esenţializante, condamnând otova – unor H. R. Patapieivici, Vladimir Tismăneanu, Lucian Boia. Mizeriile “liberale” ale lui Patapievici au fost jutificate, la apariţia lor, prin apelul la delirul fascizant al lui Cioran, cel care visa la cineva care să pună biciul pe români. Apoi am citit declaraţiile lui Teodor Baconsky cu „mahalaua” etc. Apoi am citit presa britanică/italiană/spaniolă urlând despre “hoţii”, “peştii” şi “nespălaţii” de români. Toţi se dau de ceasul morţii să ne “întărească” identitatea pe bază de tratament cu botniţe, graniţe, injurii şi dictatori.  

Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie mi se pare că s-a întrecut măsura. Şi m-am gândit ce se poate face. Concret.

1. Le propun doctoranzilor români din ţară şi din străinătate să scrie teze de doctorat şi articole în limbi de circulaţie internaţională pe tema românofobiei şi a stereotipurilor (din mass-media, din manuale, din monografiile de specialitate) referitoare la români şi la est-europeni. Mă refer la români şi la est-europeni înainte de instaurarea regimului comunist, în timpul regimului comunist şi după căderea regimului comunist. Cum observ că toată lumea e preocupată de filme, le sugerez criticilor şi istoricilor de film să analizeze stereotipurile referitoare la est-europeni (polonezi, români, maghiari, sârbi etc) vehiculate de cinematografiile (benzile desenate, romanele de spionaj) occidentale. Am vreo câţiva ani de când adun/analizez material în acest sens şi garantez că că se pot scrie zeci de teze pe acest subiect.

2. Propun ca statul român să obţină fonduri europene pentru a finanţa studii referitoare la discriminarea la care sunt supuşi cetăţenii români de orice origine etnică şi socială pe piaţa UEuropeană/globală a muncii. Trebuie făcute studii care să cerceteze corelaţia dintre discriminare-alcoolism/consum de droguri-sinucidere în rândul comunităţilor româneşti din străinătate. Există, de exemplu, studii referitoare la discriminarea imigranţilor italieni în Elveţia anilor 1950-60.

3. Trebuie ţinute – şi în ţară (în cadrul facultăţilor de Istorie, Sociologie, Antropologie etc), şi la universităţi din Occident (în cadrul Departamentelor de Istorie sau de Studii Est-Europene) – cursuri despre stereotipurile referitoare la români/est-europeni, cursuri unde să se studieze – cu instrumentarul analitic-conceptual al studiilor culturale-multiculturale din academia zilelor noastre – românofobia şi anti-est-europenismul.

Fac aceste propuneri în ideea că România post-comunistă ar trebui tratată ca orice societate post-colonială şi că traumele ei economice, identitare şi politice ar trebui studiate şi evaluate cu instrumentele studiilor post-coloniale.

Toată literatura occidentală anti-sovietică din timpul Războiului Rece vorbea de Imperiul Sovietic (Imperiul Răului, de care vorbea Ronald Reagan) care includea şi „sfera de influenţă” din Estul Europei, dominată de sovietici cu mână de fier în mănuşă de izmană flauşată. Expertul sovietolog Wlodzimierz Baczkowski vorbea de colonialismul sovietic şi definea colonia astfel: „Singura definiţie validă a coloniei – în sensul politic folosit aici – e cea a unei unităţi politice pentru care deciziile politice importante sunt luate în altă parte, de un guvern străin, de cele mai multe ori în interesul puterii coloniale şi al poporului ei, fie că acest popor a rămas acasă sau s-a stabilit în colonie.” Această definiţie a coloniei dă seama, destul de bine, de statutul comunist şi post-comunist al României în raport cu cele două Uniuni din care a făcut mai mult sau mai puţin benevol parte (Sovietică şi Europeană).

Naţionalismul pe care îl am eu în vedere aici nu e xenofob, şovin sau expansionist, ci cât se poate de liberal, pentru că are în vedere principiul egalităţii între naţiuni. Barbara Ward, o voce extrem de influentă în timpul Războiului Rece şi cu un pedigree anticomunist şi antifascist ireproşabil, scria în 1962, în cartea The Rich Nations and the Poor Nations:Desigur că nu minimalizeze celelalte rădăcini ale naţionalismului: sentimentul apartenenţei la aceeaşi comunitate, limba comună, istoria comună. Dar, când naţiunile se uită la arena internaţională, o mare parte din vigoarea naţionalismului lor vine din sentimentul că sunt la fel de bune ca vecinii lor şi că ar trebui să aibă aceleaşi drepturi: cu alte cuvinte, egalitate. Întregul edificiu al Naţiunilor Unite cu principiul „un stat, un vot” reflectă acest naţionalism egalitar şi principiul auto-determinării – cel mai avansat aspect al naţionalismului pe măsură ce imperiile se destramă – e esenţa noilor pretenţii ale noilor popoare la egalitate naţională cu statele mai vechi. Din acest motiv, naţionalismul ne vine astăzi în mare măsură sub forma egalităţii – egalitatea naţiunilor unele cu altele, egalitate de stimă şi de prestigiu care decurge din faptul că nu eşti condus de alte naţiuni. Aceasta e una dintre forţele conducătoare ale lumii noastre. Şi, când discutăm despre naţionalism, cred că e legitim să îl asociem ideii de egalitate”.

Naţionalismul pe care îl am eu în vedere urmăreşte, după o veche definiţie a naţional-liberalismului, libertatea personală prin independenţa naţională. Libertate căreia statutul de colonie al României, după cum ne-a demonstrat istoria, nu i-a priit