Nedreptatea, când îţi este făcută ţie, ai dreptul — dacă-ţi dai seama de prea marea josnicie a potrivnicului — să cedezi, cedarea în acest caz fiind palma cea mai cumplită. (…) nedreptatea, când ţi (exprimarea poate părea greşită, dar nu e fiindcă orice nedreptate şi nouă ni se impune) se face nu ţie, ci altuia, trebuie denunţată, doborâtă, îndreptată. Aşa procedau cavalerii rătăcitori. Don Quijote.

Omul, dacă raţionează în calitate de creştin şi vrea să se poarte conform cu doctrina creştină, poate — şi trebuie — să nu ţină seama de nedreptăţile săvârşite împotrivă-i, de insultele ce i se aduc lui, ca individ. Dar dacă ocupă o funcţie de răspundere ori se află în fruntea treburilor publice nu are dreptul să invoce principiul iertării spre a rămâne distant şi rece în faţa răului şi a lăsa pe nevinovaţi pradă ticăloşilor. (Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii)

Microsemnalele.

Ororile regimurilor totalitare nu pot fi in general detectate decat daca regimul respectiv practica o brutalitate simplista (exemple: tiranii din vechime si evul mediu, mongolii, Timurlenk, nazismul…). Deindata insa ce avem de a face cu sisteme subtile si grijulii de salvare a aparentelor – unde se lucreaza sistematic si savant -, depistarea este incomparabil mai grea, si in fata istoricului se iveste problema crimei perfecte. Aflarea adevarului in acest caz a infrant multi specialisti si detectivi de seama. Istoricul sau cercetatorul, acum, trebuie sa dea dovada de insusiri neobisnuite si sa nu ezite a se referi la metode aparent straine de stiinta istoriei si disciplina politicii. El trebuie sa nu se fereasca de a recurge la metode proprii detectivilor si medicilor. Vreau sa vorbesc de microsemnalele care, singure de obicei, ingaduie strapungerea stratului de vid inapoia caruia este izolata crima perfecta. Regimurile totalitare au grija sa ia toate masurile necesare – mergand foarte departe pentru acoperirea adevarului.

Oamenii rai, tiranii, propaganda ideilor rele cauta sa incurce lucrurile, sa le ieie asa, incat secundarul si principalul sa se amestece, si ochiul omului sa nu mai poata desprinde limpede ceea ce este esential din masa de detalii nesemnificative. Şi eu am dat un exemplu. Nu stiu daca voi ati citit cartea mea intitulata Intre viata si cartiAcolo am eu un capitol despre Ioana d’Arc si despre procesul ei. Şi de acolo am trecut la niste consideratii generale asupra proceselor montateŞi am spus ca ceea ce fac aia care monteaza procese false, cu hotararea dinainte stabilita, e sa prezinte lucrurile in asa fel incat amanuntele sa orbeasca oamenii de buna credinta si ei sa creada ca intr-adevar procesul a fost drept si am comparat aceasta actiune cu ceea ce face prestidigitatorul. El apare pe scena, isi sufleca manecile, arata jobenul publicului, sa vada ca jobenul nu contine nimic intr-insul, isi scutura mainile si bratele si pe urma scoate un iepure din joben. Şi toata lumea e fermeca­ta si minunata de cum de-a iesit iepurele din joben.

Dar el, ca sa faca aceasta operatie, o pierde intr-o serie intreaga de detalii. Muzica, lumini, gesturi, in asa fel ne orbeste, ne pierde cu detaliile, incat noi nu observam pe unde iese cu adevarat iepurele. E o operatie de prestidigitatie, care urmareste sa ne distraga privirea, sa ne ameteasca. Asta cred ca fac oamenii astia. Ne orbesc, ca sa nu avem capacitatea de-a prinde esentialul, de a discerne esentialul. Şi spiritele mari – cum e Eliade si altii, foarte multi ca el – sunt oameni care s-au priceput, nedusi cu vorba, nedusi cu luminile, cu zgomotul, cu efectele secundare, cu regia. Nedusi cu regia. Ei, dincolo de regie, disting esenta si stiu sa vada ca in procesul Ioanei d’Arc, bunaoara, femeia era nevinovata si dansii vroiau sa o piarda, sa o compromita, sa o prezinte ca pe o vrajitoare, desi nu era. Iar la toate celelalte procese politice sa arate ca vinovatul – care in fond e nevinovat si e de alta parere decat judecatorii lui – are alta conceptie politica, dar altfel e nevinovat. Deci trebuie sa fim foarte atenti. Clarviziunea este intr-adevar o insusire esentiala a tuturor spiritelor mari. Toti marii scriitori, toti marii ganditori, toti marii oameni politici, cu adevarat mari, au avut aceasta clarviziune. Au stiut sa vada. Exista o intreaga arta a vederii. Ne lasam foarte usor orbiti, foarte usor ametiti, distrasi. E o arta, arta vederii”.

[*]

Nu deci prin simptome a caror examinare sta la indemana oricui se va putea rezolva misterul. Numai microsemnalele – acele amanunte infime ori efecte secundare ori imprevizibile consecinte datora­te evolutiei creatoare pe care nici criminalul cel mai prudent si mai organizat nu le poate prevedea si evita – sunt in masura sa arunce lumina asupra acestor «afaceri tenebroase».”

Dumneata pleci de-acasa, cu sotia dumitale si cu fetita, si-ti lasi casa singura. Eu intru in casa dumitale, fortez usile, fur tot ceea ce se afla in casa, absolut totul, nu las nici o ceapa, nu las nici un cartof in casa, covoare, mobile, tot ce ai dumneata in casa, tot, tot, tot. Cand vii acasa, gasesti casa pustie. Ei, si pe urma, ca sa arat ca nu sunt un talhar si ultimul dintre oa­meni, a doua zi te invit la o cafea si iti ofer o cafeaCam asta a facut domnul Gorbaciov. A admis ca el, Brodski, care-i in America si ia Premiul Nobel, sa fie publicat cu cateva poezii. Intr-adevar, e cu totul alta situatie. Alta viata! Sa tot traiesti! Cum sa nu traiesti si cum sa nu fii un admirator profund si sincer al unui asemenea om. Publica-n ziare o poezie de un poet rus care a primit Premiul Nobel. Ei, nu-l mai exilezi, cum a facut cu Pasternak, nu-l mai dai afara din tara, cum a facut cu Soljenitin… E adevarat, e un progres. Vorba lui Bratescu-Voinesti la sfarsitul lui Niculaita Minciuna:Nu-l mai rastignesti, il lasi sa se sinucida”Am facut mari progrese, nu-i mai rastignim pe oamenii cumsecade, ii punem sa se sinucida. Le publicam o poezie: Ah, ce frumos! Am scapat. Nici nu mai suntem tirani. Suntem niste oameni adulati. Niste admiratori ai culturii, niste iubitori ai culturii. Uite poezia lui Brodski publicata! Praf in ochi! Astea sunt trucuri ieftine, ieftine, iti fur toate din casa, dar iti ofer o cafea. Pai, de cafeaua mea ai nevoie dumneata sau eu sa-ti restitui toate mobilele dumitale? Apropo de casa, e o fraza superba in Razonov. Zice Razonov: Ce e revolutia rusa? Zice: Inchipuiti-va ca a venit poporul rus sau o parte din poporul rus la un spectacol la teatru si la sfarsitul spectacolului vad ca pe scena apare o piesa pe care nu vor s-o vada, ii ingrozeste ceea ce vad pe scena si spun: «Haidem acasa»Şi pleaca din sala, si cand se duc la garderoba sa-si ia paltoanele nu mai sunt paltoane, si cand ies in strada sa-si ia saniile sa mearga acasa nu mai sunt sanii, si cand se uita bine casele au disparut.

Ăsta-mi este raspunsul. Daca dumneata vrei sa te mangai cu poezia lui Brodski publicata intr-un ziar, sau cu faptul ca l-a eliberat pe domnul Andrei Saharov, pe alti cativa oameni pe care i-a gratiat, oamenii astia intai ca au fost profund nevinovati, cu totul nevinovati, absolut nevinovati. Absolut nevinovati fiindca au facut cate 8, 10 sau 12 ani, sau 16 ani de munca silnica, apoi, chiar si Stalin la un moment dat cred ca i-ar fi gratiat, cred ca si Stalin ar fi spus destul chiar asa, 16 ani! Hai asa, dupa 10-12 ani sa le dam drumul. Le-a dat drumul la cativa, mai sunt inca cu miile. Spitalele de psihiatrie le-a desfiintat? Nu le-a desfiintat. Ce a desfiintat? Ce-a facut? A publicat o poezie, i-a dat drumul lui Saharov, care era un scandal strigator la cer si un scandal public mondial, ca statea acolo in orasul ala din Siberia unde era exilat, a mai scos cateva stafii, niste stafii (toti astia care au stat 10-15 ani in lagar au iesit niste stafii, niste nenorociti)”.

Virtutea personala a tiranului, oricat de incontestabila, nu justifica tirania. Tiranul e un om absurd si lipsit de rusine. Nu ii e rusine sa-si chinuie semenii. Calitatile personale n-au la oameni de felul acesta nici o valoare, sunt anihilate de pacatul strigator la cer al desfiintarii libertatii omului, de groaznicul pacat al prefacerii semenilor in dobitoace; dobitoace, desigur, de vreme ce li se rapeste principala insusire a duhului: libertatea”.

(…)

Nu sîntem îndreptăţiţi să-i cerem Statului să ne dea raiul pe pămînt, dar sîntem în drept să-i pretindem a nu realiza iadul pe pămînt.

(…)

«Libertatea nu e un drept, e asumarea unui risc» (Denis de Rougemont)

Sa fim deci mai putin siguri ca oamenii sunt dispusi sa riste. Drepturi, da, cate vrei, dar riscurile le considera a fi piedici, intrigi, insulte.

Ioan 20, 29: «Iisus i-a zis: Pentru ca M-ai vazut, ai crezut? Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut.»

Sa intelegem ca libertatea e, mai presus de orice, un act (riscat si nerational) de credinta, deci un pariu.

 II Corinteni 3, 17: «Domnul este Duh, si unde este Duhul Domnului acolo este libertate.»

Daca nu suntem liberi nu suntem vrednici a ne chema – cum ii place lui Hristos sa ne socoteasca – prietenii Sai.

…virtutile sunt si ele supuse relativitatii si nu devin eficace decat puse in slujba Binelui divin si practicate in numele lui Hristos. Altfel, vegetarienii, antialcoolicii, abstinentii sexuali, harnicii, insomniacii isi pot pune meritele la dispozitia demonului. Domnul ne-a pus in garda spunand ca demonul poate lua chip de inger luminos.

Demonismul, vai, e o realitate. Pe planul vietii publice se manifesta prin doua extreme, doua haruri: sau tirania puterii, dictatura, opresiunea, totalitarismul sau, dimpotriva, la celalalt capat, prefacerea libertatii in nebunie, desfrau, dezmat si anarhie. Ambele extreme sunt nefiresti, primejdioase si demoniceDreapta si izbavitoare este numai calea de mijloc, a dreptei socotinte, a echilibrului.

(…) Se verifica mereu, de-a lungul istoriei, cata drep­tate a avut marele jurist francez Maurice Jauriou cand a scris: daca este alungata morala, alungata va fi si libertatea. Cuvintele acestea s-ar cuveni sa le fie de invatatura tinerilor care poate ca nu inteleg de ce desfraul si dezordinea sunt potrivnice libertatii si de ce morala e o conditie esentiala a existentei ei“.

Ce înseamnă să ai „suflet politic”?

Înseamnă să nu fii tont, să nu te laşi îmbătat cu apă rece, să ştii să vezi, să simţi, să pricepi la iuţeală, să fii sensibil la microsemnale, să te doară de năpasta altora, să consideri problema pîinii aproapelui tău ca pe o datorie spirituală, iar nu ca pe o simplă problemă materială, să poţi oricînd deveni — cum atît de frumos a spus Iorga — un om public în zilele de urgie.

Suflet politic? Vai de capul bărbatului care nu-l are şi mare pierdere, zău, nu era dacă nu se năştea. Asta-i criza cea mare: a pierit din conştiinţa oamenilor sufletul politic, au devenit nişte roboţi nătîngi. Şi nişte laşi, sufletul politic presupune o doză minimală de curaj. Să punem capăt discriminării politicii. Să redevenim oameni cu suflet, minte şi niţică bărbăţie, adică oameni politici.

(…)

Cum spun constituţionaliştii? Nu sîntem îndreptăţiţi să-i cerem Statului să ne dea raiul pe pămînt, dar sîntem în drept să-i pretindem a nu realiza iadul pe pămînt. Din ideologiile totalitare ale Perfecţiunii Absolute — de la Platon şi Morus pînă la Stalin, Troţki şi Hitler sau Mao — asta chiar fac: promit raiul pe pămînt şi realizează iadul. Utopia şi Ideologia Perfecţiunii: iată dubla faţă a Vrăjmaşului.

Am ajuns să aud că soluţia cea bună e a vechiului meu prieten din tinereţe (Em. Neuman): partidul moderaţilor violenţi care să impună, cu violenţă la nevoie, moderaţiunea.

Calvarul conştiinţei — provocat de marea injustiţiilor absurde — nu este oare cel mai tragic mod de a trăda orice morală, orice etică?

Soluţia în faţa injustiţiilor e una singură: eroismul. Să nu taci, să vorbeşti, să lupţi, să te afli în treabă. (Să nu-ţi vezi de treburile tale, ci de treaba dreptăţii, care-i adevărata treabă a fiecăruia.) (Nicolae Steinhardt, citate din lucrarile Jurnalul fericirii, Daruind, vei dobandi, Primejdia marturisirii,Zaharia Sangeorzan: Monahul de la Rohia, N. Steinhardt raspunde la 365 de intrebari”)

Vezi si:

Avem nevoie de oameni cu “suflet politic”

Cuvine pentru suflet din Jurnalul fericirii

Nicolae Steinhardt, despre problema lui “doi ori doi fac patru”